Ion

de Liviu Rebreanu
- roman interbelic, realist, obiectiv, social – Nu psihologic!!!
În literatura română interbelică romanul Ion (1920) deţine un loc esenţial pentru că, aşa cum a subliniat
criticul Eugen Lovinescu, este primul roman românesc care „rezolvă o problemă şi curmă o controversă”.
Controversa era legată de modul cum se reflectă lumea ţărănească în literatură. Prin realism şi prin
obiectivitatea desăvârşită a scrierii sale, Liviu Rebreanu pune capăt viziunii idilice care învăluia până atunci
imaginea lumii rurale.
Romanul – trăsături
Considerat „epopeea vremurilor moderne”, romanul este o naraţiune amplă, cu acţiunea desfăşurată pe
mai multe planuri şi cu personaje numeroase. Conflictul romanului este multiplu şi se dezvoltă într-un timp şi
spaţiu mai extinse decât în nuvelă.
Nicolae Manolescu încadreză romanul „Ion” în categoria celor dorice, cu o traiectorie lineară, condusă
de un narator cu atribute demiurgice, de regizor universal, care-şi stăpâneşte în totalitate creaţia.
Tema
Ion este un roman realist de observaţie socială. Patima pentru pământ a personajului central se
detaşează pe fondul unei problematici complexe care cuprinde întreaga viaţă socială a satului transilvănean de
la începutul secolului XX, înainte de primul război mondial. Problematica aceasta include iubirea, familia,
destinul intelectualităţii, relaţiile sociale, precum şi relaţiile cu autorităţile austro-ungare.
Viziunea despre lume:
Viziunea romanului este marcată de obiectivitatea totală a naratorului omniscient. Definiţia dată de
Stendhal romanului realist poate fi ilustrată şi prin acest text care, la rândul său, devine o „oglindă purtată de-a
lungul unui drum”, ce reflectă când „azurul cerului imaculat”, când „noroiul şanţurilor murdare”.
Realismul viziunii
Romanul realist ,,Ion” zugrăveşte tabloul lumii rurale având două coordonate: scenele semnificative din
viaţa satului şi personajele. O scenă semnificativă este hora; descrisă la început, hora simbolizează vitalitatea
oamenilor, pasiunile dezlănţuite. Tot la horă este sugerată şi ierarhia socială pentru că la loc de cinste stau de
vorbă fruntaşii satului, iar pe lângă ei, marginalizat, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”, Alexandru Glanetaşul.
Secvenţa care contrapunctează hora este balul din Armadia care adună „domnişori şi domnişoare”.
Tipologia personajelor se remarcă printr- o diversitate extraordinară. Pe lângă Ion, ţăranul tipic, în paginile
romanului trăiesc Vasile Baciu, tatăl Anei cel aspru, George Bulbuc, Simion Lungu, la fel de împătimiţi de
pământ, preotul Belciug, iubitor de neam şi de biserică, dar orgolios, Titu Herdelea, poetul patriot, dar cam
pierde-vară, surorile lui romanţioase, Laura şi Ghighi sau Victor Grofşoru, avocatul palavragiu şi, în fond, om
de inimă.

După cum arată N. Manolescu în ,,Arca lui Noe”, naratorul doric se consideră un demiurg cu putere deplină
asupra lumii create în paginile romanului.
Perspectiva aparţine unui narator “extrateritorial“, aflat în afara lumii zugrăvite în roman.
L. Rebreanu însuşi mărturiseşte că opera lui urmăreşte să creeze iluzia vieţii reale: ,,am vrut să redau
prin artă pulsaţia vieţii”. În opinia sa, ceea ce contează în roman este creaţia de oameni şi viaţă.
Realitate şi ficţiune
Geneza romanului Ion implică elemente reale. Există cel puţin trei surse de inspiraţie în satul natal al lui
Rebreanu- a existat un flăcău, Ion, care l-a impresioant prin patima lui pentru pământ. De asemenea, o fată care
a îndurat bătăi crunte de la tatăl ei pentru că se încurcase cu un flăcău sărac. Scena sărutării pământului este
inspirată de o amintire reală a scriitorului, însă realitatea este transfigurată prin intermediul ficţiunii, după cum
mărturiseşte scriitorul. Rebreanu respinge ideea că vreun personaj al său ar putea fi indentic cu o persoană
reală. Personajele sunt ,,fiinţe de hârtie” (Roland Barthes), rod al plăsmuirii imaginţiei.

Subiectul şi compoziţia
În concepţia lui Rebreanu, romanul trebuie să aibă o structură simetrică. Astfel cele două părţi ale
romanului, ,,Glasul pământului”, ,,Glasul iubirii”reflectă conflictul fundamental din sufletul lui Ion, dintre
patima pământului şi iubirea pentru Florica.

1
 Incipitul şi finalul descriu aceeaşi imagine a drumului care străbate satul, simbol al vieţii ce se derulează
fără întrerupere, dar şi element cu funcţie metatextuală, ce sugerează însuşi demersul narării.. În incipit este
descris drumul care intră în sat, ceea ce sugerează pătrunderea în lumea ficţiunii create de narator. În final apare
drumul părăsind satul , revărsându-se în ,,şoseaua cea mare şi fără început”, ceea ce exprimă întoarcerea în
planul realităţii. Verbele „trece”, „înaintează” descriu sinuozităţile specifice existenţei înseşi. Simetrice sunt şi
imaginile crucii. La început modul cum e descrisă crucea (,,strâmbă, de tinichea, ruginită”) sugerează
degradarea morală a lumii. În final ,,faţa poleită de o rază întârziată” a lui Hristos exprimă restabilirea valorilor
morale.
Scena semnificativă a horei reuneşte personajele şi sugerează ierarhia socială a satului prin sugestia
cercurilor concentrice. Totodată, vitalitatea jucătorilor prevesteşte marile dezlănţuiri de patimi, pământul şi
iubirea.
Acţiunea se desfăşoară după tehnica planurilor paralele, ceea ce l-a determinat pe Eugen Lovinescu
să compare acest roman cu arhitectura monumentală a romanului tolstoian. Un plan urmăreşte destinul lui
Ion, celălalt destinul familiei învăţătorului Herdelea, legătura fiind stabilită de replica prin care, fără să vrea,
Titu influenţează destinul lui Ion: „Dacă nu vrea, atunci sileşte-l”.
Titlurile capitolelor sintetizează acţiunea.
,,Zvârcolirea” exprimă frământarea lui Ion , sfâşiat între atracţia pământului pe care îl avea tatăl Anei celei
urâţele şi atracţia erotică reprezentată de Florica cea săracă. Flăcăul sărac care coseşte, contemplând setos
întinderea de pământ, se simte „mic şi slab, cât un vierme” sau „ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi
place”.
În prima parte, glasul pământului e mai puternic decât al iubirii, şi Ion o seduce pe Ana pentru a-l forţa pe
Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, în capitolul ,,Noaptea”.
Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu ia proporţii pentru că bătrânul ţăran preferă ruşinea decât să
i se dea pământurile ,,tâlharului”. Pe de altă parte, Ana îndură bătăi cumplite de la tatăl său. Împăcarea are loc
la intervenţia preotului Belciug şi a învăţătorului Herdelea, dar soarta Anei este tragică, pentru că ea asistă cum
în sufletul lui Ion renaşte glasul iubirii pentru Florica. Ana se sinucide, copilul neglijat moare, iar Ion este
nevoit să cultive prietenia cu George Bulbuc, bogătanul care o luase de soţie pe Florica. Surprins noaptea în
ograda Floricăi, Ion este omorât cu sapa, încheindu-se astfel conflictul tragic dintre pământ şi chemarea iubirii.
În celălat plan al romanului este evidenţiat destinul familiei învăţătorului intrat în conflict cu
autorităţile austro-ungare, pierzându-şi slujba pentru că le preda copiilor în limba română. Învăţătorul are parte
de umilinţa de a fi nevoit să îl susţină în alegeri pe canditatul ungur pentru ca apoi, în vremuri de restrişte, să fie
ajutat tot de român. Naratorul foloseşte tehnica punctului şi a contrapunctului, prezentând aceeaşi temă prin
două situaţii diferite, de exemplu tema iubirii e înfăţişată în o situaţie nefericită în cazul lui Ion, în timp ce în
cazul Laurei şi al lui Pintea este zugrăvit tabloul unei vieţi de familie armonioase. Setea de pământ a lui Ion este
prezentată atât în situaţia în care ţăranul trăia umilinţa sărăciei, cât şi în situaţia în care ajunge stăpân triumfător
al pământurilor.

Ion - PERSONAJUL
Ion este protagonistul, persoanjul ,,rotund”, principal, tipic, specific realismului. Este tipul ţăranului însetat de
pământ. De asemenea, este un personaj eponim şi simbolic. În construcţia personajului, pus în evidență prin
tehnica basoreliefului, sunt folosite predominant mijloacele de caracterizare directe şi indirecte, specifice
romanului de creaţie. Procedeul retrospectivei biografice clarifică situaţia iniţială a persoanjelor. Tatăl
său, ,,sărac şi lenevitor”, pierduse pământurile aduse ca zestre de Zenobia, mama sa. Deşi era bun la învăţătură,
Ion nu-şi continuase şcoala din dragoste pentru pământ. Tehnica punctelor de vedere suprapuse face ca Ion
să apară “silitor, harnic, muncitor și isteț“ în ochii doamnei Herdelea, dar “stricat și bătăuș, om de nimic“ – în
ochii preotului. După ce lasă pământurile bisericii, acesta devine “mândru creștin“. Caracterizat direct de
narator, Ion apare “iute și harnic“, munca fiindu-i “dragă“.O secvenţă revelatoare pentru relaţia dintre Ion şi
pământ este aceea a cositului din capitolul Zvârcolirea, când ţăranul are sentimentul că pământul este o
divinitate: “glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare . Pământul întreg părea că
respiră şi trăieşte.“ Un sentiment de umilință îl încearcă pe Ion , sentiment redat prin comparațiile “se simțea
mic cât un vierme“ sau ca “o frunză pe care vântul o vâltorește“.
Posesiunea pământului are rolul de conferi prestigiu ţăranului. Personajul e caracterizat în relaţie cu
celelalte personaje. Cât timp e sărac, el este desconsiderat. V. Baciu îl

2
numeşte ,,sărăntoc”, ,,fleandură”, ,,tâlhar”. Procesul dezumanizării tânărului este marcat de certurile cu părinţii
săi sau de faptul că răpeşte o fâşie din pământul unui vecin. Replica lui Titu Herdelea prin care îi sugerează să-l
silească pe Baciu să-i dea fata este interpretată de Ion ca un îndemn de o seduce pe Ana. El se dovedeşte capabil
să simuleze iubirea pentru Ana până când aceasta rămâne însărcinată. Odată scopul atins, Ion îşi dezvăluie
latura insensibilă, devine “semeț și cu nasul în vânt, arogant, sfidător“. O scenă semnificativă este aceea în care
Ana, bătută de tată şi alungată, caută ocrotire în casa lui Ion. Gesturile şi expresia acestuia subliniază
dezumanizarea. El nu-i adresează niciun cuvânt la început, ci ,,molfăie” liniştit la masă. Dialogul înfiripat îl
caracterizează indirect pe Ion ca pe un persoanj interesat doar de pământ. El o trimite pe Ana înapoi,
cerând ,,tocmeală şi învoială”, punând în termeni comerciali soarta femeii. Singurul moment în care Ion pare
mişcat este naşterea copilului, când îşi scoate pălăria şi îşi face cruce. Copilul, însă, nu întruchipeză altceva
decât garanţia că poate păstra pământul dupa sinuciderea Anei. Când află că oricum va fi moştenitor, Ion se
dezinteresează total de copil.
Expresia adoraţiei faţă de pământ se află în capitolul Sărutarea, într-un moment simetric cu secvența
cositului.. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, Ion merge să-şi vadă pământurile şi se apleacă sărutând brazda
neagră ,,ca pe o ibovnică”. Pe mâinile sale, lutul părea că formează “mănuși de doliu“, aluzie la moartea Anei.
Comparaţia subliniază suprapunerea dintre cele două patimi şi legătura organică dintre om şi pământ. Aici, Ion
capătă o dimensiune simbolică, devenind o figură ”mai mare decât natura”(Eugen Lovinescu).
Opinii critice: A vedea în Ion viclenia ambiţioasă (un erou stendhalian, spune Lovinescu, în limitele
ideaţiei lui obscure şi reduse) sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion
trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând „bruta ingenuă”(Nicolae Manolescu).
Sfârşitul personajului poate fi înţeles ca o sancţiune pentru degradarea lui sufletească. Aşa cum se
observă, persoanjul a fost privit în mod diferit de criticii literari. În timp ce Eugen Lovinescu îi subliniează
inteligenţa, G. Călinescu îi neagă această trăsătură, spunând că nu din inteligenţă a venit planul seducerii Anei,
ci din viclenie instinctuală; astfel, Ion apare ca o ,,brută ingenuă”.

Ana
E un persoanj feminin tipic pentru condiţia femeii în societatea ţărănească. Naivitatea ei ei o face să se
încreadă în vorbele mincinoase de dragoste şi să cadă în capcana seducţiei. La horă, privirea este un motiv
semnificativ, pentru că Ion nu caută nicio clipă să se uite în ochii Anei, gândul lui fiind numai la Florica. Ana
trăiește drama umilinței, i se pare că “rușinea ei rânjea de pe toate coperișurile“. O scenă semnficativă pentru
destinul Anei e nunta. Ea este caracterizată prin ochii lui Ion care, privind-o alături de Florica, nu se poate
abţine să nu observe contrastul dintre frumuseţe şi urâţenia fizică. Abia acum Ion are revelaţia că odată cu
pământurile trebuie să o primească şi pe Ana cea urâţică.
Ana trăieşte drama femeii care a fost luată de nevastă pentru avere. Umilită de bărbat şi de soacră,
împovărată cu griji gospodăreşti, pe Ana nu o înseninează nici existenţa copilului. Ea are revelaţia eliberării
prin moarte după ce asistă la doua momente cruciale: moartea cârciumarului Avrum, apoi a bătrânului Dumitru
Moarcăş. Pe faţa acestuia din urmă ea citeşte o împăcare care o determină să îşi caute propria moarte. Destinul
ei tragic e o consecinţă a subordonării totale faţă de autoritatea masculină specifică într-o anumită epocă în
societatea rurală.
Ana este nu numai victima lui Ion, o “mater dolorosa schingiuită și idiotizată“, ci şi a tatălui ei, cei doi
bărbaţi fiind unul oglinda celuilalt în ceea ce priveşte înverşunarea pentru pământ.
După cum spune G. Călinescu, în acel tip de colectivitate, femeia nu reprezintă altceva decât „două braţe de
muncă, o aducătoare de zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea înceteză a mai însemna
ceva prin feminitate”.
Detaliul de la moartea Anei, „limba care creştea mereu sfidătoare”, ar putea fi interpretat ca o răzbunare
finală, involuntară, a personajului feminin.

Limbajul:
Rebreanu şi-a caracterizat stilul drept ,,cenuşiu”: nu urmăreşte frumuseţea metaforei, ci plasticitatea
imaginilor, realismul lor, de exemplu, foloseşte comparaţii cum ar fi: ,,Ion se simţea mic cât un vierme”, lutul
de pe mâinile lui era ,,ca nişte mănuşi de doliu”.

Concluzii: Romanul ,,Ion” îl consacră pe L. Rebreanu drept creatorul romanului românesc obiectiv.
Amploarea şi intensitatea existenţei persoanjelor, impresia de viaţă adevărată, copleşitoare, în continuă curgere

3
îl transferă, după spusele lui G. Călinescu, într-un ,,poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de o
măreţie liniştită”.