POEZIA ROMANTICĂ

LUCEAFĂRUL

MIHAI EMINESCU

Redacteză un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume într-o poezie de
M. Eminescu studiată

În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:

- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un
curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre lume
din textul studiat;
- ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu,
incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/ tropi,
elemente de prozodie etc.);

Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului românesc și, în linie
cronologică, ultimul mare poet romantic european. Deși creația sa se înscrie dominant în zona de
influență a acestui curent, în perioada sa de maturitate poetul ajunge să dea o șlefuire clasică unora
dintre creațiile sale, să renunțe la podoabele stilistice și să caute expresia cea mai simplă.
„Luceafărul”, cea mai cunoscută operă a poetului, este o sinteză de teme și motive romantice,
constituind un moment al depășirii gândirii mitice prin gândirea filozofică.
Vorbind despre complexitatea poemului, Tudor Vianu spunea că „Luceafărul” reunește
„aproape toate motivele,toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui
Eminescu, poemul fiind într-un fel și testamentul lui poetic, acela care lămurește posterității chipul
în care și-a conceput propriul destin.”
Poemul a apărut mai întâi în „Almanahul Societăţii academice social-literare <<România
Jună>>”, la Viena, în aprilie, apoi în „Convorbiri literare” şi, în decembrie 1883, în ediţia poeziilor
lui Eminescu, îngrijită de Titu Maiorescu.
După chiar mărturisirea lui Eminescu, punctul de plecare este un basm popular românesc,
publicat de germanul Richard Kunisch într-un memorial de călătorie prin Ţările Române, apărut la
Berlin, intitulat „Fata în grădina de aur”. Valorificarea folclorului este una dintre dimensiunile
romantismului. În poemul „Luceafărul”, Eminescu păstrează doar cadrul de basm, povestea
devenind un pretext alegoric pentru o meditaţie romantică asupra geniului.
Punctul de plecare în interpretarea poemului ca pe o alegorie l-a oferit chiar Eminescu, într-o
notă de pe marginea manuscrisului: „În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul Kunisch
povesteşte legenda luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că,
dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe
pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ
şi i-am dat acest înţeles alegoric.”
 Poemul se remarcă printr-o interferenţă a genurilor epic, liric şi dramatic, aceasta fiind o
altă caracteristică a romantismului. Elemente epice sunt: formula de început („A fost odată ca-n
poveşti”), prezenţa unui narator, povestirea la persoana a III–a, existenţa personajelor, construcţia
gradată a subiectului. Elementele dramatice vizează succesiunea de scene în care dialogul e
principalul mod de expunere (cele două întâlniri dintre Luceafăr şi fata de împărat, scenele Cătălin -
Cătălina, Hyperion - Demiurg, Hyperion - Cătălina). În ceea ce privește elementele lirice, Tudor
Vianu spunea că „Luceafărul” aparţine unei „lirici mascate” (lirica măştilor), iar personajele şi
întâmplările sunt doar nişte simboluri lirice, sintetizând idei filozofice, atitudini morale, o viziune
poetică. De asemenea, apar în poem elemente de compoziţie şi de expresie, procedee artistice
aparţinând unor specii lirice: elegia (evocarea de către Cătălina a nostalgiei iubirii ei pentru
Luceafăr), meditaţia filozofică (discursul Demiurgului despre condiţia umană, definind locul lumii
oamenilor în Univers), pastelul cosmic (descrierea drumului parcurs de Hyperion, către Demiurg),
pastelul terestru (cadrul romantic al poveştii de iubire).
Poemul are dimensiuni ample (98 de catrene), este construit pe planuri antitetice (terestru -
cosmic și uman – fantastic) și este structurat în patru tablouri. Tabloul I conturează povestea
fantastică de dragoste a două fiinţe aparţinând unor lumi diferite. Cadrul este atât terestru, cât şi
cosmic, atmosfera este gravă, solemnă, gesturile sunt protocolare, ceremonioase, comunicarea este
indirectă (se realizează în vis). Tabloul II cuprinde un început de idilă între doi semeni. Cadrul
este terestru, atmosfera este intimă, familiară, comunicarea este directă. Tabloul III prezintă
călătoria interstelară a Luceafărului şi dialogul său cu Demiurgul. Cadrul este cosmic, atmosfera,
glacială, limbajul, gnomic. Tabloul IV cuprinde povestea fericirii omului în iubire şi revelaţia
Luceafărului asupra diferenţei dintre cele două lumi. Cadrul este din nou terestru şi cosmic,
atmosfera este, pe de o parte, intimă, caldă, pe de altă parte, distantă, rece. Dialogul nu mai e
posibil.
Tema centrală a poemului este romantică, problematica omului de geniu în relație cu
iubirea, societatea, cunoașterea, timpul. Condiția omului de geniu este ilustrată prin motivul
Luceafărului. În reprezentarea acestui motiv, Eminescu se folosește de imaginea Zburătorului
(făptură fantastică din mitologia românească), precum și de motivele îngerului și demonului (cele
două ipostaze ale Luceafărului în lumea terestră). Pentru ca întâlnirea din visul fetei să fie posibilă,
Luceafărul se metamorfozează, luând înfăţişarea unui tânăr frumos. El are însuşirea de a-şi
schimba chipul, păstrându-şi esenţa. Cele două ipostaze în care apare, cea de înger şi cea de
demon, o neliniştesc în egală măsură pe fata de împărat. Elementele comune ale celor două
metamorfoze subliniază esenţa non-umană a Luceafărului: (paloarea feţei -„Iar umbra feţei
străvezii/ E albă ca de ceară”, „El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă” -, giulgiul în care este
înveşmântat etc.) şi superioritatea lui faţă de ceilalţi („Părea un tânăr voievod”, „Coroana-i arde
pare” , „... cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară” , „Scăldat în foc de soare”, „Dar ochii mari şi
minunaţi/ Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric. ”
Pentru a-și împlini idealul iubirii, Luceafărul cere Creatorului dezlegarea de nemurire, pentru
„o oră de iubire”. Răspunsul Demiurgului este solemn, în versuri sentenţioase, într-o tonalitate
gravă. El se referă la condiţia omului comun: acesta e lipsit de însemnătate, infidel, nefericit,
suferă „prigoniri de soarte”, trăieşte în zodia norocului. Este stabilită astfel opoziţia clară între
lumea trecătoare a oamenilor şi lumea eternă: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.” Oamenii comuni sunt efemeri,
sucesiunea generaţiilor este continuă, dar inutilă („Când valuri află un mormânt/ Răsar în urmă
valuri”). Versurile „Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri” exprimă nestatornicia sorţii
omeneşti, a fragilităţii idealurilor umane. „Valul” şi „vântul” sunt simboluri ale agitaţiei sterile, ale
deşertăciunii. Pe de altă parte, geniul aspiră spre cunoaștere și își asigură nemurirea prin
creație.
O altă temă specific romantică existentă în poemul „Luceafărul” este iubirea, în
corelație cu tema naturii. Apar astfel două ipostaze: iubirea imposibilă dintre Luceafăr și fata de
împărat (cele două entități aparținând unor lumi diferite) și iubirea împlinită, în plan terestru,
dintre Cătălin și Cătălina. Motivele care construiesc această temă sunt multe: al visului (starea
privilegiată a romanticilor, care face posibilă comunicarea dintre cele două lumi), al „negrului
castel”, al „cercului strâmt” (conotând limitele ființei umane), în antiteză cu motivul mării
(spațiu al nemărginirii, al libertății). Hotărârea Luceafărului de a deveni muritor apare ca un
simbol al iubirii văzute ca pe un ideal ce poate fi atins doar prin devotament şi sacrificiu.
Luceafărul se arată astfel superior omului obişnuit, fiind înzestrat nu doar cu atributele
cunoaşterii raţionale, ci şi cu o imensă capacitate afectivă .
Motivele prin care se realizează tema naturii aparțin fie planului cosmic (cerul, soarele,
stelele, călătoria intergalactică), fie celui terestru (codrul, „șirul lung de mândri tei”).
Antiteza, procedeu tipic romantic, stă la baza întregului poem. Antitezele cosmic-terestru,
geniu-om comun, înger-demon pot fi urmărite în cele patru părți ale „Luceafărului”.
Stilul se caracterizează prin limpezime clasică, prin absenţa podoabelor stilistice inutile, prin
exprimare gnomică, dată de sentinţe, maxime, transfigurate liric.
Limbajul este simplu, conturând expresiv ideile poetice. La nivel fonetic se remarcă
utilizarea unor fonetisme arhaice (“împle”, “răzima”, “străluce”, “aripe” etc.), iar la nivel lexico-
semantic, a cuvintelor şi expresilor populare, dând oralitate stilului (“fără saţ”, “îi cade dragă
fata”, “bată-i vina”, acu-i acu” etc.), dar şi din zona cultă (“haos”, “demon”, “sferă”, “ideal” etc.),
în corespondenţă cu cele două planuri antitetice.
Din punct de vedere stilistic, importantă este alegoria pe baza căreia este construit poemul,
având în vedere că fiecare “personaj” este o ipostază a eului liric (jocul măştilor).
Pe lângă antiteze apar epitete, în mare parte de factură populară (“mândru”, “o prea
frumoasă fată” etc.), comparaţii (“Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna
între stele” sau “Cu obrăjori ca doi bujori”), metafore (“El zboară, gând purtat de dor”, “Căci tu
izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”, “sfera mea”, “cercul strâmt”, “mişcătoarele cărări” etc.),
hiperbola (“Privirea ta mă arde”, “Scăldat în foc de soare”), oximoronul (“Ţesând cu recile-i
scântei/ O mreajă de văpaie”).
Așadar, poemul „Luceafărul” reprezintă o sinteză a romantismului eminescian, o
alegorie romantică despre soarta geniului, incluzând şi sensurile de adâncime privind concepţia
poetului despre lume. Alegoria care constituie formula poetică a fost construită pe ideea
schopenhaueriană a antitezei geniu-om comun. Potrivit filozofului, cunoaşterea lumii este
accesibilă numai omului de geniu; spre deosebire de el, omul obişnuit nu-şi poate depăşi condiţia.
Astfel, Luceafărul este fiinţa fără moarte, geniul (însetat de absolut, capabil de a descifra sensurile
ascunse ale universului, apt de creaţie şi de sacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar şi singur, un
veşnic neînţeles). Cătălina este omul obişnuit (mărginit în înţelegerea lumii, inapt pentru creaţie,
incapabil de sacrificiu). Dragostea dintre ei se bazează pe o atracţie a contrariilor. Chiar dacă, în
final, Cătălina îţi găseşte fericirea pe pământ, alături de un om obişnuit, ca şi ea, iar Hyperion se
întoarce la locul lui din cer, pentru amândoi întâlnirea a fost o importantă experienţă spirituală.