REALISMUL .

ELEMENTE REALISTE ÎN NUVELA ”MOARA CU NOROC”

REALISMUL -curentul sau mișcarea artistic/ă dezvoltat/ă cu precădere în secolul al XIX la ( dar ale
cărui/cărei premise se manifestă încă din Antichitate -de exemplu, la filosoful grec Aristotel și în
conceptul teoretizat de acesta : ”mimesis”) cuprinzând creații artistice în care artistul își propune ”să
oglindească” fidel realitatea istorică, economică, socială etc.
Pentru Stendhal, creația literară realistă ( roman, în speță, dar și nuvelă) este e ,, o oglindă purtată de-a
lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altădată noroiul din băltoacele de la picioarele
dumneavoastră. Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda ? Acuzați mai bine drumul pe
care se află băltoacele sau, și mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa să se adune și
băltoacele să se formeze ”.
Așadar, opera artistică realistă construiește un univers ficțional foarte asemănător cu realitatea , un
univers ficțional veridic sau verosimil, în care se activează conceptul de ”mimesis” ( Aristotel): arta
”imită” realitatea , nu fotografic, ci ea redă întâmplări care ”ar putea” să se petreacă în realitate, care sunt
verosimile/veridice ( asemănătoare, nu identice realității ).
Scriitorul realist construiește în ficțiunea realistă așa-numitul efect de real sau iluzia realistă care
definește veridicitatea universului narat:
-cronotopul narativ presupune coordonate spațio-temporale referențiale atent precizate ( de obicei, în
incipitul operei – tipicul incipit realist) . Astfel, indicii spațiali sunt , de obicei, toponime reale ( Ineu,
Arad) sau îmbină toponimele reale cu cele inventate ( cum se întâmplă în romanul realist ”Ion” - Bistrița
este un toponim real, însă Pripas este unul inventat, ficțional) . Indicii temporali sunt ori precizați –
repere istorice exacte : mai 1910 ( ”Enigma Otiliei”) , evenimente istorice atestate documentar ( Răscoala
de la 1907, Primul ori Al Doilea Război Mondial ) , ori sugerați prin construirea unui univers ficțional
veridic în care comportamentul, limbajul, aspectul, preocupările personajelor trimit la un anumit context
socio-istoric real ( de exemplu, în ”Moara cu noroc”, nu se oferă indicii precise temporale, dar din
comportamentul personajelor , din prezentarea mediilor pe care ele le frecventează, ne putem da seama că
este vorba despre a doua jumătate a secolului XIX );
-personajele sunt
-tipice (întruchipează tipuri sociale reprezentative pentru clasa socială ori contextul istoric ,
social, economic căruia îi aparțin ) , sunt produsele mediului social, istoric, economic, familial care
este prezentat, de asemeni, detaliat ; comportamentul, mentalitatea, limbajul, aspectul fizic acestor
personaje ( redate prin tehnica detaliului descriptiv sau construite prin tehnica observației sociale și
caracterologice ) relevă contextul , background-ul social , istoric , economic al acestora : de exemplu,
Ghiță este tipul țăranului ardelean de la sfârșitul secolului al XIX lea, atras de mirajul câștigului financiar
rapid și ușor, ori care dorește să-și schimbe condiția socială transformându-se din țăran ( economie
naturală) în antreprenor -cârciumar ( capitalism).
Majoritatea personajelor realiste sunt preocupare de îmbogățire , de parvenire -țelul lor existențial este
acela de a urca în ierarhia socială prin acumularea de bani, proprietăți sau printr-o căsătorie avantajoasă ,
țel în slujba căruia își investesc întreaga energie sau pentru care transgresează norme morale ;frecvent,
eroii realiști sunt distruși sau se autodistrug în această ”goană” după avere; aparțin tipologiei arivistului;
-rotunde , tridimensionale -posedă profunzime psihologică , se caracterizează prin ambiguitate
morală ( au și calități, și defecte );

-temele abordate sunt , de obicei, de natură socială ( reflectă specificitatea epocii istorice, economice,
sociale prezentate veridic în opera literară); tema banului ( a pământului ) sau a patimii pentru bani
( pământ) ; tema moștenirii; tema familiei îmbinată cu tema dorinței de îmbogățire; tema consecințelor
dezastruoase pe care dorința de îmbogățire le are asupra ființei morale a omului; tema parvenirii etc.

-narațiunea realistă se caracterizează, de obicei, prin obiectivitate, soliditate epică -capacitatea

autorului de a organiza un material epic ”stufos” ( după o muncă preliminară de documentare , de
observare a realității foarte minuțioasă) , printr-o compoziție epică atent echilibrată, prin cristalizarea
unor conflicte narative puternice, la care participă personaje tipice rotunde, complexe din punct de
vedere psihologic și moral, prin precizia studiului caracterologic, a analizei psihologice și a
observației sociale și comportamentale.
Naratorul din proza realistă de observație socială ( realistă obiectivă) este heterodiegetic,
extradiegetic, omniscient, omnipotent, de tip Demiurg, creditabil, obiectiv ( sau tinde spre
obiectivitate ) ; focalizarea este de tip zero ( nonfocalizare ) , iar perspectiva narativă este una
”derriere” ( ”din spate”).

Repere istorice ale dezvoltării realismului. Reprezentanți

Proza realistă europeană s-a dezvoltat mai ales în secolul al XIX lea , sub forma nuvelei realiste și ,
mai ales , a marelui roman realist de observație socială . Cei mai importanți scriitori realiști europeni
sunt: Gustave Flaubert ( ”Doamna Bovary”) , Stendhal ( ”Roșu și negru”), Balzac ( toate romanele din
seria ”Comedia umană”), Lev Tolstoi ( ”Război și pace”), Charles Dickens ( ”David Copperfield”) ,
Emile Zola ( ”Germinal” ) etc.
În literatura română, realismul s-a manifestat încă din perioada pașoptistă ( prima jumătate a secolului
al XIX lea ) – proza scurtă realistă a lui C.Negruzzi (”O alergare de cai” ) sau V.Alecsandri (”Balta
Albă”) sau postpașoptistă ( în 1863 apare primul roman realist, de observație socială în limba română:
”Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon ). Realismul ia avânt spre finalul secolului al XIX lea în opera
marilor clasici I.L.Caragiale ( comedii realiste precum ”O scrisoare pierdută” , ”O noapte furtunoasă” ori
proză realist-naturalistă de analiză psihologică –”În vreme de război” ) , Ioan Slavici ( nuvelele realiste ,
inspirate din realitățile satului ardelenesc de la sfârșitul secolului al XIX lea , cuprinse în volumul
”Novele din popor ” din 1881, volum din care face parte și nuvela realistă , de observație socială și de
analiză psihologică ”Moara cu noroc”) . Romanul realist obiectiv cunoaște perioada de glorie , însă, abia
în secolul XX, prin autori ca : Liviu Rebreanu ( ”Ion”, ”Răscoala”), George Călinescu ( ”Enigma Otiliei
”) în perioada interbelică ori Marin Preda ( ”Moromeții”) în perioada postbelică.

Așadar, ”Moara cu noroc” este o

-nuvelă : specie a genului epic în proză de dimensiuni medii – mai amplă decât schița ori povestirea și
mai scurtă decât romanul, cu un singur fir epic, cu o compoziție narativă foarte bine organizată, cu
momente ale subiectului bine delimitate , cu un conflict narativ puternic și cu un personaj central foarte
bine caracterizat, complex din punct de vedere moral și psihologic , în jurul căruia gravitează celelalte
personaje; naratorul unei nuvele (realiste) este , de obicei, extradiegetic, heterodiegetic, omniscient,
auctorial, obiectiv, creditabil; perspectiva narativă este de tip ”derriere” și focalizarea este de tip zero
( nonfocalizare);
( Excepții: ”Moara cu noroc” este o nuvelă amplă , de dimensiunile unui roman, cum apreciază George
Călinescu, cu episoade în care, prin tehnica alternanței, se prezintă nu unul , ci două fire/planuri narative –
de ex. planul narativ al drumului la Ineu al lui Ghiță însoțit de Pintea și, repsectiv, planul narativ de la han
-vizita doamnei și a copilului la Moară . În nuvelă nu există doar un personaj puternic, ci patru, între care
se țes conflicte foarte intense: două principale, Ghiță și Ana , și două secundare : Lică și Pintea. Naratorul
, în secvențele de analiză psihologică, tinde să-și reducă omnisiciența și să nareze din punctul de vedere
al unui personaj reflector -Ghiță sau Ana , cu deosebire sau poate deveni ironic necreditabil pentru a-l
induce în eroare pe cititor și pentru a spori suspansul narativ – de exemplu, prezentarea ”liniștitoare” a
primelor săptămâni ale lui Ghiță la han ori interpretarea preliminară a simbolisticii celor cinci cruci etc.
ori antifraza reprezentată de titlul însuși etc.) ;
-realistă : abordează tema degradării morale și psihologice a individului sub influența devastatoare a
patimii pentru banii /a dorinței de îmbogățire ( parvenire) ;prezintă o imagine veridică ( verosimilă)
a dezagregării satului tradițional ardelenesc de la sfârșitul secolului al XIX lea sub presiunea
dezvoltării capitalismului ( urbanizării) ; personajele sunt tipuri sociale : Ghiță -tipul țăranului ardelean
atras de mirajul îmbogățirii rapide și facile, Ana este tipul femeii victimizate din societatea patriarhală a
secolului al XIX lea ; personajele sunt rotunde - tridimensionale , complexe moral și psihologic și se
comportă, gândesc , acționează în conformitate cu mediul social, economic , istoric din care provin și pe
care-l ilustrează ( au comportamente, reacții tipice );
-psihologică: sunt redate cu minuțiozitate și finețe analitică , prin tehnica analizei psihologice
( monologul interior direct și stilul indirect liber - reducerea omniscienței naratorului auctorial și
relatarea din perspectiva personajelor reflector Ghiță și Ana , fără renunțarea la persoana a III a, adică
fără identificarea completă cu personajul !) , conflictele interioare foarte intense ale eroilor care
alimentează conflictele exterioare , modul lor de relaționare cu ceilalți și reacțiile lor la mediu , respectiv
dezintegrarea psihologică și morală a celor doi soți, Ghiță și Ana – incapacitatea eroilor de a ”împăca”
tendințe , dorințe, motivații diferite sau chiar opuse care se manifestă în mintea și în sufletul lor.