Caracterizarea unui personaj dintr-un roman interbelic, realist /operă aparținând

lui Liviu Rebreanu

L. Rebreanu face parte din perioada interbelică a literaturii române, scriind în 1920
romanul „Ion”, considerat de Eugen Lovinescu ”… o revoluție fată de lirismul sămănătorist…
constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.
Viziunea despre lume a autorului e că literatura trebuie să creeze „pulsația vieții”, opera fiind
„ creație de oameni și de viață”.
Personajul principal al operei este Ion, criticul literar N. Manolescu susținând în acest
sens: ”în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune, Ion e
victima măreață a fatalității biologice”. Construirea personajului se realizează prin elemente de
structură și compoziție, mijloace de caracterizare, conflicte, relațiile cu celelalte personaje.
Titlul și tema operei se află în relație cu personajul principal. Astfel, titlul operei e un
substantiv propriu care reprezintă personajul eponim, Ion, țăranul care trăiește pasiunea de a avea
cât mai mult pământ, fiind astfel „expresia instinctului de stăpânire a pământului” (Eugen
Lovinescu). În același timp, substantivul se constituie într-un prenume, specific românesc, des
întâlnit în spațiul rural din care face parte personajul lui Liviu Rebreanu. Tema fundamentală a
romanului e prezentarea problematicii pământului în condițiile satului ardelean, de la începutul
secolului al XX-lea. Tema centrală e dublată de cea a iubirii, astfel personajul și destinul lui se
plasează pe două coordonate: EROS și THANATOS.
Există două scene semnificative din roman care surprind relația lui Ion cu pământul, în
capitolele ”Zvârcolirea” și ”Sărutarea”. În capitolul ”Zvârcolirea”, omul e insignifiant
(nesemnificativ), idee redată prin comparația “se simțea mic și slab, cât un vierme”. Scena e
surprinsă în detaliu prin imagini vizuale și auditive redate prin verbe la imperfect care
personifică pământul (glia): “pământul părea că respiră și trăiește”, în jur “toate zumzeau,
șușoteau, fâșâiau”. Iubirea lui Ion pentru pământ e vitală, ”glasul pământului pătrundea năvalnic
în sufletul flăcăului”. Dorința de a-l avea, de a-l poseda, e sugerată prin exclamația retorică “Cât
pământ, Doamne!”
Relația lui Ion cu pământul se remarcă și în capitolul ”Sărutarea” când Ion intră în
posesia averii lui Vasile Baciu. În această scenă, pământul devine un substitut al femeii iubite
“pământul e ca o fată frumoasă” care-și arată “capul gol, ispititor”. Scena conține simboluri ale
morții, anticipând moartea personajului, “mâinele îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca niște
mănuși de doliu”, “simți un fior rece, amețitor”. În acel moment, Ion sărută pământul, scena fiind
descrisă de narator la modul naturalist, punând în evidență instinctul posesiunii “îl cuprinse o
poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în săruturi”. Ion se simte puternic, luând
în stăpânire lumea, idee redată prin comparația, ”puternic ca un uriaș din basme”, iar pământul i
se pare mic (personificarea ”pământul se închina în fața lui”). Astfel, descoperim cele două
motive pentru care va fi pedepsit: s-a înlocuit divinității și tot el a trădat ”glasul iubirii” (care l-ar
fi înalțat) înlocuindu-l cu ”glasul pământului”.
Ion al Glanetașului e personajul eponim, puternic individualizat, realist, tipic în
împrejurări tipice, tipul țăranului care dorește pământ, considerând că acesta îi asigură
demnitatea și respectul comunității (statutul social). Din punct de vedere moral și psihologic,
personajul apare ca o structură oximoronică- vinovat/victimă: Ion e victima societății în care
trăiește, demnitatea măsurându-se în funcție de pământ, dar totodată victima familiei sale care a
risipit averea. El e vinovat pentru că o ”împinge” pe Ana să se sinucidă, o trădează pe Florica și
iubirea lor, își disimulează intențiile (preface intențiile ) în relație cu George și Vasile Baciu.
Este tipul arivistului (parvenitului), care folosește femeia ca mijloc de parvenire. În final, moare
ucis de rivalul său, George, pedeapsa căzând neașteptat, dar necesară.
Personaj rotund, realist, complex, Ion e caracterizat direct de narator ,,iute și harnic ca mă-
sa”, ,,iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, de către celelalte personaje : Vasile Baciu îl
face ,,sărăntoc” , ,,hoț” , ,,tălhar” , ,,fleandură”, George Bulbuc îl consideră ,,arțăgos ca un lup
nemâncat”, Doamna Herdelea susține că Ion este ,,săritor”, ,,isteț”. Prin autocaracterizare, Ion se
prezintă:,,mă moleșesc ca o babă năroadă”.
Pe tot parcursul romanului, personajul e caracterizat mai ales indirect prin fapte, limbaj,
gesturi, comportament, dar mai ales prin modul de a acționa și relaționa cu alte personaje.
Ion e un exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ și hărnicie, principalele sale
trăsături, dar, pentru că e sărac, se dezumanizează din cauza lăcomiei și ambiției de a-l obține cu
orice preț. Lăcomia de pământ, cauza pshiologică a acțiunilor sale, e sintetizată în vorbele
copilului de odinioară, redate de naratorul omniscient ,,iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil... De pe atunci i-a fost mai drag ca o mamă”. Iubirea pământului și hotărârea pătimașă se
dezvoltă în sufletul tânărului sărac și hotărât care găsește calea de a se îmbogăți prin căsătoria cu
o fată de bună-voie. Ion decide să o seducă pe Ana pentru că ,,lăcomia lui de zestre este centrul
lumii”, iar el reprezintă ,,toți flăcăii din sat”. (G Călinescu)
Dezumanizarea personajului se manifestă în relația cu Ana, fata cu zestre, dar fără noroc,
lipsită de iubirea părintească, ”o fire tăcută și oropsită”, o victimă fără apărare în fața lui Ion. În
ochii tatălui și ai bărbatului ei, ea nu reprezintă o ființă umană, ci doar garanția proprietății
asupra pământurilor. Din prima secvenţă a horei, Ion pare să o urmărească pe Ana cu o privire
stranie care ascundea „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, deşi sufletul îi este plin de
iubirea pentru Florica, cea „cu obrajii fragezi ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară”.
Dar Ana „avea locuri, şi case şi vite multe”, iar starea lui de spirit este agravată prin dispreţul
afişat al lui Vasile Baciu, tatăl fetei, pentru cei săraci. Este viclean, devine lacom, căci nu se
mulțumește cu ceea ce îi dă Baciu ca zestre pentru fata lui, recunoscând că dorește tot pământul.
Momentul când Ana își dă seama că Ion nu o iubește este la nuntă, când Ion o joacă pe Florica, o
strânge în brațe închipuindu-și că este mireasa lui. Ana tresare ” ca mușcată de viperă, plânge, se
simte nenorocită, tristă, afirmând ”Norocul meu, norocul meu!”. Atitudinea violentă a lui Ion
continuă și după ce se căsătorește cu ea: ”cu o poftă neînfrânată ridică mâna și o lovi greu”.
Chiar și în momentul în care e pe cale să nască, Ana nu are înțelegere din partea lui Ion –
”Afurisită femeie!”. După numai o clipă de bucurie provocată de nașterea copilului, Ana
conștientizează că pentru Ion a fost o modalitate de a intra în posesia pământului. Astfel, treptat
Ion se dezinteresează total de ceea ce reprezintă nevasta sa. Singura soluție de ieșire din suferință
pentru Ana este sinuciderea. Imoral, Ion se întoarce la glasul iubirii, la Florica. Va fi însă omorât
de rivalul său, George Bulbuc, cu sapa, obiect simbolic al pământului.
Particularitățile de construcție a personajului masculin sunt evidențiate și prin intermediul
conflictelor puternice, atât exterioare, cât și interioare, psihologice. Conflictul interior e
determinat de cele două glasuri, pământul și iubirea, care răzbat succesiv în sufletul lui Ion, două
chemări lăuntrice ale ființei sale. În plan exterior și social, se manifestă un conflict între Ion și
George (la cârciumă), Ion și Vasile Baciu (la horă), Ion și Simion Lungu (furt de pământ), Ion și
Ana (lipsa afecțiunii). George i-a fost întotdeauna un rival, atât social pentru că avea bani, cât și
în planul iubirii. Ion disimulează prietenia și îl folosește pe George pentru a ajunge la Florica, dar
sfârșește tragic. Între Ion și Vasile Baciu se remarcă asemănări: ambiție, încăpățânare, dar și
deosebiri: Baciu a iubit toată viața averea și pământul obținute de la soția sa, de aceea nu putea
ceda fetei sale nimic; el este primul care face din pământ o obsesie, nu Ion.
 În concluzie, Ion va rămâne simbolul țăranului sărac, dominat de patima pentru pământ
căreia i se subordonează toate celelalte trăsături care îi conferă complexitate, făcând din el un
personaj memorabil.