1.

Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau
perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine,
putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-obiectiv
și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu structurarea
tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase și structuri
sociale diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a faptelor prin
înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea,
Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii
române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă.
Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de
inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de plecare este
biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă
sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o
figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent,
deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de
personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul dezumanizat
de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei din viaţa
lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De asemenea, simetria
romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi
se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de
critica vremii ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat
social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în
condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica
pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi
convingerea autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin
personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei
din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii
rurale transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea,
nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu
autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza
lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la
hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective:
în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele
care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef
bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii
care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte:
primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion
Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru
Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în
vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa
Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor.
Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria
Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un
învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia
lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i, de fapt, planul
de a-l sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai
târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui
dintâi cu repercusiuni dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în
capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei
sale pentru pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat,
însă prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o
fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi
fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se
întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului
principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic
nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima
parte apar capitolele: ,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’,
,,Nunta’’, iar în cea de-a doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’,
,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile
Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc,
conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În
plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi
dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un
conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă
ce se desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se
ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se
desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă
întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub
Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat,
„te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o
cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform
regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea
drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau
mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată
și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George
Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit,
alţii le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu
structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se
desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar,
de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul
dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul Belciug. Stilul
indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când e vorba de Ion
sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci când e vorba de
familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în
subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în
abis”.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află
la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana,
dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul
social. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi
familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia
pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile Baciu
declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’ şi
,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata
lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu
aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Ion se va
răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte nunta.
La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte
înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a
tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se
sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei,
deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să
o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost
drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de
măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul
bisericii, însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea
din casă. Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să
construiască o nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii
biserici.
Concluzia
După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în roman
sunt de natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură
socială, întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității.
Totodată, romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă
și profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar
personajele care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente în
lumea satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează o
imagine reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului
omniscient și omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion’’
tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative,
romanul ,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu
Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și
profundă a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii
naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.
2. Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion
Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă
pe durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte
sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe
exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una
obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la
persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca element esențial al structurii unui
roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între
ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că
personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele
și cu calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia
scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie
de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea
relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee de
caracterizare. Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i
pun în lumină trăsăturile.
 Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că
Ion se află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care
dorește să-și depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și, de
aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un obsedat, dar
această dorință se lovește de cealaltă iubire, cea dață de Florica, o fată tot săracă, față de care
nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu epic puternic
tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri. În final, Ion apare în
postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și gestiona în mod realist
sentimentele.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut,
perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce
garantează succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși
sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de
aspră, ca o râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit
cu pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind, parcă mai
puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de a-
l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult, mult...”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil", de
alte personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar” și prin intermediul monologului
interior, reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să
mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norodului pentru
niște vorbe...’’..(autocaracterizarea)
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a
satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi
datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat
prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la iveală
latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini
adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latente
obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade
într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o
scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu
Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg
spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu
greu apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale
ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului
român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului
de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile
lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea
lui Ion pentru pământ are doar fervenţa (înfocare, pasiune) dată de lipsa esenţială a acestuia, dar
rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la
baza temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exterior dintre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii.
În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”),
între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict între
glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se
lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un conflict simbolic, între voinţa
acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria nemăsurată a
individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris-care determină căderea
personajului în tragediile greceşti.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către
narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă
ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade; e
muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de
nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii” ( preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca
o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin
limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei
favorabile planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre
diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă
scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate
precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu
alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în
contact, dovedind statutul său de personaj central.
 Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul
căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi
profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei
bogate. Niciunul însă nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi forţa
de a accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această căsătorie,
Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să plătească forţarea
destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul – ,,Mândru şi mulţumit ca
orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea lui Petrişor este pusă pe
seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează toate strădaniile din prima
parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al tău…” Sfârşitul personajului
este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui
George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma destinului, Ion se
autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica este însărcinată, iar unii
opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a naratorului: ,,Câţiva oameni au
murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă formă, destinul personajului
principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a
alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit
căreia ,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este
atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul
interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin moartea
sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile personajului, constatăm
că imaginea sa este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului,
întrunind, totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De
remarcat sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și umbre,
întrupând atât calități cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.
 3. Relația dintre două personaje- Ion-Ana
Opera literară ,,Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte
sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe
exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una
obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la
persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Un element esential al structurii acestui roman îl
constituie personajele care participă la acțiune și se încadrează unor anumite tipologii, stabilind
între ele diferite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Personajele, ca element esential
al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei anumite
tipologii, stabilind între ele anumite relații. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt
construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile
lor, devenind individualități complexe și verosimile. În privința relațiilor dintre personajele
romanului, acestea sunt numeroase, dar una dintre cele mai interesante este cea dintre Ion,
personajul principal al romanului și Ana, deoarece este o relație aparte, complexă prin
numeroasele asemănări și deosebiri dintre personaje. Evoluția relației dintre aceste două
personaje este evidențiată de scriitor printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin
acțiune, prin construirea conflictelor și evidențierea relațiilor lor cu celelalte personaje ale
romanului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare sau de tehnică narativă.
Statutul social, psihologic și moral
Ion, protagonistul romanului, întruchipează tipologia tăranului sărac nemulţumit de
propria condiţie socială, pe care vrea să şi-o îmbunătăţească. În societatea rurală a satului
Pripas, unde condiţia socială a individului este dată de numărul de pogoane de pământ deţinute,
Ion se simte marginalizat social. Şi asta datorită faptului că destinul i-a hărăzit să trăiască într-o
familie în care tatăl a risipit zestrea soţiei. Destinul prestabilit al protagonistului este surpins
încă de la scena horei, printr-o secvență de perspectivă finalistă, când naratorul îl surpinde pe
Alexandru Glanetașul „abandonat ca un câine la uşa bucătăriei, sfiindu-se să se amestece în
vorbă printre bocotanii satului”. La polul opus al statutului social se situează Ana, fiica
„bocotanului” Vasile Baciu. Femeia devine o ţintă pentru Ion care profită de nevoia ei de
tandreţe şi de afecţiune pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu. Cele două
personaje par să reitereze destinul părinţilor lor a căror căsătoriei are la bază acelaşi motiv al
flăcăului sărac şi al fetei bogate. Tatăl lui Ion s-a căsătorit cu Zenobia, o fată cu zestre, pe care
ulterior a risipit-o. Tatăl Anei, Vasile Baciu, şi-a luat o soţie bogată, a păstrat averea, dar şi-a
pierdut nevasta. Aşadar, în acest roman care propune o viziune tradiţională, datele biografice ale
celor două personaje au rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atât Ion, cât şi Ana
vor încerca să forţeze limitele destinului, astfel, sfârşind tragic. Din punct de vedere psihologic,
atât Ion, cât şi Ana reprezintă caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion acţionează obsesiv în
dorinta lui de a avea cât mai mult pământ, în vreme ce Ana îşi doreşte obsesiv afecţiunea lui
Ion. Relaţia dintre cele două personaje este una specifică între manipulator şi manipulat. Ion
conştientizează nevoia fetei de afecţiune şi recurge la manipulare pentru a-şi atinge scopul,
acela de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Orbită de dorinţa de afecţiune şi de
protecţie, Ana se lasă antrenată în jocul malefic a lui Ion. Din punct de vedere moral, existenţa
celor două personaje este lipsa sferei eticii. Ion este total imoral, pentru că recurge la gesturi
necinstite pentru a-și atinge scopul: o lasă însărcinată pe Ana, făcând-o de rușinea satului,
împingând-o în cele din urmă la spânzurătoare. Ana, la rândul ei, poate fi imorală având în
vedere faptul că a acceptat să fie părtașă la actul erotic înainte de căsătorie. Cu toate acestea,
cele două personaje pot fi absolvite parţial de vină, dar avem în vedere că au acţionat influenţaţi
din exterior. Ion, la început, pune în aplicare planul de seducere pentru fata „bocotanului” la
vorbele aruncate de Titu Herdelea „Vasile Baciu nu vrea s-o dea de voie, trebuie să-l obligi să o
facă”.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază încă de la scena horei, prezentată încă
din expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion alege să o invite la joc pe Ana. Apoi
cei doi se retrag din joc pentru a sta de vorbă singuri, feriţi de ochii lumii. Prin stilul indirect
liber, naratorul omniscient pătrunde în gândurile protagonistului. Cititorul observă că Ion nu-şi
îndreaptă privirea spre ochii Anei, ci îi surprinde doar buzele care se mişcă lent, dezvelindu-i
gingiile trandafirii, cu nişte dinţi albi ca laptele şi cu strunguliţa la mijloc. Faptul că privirea
Anei nu este înregistrată de protagonist sugerează faptul că acesta nu are niciun interes să
cunoască sufletul femeii. În schimb îi apare în minte imaginea Floricăi „cu ochii albăstrii ca
cerul de primăvară”. Această secvenţă narativă reliefează relaţia dintre cele două personaje,
faptul că Ion nu o iubeşte pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate şi o alungă de
acasă. Ajunsă la locuinţa Glanetasului, femeia este întâmpinată de indiferența lui Ion care
continuă să mănânce, tăindu-şi tacticos bucăţile de mâncare. Îşi şterge apoi briceagul de
pantaloni, ridicându-şi privirea spre pântecele Anei, moment în care afişează un zâmbet de
satisfacţie. Este conştient că-n pântecele Anei se află garantul pentru pământurile lui Vasile
Baciu. O trimite apoi pe Ana după tatăl său pentru a discuta condiţiile de nuntă.
Elemente de structură pentru relația celor două personaje
Discursul narativ al romanului dezvoltă o tematică rurală, aducând în prim plan
problematica pământului în satul transilvănean, Pripas, de la începutul sec al XX-lea. În
societatea rurală, surprinsă de Rebreanu în roman poziţia socială este dată de numărul de loturi
de pământ deţinute. De asemenea, întemeierea familiilor se realizează pe criterii economice.
Astfel, Ion renuntă la iubirea pentru Florica cu scopul de a pune mâna pe pământurile lui Vasile
Baciu. Într-un război al orgoliilor masculine, Ana nu este decât o victimă a desinului.
Conflictul principal al romanului este unul exterior şi constă în lupta pentru pământ în
satul Pripas. Protagonistul este răspunzător pentru toate conflictele majore prezente în text: între
Ion şi Simion Lungu, între Ion şi Vasile Baciu, între Ion şi George Bulbuc etc. Modernitatea
romanului constă însă în surpinderea unui conflict interior, sufletul protagonistului fiind scindat
între cele două porniri contradictorii: „Glasul pămantului” şi „Glasul iubirii”.
Perspectiva narativă obiectivă, cu o vizune „dindărăt” îi aparţine unui narator omniscient,
omniprezent şi extradiegetic. Acest narator nu idealizează personajele, nu intervine în existenţa
lor, lăsându-le să evolueze spre deznodământ, după năzuinţe şi slăbiciuni. Omniscienta
naratorială se evidenţiază în scenele de perspectivă finalistă. De exemplu, imaginea drumului
din incipit prefigurează traseul existenţial al protagonsitului, la fel cum imaginea mâinilor sale
„pline cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu” avertizează asupra sfârşitului său tragic. De
asemenea, imaginea cârciumarului spânzurat averizează sfârşitul tragic al Anei.
Modalităţile de caracterizare a celor două personaje sunt cele consacrate de proza realistă:
directe şi indirecte. În capitolul al doilea naratorul oferă informaţii biografice semnificative
pentru evoluţia ulterioară a celor doi. Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al învăţătorului
Herdelea, dar că băiatul a refuzat să-şi continue şcoala pe motiv că „pământul îi era mai drag ca
ochii din cap”. Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă, nevoită fiind să trăiască
lângă un tată sever şi alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a înţelege
comportamentul obsesiv al celor două personaje: Ion îşi doreşte pământ, iar Ana, afecţiune.
Gesturile, faptele, gândurile sau relaţia dintre personaje se constitue în adevărate mijloace
indirecte de carcaterizare. Pe lângă mijloacele consacrate de caracterizare autorul foloseşte şi
modalităţi moderne: monologul interior şi stilul indirect liber.
Concluzie
Prin cele două personaje, Ion şi Ana, Liviu Rebreanu şi-a exprimat viziunea tradiţională
privind relaţia omului în raport cu destinul.Omul tradiţional crede într-un destin prestabilit.
Încercarea de a forţa limitele destinului, de a-i depăşi, are consecinţe tragice. Cele două
personaje au încercat să atingă fericirea, să se opună destinului şi, de aceea, au sfârşit tragic.
Prin Ion şi Ana, personajele purtătoare de semnificaţie al mesajului transmis prin discursul
narativ, scriitorul transilvănean şi-a exprimat viziunea asupra unei existenţe tragice, resimțindu-
se influențe ale naturalismului.