Mihail Sadoveanu, Baltagul

Relația dintre două personaje

Mihail Sadoveanu, unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea, a creat o impresionantă operă
literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane, având ca teme esențiale: istoria, condiția umană, natura,
viața satului. Romanul Baltagul a fost considerat una dintre cele mai reușite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu,
încă de la apariția sa în anul 1930.
Baltagul este un roman realist cu substrat mitic deoarece ilustrează următoarele trăsături:
obiectivitatea perspectivei narative, prezentarea veridică a societății, includerea de personaje tipice pentru o
anumită categorie socială, valorificarea miturilor (cel al nuntirii cosmice din balada Miorița, cel egiptean al
zeiței Isis plecată în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris și cel grecesc al coborârii în Infern a lui
Orfeu).
Romanul ilustrează și trăsături tradiționale precum: tema spiritualității satului românesc, țăranul văzut
ca păstrător al lumi arhaice și patriarhale, descrierea lumii satului tradițional cu ritualuri specifice, port,
datini, obiceiuri.
Dimensiunea realistă a romanului se evidențiază prin intenția scriitorului de a realiza o literatură
mimetică. Universul imaginat de Mihail Sadoveanu aduce în fața cititorului imaginea societății moldovenești
de la începutul secolului al XX-lea, o societate supusă schimbărilor.
Teama romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului român ca păstrător al
lumii vechi, al tradițiilor și obiceiurilor, cu un mod propriu de a gândi, de a simți și de a reacționa în
momentele cruciale ale vieții. Acestei teme i se subordonează altele precum: iubirea, moartea, familia,
destinul, inițierea.
Titlul romanului este simbolic, pentru că baltagul semnifică, deopotrivă, unealta cu care Nechifor
Lipan este omorât și instrumentul cu care se face dreptatea. Simbolic, baltagul semnifică viața și moartea și
concretizează, la nivelul textului, motivul labirintului.
Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniscient și omniprezent reconstituie în mod
obiectiv, prin tehnica detaliului și observației, lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei. Deși naratorul
omniscient este unic, în scena praznicului lui Nechifor Lipan, Vitoria preia rolul naratorului, relatând celor
prezenți istoria crimei soțului ei.
În Baltagul există două tipuri de conflict. Un prim conflict, cel interior, se prefigurează la începutul
romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei care nu înțelege absența prelungită a soțului ei și nu știe ce
soluție să adopte. Ea oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la vreo petrecere, fie s-a oprit la vreo
femeie, fie i s-a întâmplat o nenorocire. Acest conflict încetează în momentul în care femeia acceptă
nefirescul întârzierii prelungite și conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se întoarcă acasă
după atâta timp. Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii soțului ei pe
care reușește să-i demaște și să-i pedepsească.
Realismul scriitorului se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează
adevăratele tipologii umane reprezentative pentru universul rural înfățișat. Protagonista, Vitoria Lipan,
întruchipează tipul muntencei, al femeii de la țară. Pe parcursul discursului narativ, însă, personajul feminin
trece de la tipicitate la individualitate ilustrând trăsături precum: inteligența, stăpânirea de sine, verticalitatea,
curajul, diplomația, spiritul justițiar etc. Nechifor Lipan, personajul absent al romanului, reprezintă condiția
de ființă trecătoare a oamenilor. Pe drumul căutării lui, portretul lui Nechifor se conturează asemenea unui
erou cu trăsături legendare: vesel, generos și mai ales netemător a umbla singur în mie de noapte. Gheorghiță,
fiul Lipanilor, este adolescentul care se maturizează rapid fiind pregătit, la sfârșitul călătoriei, să răzbune
moartea tatălui său și să devină cap de familie.
În romanul Baltagul, relația dintre personajele Vitoria Lipan și Gheorghiță este una dintre mamă și
fiu, dar și una de tipul inițiator-inițiat.

1
 Vitoria Lipan este personajul principal al romanului. Din punct de vedere social, personajul feminin
întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipanilor este de tip patriarhal, în care bărbatul este cel care face
legea, iar femeia veghează la respectarea ei. Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un
dezechilibru, ca o reală amenințare la omogenitatea familiei. Viziunea despre lume a autorului se reflectă mai
ales la nivelul statutului moral al personajului. Întregul comportament al Vitoriei îi reflectă verticalitatea.
Aceasta respectă tradițiile și nu își poate găsi liniștea până în momentul în care realizează ritualul
înmormântării. Din punct de vedere psihologic, Vitoria dovedește prin diferitele împrejurări prin care trece
luciditate, inteligență, spirit întreprinzător și practic, stăpânire de sine.
Gheorghiță este fiul Lipanilor, familie de oieri din înstăriți. Personajul nu-și schimbă statutul pe
parcursul acțiunii. Moral, el este un copil respectuos și ascultător. Din punct de vedere psihologic, romanul
urmărește transformarea lui Gheorghiță dintr-un adolescent într-un bărbat capabil să răzbune moartea tatălui
său și să devină cap de familie.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de
crimă, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează într-o coordonare perfectă și se completează unul pe
celălalt.
Vitoria intenționează inițial să-l trimită doar pe Gheorghiță în căutarea lui Nechifor. Băiatul primește
să plece la drum pentru că așa i se cere: ,,M-oi duce, dacă spui!”. Femeia observă însă atitudinea reținută a
fiului ei, pe care îl consideră ,,sfios” și ,,nesigur” și hotărăște să plece în călătorie alături de el. Mai mult,
eroina își dă seama că băiatul are nevoie de mintea ei, iar ea de brațul lui pentru a-și atinge scopul. ,,Totuși va
găsi un mijloc – gândește Vitoria – ca mintea ei să ajute și brațul lui să lucreze”, iar apoi îi mărturisește
feciorului: ,,Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”.
Începutul oricărei perioade de inițiere presupune săvârșirea unor acte de purificare sufletească. Vitoria
îl pregătește pe tânăr realizând, în primul rând, un pelerinaj spiritual la mănăstirea Bistrița. După purificarea
sufletească prin post, cei doi se împărtășesc la biserică, asistă la slujba religioasă și sfințesc baltagul cel nou
al băiatului.
Eroina își călăuzește fiul cu răbdare, dar asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea, oboseala,
nesiguranța, frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele oamenilor și semnele naturii și să fie
demn, ferm și hotărât prin acțiunile sale.
Contrastul dintre mamă și fiu nu este între două caractere, ci între două vârste. Gheorghiță contată pe
drum că mama devine mai aspră cu el (,,i-au crescut țepi de aricioaică”). Vitoria înțelege că drumul este
foarte important în maturizarea fiului ei și de aceea îl conștientizează: ,,Înțelege că jucăriile au stat. De acu
trebuie să te arăți bărbat”.
Într-o lume ca aceea în care trăiesc ei, cei slabi și nehotărâți nu-și au locul. De aceea, Vitoria îl lasă pe
Gheorghiță să privegheze osemintele tatălui său noaptea, în râpă, în timp ce ea pleacă în sat după ajutoare.
Apropierea morții îi trezește băiatului teama, dar acesta încearcă să se îmbărbăteze. În mod simbolic, în
această scenă se realizează un transfer de energii între tată și fiu. Chiar dacă frica îl face să părăsească
rămășițele tatălui său, proba este trecută și tânărul îi poate înfrunta acum pe criminali.
Scena confruntării dintre Vitoria și Calistrat Bogza demonstrează inteligența Vitoriei, dar și
încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiță. Vitoria pune în aplicare planul de demascare a
ucigașilor. Atunci când Calistrat Bogza cere înapoi baltagul, Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă poate citi ce va
pe această armă. Scena devine dramatică: Bogza își pierde cumpătul și se repede la Gheorghiță să-i smulgă
baltagul. Vitoria cere să dea drumul câinelui care rupe lanțul. Feciorul îl lovește pe ucigașul tatălui său cu
baltagul, împlinind dreptatea: ,,feciorul mortului simți crescând în el o putere mai mare și mai dreaptă decât a
ucigașului. […] Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte”.
Personajele sunt individualizate prin caracterizare directă și indirectă ( prin fapte, vorbe, atitudini,
gesturi, relații cu celelalte personaje). Portretul fizic al Vitoriei relevă frumusețea eroinei prin tehnica
detaliului semnificativ: ,,Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe neobișnuită în privire.” În privința lui
Gheorghiță, scriitorul apelează la caracterizarea directă realizată mai ales prin descriere, când este vorba de
însușirile fizice și de vestimentație sau prin dialog, atunci când celelalte personaje își exprimă direct părerea.

2
 În concluzie, romanul Baltagul impresionează prin profunzimea cu care surprinde semnificațiile
acțiunilor personajelor. Muntenii sunt legați de natură, ale cărei semne știu să le citească, dar și de tradiție, de
vechile rânduieli ale lumii și ale vieții. Amestecul acesta de realism și mitic este oglinda profunzimilor
sufletului din popor