Particularitățile unui roman interbelic, realist, obiectiv/unui roman

aparținând lui Liviu Rebreanu

L. Rebreanu face parte din perioada interbelică a literaturii române, scriind în 1920
romanul „Ion”, considerat de Eugen Lovinescu ”… o revoluție fată de lirismul sămănătorist…
constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.
Viziunea despre lume a autorului e că literatura trebuie să creeze „pulsația vieții”, opera fiind
„ creație de oameni și de viață”.
Considerat de Nicolae Manolescu -roman doric- „Ion” e o construcție amplă, cu acțiune
desfășurată pe mai multe planuri narative, la care participă numeroase personaje, angrenate în
conflicte puternice. Curentul literar în care se încadrează opera e realismul social-obiectiv,
scriitorul se inspiră din realitate, pornind de la date esențiale ale societății în care trăiește: a
ascultat povestea unui țăran care mărturisea dragostea sa pentru pământ, a admirat un țăran care
săruta pământul, a văzut o fată bătută de tatăl său pentru că a rămas însărcinată cu un flăcău sărac
( aceasta e geneza romanului evidențiată de autorul însuși in volumul „Mărturisiri”). Realismul
se remarcă și prin alte trăsături: preocuparea scriitorului pentru categorii sociale: preotul Belciug,
învățătorul Herdelea, inspectorul, notarul, judecătorul, dar și țăranii, bogați și săraci; personajul e
tipic in împrejurări tipice, Ion e tipul țăranului care dorește pământ pentru a fi respectat de
comunitate; veridicitatea și verosimilitatea faptelor, tehnica detaliului semnificativ (prezentă în
descrierea obiceiurilor tradiționale, a naturii sau portretelor), relația de simetrie, sunt alte
trăsături ale realismului, pe care le vom identifica în operă.
Titlul operei e un substantiv propriu care reprezintă personajul eponim, Ion, țăranul care
trăiește pasiunea de a avea cât mai mult pământ, fiind astfel „expresia instinctului de stăpânire a
pământului” (Eugen Lovinescu). În același timp, substantivul se constituie într-un prenume,
specific românesc, des întâlnit în spațiul rural din care face parte personajul lui Liviu Rebreanu.
Viziunea realistă a autorului se poate observa la nivelul temei, dar și în elementele de
structură și compoziție: planuri narative, perspectivă narativă, conflicte, personaje tipice. Astfel
tema fundamentală a romanului e prezentarea problematicii pământului în condițiile satului
ardelean, de la începutul sec al XX-lea. Tema centrală e dublată de cea a iubirii, astfel
personajul și destinul lui se plasează pe două coordonate: EROS și THANATOS.
 Există două scene semnificative din roman care surprind relația lui Ion cu pământul, în
capitolele ”Zvârcolirea” și ”Sărutarea”. În capitolul ”Zvârcolirea”, omul e insignifiant
(nesemnificativ), idee redată prin comparația “se simțea mic și slab, cât un vierme”. Scena e
surprinsă în detaliu prin imagini vizuale și auditive redate prin verbe la imperfect care
personifică pământul (glia): “pământul părea că respiră și trăiește”, în jur “toate zumzeau,
șușoteau, fâșâiau”. Iubirea lui Ion pentru pământ e vitală, ”glasul pământului pătrundea năvalnic
în sufletul flăcăului”. Dorința de a-l avea, de a-l poseda, e sugerată prin exclamația retorică “Cât
pământ, Doamne!”
Relația lui Ion cu pământul se remarcă și în capitolul ”Sărutarea” când Ion intră în posesia
averii lui Vasile Baciu. În această scenă, pământul devine un substitut al femeii iubite “pământul
e ca o fată frumoasă” care-și arată “corpul gol, ispititor”. Scena conține simboluri ale morții,
anticipând moartea personajului, “mâinele îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de
doliu”, “simți un fior rece, amețitor”. În acel moment, Ion sărută pământul, scena fiind descrisă
de narator la modul naturalist, punând în evidență instinctul posesiunii “îl cuprinse o poftă
sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în săruturi”. Ion se simte puternic, luând în
stăpânire lumea, idee redată prin comparația, ”puternic ca un uriaș din basme, iar pământul i se
pare mic (personificarea ”pământul se închina în fața lui”). Astfel, descoperim cele două motive
pentru care va fi pedepsit: s-a înlocuit divinității și tot el a trădat ”glasul iubirii” (care l-ar fi
înalțat) înlocuindu-l cu ”glasul pământului”.
Compozițional, romanul e alcătuit din două părți ”Glasul pământului” și ”Glasul iubirii”,
metafore ce sugerează zbaterea personajului între cele două pasiuni, pământul și iubirea pe care
nu va reuși să le împace. Capitolele sunt împărțite aproape egal (6 și 7 capitole) purtând titluri
semnificative pentru conținutul epic:”Nunta”,”Rușinea”,”Copilul”.Simetria acesta
compozițională e sugerată și de relația incipit-final, prin descrierea șoselei, a drumului și a crucii
de la intrarea și ieșirea din satul Pripas. Intenția autorului e de a construi o lume în care
”începutul se confundă cu sfârșitul”. Dacă la început, drumul e vesel, primitor, introducându-ne
în lumea ficțională a operei, la sfârșit acesta e ”bătătorit”, ”se pierde în șoseaua cea mare și fără
început”, fiind o metaforă a destinului universal. Drumul scoate cititorul din lumea operei, lăsând
în urmă destinul tragic al lui Ion. Concepția lui L.Rebreanu că romanul trebuie să fie ”un corp
sferoid”, se remarcă și în alternanța planurilor narative: pe de-o parte se relatează despre țăranii
din sat având în centru figura lui Ion, iar pe de altă parte e prezentată intelectualitatea satului,
reprezentanții fiind preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea. Alături de alternanță, în
roman sunt prezentate și alte tehnici narative: cea a contrapunctului (același eveniment este
prezentat în ambele planuri: nunta Laurei Herdelea cu George Pintea și nunta lui Ion cu Ana),
tehnica cercurilor concentrice (care pune în lumină destinul individual, familial, al colectivității),
înlănțuirea (evenimente prezentate cronologic).
Perspectiva narativă e realistă, naratorul asemenea unui demiurg ce guvernează destinele
personajelor sale văzute ca marionete, relatează obiectiv, detașat la persoana a III-a. Omnisciența
și omniprezența se observă în mărcile lexico-gramaticale precum ,,flăcăul sosi încălzit de drum”.
Un plan narativ al operei prezintă dragostea lui Ion pentru pământ, iubire pentru care o
seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, deși o iubea pe Florica, cea mai frumoasă fată din sat, dar
la fel de săracă precum el. Intrând în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion nu își schimbă
atitudinea rece față de Ana, care, lipsită de iubire, se spânzură. În acest moment, Ion se întoarce
la prima iubire, Florica, căsătorită între timp cu George Bulbuc, care îl va prinde în vizită la
soția sa și-l va ucide cu sapa.
Celălalt plan narativ al operei îl surprinde pe învățătorul Herdelea, ducând o viață modestă,
nevoit să-și căsătorească două fete fără zestre. El e neliniștit și din cauza conflictului cu preotul
Belciug. Acesta din urmă a rămas văduv de tânăr, și-a închinat viața bisericii și era supărat pe
învățător pentru sprijinul acordat lui Ion, pe care acesta nu-l suporta.
Conflictul din roman este foarte puternic, atât exterior, cât și interior, psihologic. În plan
exterior și social, se manifestă un conflict între Ion și George (la cârciumă), Ion și Vasile Baciu
(la horă), Ion și Simion Lungu (furt de pământ), Ion și Ana (lipsa afecțiunii), între intelectuali
(Herdelea și Belciug). Conflictul interior e determinat de cele două glasuri, pământul și iubirea,
care răzbat succesiv în sufletul lui Ion, două chemări lăuntrice ale ființei sale.
O particularitate a realismului e tipicitatea personajelor, adevărate tipologii umane. Ion e
țăranul sărac, George-unul dintre “bogătani”. Moral- psihologic, Ion ilustrează atât tipologia
victimei, cât și a vinovatului, este victima societății în care trăiește și în care demnitatea, locul
omului se măsoară în funcție de pământ, dar totodată victimă a părinților ce au risipit averea. El e
vinovat pentru că o impinge pe Ana la spânzurătoare, o trădează pe Florica și își disimulează
intențiile față de George și Vasile Baciu.
 În ceea ce privește limbajul operei, Liviu Rebreanu alege maniera de exprimare directă,
realist-obiectivă, anticalofilă, autorul afirmând că ”e mai ușor a scrie frumos decât a exprima
exact”, astfel se declară ”un creator de viață”.
În concluzie, prin tematică, construcția personajelor, prin obiectivitatea naratorului și
simetria incipit-final, romanul lui Rebreanu prezintă o viziune realistă asupra lumii.