Luceafărul și Floare Albastră

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist român, considerat cel mai
mare reprezentant al romantismului românesc și ultimul mare poet romantic
european, fiind integrat în seria de scriitori care au dat strălucire acestui curent:
Victor Hugo, Byron, Shelley, Puskin, Lamartine.

Romantismul este un curent artistic și literar ce apare la sfârșitul secolului

al XVIII-lea în Franța, Anglia și Germania ca reacție împotriva clasicismului și
raționalismului. Romantismul se caracterizează prin teme specifice – condiția
omului de geniu, iubirea, natura, aspirația spre absolut, prin cultul pasiunii, al
imaginației și al fanteziei, procedeul antitezei, cultivarea visului, valorificarea
miturilor și a creațiilor populare, amestecul de genuri și specii literare.

Poezii romantice reprezentative din opera lui Mihai Eminescu sunt

„Luceafărul” și „Floare albastră”. Poezia „Floare albastră” a fost publicată în
1873 în revista „Convorbiri literare”, fiind o capodoperă din etapa de tinerețe,
care anunță marile creații ulterioare, ce vor culmina cu poemul „Luceafărul”,
apărut în 1883 în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România
Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”.

Cele două capodopere eminesciene se încadrează în estetica romantică,

prezentând trăsături definitorii ale curentului. Astfel, poemul „Luceafărul” este
inspirat din folclor, prezintă un amestec de genuri și specii literare, cultivă visul,
abordează teme specific romantice, cum ar fi condiția omului de geniu, iubirea,
natura și aspirația spre absolut și se bazează pe procedeul antitezei. Poezia
„Floare albastră” abordează teme romantice: iubirea, condiția geniului, natura,
aspirația spre absolut, cultivă motive literare specifice: codrul, sărutul, luna,
asociază mai multe specii literare, fiind bazată pe procedeul antitezei.

La nivel tematic, ambele creații lirice abordează teme specifice

romantismului, semnificative pentru discursul poetic eminescian. Așadar, în
„Luceafărul” se identifică problematica omului de geniu, precum și modul de
raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la iubire și cunoaștere. De
asemenea, în poemul romantic se remarcă numeroase motive literare: astrale
(luna, soarele, stelele, acvatice (marea), terestre (castelul, fereastra, oglinda). În
poezia „Floare albastră” tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că
natura vibrează la stările sufletești ale poetului. „Floare albastră” reprezintă
ipostaza iubirii paradisiace prezentă în idilele eminesciene, însă depășește cadrul
unei idile clasice, deoarece implică tema condiției omului de geniu care aspiră la
absolut. Emblematic pentru tema iubirii și a naturii, cadrul natural feeric și
protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice:
codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna.

Cât privește titlurile acestor două opere, ambele sunt semnificative

pentru poetica eminesciană. „Luceafărul” denumește un astru ceresc,
constituind motivul central al poeziei, dar, totodată, confirmă alegoria geniului
în lume, solitar, neînțeles și nefericit. „Floare albastră” desemnează, prin
metafora simbol, un motiv romantic de circulație europeană, termenii: „floare”,
reprezentând frumusețea, efemeritatea, delicatețea, iar „albastră”, sugerând
infinitul cosmic, depărtările mării și ale cerului.

Poeziile „Luceafărul” și „Floare albastră” sunt considerate

capodopere ale creației eminesciene, devenind emblematice pentru
romantismul românesc.

Structural, poemul „Luceafărul”, e alcătuit din 98 de catrene și prezintă două

planuri: unul universal-cosmic și altul uman-terestru, poate fi împărțit în patru
tablouri. Tabloul întâi este alcătuit din primele 7 strofe ale poemului și
relatează o poveste de iubire care se naște din starea de contemplație și de
visare, în cadrul nocturn, realizat prin motive romantice: noaptea, luceafărul,
marea, castelul, fereastra, oglinda. Unicitatea fetei de împărat este dedusă din
acomparația cu ,,fecioara între sfinți/Și luna între stele”. Iubirea fetei se
manifestă în două invocații către astru, la care acesta răspunde tot cu o chemare
în lumea lui.

Tabloul al doilea descrie planul terestru și idila dintre fata de împărat,

devenită acum Cătălina, care acceptă iubirea pământeană alături de Cătălin,
„viclean copil de casă”, însă aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de
luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”.

Tabloul al treilea, numit și „drumul cunoașterii” reprezintă și momentul

cosmogoniei, unic în literatura română și e dominat de planul universal-cosmic.
Pot fi delimitate trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea către Demiurg
și liberarea. În cadrul dialogului dintre Luceafăr și Demiurg, geniul este numit
pentru prima dată „Hyperion”, nume de sugestie mitologică, ce înseamnă „cel
care merge pe deasupra”, de unde se intuiește superioritatea astrului.
 Tabloul al patrulea este construit simetric în raport cu primul, prin
interferența celor două planuri, terestru și cosmic. Idila dintre Cătălin și Cătălina
se realizează într-un cadru romantic, peisajul, tipic eminescian, e umanizat,
scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în
singurătate și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.

Finalul poemului este semnificativ pentru viziunea poetului asupra lumii.

Cătălina îi adresează Luceafărului pentru a treia oară chemarea, modificată însă:
„Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și în
gând,/ Norocu-mi luminează!”. De această dată, Luceafărul „nu mai cade ca-n
trecut”, ci este detașat de lumea terestră.

Disursul poetic al poeziei „Floare albastră” e conceput ca o eglogă, cele

patru secvențe poetice fiind diferențiate prin schimbarea vocilor lirice. Prima
secvență poetică înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei
începe sub forma unui reproș, adverbul „iar” ilustrând repetivitatea actului.
Instanța feminină îl situează pe iubit într-o lume superioară, o lume metafizică,
el fiind „cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte”, ceea ce conturează un
portret al omului de geniu. Acesta meditează asupra unor idei superioare,
ilustrate prin elemente ce simbolizează cultura, cunoașterea, tainele și geneza
universului, ca sugerare a înălțimii spirituale la care simte și gândește geniul:
„câmpiile asire”, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite”. Avertismentul final
al femeii „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!” cuprinde un adevăr: în
lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin iubire.

A doua secvență lirică introduce vocea masculină a eului liric,

accentuând superioritatea preocupărilor și a gândirii sale. Iubita este
pământeană, „mititică” și, deși poetul recunoaște că „Ea spuse adevărul”, se
detașează, cu superioritate, cu o ușoară ironie: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Secvența a treia poate fi considerată o idilă, înglobând tema iubirii și a

naturii, specifice discursului eminescian. Monologul fetei continuă cu o chemare
a iubitului în lumea ei, în planul terestru, în mijlocul naturii idilice, paradisiace:
„Hai în codrul cu verdeață...”, ca aspirație spre refacerea cuplului adamic.

A patra secvență poetică este a doua intervenție a vocii masculine,

continuare a meditației bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o
proiectează acum în ideal și în amintire: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a
murit iubirea noastră - /Floare-albastră! floare-albastră../ Totuși este trist în
lume.”.
 Discursul poetic e construit în viziune romantică, astfel ideile poetice se
reflectă prin lirica măștilor, deoarece Luceafărul reprezintă omul de geniu,
neînțeless, solitar, în antiteză cu omul comun reprezentat prin Cătălin sau
Cătălina- omul comun cu anumite idealuri, Demiurgul fiind instanța divină,
înțelepciunea, planurile sunt prezentate în antiteză, în ,,L”, iar în ,,F.a”, cele
două ipostaze ale eului poetic reflectă, de asemeena, prin lirica măștilor, cele
două tipuri de iubire- cea ideală și iubirea comună, omul superior și omul
comun.

La nivelul mijloacelor artistice, discursul e organizat printr-o diversitate

de imagini artistice ce conturează peisaje idilice, specific romantice, fie terestre,
fie cosmice, dar și prin prezentarea portretului femeii în manieră romantică.

Reprezentative ca și figuri de stil pentru cele două texte poetice

menționăm interogația retorică : „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau
altul?” care prezintă dezamăgirea geniului care dovedește acceptarea
propriei condiții și subliniază incompatibilitatea relației om de geniu – om
comun. Astfel, omul simplu este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul
manifestă un profund dispreț față de această incapacitate: „Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și
rece”. Astfel, Luceafărul își acceptă condiția de geniu nefericit și neînțeles,
reintrând în sferele superiorității reci. În celălalt text, repetiția „Floare-
albastră! floare-albastră...” semnifică aceeași dezamăgire, tânguirea,
tristețea, nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-și împlini idealul,
constituind în poezie un laitmotiv preluat din literatura universală.

Concluzionând, capodoperele „Luceafărul” și „Floare albastră” sunt

reprezentative prin construcția discursului poetic conform principiilor romantice,
conturând, în antiteză lumi, ipostaze ale eului poetic, viziunea asupra iubirii,
condiția omului de geniu în opoziție cu omul comun prin lirismul obiectiv, lirică
a măștilor.