Modalități de construcție a personajului

ION de Liviu Rebreanu

Teoria literaturii consideră personajul drept „fiinţă de hârtie”, o instanţă narativă a cărei
existenţă se desfăşoară exclusiv în spaţiul ficţiunii. Îndeplinind, în raport cu tipul textului narativ,
funcţia de acţiune (participă la evenimente), pe cea de reprezentare(povestește, în calitate de
narator, evenimentele) ori pe cea de interpretare (comentează fapte, reacții), personajul îşi
construieşte identitatea în funcţie de specia literară sau curentul literar în care se încadrează textul
în care-şi defineşte fiinţarea.

O particularitate a personajului realist este aceea că actantul este produs al lumii în care
trăiește. Nu face excepție de la această regulă nici Ion, personaj eponim al romanului prin care Liviu
Rebreanu s-a impus în peisajul epic românesc din perioada interbelică.

Prin Ion Pop al Glanetaşului, eroul romanului Ion, publicat în 1920, Rebreanu a realizat un
prototip al ţăranului dintr-o altă perspectivă decât cea clasicizată în literatura română, renunţând la
idealizare. Imaginea personajului este complexă şi a generat o receptare critică destul de
contoversată. Astfel, Lovinescu vede în Ion ”expresia instinctului de stăpânire a pământului”, o fiară
care luptă pentru îndeplinirea dorinţei de a avea pământ. Călinescu rămâne în aceeaşi zonă,
calificându-l pe Ion drept brută şireată şi-l încadrează în tipologia parvenitului. Nicolae Manolescu şi
Paul Georgescu îl consideră un personaj tragic, o victimă a destinului şi a societăţii.

Personaj realist fiind, Ion se constituie ca un exponent al mediului social din care face parte,
acționând prin prisma determinărilor acestuia. Dimensiunea fundamentală a eroului este simbolizată
prin legătura cu pământul. Autorul justifică obsesia personajului pentru pământ printr-o incursiune
în biografia lui Ion. Pământul dă sens existenţei, iar eroul nu poate accepta o viaţă în absenţa
acestuia. Complexul sărăciei (este un flăcău muncitor, dar sărac, din cauza nechibzuinței părinților)
naşte ură în sufletul lui Ion, care-i pizmuieşte pe cei bogaţi şi hotărăşte să se îmbogăţească cu orice
preţ. Se definește astfel personajul din punct de vedere psihologic și moral.

Dorinţa de a avea pământ este justificată prin realitatea socială, dar devine nefirească prin
dimensiunile pe care le capătă. Din tipic, eroul devine atipic, căci pământul înlocuieşte orice impuls
afectiv. Ion sacralizează pământul, îl sărută ca pe o iubită, se simte mic şi neputincios în faţa lui, dar
îşi extrage tocmai din el forţa.

Decizia de a o seduce pe Ana declanşează un puternic conflict interior, căci asta însemna să
renunţe la Florica (secvenţa este surprinsă într-un monolog semnificativ, în care eroul hătărăşte că
nu poate da cu piciorul norocului pentru o femeie). Relevante pentru construcția personajului sunt
așadar și titlurile celor două părți ale romanului: Glasul pământului și Glasul iubirii. Ele sintetizează
coordonatele conflictului interior mai sus amintit și identifică cele două mari teme ale textului. Mai
mult, Ana, respectiv Florica devin simbolurile celor două porniri incontrolabile ale personajului: una
reprezintă pământul care îi oferă demnitate, cealaltă – iubirea care îl împlinește sufletește.

Imaginea acestui personaj rotund, complex este realizată prin caracterizare directă, făcută
de naratorul obiectiv care-i defineşte câteva trăsături de caracter, descriindu-l ”iute și harnic”, dar şi
prin ochii celorlalte personaje: Ana îl iubeşte, Vasile Baciu îl detestă, numindu-l ”tâlhar și sărăntoc”,
Florica nu poate renunţa nici ea la el, iar Titu Herdelea îi laudă perseverența. Caracterizarea
indirectă este la fel de relevantă: faptele, atitudinile personajului dezvăluie un ins extrem de hotărât,
ambiţios, disimulat, violent, inteligent, harnic.

Relaţia cu celelalte personaje este mai ales conflictuală: cu George, cu Vasile Baciu, cu
Simion Lungu, chiar cu familia Herdelea care l-a ajutat de multe ori. Conflictul central al romanului,
cu cele două coordonate ale sale (interior și exterior) dezvăluie defectele firii sale, dar care nu
depășesc, până la un moment dat, sfera umanului: tânărul este impulsiv, dornic de răzbunare
împotriva ”bocotanului” care l-a umilit public. Este mânios și orgolios peste măsură. De aceea
disputele cu Baciu ori George lasă amprente adânci în sufletul său. Își înfânează pornirile agresive în
raport cu tatăl viitoarei soții, dar nu ezită să folosească violența în conflictul cu George.

Definitorii pentru aceste trăsături ale personajului sunt câteva scene. Scena-nucleu a
romanului, relevantă pentru construcția personajului, este plasată în primul capitol. Imaginea horei
devine metaforă a jocului destinului care prinde implacabil toate personajele. Scena horei este
importantă şi din punct de vedere monografic, deoarece dezvăluie relaţiile dintre diferitele categorii
sociale: țăranii bogați stau împreună, discută și îi ignoră pe ceilalți. Țăranii mijlocași stau pe prispa
casei și-și trec din mână în mînă o sticlă cu țuică. Simbolic, Alexandru Pop Glanetașu, tatăl lui Ion,
protagonistul romanului, dă târcoale ”ca un câine la ușa bucătăriei” grupului format din țăranii
bogați, fără să îndrăznească să intre în vorbă cu ei. În același timp, scena horei anticipează şi finalul
tragic, prin confruntarea dintre Ion şi George, sfârşită în deznodământ prin crimă. Coflictele
romanului- dintre Ion şi Vasile Baciu, dintre Ion şi George- sunt conturate în această scenă. Umilința
la care îl supune viitorul socru îl fave pe Ion să se încăpățâneze, să-și dorească și mai mult să-l
deposedeze de pământ pe Vasile Baciu.

O altă scenă semnificativă pentru construcția personajului este cea în care Ion sărută
pătimaș pământul. Legat organic de această componentă fundamentală a unuversului rural, Ion se
simte la întâi, sărac fiind, ca un nimeni în fața stihiei. Îngenunchează și îmbrățișează pasional lutul,
”ca pe o ibovnică”, sărutându-l. Se simte strivit de ”uriașul” pe care îl adoră. După ce câștigă, prin
șiretlic, pământurile lui Vasile Baciu, protagonistul pare să aibă puterea de a înfrunta ”uriașul” de
care nu se mai teme. Privește sfidător delnițele din care pare să-și extragă forța vitală. Făcându-se
vinovat de hybris, asemenea personajelor din tragediile antice, Ion va fi învins de această forță
stihială pe care a crezut că o poate stăpâni cu orice preț. Va fi stăpânul veșnic doar al celor doi metri
de pământ care-i vor astupa orgoliul de a fi crezut că poate avea și bunăstarea materială și iubirea.

Drama vieții lui Ion nu rezultă din faptul că, fiind pus în situația de a alege între ”glasul
pământului” și cel ”al iubirii”, în alege pe cel dintâi, ci din faptul că Ion realizează o contopire a celor
două glasuri. Se face astfel vinovat de hybris, în sensul tragediilor antice, iar destinul său nu poate fi
decât unul tragic.

În concluzie, mi se par relevante cuvintele criticului Constantin Ciopraga, prin care sunt
sintetizate coordonatele exiatențiale ale eroului rebrenian.: ”Dramă a pământului, Ion e în același
timp roman al iubirii tragice și al morții; pământul singur rămâne indiferent, neclintit, mut, pe când
erosul se încheie în sânge și în păcat, iar Ana și Ion dispar năprasnic”.