Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să argumentezi

apartenenţa la romantism a unui text poetic studiat la clasă, aparţinând lui Mihai
Eminescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului în romantism;
- prezentarea a două trăsături/procedee/imagini poetice relevante pentru imaginarul
romantic;
- prezentarea a două elemente de compoziţie şi limbaj (de exemplu: temă, motiv literar,
secvenţe lirice, elemente de prozodie, relaţii de simetrie/opoziţie, arii semantice,
laitmotiv, figuri semantice/tropi etc.) prin referire la opera poetică studiată.
Notă!
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare reper/cerinţă).
Pentru organizarea discursului, vei primi 12 puncte (părţile componente – introducere, cuprins,
încheiere – 3 puncte; logica înlănţuirii ideilor - 3 puncte; abilităţi de analiză şi argumentare - 3
puncte; claritatea exprimării – 2 puncte; respectarea precizării privind numărul minim de cuvinte
– 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru organizarea discursului, eseul trebuie să aibă
minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Mihai Eminescu este poetul naţional şi cel mai de seamă reprezentant al romantismului
în cultura română. Temele liricii sale romantice sunt condiţia omului de geniu, trecerea
ireversibilă a timpului, inspiraţia folclorică, dar un loc aparte este ocupat de tema naturii şi a
iubirii. În lirica de tinereţe cele două teme apar mereu împreună şi adesea poeziile urmează un
scenariu liric comun: încep cu o chemare în mijlocul naturii, continuă cu motivul întâlnirii de
dragoste şi se încheie cu planul oniric, în care se cufundă cei doi îndrăgostiţi, visul fiind calea
spre eternizare a clipei fericite. Sara pe deal face parte din această categorie de texte lirice alături
de Lacul, Dorinţă sau Floare albastră.
Sara pe deal a fost concepută iniţial ca parte a unui poem amplu intitulat Eco, dar a fost
publicată ca text de-sine-stătător în „Convorbiri literare” în 1885.
Titlul este reluat în incipit şi concentrează într-o sintagmă specifică imaginarului
romantic eminescian, spaţiul şi timpul romantic al întâlnirii de dragoste.
Imaginea auditivă din deschiderea textului, „buciumul sună cu jale”, conferă întregului
text o tonalitate gravă, elegiacă. Efectul eufonic este obţinut prin asonanţă, prin frecvenţa vocalei
închise „u”. Cadrul natural este unul specific eminescian, vast, cuprinzând elemente ale cadrului
terestru: „deal”, „vale”, „ape” şi-ale cadrului celest prin motivele romantice: „stele”, „lună”,
„noapte”. Salcâmul, devenit laitmotiv prin repetarea de trei ori în întregul text, semnifică un
spaţiu rustic şi familiar, un axis mundi, un martor ocrotitor al celor doi îndrăgostiţi: „Sub un
salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.
În cea de-a doua strofă, printr-un paralelism între portretul iubitei şi elementele planului
astral, epitetele lunii şi ale stelelor sunt transferate chipului fiinţei iubite. Ochii ei sunt astfel
văzuţi precum „stelele pe bolta senină”, iar faţa îi este precum „luna sfântă şi clară”. De altfel, în
lirica de tinereţe, „iubita” are întotdeauna trăsăturile femeii angelice, unică prin frumuseţe şi
puritate, ideal intangibil.
Următoarele două strofe descriu un pastel al înserării într-un cadru rustic. Imaginea
„nourilor care curg” oferă sugestia trecerii ireversibile a timpului. De altfel, în lirica lui
Eminescu tema timpului este omniprezentă. Regăsim o multitudine de imagini vizuale: „valea-i
în fum”, „oameni cu coasa-n spinare vin de la câmp” şi imagini auditive: „scârţâie-n vânt
cumpăna de la fântână”, „toaca răsună mai tare”, „clopotul vechi împle cu glasul lui sara”. Există
critici care au văzut în Eminescu un precursor al simbolismului: ultimele două imagini auditive
pot fi văzute ca o apropiere de instrumentalismul simbolist, dar au şi rolul de a conferi sacralitate
peisajului. În contrast cu starea de armonie şi de calm a cadrului exterior apare intensitatea
sentimentului de dragoste exprimată prin comparaţia: „sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Printr-o dublă repetiţie, a interjecţiei „ah!” şi a locuţiunii adverbiale „în curând” se
exprimă nerăbdarea îndrăgostitului de a-şi întâlni iubita:
„Ah! În curând satul în vale-amuţeşte,
Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte”.
Ca în majoritatea poeziilor de dragoste din lirica de tinereţe, observăm şi aici frecvenţa
verbelor la viitor, care arată că întâlnirea celor doi îndrăgostiţi este aşteptată, visată, dorită, dar
nerealizată.
„Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă”.
Finalul poeziei conţine intrarea în planul oniric, somnul sau visul având rolul de a
amplifica trăirile eului liric. Visul este fericit, este o reverie romantică:
„Ne-om răzima capetele unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul
Vechiul salcâm”.
Interogaţia retorică - procedeu romantic - conţine o trimitere la condiţia omului de geniu:
„…astfel de noapte bogată /Cine pe ea ea n-ar da viaţa lui toată?” În concepţia lui Eminescu,
geniul este singura fiinţă capabilă de sacrificiul absolut în numele iubirii.
La nivelul lexical observăm preferinţa poetului pentru arhaisme şi forme ale limbajului
popular: „sară”, „fântâne”, „nouri”, „streşine”, „a împle”, „spune-ţi-voi”, „ne-om răzima”.
Alături de repetarea de trei ori a epitetului „vechi”, acest limbaj poetic accentuează ideea că
iubirea este sentimentul existent dintotdeauna, veşnic asemeni naturii. Muzicalitatea elegiacă a
textului este evidenţiată şi prin elementele prozodice, prin versurile lungi, de unsprezece silabe,
întrerupte de cezură, rima împerecheată şi alternanţa originală de „iambi suitori, trohei, săltăreţe
dactile”. (669 cuvinte)