Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion

 Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapParticularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion
 Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, întrucât autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse
aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se
accent pe exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă
este una obiectivă, mai ales că naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea
întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca element
esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei
anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
Aceasta nu înseamnă că personajele sunt construite schematic, fiind prezentate, în mod
realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe și verosimile.

 Statutul social, psihologic şi moral al personajului

 Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia
scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o
serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee
de caracterizare. Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i
pun în lumină trăsăturile.
 Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion
se află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care
dorește să-și depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și,
de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un
obsedat, dar această dorință se lovește de cealaltă iubire, cea dată de Florica, o fată tot
săracă, față de care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un
traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri. În
final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și
gestiona în mod realist sentimentele.
 Trăsătura dominantă şi două secvenţe
 Trăsătura primordială a personajului este lăcomia, dată de iubirea pentru pământul care l-a
născut, perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi
proprietate ce garantează succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi
orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag
ca ochii din cap". Este înfrățit cu pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în
humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o
umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el
pământ mult, mult...”
 secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării
ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor
neînsuraţi datorită calităţilor fizice, a voinţei, a inteligenţei, a autorităţii de care dă dovadă,
Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,,
tâlhar’’, ,,fleandură’’) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci,
sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de
obiectul existenţei sale, se declanşează latente obscure ale comportamentului său. Deşi nu
 prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de
răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în
înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile
acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor
mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
 a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu
apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale
ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului
român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a
ţăranului de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi
munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”.
Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa (înfocare, pasiune) dată de lipsa
esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
 Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului
 Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la baza
temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exterior dintre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele
acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a
mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există
un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind
ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un conflict
simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria
nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris-care determină
căderea personajului în tragediile greceşti.
 Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către
narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar
pământul îi era drag ca ochii din cap”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă
ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade;
e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om
de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii” (preotul Belciug),
condamnându-l pentru încălcarea cutumei morale, în timp ce vocea colectivității, prin Ilie
Onu îl acuză: ,,ăsta-i un ucigaș, oameni buni, acesta-i un hoț’’ și ,,arțăgos ca un lup
nemâncat’’ (George). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul
interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului
pentru nişte vorbe…”, dar și în scena finală, a morții, când conștientizează că: ,,Mor ca un
câine!’’ Comparația este sugestivă, dar poate fi extinsă asupra întregii existențe a
personajului, dominată de instincte obscure, de porniri atavice, care i-au ucis omenia,
reducându-l la un statut larvar, animalic, ce reprezintă o derogare de la statutul rezervat
nouă, oamenilor. Ion nu este doar, sau în primul rând, o victimă a mediului și a inechităților
sociale, ci mai ales o victimă a carențelor morale din propria conștiință.
 Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. La Ion, cele
două glasuri nu se armonizează niciodată, el o disprețuiește pe Ana, pentru că din cauza ei a
trebuit să renunțe la iubirea pentru Florica și o împinge, fără nicio remușcare în brațele
 morții. În Petrișor, fiul său, nu vede decât garantul stăpânirii asupra pământurilor. Leagă o
falsă prietenie cu George pentru a se putea întâlni într-un ascuns cu Florica. De aceea,
sfârșitul său este tragic, iar moartea violentă (lovit cu sapa, unealtă tradițională a muncii
pământului ca simbol al zădărniciei eforturilor sale). Prin limbaj, personajul dovedeşte
abilitate de adaptare şi de a-i folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-
îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu
învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi
mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea
voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje
influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact,
dovedind statutul său de personaj central.
 Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul
căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic
şi profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei
bogate. Niciunul însă nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi
forţa de a accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această
căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să
plătească forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul
– ,,Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea
lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează
toate strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i
al tău…” Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion
îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma
destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica
este însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a
naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă
formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
 Concluzia
 Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a
alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia
,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este
atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul
interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin
moartea sa.
 ,,În sufletul lui Ion e o luptă între glasul pământului și glasul iubirii, dar forțele sunt inegale și
nu domină decât succesiv…Sufletul său e în realitate unitar simplu și masiv, el pare crescut
din pământul iubit cu frenezie’’. (Eugen Lovinescu)te ani, se încadrează în categoria romanului
realist-obiectiv, întrucât autorul mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în
actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma
adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării. De aceea și
viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una obiectivă, mai ales că naratorul este
omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo
implicare afectivă. Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv,
participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și
fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă că personajele sunt construite
schematic, fiind prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind
individualități complexe și verosimile.

 Statutul social, psihologic şi moral al personajului

 Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia
scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o
serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee
de caracterizare. Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i
pun în lumină trăsăturile.
 Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion
se află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care
dorește să-și depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și,
de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un
obsedat, dar această dorință se lovește de cealaltă iubire, cea dată de Florica, o fată tot
săracă, față de care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un
traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri. În
final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și
gestiona în mod realist sentimentele.
 Trăsătura dominantă şi două secvenţe
 Trăsătura primordială a personajului este lăcomia, dată de iubirea pentru pământul care l-a
născut, perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi
proprietate ce garantează succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi
orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag
ca ochii din cap". Este înfrățit cu pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în
humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o
umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el
pământ mult, mult...”
 secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării
ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor
neînsuraţi datorită calităţilor fizice, a voinţei, a inteligenţei, a autorităţii de care dă dovadă,
Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,,
tâlhar’’, ,,fleandură’’) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci,
sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de
obiectul existenţei sale, se declanşează latente obscure ale comportamentului său. Deşi nu
prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de
răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în
înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile
acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor
mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
 a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu
apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale
ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului
român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a
ţăranului de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi
munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”.
 Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa (înfocare, pasiune) dată de lipsa
esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
 Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului
 Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la baza
temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exterior dintre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele
acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a
mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există
un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind
ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un conflict
simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria
nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris-care determină
căderea personajului în tragediile greceşti.
 Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către
narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar
pământul îi era drag ca ochii din cap”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă
ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade;
e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om
de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii” (preotul Belciug),
condamnându-l pentru încălcarea cutumei morale, în timp ce vocea colectivității, prin Ilie
Onu îl acuză: ,,ăsta-i un ucigaș, oameni buni, acesta-i un hoț’’ și ,,arțăgos ca un lup
nemâncat’’ (George). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul
interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului
pentru nişte vorbe…”, dar și în scena finală, a morții, când conștientizează că: ,,Mor ca un
câine!’’ Comparația este sugestivă, dar poate fi extinsă asupra întregii existențe a
personajului, dominată de instincte obscure, de porniri atavice, care i-au ucis omenia,
reducându-l la un statut larvar, animalic, ce reprezintă o derogare de la statutul rezervat
nouă, oamenilor. Ion nu este doar, sau în primul rând, o victimă a mediului și a inechităților
sociale, ci mai ales o victimă a carențelor morale din propria conștiință.
 Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. La Ion, cele
două glasuri nu se armonizează niciodată, el o disprețuiește pe Ana, pentru că din cauza ei a
trebuit să renunțe la iubirea pentru Florica și o împinge, fără nicio remușcare în brațele
morții. În Petrișor, fiul său, nu vede decât garantul stăpânirii asupra pământurilor. Leagă o
falsă prietenie cu George pentru a se putea întâlni într-un ascuns cu Florica. De aceea,
sfârșitul său este tragic, iar moartea violentă (lovit cu sapa, unealtă tradițională a muncii
pământului ca simbol al zădărniciei eforturilor sale). Prin limbaj, personajul dovedeşte
abilitate de adaptare şi de a-i folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-
îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu
învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi
mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea
voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje
influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact,
dovedind statutul său de personaj central.
 Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul
căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic
şi profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei
bogate. Niciunul însă nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi
 forţa de a accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această
căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să
plătească forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul
– ,,Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea
lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează
toate strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i
al tău…” Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion
îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma
destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica
este însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a
naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă
formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
 Concluzia
 Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a
alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia
,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este
atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul
interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin
moartea sa.
 ,,În sufletul lui Ion e o luptă între glasul pământului și glasul iubirii, dar forțele sunt inegale și
nu domină decât succesiv…Sufletul său e în realitate unitar simplu și masiv, el pare crescut
din pământul iubit cu frenezie’’. (Eugen Lovinescu)