Ion- cracterizare

Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat Bengescu sunt considerați întemeietorii romanului
românesc modern.
Publicat în 1920, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu este o capodoperă realistă, ,,cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române” (Eugen Lovinescu), roman monografic, o adevarată frescă socială. Liviu Rebreanu
continuă tradiția realiștilor Slavici și Sadoveanu, dar este și un deschizător de drumuri prin romanele ,,Ion”
și ,,Răscoala” ori prin romanele de analiză psihologică,,Pădurea spânzuraților”, ,,Ciuleandra” sau ,,Adam și Eva”.
Ion Pop al Glanetașului, personaj principal al acestui roman reprezintă o perspectivă diferită a
problematicii țărănești. Este un personaj realist, rotund, memorabil prin complexitate, personaj exponential – tipic
pentru categoria țăranilor săraci pentru că după cum observă George Călinescu, „toți flăcăii din sat sunt varietăți
de Ion”.
Roman social cu tematică rurală, ,,Ion” este caracterizat de amploarea acțiunii, desfășurată pe mai planuri,
conflictul complex și personajele numeroase. El aparține prozei realist-obiective prin narațiunea la persoana a III-a
și narațiunea ,,dindărăt” ce presupune un narator obiectiv, detașat, omniscient și omniprezent. Apartenența la
realism este susținută de veridicitate, tematica socială, personajele tipice pentru o categorie socială, tehnica
detaliului semnificativ și a anticipării, stilul sobru, impersonal.
Viziunea artistică a lui Rebreanu se evidențiază prin reprezentările scriitorului în operă și prin mărturisirile
privind rostul artistului în raport cu realitatea și propria creație: ,,Artistul nu copiază realitatea […] a fost numai un
pretext”.
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un ,,corp sferoid” se reflectă artistic în structura circulară a
romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului din satul Pripas, supusă convenției
realiste a veridicității. Personificat, drumul are semnificația simbolică a destinului. Simbolică este și crucea
strâmbă de la marginea satului ce anticipează destinul tragic al protagonistului.
Tema romanului este de factură realistă și prezintă problematica pământului, analizată în condițiile
socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran
sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului este dublată de
tema iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos. Criticul
Nicolae Manolescu afirmă ca nu problema pământului primează, ci tema destinului, completată de tema națională
ori tema familiei. Caracterul monografical operei orientează investigația narativă spre diferite obiceiuri legate de
marile momente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), stratificare socială, relații de familie.
Titlul este dat de numele personajului principal, personaj exponențial prin dragostea pentru pământ,
individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată care are
zestre, ci comportamentul său: ,,o face pe Ana de rușine înainte de nuntă, apoi se întoarce la Florica, devenită
nevasta lui George”.
Structura romanului este simetrică și circulară prin cele două parți intitulate sugestiv ,,Glasul pământului”
și ,,Glasul iubirii” care fac referire la cele două patimi ale protagonistului: dragostea pentru pământ și dragostea
pentru Florica. Cele treisprezece capitole au titluri sugestive, discursul narativ având un ,,început” și un ,,sfârșit”.
De asemenea, simetria este dată de cele două planuri paralele care prezintă viața țărănimii și a intelectualității. Prin
tehnica contrapunctului sunt înfățișate cele două planuri într-un moment esențial – nunta țărănească a Anei cu Ion
corespunde în planul intelectualității nunții Laurei cu Gorge Pintea. Dacă planul țărănimii are în centru destinul lui
Ion, planul intelectualității îi urmărește pe cei doi ,,stâlpi” ai comunității, învățătorul Herdelea și preotul Belciug.
Cele două planuri narative se întâlnesc încă de la începutul romanului în scena horei numită de Manolescu ,,o horă
a soartei”. Aceasta sugerează și roata timpului, cursul său implacabil, dar și reluarea eternului ciclu al existenței în
planul satului tradițional.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri principale: destinul lui Ion și destinul familiei Herdelea. Acestea se
multiplică prin ramificare încât opera devine monumentală, iar romanul dobândește caracter de epopee.
 Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Ion este fiul lui Alexandru Glanetașu, care a
risipit zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin pământ. Mândru și orgolios, Ion nu își
acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior
social între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior, între ,,glasul pământului”
și ,,glasul iubirii”. Dar cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație limită pentru că forța lor se manifestă
succesiv, nu simultan.
Dincolo de aceste aspecte se poate vorbi de conflictul tragic dintre om și o forță mai presus de calitățile
individului: pământul –stihie. Destinul protagonistului nu este marcat doar de confruntarile cu semenii lui, pe care
îi domină, cât mai ales în relația cu pământul devenit suprapersonaj, un simbol al libertății și al demnității. Dorința
obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin
întoarcerea în această matrice universală.
Una dintre scenele reprezentative pentru acest conflict este cea în care Ion sărută pământul: ,,Se opri în
mijlocul delniței […] îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări […] cucernic
fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipii buzele cu voluptate de pământul ud”. În
relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă (,,iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil. Pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică și pământul-
stihie.
Dorind să obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui ,,bocotan”, iar scena horei este
reprezentativă pentru conflictul pe care îl anticipează, dar și pentru relațiile sociale din viața satului. Sătenii din
Pripas se adună duminica la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Descrierea jocului tradițional este
o memorabilă pagină etnografică prin înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor și a cântecului lăutarilor.
Separarea în grupuri dezvăluie stratificarea economică: fruntașii satului, primarul și bogătanii discută separat de
țăranii mijlocași. ,,Sărăntocul” Alexandru Glanetașu stă ,,pe de lături ca un câine la ușa bucătăriei […] dornic să se
amestece în vorbă”. Fetele privesc hora, femeile vorbesc despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug și
familia învățătorului Herdelea, privesc ,,petrecerea poporului” fără să se amestece în joc.
Hora asigură coeziunea în viața comunității sătești și facilitează întemeierea noilor familii. Acum este
marcat și începutul conflictului: Ion o ia la joc pe Ana, deși o place pe Florica. Tatăl Anei, Vasile Baciu, îl jignește
pe Ion numindu-l ,,hoț și tâlhar” pentru că sărăntocul vrea să îi ia fata, promisă unui țăran bogat, George Bulbuc.
Ion se va răzbuna, lăsând-o pe Ana însărcinată inainte de căsătorie pentru a-l determina pe tatăl acesteia să accepte
nunta.
În ceea ce privește statutul social, Ion aparține tipologiei realiste, fiind un exponent al mediului social din
care face parte. Situația dramatică a țăranului lipsit de pământ este o realitate asemenea patimii oarbe a țăranului
din Prislop care i s-a plans cândva autorului de lipsa pământului (Rebreanu construiește acest personaj pornind de
la date reale).
Critica literară exprimă opinii diferite în legătură cu „Ion”. Eugen Lovinescu îl consideră „expresia
instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”, pe când George Călinescu îl
consideră „o brută căreia șiretenia îi ține loc de înțelepciune”.
El este fiul lui Alexandru Glanetașu, țăran sărac pentru că a risipit zestrea nevestei, și se individualizează în
lumea satului nu prin patima pentru pământ, ci prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este
căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre (Vasile Baciu și Ion dobândiseră averea în același fel), ci comportamentul
său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George.
Statutul moral și psihologic al personajului este complex, acesta însumează trăsături contradictorii: viclenie
și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana sa pătimașă spre
avere se dezumanizează, iar moartea este expresia intenției moralizatoare a scriitorului ardelean.
La începutul romanului i se realizează un portret favorabil. Deși sărac, Ion este „iute și harnic” (după cum
îl caracterizează direct naratorul), iubește munca și pământul cu care se simte înfrățit. De aceea, lipsa pământului
apare ca o nedreptate, iar dorința pătimașă de al avea este motivate („toată istețimea lui nu plătește o ceapă
degerată, dacă nu are și el pământ mult, mult”). Pentru că îl știu impulsive și violent, flăcăii din sat îl respectă și se
tem de el.
Orgoliul, firea răzbunătoare, lăcomia de pământ, sunt trăsături evidențiate într-una din scenele
reprezentative din roman, hora. Sătenii din Pripas se adună duminica la horă, în curtea Todosiei, văduva lui
Maxim Oprea. Descrierea jocului tradițional este o memorabilă pagină etnografică prin înfățișarea portului
popular, a dansului tinerilor și a cântecului lăutarilor. Separarea în grupuri dezvăluie stratificarea economică:
fruntașii satului, primarul și bogătanii discută separat de țăranii mijlocași. ,,Sărăntocul” Alexandru Glanetașu
stă ,,pe de lături ca un câine la ușa bucătăriei […] dornic să se amestece în vorbă”. Fetele privesc hora, femeile
vorbesc despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea,
privesc ,,petrecerea poporului” fără să se amestece în joc.
Este viclean cu Ana, o seduce, iar căsătoria o stabilește cu Baciu atunci când fata ajunsese deja de râsul
satului. Este naiv crezând că nunta îi aduce și pământul, fără a face o foaie de zestre.După căsătorie începe
coșmarul Anei, bătută și alungată de cei doi barbati.
Brutalitatea față de Ana este înlocuită de indiferență. Sinuciderea femeii și moartea copilului nu îi trezesc
vreun licăr de conștiință. Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, se face auzit glasul iubirii pentru
că acum Ion râvnește la soția lui George: „Ce folos de pămâturi dacă cine ți-e drag nu-i al tău?” Ion încalcă legile
morale ale colectivității, înfruntă destinul, de aceea sfârșitul săi violent nu este surprinzător.
Faptele, gesturile, comportamentul lui Ion ajută la caracterizarea indirectă. Dar cel mai puternic mijloc de
caracterizare este relația dintre protagonist și un personaj simbolic, mai presus de orice: „iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil (…) de pe atunci ia fost mai drag decât o mama”. Pământul îi stârnește o patimă răvășitoare
ca o ibovnică credincioasă.Una dintre scenele reprezentative este cea în care Ion sărută pământul: ,,Se opri în
mijlocul delniței […] îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări […] cucernic
fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipii buzele cu voluptate de pământul ud”. În
relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă (,,iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil. Pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică și pământul-
stihie.
Când intră în posesia pământului se vede „mare și puternic ca un uriaș din basme”, chiar și pământul față
de care se simțise „mic și slab cât un vierme pe care îl calci în picioare”, pare acum a se închina în fața lui.
Metamorfoza personajului în a doua etapă a evoluției sale este evidentă când gesturile suggestive redau
siguranța eroului, mândria de sine („pe uliță umbla cu pași mai mari și cu genunchi îndoiți. Vorbea mai oamenii și
veșnic numai de pământ și de avere”).
Dramă a pământului, „Ion” este în același timp un roman al iubirii tragice și a morții. Pământul singur
rămâne indifferent, neclintit, mut, pe când erosul de încheie în sânge și păcat, iar Ion și Ana dispar năprasnic.
În ceea ce privește stilul, romanul lui Rebreanu este realist, narațiunea realizându-se neutru, impersonal.
Criticii caracterizează stilul lui Rebreanu prin simplitate, claritate, numindu-l însă uneori colțuros, bolovănos.
Registrele stilistice sunt adaptate celor trei categorii de voci narative: a intelectualului (marcat de retorica
discursului reflexiv și aforistic), a țăranilor (prin elemente de oralitate) și vocea auctorială impersonală a
naratorului.
Roman realist, obiectiv, interbelic, ,,Ion” de Liviu Rebreanu este așadar cel dintâi în seria marilor romane
moderne din literatura romană, ,,poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de o măreție liniștită”
(George Călinescu).