Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta
modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în
esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia
aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.

Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea, Dintele,
Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o problemă şi curmă o
controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române’’, care înfăţişează
universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate
artistic. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor
autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de
o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii. Este un roman de tip
obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei
narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent, deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist,
Rebreanu creează tipologii de personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi
ambiţiosul dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei
din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De asemenea, simetria romanului,
dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii
biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de tradiţionalişti, dar
într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de critica vremii ca ,,cea mai puternică
creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei
sale pentru pământ, determinat social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale
reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica
pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi convingerea
autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin personaje tragice, Ion fiind
considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din debutul
romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, cu
evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar
şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia
unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile
sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor
mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine,
fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului
să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt
mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi,
separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa
bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin
nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu
prezenţa lor.
 O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul Sărutarea. Ea
ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru pământul redobândit cu greu.
Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că
,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În
mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar
personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului principal, care
devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă prin modul în care îl obţine.
Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop
al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului
înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale
romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal:
,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, care nu
vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi
între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan secundar, există mai multe conflicte – între
Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul
Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior,
există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict
simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative, romanul ,,Ion’’
ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu Rebreanu încearcă și reușește,
în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și profundă a satului ardelenesc de la începutul
secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.