În istoria prozei românești, Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern

prin deschiderea spre analiza psihologică și inovarea tehnicilor narative.

Autorul debutează într-un context literar complex, prin tematică și formule narative, autorul
continuând în această perioadă tradiția începută de Nicolae Filimon sau Duiliu Zamfirescu.
În operele sale, acesta surprinde universul țărănesc în prozele scurte: “Proștii” sau “Idila
de la țară”, dar și în romanele: “Ion” sau “Răscoala”.
Apariția romanului “Ion”, în 1920, a fost salutată de criticul literar Eugen Lovinescu, care
afirmă că el “rezolvă o problemă și curmă o controversă”, depășind astfel prin viziune, orientarea
sămănătoristă și poporanistă din epocă.
În volumul “Mărturisiri”, din 1932, scriitorul vorbește despre geneza romanului, geneză
care are la bază trei fapte de viață parcurse de autor: scena sărutării pământului, discuția cu un
țăran care îi vorbește cu multă patimă despre pământ și povestea Rodovicăi. De asemenea,
creațiile nuvelistice: “Ofilirea”, “Rușinea” și “Zestrea”, reprezintă puncte de plecare în realizarea
marelui roman realist “Ion”.
Realismul este un curent literar care s-a manifestat începând cu secolul al XIX-lea, având
drept principiu de bază reflectarea realității în datele sale esențiale. Romanul amintit ilustrează în
mod exemplar caracteristicile definitorii ale acestei mișcări.
Opera aparține curentului, deoarece vizează verosimilitatea faptelor și a personajelor,
care sunt prezentate dintr-o perspectivă obiectivă. Astfel, cartea prezintă povestea lui Ion al
Glanetașului, un tânăr harnic, dar sărac. Acțiunea romanului începe la hora din curtea Todosiei,
când Ion se hotărăște să o ia pe Ana la joc, deși o iubește pe Florica. Vasile Baciu, tatăl Anei, îl
confruntă pe protagonist, care decide să se răzbune. Fata rămâne însărcinată, iar tatăl este nevoit
să accepte căsătoria tinerilor.
Drama lui Ion este drama țăranului sărac care nu-și recunoaște condiția și este pus în
situația de a alege: între iubirea pentru Florica și averea Anei. Sinuciderea soției nu îi trezește
regrete protagonistului, el văzând în fiul lor, Petrișor, garanția proprietății pământurilor.
După moartea copilului, Ion o caută pe Florica, aceasta fiind căsătorită cu George Bulbuc, care îl
ucide pe Ion.
Toate evenimentele sunt relatate la persoana a III-a, narațiunea fiind obiectivă,
heterodiegetică, aspect subliniat în secvențe precum: “satul parcă e mort”. Prin urmare, naratorul
este extradiegetic, omniscient, creditabil.
O altă trăsătură a realismului o constituie prezența elementelor anticipative. Cel dintâi
este “drumul alb care se desprinde din șoseaua cea mare și intră în Pripas”, sugerând astfel,
destinul protagonistului.
Se remarcă prezența verbelor de mișcare alertă, precum: “spintecă”, “aleargă”, care crează o
anumită tensiune, anunțând conflictele puternice. Nicolae Manolescu afirmă că prin intermediul
său, “lectorul intră ca printr-o poartă în roman”.
Atrag atenția și cele două repere spațiale: “Cișmeaua Mortului” și “Râpele Dracului”, care au o
conotație negativă. Este redată și imaginea unei cruci strâmbe pe care este răstignit “un Hristos
cu fața spălăcită de ploi”, prin care se anunță intrarea într-o lume desacralizată, în care oamenii
au pierdut contactul cu divinitatea. Acest spațiu se află sub semnul răului, întrucât oamenii
încalcă normele morale.
Caracterul realist al romanului este susținut și la nivel tematic, de abordarea unui aspect
care, în viziunea lui Rebreanu, definește condiția țăranului român: nevoia de posesiune.
Ion este definit în roman de verbul “a avea”, în prima parte fiind dispus să sacrifice totul
pentru a obține pământurile Anei.
Construcția personajului principal și destinul acestuia se concretizează în text prin
intermediul unor elemente de structură și de conținut semnificative, dintre care atrag atenția
conflictele și modalitățile de caracterizare.
Conflictul exterior în care este implicat personajul central este evident încă din scena
horei, atunci când se produce prima confruntare cu Vasile Baciu. Tot la nivelul conflictelor
exterioare se evidențiază relația dintre Ion-George Bulbuc, Ion-Simion Lungu, Ion-preotul
Belciug.
În plan interior, există un conflict între „glasul pământului” și „glasul iubirii”, dar și un
conflict simbolic dintre voința acestuia și legile superioare ale pământului – stihie.
Modalitățile de caracterizare sunt complexe, naratorul definindu-i de la început condiția,
prin imaginea tatălui său în scena horei. Înțelegem ulterior că era „cel mai bun elev al
învățătorului, silitor și cuminte”, că a renunțat la liceu, deoarece „munca îi era dragă ca o râvnă
ispititoare”.
Prin caracterizarea directă, naratorul punctează faptul că „era iute și harnic ca mă-sa” și
că „iubea pământul ca pe ochii din cap”.
Prin intercaracterizare se nuanțează un profil contradictoriu. Familia Herdelea îl
apreciază la început, considerându-l „mai deștept decât toți flăcăii din sat”, pentru ca mai apoi
să-i pună în evidență lipsa de umanitate față de suferința Anei, egoismul și violenta: „are obrazul
gros și este fără pereche în blestemății” (Maria Herdelea).
Preotul Belciug este convins că Ion este „un stricat, un om de nimic”, pentru ca ulterior
să-l considere „un fiu creștin al satului”.
Autocaracterizarea este slab reprezentată în roman și urmărește drumul sinuos al
nehotărârii, al întrebărilor cu privire la deciziile luate: „aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul
norocului, pentru niște vorbe”; „nu mi-e frică nici de Dumnezeu”; „am rămas tot ca degetul de
gol”.
Caracterizarea indirectă este reliefată prin relația pe care Ion o stabilește cu celelalte
personaje, comportament și limbaj. Se poate observa că nevoia de pământ îi condiționează
opțiunile, transformându-l într-un individ egoist, arivist, deoarece renunță la iubire, în favoarea
unei căsătorii pragmatice.
În relație cu celelalte personaje, Ion își dovedește egoismul punând mai presus de valorile
morale, propriile scopuri.

2
 În pasiunea pentru Florica, Ion își dezvăluie și o latură umană, profundă, aflată însă în
stadiu incipient și înăbușită repede. Încercarea de a recupera iubirea, apare în final tot ca o
chemare a unui instinct de posesiune: „cum se mărită și de ce?, își zise furios ca și când cineva i-
ar fi furat cea mai bună delniță de pământ”.
Comportamentul lui Ion a generat și opinii critice distincte.
În viziunea lui Eugen Lovinescu, Ion este un erou cu o psihologie complexă: „Ion este
expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o
viclenie proceduală și cu deosebire, o voință imensă”.
Pe de altă parte, George Călinescu îi observă natura viscerală, încărcată de brutalitate și
reacții primare: „flăcăul este un animal plin de canduare, egoist și lipsit de scrupule”.
Ion este un personaj tipic pentru clasa țărănimii, sărăcită dramatic în momentul istoric
surprins de prozator. Naratorul îi concepe evoluția în secvențe epice concentrate prin utilizarea
paralelismului (Vasile Baciu), a alternanței (Titu Herdelea) sau a contrastului (George Bulbuc).
Chiar George Călinescu afirma că „toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”.
În construcția personajului, dar și în realizarea anumitor scene, Liviu Rebreanu apelează
la naturalism, punând accent pe latura instinctuală a acestuia, pe pornirile agresive care vin,
tocmai, din patima lui. Pe de altă parte, scena spânzurării Anei, dar și a morții lui Ion sunt de
factură naturalistă.
În manieră realist-obiectivă, anticalofilă, prozatorul ilustrează relația dintre individ și
mediu social, o puternică dramă individuală determinată de factori exteriori, dar și psihologici,
într-un roman de o deosebită tensiune epică.
Totodată, în cadrul romanului este realizează o monografie a satului transilvănean, pe
fundalul căreia este descrisă drama țăranului în lupta sa de a obține pământul. Toate celelalte
aspecte – familia, iubirea, destinul, problema națională, trec în plan secund.
O primă secvență ce susține tema centrală a operei se regăsește în capitolul întâi și
prezintă hora (“Someșeana”) la care participă toți locuitorii satului Pripas. Această scenă
reprezintă, simultan, o veritabilă pagină etnografică, anticipează conflictele, prezintă personajele,
surprinzând ierarhia socială din sat. Scoate în evidență și conflictul cu Vasile Baciu.
Protagonistul apare pentru primă oară înfățișat alături de Ana, fiica lui Vasile Baciu, acesta fiind
un semn că destinele celor doi se întrepătrund. În aparență, comportamentul lui Ion este unul plin
de afecțiune: “Ion strânge la piept pe Ana cu mai multa gingășie, dar și mai prelung”. Atitudinea
lui se va dovedi însă una manipulatoare, el fiind duplicitar, aspect subliniat de narator în
afirmația: “avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”.
Tot naratorul este cel care observă modul în care Ion o privește pe Florica, fiind acum “mai
frumoasă ca oricând”.
Mai mult, întâlnim și opoziția dintre cele două fete, pe care conștient sau nu, flăcăul le
compară. Portretul fizic al Anei dezvăluie inocența ei, delicatețea, fragilitatea, în timp ce
portretul fetei lui Maxim Oprea sugerează voluptate și senzualitate.

3
Decizia lui Ion este determinată de condiția socială a celor două fete, surprinsă prin secvența:
“dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case multe”. Astfel, se ilustrează
exemplar, conflictul interior care macină protagonistul și care îl distruge în cele din urmă.
A doua secvență semnificativă se dezvoltă în capitolul “Sărutarea”, în care Ion este
surprins într-o zi de luni, când vine să-și admire pământurile obținute prin căsătoria cu Ana.
Protagonistul poartă straie de sărbătoare, deși este o zi obișnuită, subliniind importanța pe care o
acordă momentului. Zăpada care nu s-a topit de tot și care din punct de vedere cromatic trimite
tot la alb, precum și locul asemănat cu “o fată frumoasă”, sugerează faptul că aceasta este
adevarată nuntă a lui Ion, legământul care îl face cel mai fericit. Momentul este încărcat de
senzualitate, iar sentimentul protagonistului este surprins prin repetiția termenului “fericire”.
Aceasta este prima scenă din roman în care personajul își exprimă dragostea sinceră, subliniată
prin momentul în care îngenunchează și sărută țărâna – “lipi buzele cu voluptate de pământul
ud”. Scena descrie ambele coordonate: Eros și Thanatos.
Observăm și o evidentă anticipare a morții, întrucât Ion va fi ucis cu unealta pământului
de către George. Semnificative, în acest sens, sunt secvențele: “lutul negru, lipicios îi țintuiau
picioarele”, “mâinile îi rămân unse cu lut ca niște mănuși de doliu”, “fiorul rece amețitor”.
Tematica abordată și viziunea realistă a lui Rebreanu se concretizează în text prin
intermediul unor elemente de structură și de conținut semnificative, dintre care atrag atenția
compoziția și coordonatele spațio-temporale.
La nivel compozițional, textul este organizat în treisprezece capitole ce poartă titluri
semnificative cu valoare simbolică: “Nunta”, “Ștreangul, “Sărutarea”, “Vasile”, “Copilul”.
Faptul că cel dintâi capitol se numește “Începutul”, iar ultimul “Sfârșitul”, marchează atât
simetria romanului, cât și coordonatele poveștii de viață ale personajului principal.
Denumirile celor două părți – “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”, avertizează lectorul, încă
de la acest nivel, de prezența unui conflict interior puternic.
Tehnicile compoziționale sunt și ele multiple. Se remarcă contrapunctul – ca element de noutate
(nunta Anei cu Ion și nunta Laurei cu George Pintea), înlănțuirea, cronologia, circularitatea și
elementele cu valoare simbolică, precum: drum, cruce, horă.
În ceea ce privește coordonatele spațio-temporale, se poate observa faptul că acestea sunt
bine determinate, specifice realismului, unele având însă valoare simbolică. Astfel, majoritatea
toponimelor sunt atestate geografic: Cârlibaba, Armadia (vechea denumire a Năsăudului),
Bistrița, Cluj, excepție făcând satul Pripas, în care se petrece acțiunea, dar care are drept sursă de
inspirație Prislopul lui Rebreanu. Totuși, încă din incipit apar elemente cu valoare anticipativă:
“Râpele Dracului” și “Cișmeaua Mortului”.
Pe de altă parte, durata evenimentelor depășește cu puțin un an, acțiunea începând într-o
duminică fierbinte de vară și finalizându-se toamna. Din contextul politic – constrângerile
suferite de învățător, prezența administrației Austro-Ungare, se observă că întâmplările se petrec
la început de secol XX, într-un Ardeal aflat sub ocupație.
Într-o perioadă în care Lovinescu denunța excesul de literatură rurală, se naște un
personaj monumental, exponent al mediului din care face parte. De altfel, Rebreanu însuși avea

4
să afirme „că la noi singura realitate permanentă, inalterabilă a fost și a rămas țăranul. Țăranul
este începutul și sfârșitul”.
Personaj eponim, Ion concentrează tragica istorie a țăranului român din Transilvania, din
primele decenii ale secolului al XX-lea. El este un personaj complex, prezentat prin tehnica
basoreliefului, construit în manieră realistă, în relație cu mediul social, autorul aplicând și o
metodă naturalistă în construcția acestuia. Întrunește atât calități, cât și defecte, care îi conturează
un portret complex, realizat din lumini și umbre, fiind un personaj tipic pentru clasa socială din
care face parte.
Din punct de vedere social, Ion este tipul țăranului sărac, frustrat din cauza condiției
sociale. El se numără printre „sărăntocii satului”, poreclă dată de Vasile Baciu, care îl numea și
„fleandură”. Statutul social determină și o căsătorie din interes, întrucât Ana este instrumentul
prin care parvine. Zestrea Anei îi va asigura un confort material impresionant.
Moral, Ion întruchipează tipologia omului fără scrupule, ce sfidează orice tip de etică.
Planul de seducere al Anei este o formă clară de imoralitate. Cu toate acestea, Ion este un
personaj complex și deține o serie de calități observabile: determinat, luptă pentru a-și atinge
scopul, inteligent, fiind unul dintre cei mai dragi elevi ai învățătorului, harnic.
La nivel psihologic, Ion este încărcat de un puternic conflict interior ce îl macină pe tot
parcursul textului și ajunge să-l distrugă. Acesta este evidențiat încă din scena horei și se reflectă
și la nivelul titlurilor celor două părți: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Opoziția dintre
cele două valori care îl domină – pământul și iubirea, este redată prin intermediul comparației
dintre Ana și Florica.
Trăsătura dominantă de caracter o constituie lăcomia, reflectată prin obsesia de a obține
pământ. Patima pentru pământ a țăranului sărac și ambițios, îl face să renunțe la fata iubită și să
aleagă o fată cu zestre.
Totodată, reprezintă și o veritabilă pagină etnografică, anticipează conflictele, prezintă
personajele, surprinde ierarhia socială din sat. Scoate în evidență și conflictul cu Vasile Baciu.
Protagonistul este văzut atât în relație cu Ana, cât și în relație cu Vasile Baciu, tatăl acesteia. În
aparență, comportamentul lui Ion este unul plin de afecțiune, deși atitudinea este manipulatoare,
Ion fiind un personaj duplicitar și lacom. Tot lăcomia este cea care îl determină pe Ion să facă
alegeri: „dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe”. Vasile
Baciu este cel care intuiește această latură a caracterului lui Ion.
Romanul “Ion” este o capodoperă realistă interbelică ce ilustrează prin frescă socială și
prin observația psihologică, o monografie a satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea,
ce are în centru patima lui Ion ca formă a instinctului de posesiune a pământului.

5
6