Conditia femeii intr-o opera epica Ana din Moara cu noroc, de Ioan Slavici Personajul literar, ca instanta definitorie

e a comunicarii narative, prin excelenta fiinta de hartie dupa cum il numea Roland Barthes, beneficiaza de multiple ipostaze pe parcursul evolutiei literaturii. Acesta a reprezentat mereu o ipoteza de lucru si de gandire pentru marii scriitori de proza, indiferent de epoca sau ideologia estetica sub egida careia s-ar fi aflat. In nuvela psihologica Moara cu noroc (volumul Novele din popor, 1881) de Ioan Slavici, scriitorul moralist si clasic creeaza personaje complexe si verosimile, in constructia carora se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic si clasicismul. Destinul personajelor pare dirijat de puterea de seductie a banilor, iar dincolo de aceasta aparenta, prin fiecare erou se implineste o soarta pusa sub semnul hybrisului (orgoliului exacerbat), precum in tragedia greaca. Pe langa drama pe care o traieste Ghita, prin intermediul careia se contureaza efectele cauzate de patima inavutirii, creatia lui Slavici surprinde prin personajul feminin, Ana, conditia femeii intr-o societate a barbatilor. Avand in vedere ca nuvela este de factura realista, personajele sunt conditionate de mediul si epoca in care traiesc. Tema sustine atat caracterul realist al textului narativ, cat si cel psihologic: efectele nefaste si dezumanizante ale dorintei de inavutire, in contextul societatii ardelenesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Atat in epoca, cat si in literatura, femeile aveau un rol nesemnificativ in societate, fiind considerate o umbra a barbatului. Ele nu participau activ la derularea vietii sociale, prin dreptul la vot sau la educatie, ci indeplineau pur si simplu rolul de casnice. Ca si alte personaje ale lui Slavici (Mara, Persida, Simina, etc), Ana ilustreaza definitiva iesire a personajului feminin romanesc de sub semnul schematismului si al prezentei decorative. O prima trasatura care sugereaza faptul ca Slavici creeaza prin Ana o reprezentanta a unei intregi clase sociale este insusi numele ei. Ana este un nume extrem de raspandit in Transilvania si provine din evreiescul Channah, care inseamna gratie favorita. De asemenea, putem face legatura si cu patroana sa din cultura crestina, Sfanta Ana, ocrotitoarea familiei. Din pacate insa, cu toate ca la inceputul casniciei sale si inainte de a ajunge la Moara cu noroc o putem asocia pe Ana cu protectoarea sa spirituala, dupa declansarea intrigii nuvelei acest lucru se schimba, nesabuinta oamenilor si goana lor dupa avere stricand echilibrul initial. Ipostaza initiala se cristalizeaza prin insumarea unei duble perspective: cea a batranei, care o vede prea asezata, oarecum prea blanda la fire, si cea a sotului, care o priveste cu ochi de indragostit. Odata cu aparitia samadaului insa are loc tragica alunecare dinspre fiinta echilibrata, rationala si morala inspre cea irationala, care traieste fascinatia patimii vinovate. Ana incearca cu disperare sa pastreze armonia familiala, fiind nevoita sa asiste neputincioasa la continua erodare a casniciei sale. Cand Ghita o impinge in bratele lui

Lica, Ana resimte acest lucru ca o umilinta suprema, iubirea ei pentru el naruindu-se treptat. Ultimele ei zvacniri, atunci cand este ucisa de Ghita, exprima o sete coplesitoare de viata, si in acelasi timp, dorinta de razbunare. Rolul femeii intr-o familie de tip patriarhal se rezuma la sarcinile acesteia legate de intretinerea casei si cresterea copiilor, indiferent de varsta ei sau experienta de viata. La inceputul nuvelei, Ghita nu o lasa pe batrana sa intervina in vreun fel in viata sa de familie, asumandu-si clar si hotarat rolul de cap de familie. Putem deduce astfel ca, desi era sotia sa, Ana nu avea puterea de a-i iesi din cuvant si desi pe parcursul nuvelei aceasta observa schimbarile sufletesti ale barbatului sau, nu gaseste curajul sa il atentioneze, decat atunci cand conflictul latent al lui Ghita se reflecta asupra securitatii familiei. Naratorul ii construieste Anei o prospografie extrem de favorabila, descriind-o ca fiind frageda si subtirica, sprintena si mladioasa. Ea este prezentata la inceput ca o sotie cu care Ghita se mandreste, insa pe care o protejeaza in aceeasi masura. Desi intr-o prima faza Ana este vesela si binevoitoare, odata cu debutul dezumanizarii treptate a lui Ghita ea devine muncita de ganduri grele, care o imbatranesc oarecum intr-un singur ceas. Se poate observa usor relatia de interdependenta dintre cei doi soti, balanta inclinand insa catre Ana, care este macinata de faptul ca familia sa se destrama, in timp ce pentru Ghita primeaza banii. Din copila rasfatata de odinoara, Ana se transforma intr-o femeie indrazneata, incurajata de comportamentul slujnicei. Cu toate ca initial dezaproba dezmatarile Utei, ajunge sa se obisnuiasca cu felul acesteia de a fi, ba chiar sa simta nevoia sa se poarte astfel si ea. Ulterior, Ghita o invinuieste pe Uta pentru ca a stricat -o pe Ana, vina de fapt apartinandu-i lui, in intentia de a o folosi pe Ana drept momeala pentru Lica. Fiind prins in mirajul oferit de imbogatirea rapida, carciumarul uita de familie, si in mod special de Ana, pe care ajunge sa o foloseasca in lupta sa impotriva samadaului. Paradoxal, dupa ce o impinge in bratele porcarului, obligand-o sa joace dupa pofta samadaului (Joaca, femeie, ca doar n-are sa-ti ia din frumusete), Ghita ii reproseaza intentia adulterului. Daca Ana era la inceput o femeie cumpatata, vazand ca nu are nicio sansa de asi redresa casnicia, se lasa prada fascinatiei pe care Lica o exercita asupra sa inca de la prima aparitie a acestuia la han. Ajunge chiar sa il aprecieze pe Lica mai mult decat pe sotul propriul sot, deoarecere porcarul avea un caracter puternic, contrar lui Ghita, pe care Ana il numeste muiere in haine barbatesti. In ochii lui Lica, Ana nu este decat o femeie frumoasa, pentru care nu merita sa dezvolti o slabiciune. Opinia lui Lica este de altfel una impartasita de barbatii acelei vremi, pentru care femeia are minte putina. Ghita ii spune Anei ca are mintea usoara si nu intelege nimic si pana intr-un punct, Ana isi accepta soarta (Ce sa fac daca asa m-a lasat Dumnezeu?), insa dovedeste contrariul. Ea este capabila sa inteleaga lumea barbatilor si secretele acestora, insa nu poate participa activ la derularea ei. Resimte puternic lipsa de comunicare generata de dezinteresul si degradarea morala a sotului sau, insa nu poate

actiona in niciun fel. Involutia ei este spectaculoasa nevasta tanara si sfioasa care-si iubeste sotul, ajunge usuratica si adultera, din cauza jignirilor repetate si a orgoliului ranit. Din punctul meu de vedere, Ioan Slavici creioneaza perfect portretul femeii, mamei si sotiei care traieste intr-o lume condusa de barbati, in care sanse sale de afirmare sunt minime sau inexistente. Comportamentul sau trebuie sa fie ireprosabil si nu are nicio justificare in fata sotului sau pentru greselile comise, cu toate ca el a impins-o spre adulter. Sfarsitul sau este unul tragic, fiind ucisa de barbatul pe care il iubea cu adevarat, dar care a instrainat-o din cauza ambitiilor personale. In concluzie, observarea personajelor este minutioasa si serveste realizarii unor psihologii complexe. Ioan Slavici zugraveste maiestuos portretul femeii apartinand satului transilvanean, descriind detaliat trairile sale sufleteste, victima a setei de inavutire, intocmai ca si sotul sau.