Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi

Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, este prima nuvelă istorică din literatura română
a cărei primă ediţie a fost publicată la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei „Dacia
literară”.

Construcţia şi momentele subiectului

Acţiunea
Acţiunea se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l trădaseră în
prima domnie şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul obiectiv şi omniscient
(heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a, cu focalizare zero definesc viziunea narativă
„dindărăt” a nuvelei. Modalitatea narativă (situaţia diegetică) se remarcă, aşadar, prin absenţa
mărcilor formale ale naratorului obiectiv, de unde reie”se distanţarea acestuia de evenimente şi
caracterul obiectiv al nuvelei, deşi vocea auctorială face adesea aprecieri despre personaje
(„tiran”, „urâtul caracter”, „gingaşa Ruxanda”).
Timpul narativ
Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor, situate
într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real, Moldova secolului al XVI-lea.
Incipitul
Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese cu
buzduganul pe Despot-Vodă, ca să ocupe tronul Moldovei. Apartenenţa la specia nuvelă este
argumentată şi de organizarea discursului epic pe momentele subiectului.
Expoziţiunea
Sub moto-ul „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”, oare este şi prima secvenţă a nuvelei,
naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanul în Moldova, hotărât să ocupe,
pentru a doua oară, tronul ţării. În prima domnie, el fusese izgonit de către Despot-vodă, ucis
la rândul său de către Ştefan Tomşa, care „acum cârmuia ţara”.

Alexandru Lăpuşneanul adunase o armată numeroasă, „şapte mii spahii şi vro trei mii oaste de
strânsură”, cu care venise în Moldova ca să-l izgonească „pre răpitorul Tomşa” şi să-şi ia înapoi
scaunul domnesc, „pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. Se manifestă
astfel un puternic conflict exterior între fostul domnitor şi boierii trădători. Împrejurările şi
succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de naratorul obiectiv, constituie
fapte reale consemnate de istoria Moldovei.
Boierii care-l trădaseră în prima domnie îl întâmpină pe Lăpuşneanul la graniţă, aproape de
Tecuci: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Ca mesageri ai
„obştii”, ei vor să-l convingă să renunţe la tron, deoarece „ţara este liniştită”, iar „norodul nu te
vrea, nici te iubeşte”.
Intriga
Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanul fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei cu
orice preţ şi le răspunde boierilor cu ochii scânteind „ca un fulger”: „Dacă voi mi mă vreţi, eu
vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.
Desfăşurarea acţiunii
Spancioc îl ameninţă cu faptul că boierii şi Tomşa-vodă sunt hotărâţi să ceară ajutor „la unguri,
la Ieşi şi la munteni” ca să adune „oşti streine” pentru a i se împotrivi, apoi apelează la formule
patriotarde despre „biata ţară”, pe care o vor prăda şi pustii cei aproape zece mii de turci care-l
însoţeau pe Lăpuşneanul ca să-l sprijine în ocuparea tronului. La întrebarea persiflantă cu ce va
sătura el „lăcomia acestor cete de păgâni?”, Lăpuşneanul le răspunde cu o ură imensă, cu o sete
de răzbunare nestăpânită şi cu satisfacţie nedisimulată: „Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor
pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”.
Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanul, Moţoc cade în genunchi şi-l roagă să nu-i pedepsească
„după fărădelegile” lor, promiţându-i cu viclenie că, dacă va renunţa la oastea turcească, atunci
„un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei-tale”. Alexandru nu se lasă păcălit de tertipurile
lui Moţoc, pe care-l ştie „învechit în zile rele”, deoarece îl trădase „pre Despot, m-ai vândut şi
pre mine, vei vinde şi pre Tomşa”.
Cu toate acestea, Lăpuşneanul îi promite să-l cruţe, pentru că intrigantul îi va fi util, ba, mai
mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. Primul gând al lui Moţoc este
de a se duce la Constantinopol ca să împiedice întronarea lui Lăpuşneanul, dar îşi dă seama că
acesta „venea cu însuşi învoirea Porţii”, aşa că decide să i se alăture cu umilinţă şi-i sărută mâna
„asemenea cânelui care, în loc să muşte, linge mâna care-l bate”.
A doua secvenţă narativă are ca motto „Ai să dai samă, doamnă!...” şi începe cu înscăunarea
lui Lăpuşneanul, care nu întâmpină nicio piedică, deoarece Tomşa fugise în Valahia. El este
primit de norod „cu bucurie şi nădejde”, însă boierii sunt înspăimântaţi, fiind conştienţi că
poporul „îi urăşte”, iar noul domn „nu-i iubeşte”. Lăpuşneanul arde toate cetăţile Moldovei, în
afară de Hotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalităţii”, apoi trece la pedepsirea aspră a
boierilor, cărora le ia averile şi le taie capetele, iar „la cea mai mică greşeală dregătorească, la
cea mai mică plângere [...], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să
putrezească, când alt cap îi lua locul”.
Episodul ilustrează latura istorică a nuvelei, întrucât ilustrează fapte reale, consemnate în
cronică. O altă măsură inteligentă a domnitorului este aceea că îşi alcătuieşte garda personală
din mercenari albanezi, sârbi, unguri, izgoniţi din ţările de origine „pentru relele lor fapte”,
venetici care nu au relaţii cu boierii moldoveni şi pe care îi plăteşte bine ca să-l apere.
Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de
cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu
omorurile, fiind impresionată de cuvintele văduvei unui bpier ucis, care o ameninţase „Ai să
dai samă, doamnă!”, pentru că „bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Deşi uimit de
vizita soţiei sale, Lăpuşneanul se poartă cu delicateţe, o sărută pe frunte şi o aşează pe genunchii
săi ca să afle motivul acestei îndrăzneli. Ruxanda îi sărută mâna, apoi, cu lacrimi în ochi, îi
povesteşte despre văduva boierului ucis care o ameninţase şi-l imploră să oprească sângeroasele
răzbunări, pentru că şi el este muritor şi „ai să dai seamă”.
Lăpuşneanul izbucneşte cu mânie şi mâna sa caută pumnalul la cingătoare, dar îşi stăpâneşte
pornirea violentă, gândindu-se, probabil, la ziua când îi va ucide pe toţi boierii la un loc. Cu un
zâmbet perfid, Lăpuşneanul îi promite că de poimâine nu va mai vedea omoruri şi capete tăiate
şi că îi va da „un leac de frică”. Vodă o trimite, apoi, să-şi vadă de casă şi de copii, însă o roagă
să poruncească mâncăruri alese pentru un ospăţ de a doua zi, când va da „masă mare boierilor”.
Acest episod este în totalitate rodul ficţiunii auctoriale.
Prin flashback, naratorul inserează un adevăr istoric, o scurtă biografie a doamnei Ruxanda, cu
trimitere directă la „hronică”, din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru
Rareş, rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan.
Urmând la tron, Iliaş se dovedise un desfrânat, ba, mai mult, trecuse la mahomedanism, iar
fratele său, Ştefan, ocupând tronul după el, se dovedi chiar mai rău, sărăcind ţara şi fiind un
afemeiat nestăpânit. Negruzzi citează din nou pe cronicar, de această dată cu fraza: „Nu
hălăduia de răul lui nicio jupâneasă, dacă era frumoasă, zice hronicarul în naivitatea sa”.
Ştefan fusese ucis de boieri, iar fata este hărăzită lui Joldea, „pre care ei îl aleseseră de domn”.
Lăpuşneanul îl biruise pe Joldea, îi tăiase nasul şi-l trimisese la mănăstire şi, ca să atragă
simpatia poporului, în memoria căruia era încă vie domnia „bunului Petru Rareş”, se însoară el
cu fiica acestuia. Destinul doamnei Ruxanda fusese, aşadar, dramatic, suferă când asistă la
crimele făptuite de soţul ei, „este tristă şi tânjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are
nimica s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădându-şi
relegea, şi pre celălalt ucis”. Căsătorită prin viclenie cu Alexandru Lăpuşneanul, „gingaşa
Ruxanda” jurase să-l cinstească şi să i se supună, ba ar fi fost dispusă chiar „să-l iubească, dacă
ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească”.
Punctul culminant
Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca motto „Capul lui Moţoc
vrem...”. În această secvenţă, episodul de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a
personajului şi ţine de ficţiunea auctorială.
Alexandru Lăpuşneanul „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la
Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe
domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanul vine la biserică îmbrăcat „cu toată
pompa domnească” şi, după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane [...], a
sărutat moaştele sfântului”, a rostit un discurs emoţionant în finalul căruia îşi cere tuturor iertare
pentru că a vărsat „sângele multora”, propunându-le să trăiască „de acum-în pace, iubindu-ne
ca nişte fraţi [...] să ne iertăm unii pre alţii”, după care îi pofteşte „pre boieri să vie ca să ospeteze
împreună”.
Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc şi-i transmit lui vodă
că „ne vom vedea pân-a nu muri!”, prevestind astfel finalul, procedeu artistic numit prolepsă.
Invitaţii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi , „adunându-se boierii, 47 la
număr”. Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de naratorul omniscient, la semnul
domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi
se „năpustiră cu săbiile în ei”. Privind măcelul, vodă râdea satisfăcut, iar Moţoc se silea şi el să
zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului, deşi „simţea părul zburlindu-i*se pe cap şi
dinţii săi clănţănind”, deoarece „patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet!”. Scena este de
factură romantică prin violenţa faptelor şi a imaginilor impresionante, în realitatea istorică
înscriindu-se numai uciderea celor 47 de boieri.
Puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, „dasă larmă pe la
curţile boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul” venise la porţile curţii domneşti.
Lăpuşneanul, înştiinţat de venirea norodului, trimite pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-
şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. Moţoc este de acord,
deoarece dacă au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată
ce vrea, „prostimea rămasă cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, se luaseră
unii după alţii şi încep să-şi strige nemulţumirile: „Să micşureze dăjdiile! [...] Să nu ne mai
jăfuiască! [...] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!” Şi brusc, toţi ca unul,
începură să strige „Capul lui Moţoc vrem!”.
Numele boierului asupritor „fu ca o schinteie electrică”, iar „toate glasurile se făcură un glas,
şi acest glas striga: «Capul lui Moţoc vrem»”. Moţoc, înspăimântat peste măsură, începe să se
lamenteze şi să se roage Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică, „să postesc cât voi
mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!”.
Imediat însă, în contradicţie cu smerenia anterioară, îl roagă pe vodă să pună „tunurile într-
înşir... Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”.
Vodă îi răspunde cu sânge rece: „Proşti, dar mulţi, [...] să omor o mulţime de oameni pentru un
om, nu ar fi păcat?” şi, profitând de această situaţie, Lăpuşneanul îl dă pe Moţoc mulţimii, care
se repede asupra lui ca o „idră cu multe capete [...] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”, pedepsind
astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi promisese.
Linşarea boierului Moţoc este o scenă de factură romantică şi ficţională prin imaginea violentă
a mulţimii dezlănţuite şi prin faptul că boierul fugise înainte de instalarea pe tron a lui
Lăpuşneanul şi ucis de un trimis al acestuia în Polonia: „(Lăpuşneanul) au trimis pre sluga sa,
pre Crasiţchii la Liov de i-au tăiatu capul Tomşii şi lui Moţoc, vornicul şi lui Spanciog spătariul
şi lui Veveriţă postelnicul, pre carii i-au îngropat afară din târgu, la mănăstirea lui steti Onofrie”.
(Letopiseţul lui Grigore Ureche)
Lăpuşneanul pune să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşează în mijlocul mesei, „puind
pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri,
până ce făcu o piramidă de patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui
logofăt mare”. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, dar
aceasta leşină la vederea grozăviei, spre dezamăgirea domnitorului:' „Femeia tot femeie [...], în
loc să se bucure, ea se sperie”. Vodă porunceşte apoi ca trupurile să fie aruncate la câini, iar
„titvele lor să le înşire pe zid”, fiind preocupat de faptul că Spancioc şi Stroici scăpaseră şi de
această dată şi-l ameninţaseră că „ne vom vedea păn-a nu muri!”. Episodul este romantic şi
ficţional.
Deznodământul
Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca motto: „De mă voi scula, pre mulţi am
să popesc şi eu...”. Timp de patru ani Lăpuşneanul îşi respectă promisiunea făcută Doamnei
Ruxanda şi nu mai ucide niciun boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia
mâni, ciuntea şi seca pe carea avea prepus”. Se disting în această secvenţă o elipsă narativă şi
o elipsă temporală, deoarece naratorul nu relatează întâmplările, ci comprimă în câteva fraze
evenimentele celor patru ani.
Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de lingoare” (febră tifoidă) şi, „în
delirul frigurilor”, îi cere mitropolitului Teofan să-l călugărească, lăsând moştenitor la tronul
ţării pe fiul său, Bogdan. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în fasa
de călugăr, Lăpuşneanul se enervează, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe
toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să
popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei”.
Limbajul
Limbajul protagonistului accentuează violenţa şi ura sa nepotolită, chiar şi după toate crimele
înfăptuite. Lipsit de credinţă creştină, îl jigneşte pe mitropolit spunându-i „boaită făţarnică” şi-
l ameninţă cu duşmănie: „eu [...] te-am făcut mitropolit, eu te desmitropolesc”. Îngrozită de
ameninţările lui Lăpuşneanul, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului
ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-l caracterizează direct „crud şi
cumplit”, încurajând-o discret cu binecuvântarea: „Dumnezeu să-l ierte, şi să te ierte şi pre tine”.
Ruxanda umple un pahar de argint cu apă şi, mai mult silită de boieri, toarnă otrava, intră în
camera bolnavului şi-i dă să bea, apoi are puternice mustrări de conştiinţă, fiindu-i teamă de
pedeapsa divină: „Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinând, că voi m-aţi făcut
să fac acest păcat”.
Scena otrăvirii
Scena otrăvirii este cutremurătoare, Spancioc şi Stroici se uită cu satisfacţie la suferinţele lui
vodă, iar acesta din urmă, cu un cuţit, „îi descleştă [...] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era
pe fundul paharului”, spunându-i cu bucurie: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”.
Naratorul obiectiv şi omniscient (heterodiegetic) descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale
domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi
ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mâinile călăilor săi”.
Episodul călugăririi şi al morţii prin otrăvire
Episodul călugăririi şi al morţii prin otrăvire de către doamna Ruxanda constituie adevăr istoric
preluat din cronica lui Grigore Ureche, iar faptul că Lăpuşneanul a sfârşit în braţele călăilor săi
este ficţiunea autorului: „... văzâdu-să în boală grea ce zăcuse şi neavându nădejde de a mai
firea viu, au lăsat cuvântu episcopilor şi boierilor, de-l vor vedea că ieste spre moarte, iară ei
să-l călugărească. Decii văzându-l ei leşinându şi mai multu mort decât viu, [...] l-au călugărit
şi i-au pus nume de călugărie Pahomie. Mai apoi, dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să
fie zis că de să va scula, va popi şi el pre unii. [...] Roxanda, doamnă-sa, temându-se de un
cuvântu ca acesta [...] l-au otrăvit şi au murit”.
Finalul
Finalul nuvelei ilustrează adevărul istoric, vodă Lăpuşneanul, lăsând „o pată de sânge în istoria
Moldovei”, a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi portretul lui şi a
familiei sale”, în cronica lui Ureche fiind inclusă informaţia că domnitorul a fost îngropat cu
cinste „în mănăstirea sa, Slatina, ce ieste de dânsul zidită”, ceea ce constituie un argument
puternic pentru încadrarea nuvelei în romantism, prin definirea ca nuvelă istorică.