Sunteți pe pagina 1din 7

Nuvela istorică

Alexandru Lăpuşneanul
de Costache Negruzzi

Context teoretic
Nuvela (cuvânt provenit din italianul novella) este una dintre speciileepice în proză, în care sunt
narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic, generate de un conflict puternic, în centrul căruia se
situează un personaj complex. Se cunoaşte o diversificare a speciei, înfuncţie de tematică, aşa că se vorbeşte
despre nuvela istorică, romantică, realistă, psihologică,fantastică. Dar nici o creaţie nu se poate încadra strict
într-un tipar; de aceea, o nuvelă istorică saufantastică poate fi şi romantică, o nuvelă realistă poate fi şi
istorică sau psihologică. În literatura română se vorbeşte despre această specie o dată cu apariţia nuvelei
Alexandru Lăpuşneanul, publicată în primul număr al Daciei literare (1840), pentru a ilustra una dintre
direcţiile prezentate în programulacesteia, „ Introducţie” , conceput de Mihail Kogălniceanu, şi anume
inspirarea scriitorilor din istoria patriei.
Enunţarea ipotezei
Urmarea programului a fost apariţia unor opere literarecare să corespundă obiectivelor. Printre
acestea se află şi nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul ,având şi caracter romantic, o reuşită a speciei,
rămasă punct de referinţă pentru nuvelistica românească.
Referinţa critice
Nuvela lui Negruzzi, prozatorul despre care Mihai Eminescu scria atâtde expresiv: „ Iar Negruzzi
şterge colbul de pe cronice bătrâne/ Căci sub mucedele pagini staudomniile române [. . .]/Zugrăveşte din
nou, iarăşi, pânzele posomorâte/ Ce-arătau faptele crunteunor domni tirani, vicleni”, s-a bucurat de aprecieri
binemeritate. Astfel, Nicolae Iorga o consideră o „mare naraţiune istorică dramatizată, un mare tablou al
istoriei româneşti din veacul al XVI-lea[. . .]Viaţa de zbucium, de patimă sângeroasă, de tragedie violentă şi
sălbatică a celui mai expresiv dintreurmaşii lui Petru Rareş e apariţia în scene de teatru, cu dialogul firesc,
avâdn în el înţelepciuneromânească îndătinată şi mireasmă de trecut ”. Sugestivă este şi observaţia lui
Alexandru Piru: „Alexandru Lăpuşneanu este o desăvârşită creaţie de valoare universală. Nu se poate
închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai
simplă şi în decoruri mai puţine. Figura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a
făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac, fantastic, torţionar”.
Fundamentarea ipotezei -Realitate istorică- ficţiune
Autorul valorifică atât cronica lui Grigore Ureche, cât şi pe aceea a lui Miron Costin, din care preia
chipuri, fapte şi întâmplări, unele dintre acestea abătându-se de la adevărul istoric, dar contribuind la
sporirea dramatismului construcţiei epice. Astfel, lui Moţoc – care fusese decapitat în Polonia, împreună cu
alţi boieri, pentru uneltire împotriva hatmanului Vişonevchi (ce a fost asasinat) – i se atribuie sfârşitul
boierului Batişte Veveli, omul de încredere al domnitorului Alexandru, fiul lui Iliaş. Scena de răzvrătire a
maselor populare ce pretind în nuvelă, capul lui Moţoc s-a petrecut în realitate în timpul lui Iliaş-Vodă. Prin
urmare, fapte atestate documentar se regăsesc în nuvelă alături de altele – tot veridice, dar preluate din
perioade istorice diferite; în felul acesta, abaterile de la realitatea consemnată sec în cronici se dovedesc
creatoare în planul construcţiei, ce câştigă prin îmbinarea acestor scene demne de relevat. Se impune, astfel,
o disociere între adevărul istoric reţinut de cronici şi ficţiunea artistică (opera literară), ce înfăţişează chipuri
memorabile şi întâmplări „tari”, menite să impresioneze.
Tema nuvelei este reprezentată de evocare celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, într-
o perioadă istorică în care luptele pentru tron însemnau vărsare de sânge. Moldova celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XVI-lea devine un spaţiu ficţional în care guvernează un domnitor tiran, pentru care obişnuinţa
de a ucide – la început, pentru a se răzbuna – devine patimă şi plăcere.
Construcţia subiectului
Nuvela are o structură clasică, simetrică, fiind alcătuită din patru capitole ce pot fi considerate acte
cu mai multe tablouri ale unei drame în care eroii stau subsemnul tragicului. Motourile fiecărui capitol atrag
atenţia asupra faptelor esenţiale, având funcţieconstatativă sau anticipativă, marcând şi dezvoltarea gradată,
tensionată, a faptelor într-o înlănţuirelineară logică, din care se pot desprinde şi momentele subiectului.
Primul moto reia o replică din răspunsul dat de Lăpuşneanu boierilor veniţi să-i ceară sărenunţe la tron,
cuvintele ascunzând o ameninţare subtilă, anticipând atitudinea faţă de boieri: „Dacăvoi nu mă vreţi, eu vă
vreu”; al doilea moto se referă la o apostrofare exprimată de o jupâneasă văduvă - ce exprimă dorinţa
mulţimii dezlănţuite de a-l pedepsi pe Moţoc, boierul vinovat de împilare: „Capul lui Moţoc vrem”; în
sfârşit, al patrulea moto cuprinde ameninţarea voievodului, care trezit dinletargie se vede îmbrăcat ca un
călugăr şi numit „fratele Paisie”, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” sunt cuvintele ce
exteriorizează atitudinea necruţătoare a domnitorului, obişnuit să poruncească şi să fie temut, faţă de toţi cei
pe care îi simte duşmani. Construcţia nuvelei este simetrică, aceasta debutând cu intrarea în viaţa Moldovei a
voievodului şi sfârşind cu ieşirea lui din viaţa ţării, prin moartea tragică aflată sub semnul blestemului.
Simetrice vor fi şi motourile: primul şi ultimul îiaparţin lui Lăpuşneanu, marcând începutul şi sfârşitul
domniei şi contrazicând faptele: când Lăpuşneanu le spune boierilor „eu vă vreu”, este evident că nu-i vrea,
nici nu-i iubeşte, comportamentul său ulterior dovedind ură; când îi ameninţă „pre mulţi am să popesc şi
eu”, nu va va„popi” pe nimeni, el fiind cel popit, adică ucis. Al doilea şi al treilea moto constituie intervenţii
verbale străine, venite din afară, cu trimiteri premonitorii la destinul personajelor implicate, căci
doamnaRuxanda va ajunge să dea „samă” în faţa lui Dumnezeu, iar Moţoc îşi va pierde capul. Acţiunea este
clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l trădaseră în prima domnie
şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei.
Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă obiectivă a
nuvelei. Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un
trecut istoric, iar spaţiul narativ este real: Moldova secolului al XVI-lea .
Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese cu
buzduganul pe Despot-Vodă.
Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde
reiese distanţarea, cu câteva excepţii, a acestuia de evenimente.
Momentele subiectului
Expoziţiunea. Sub motoul „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu. . .”, careeste şi primul episod al nuvelei,
naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanu înMoldova, hotărât să ocupe, pentru a doua
domnie, tronul ţării. Prima dată fusese izgonit de cătreDespot-vodă printr-un complot pus la cale de marii
boieri moldoveni. Acesta, la rândul său, fusese ucisde către Ştefan Tomşa care „acum cărmuia ţara”.
Alexandru Lăpuşneanu izbutise să adune oşti turceştişi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni „pre
răpitorul Tomşa” şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, „pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de
boieri”. De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători. Împrejurările şi
succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate
de istoria Moldovei.
Aceiaşi boieri care-l trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape degraniţă:
vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă sărenunţe la
tron, deoarece „ţara este liniştită”, iar „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”.
Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanu fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldoveirăspunde
boierilor, cu ochii scânteind „ca un fulger”: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu[. . .] şi dacă voi nu mă iubiţi,
eu vă iubesc pre voi [. . .] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.
Desfăşurarea acţiunii. Boierii încearcă să-l convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelândla
formule patriotarde privind „biata ţară”, interesându-se ironic cu ce va sătura el „lăcomia acestor cete de
păgâni?”. Cu o ură imensă şi cu o sete de răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanu le răspunde cusatisfacţie
nedisimulată: „cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţilaptele ţării, dar a
venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”.Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi, dar
Alexandru nu se lasă păcălit detertipurile boierului, pe care-l ştie „învechit în zile rele”, deoarece îl trădase
„pre Despot, m-ai vândutşi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa”. Cu toate acestea, Lăpuşneanu îi promite să-l
cruţe, pentru că îi efolositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”.
Al doilea episod are ca moto „ Ai să dai sama, doamnă!. . .” şi începe cu înscăunarea luiLăpuşneanu,
care este primit de norod „cu bucurie şi nădejde”, însă boieri sunt înspăimântaţi, fiind conştienţi că poporul
„îi urăşte”, iar noul domn „nu-i iubeşte”.Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanu este aceea de a arde toate
cetăţile Moldovei, în afară deHotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalităţii”, apoi trece la pedepsirea
aspră a boierilor, le ia averile şi le taie capetele, „la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică
plângere [. . .],capul vinovatului se spânzura în poarta curţii[. . .] şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi
lua locul”.
Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată decruzimile şi
crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Ea este
impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase „Ai să dai samă,doamnă!”, pentru că
„bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi „un
leac de frică”.
Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie a doamnei Ruxanda, cu trimitere directă la
„hronică”, din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, rămăseseorfană la o
vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să domnească.
Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanu îi tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica
„bunului Petru Rareş”, ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie.
Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca moto „Capul lui Moţoc vrem. . .”.
În acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului .Alexandru
Lăpuşneanu „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care
erau cu toţi invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în
ziua aceea Lăpuşneanu venise la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” şi după ce a ascultat cu
smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane[. . .], a sărutat moştelesfântului”, a rostit un discurs emoţionant la
finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte „pre boieri să vie ca să ospeteze împreună”.
Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri„se
bucurau de o schimbare” care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi„din sudoarea
ţăranului”.Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”.
Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele
boierilor” scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se „năpustiră cu săbiile în ei”. Privind măcelul, vodă râde
satisfăcut, Moţoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului, deşi „simţea părul
zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”, deoarece „patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet!”.
Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi imaginilor impresionante.
În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, „dasălarmă
pe la curţile boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul” venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanu
trimite pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în
prostimea aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dac-au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri
câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămase cu gura căscată”,deoarece ei veniseră fără un
scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acuma când încep să-şi strigenemulţumirile: „Să se micşoreze
dăjdiile! [. . .]Să nu ne mai jefuiască![. . .]Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!”. Şi
brusc, toţi ca unul, încep să strige. „Capul lui Moţoc vrem!”. Moţoc,înspăimântat peste măsură, se
lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică,„să postesc cât voi mai avea zile, să
ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!”. Imediat însă în contradicţie
cu smerenia anterioară îl roagă pe vodă să pună „tunurile într-înşii. . .Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei
sunt nişte proşti!”. Vodă îi răspunde cu sânge rece:„Proşti, dar mulţi, [. . .] să omor o mulţime de oameni
pentru un om, nu ar fi păcat?” şi profitând de această situaţie, Lăpuşneanu îl dă pe Moţoc norodului care se
repede asupra lui şi-l sfâşie, vodă pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de
sânge, aşa cum îi promisese. Linşarea Boierului Moţoc este o altă scenă de factură romantică prin
imaginea violentă a mulţimii,care s-a repezit asupra lui ca „o idră cu multe capete[. . .] şi într-o clipală îl
făcu bucăţi”.
Lăpuşnenu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei,„după
neam şi după ranguri”, făcând o piramidă de „patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul
unui logofăt mare. „Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea
leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie [. . .], în loc să se
bucure, ea se sperie”.
Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca moto: „De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu. . .”. Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai
ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâini, ciuntea şi seca pe carea
avea prepus”. Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi pe Stroici, pe care nu reuşise să-i
găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia. Se disting în această secvenţă o
elipsă narativă şi o elipsă temporală , deoarece, naratorul nu relatează întâmplările, ci comprimă în câteva
fraze evenimentele celor patru ani. Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de
lingoare”şi, „în delirul frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la
el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său
Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, „crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i numele Paisie” şi-l
proclamă pe Bogdan domn al Moldovei.
Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc. Trezindu-se
din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanu se enervează foarte rău, îşi
pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi fiul său: „M-aţi popit voi, dar
de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu
ţâncul ei”. Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanu, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i
pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-l numeşte „crud şi cumplit”.
Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la
suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, „îi descleştă [. ..] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe
fundul păharului”, spunându-i cu bucurie: „învaţă a muri,tu care ştiai numai a omorî”. Naratorul descrie în
detaliu chiunurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură,
dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mâinile
călăilor săi”. Alexandru Lăpuşneanu, lăsând „o pată de sânge în istoria Moldovei”, a fost înmormântat la
mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.
Personajele
Naraţiunea istorică aduce în prezent viaţa de la jumătatea secolului alXIV-lea, cu scene tari, cu
răsturnări de situaţii, cu fapte ieşite din comun şi, bineînţeles, cu eroi excepţionali. Din galeria personajelor
atestate documentar se desprind unele principale, ca Lăpuşneanu, secundare, ca Moţoc sau doamna
Ruxanda, episodice, precum Spancioc sau Stroici; sunt şi figuranţi – boieri fără nume, slugile, călugării. Din
altă perspectivă, personajele sunt individuale, precum voievodul sau Moţoc, şi colective – mulţimea adunată
la porţile Curţii domneşti, caracterizată succint, dar sugestiv de Lăpuşneanu: „Proşti, da mulţi”. Autorul ne
propune un personaj complex şi contradictoriu, ce pare plat (după Forester), pentru că este construit cu o
singură dominantă, aceea de a ucide. De fapt, personajul ascunde o viaţă interioară bogată în care se
întâlnesc cinicul, tiranul, ambiţiosul, diplomatul, ipocritul, violentul, disimulatul, susceptibilul. Teama de a
nu fi din nou, trădat şi dorinţa nemărturisită de a ajunge la gloria şiautoritatea înaintaşului său, Ştefan cel
Mare, îl fac să conceapă tot felul de pedepse; treptat, dorinţa de răzbunare devine plăcere sadică de a ucide,
frica de a nu pierde tronul devine obsesie ce-i întunecă raţiunea, iar suferinţa altora – prilej de satisfacţie.
Prin antiteză cu alte personaje, defectele sale suntmai evidente (de exemplu, cruzimea lui se conturează mai
puternic alături de blândeţea şi supuşenia doamnei Ruxanda).
Ca personaj romantic, este alcătuit din lumini şi umbre. Poate să fie generos, căci recunoaşte
calităţile unor vrăjmaşi pe care-i apreciază. Are momente de tandreţe, căci îşi sărută şi îşi îmbrăţişează soţia,
fiind cuceritor chiar, pentru ca, imediat, să devină violent şi să treacă de la apelativul ”frumoasa mea
doamnă” la „muiere nenorocită”. În prima domnie, fusese un voievod bun: „Care s-au întors de la uşa mea
fără să câştige dreptate şi mângâiere?”, dar, trădat, devine crud, tiran, violent. Are demnitate, iar dorinţa sa
de a muri ca domn, nu ca monah, este o dovadă grăitoare în acest sens: „Sunt domn! Sunt Alexandru Vodă”
va spune trufaş, dar demn. „Regizor” în spectacolul masacrului pe care-l priveşte demenţial, domnitorul va
rămâne doar un actor ce interpretează, chinuitor, rolul celui ce învaţă să moară, într-un alt spectacol, regizat
– de data aceasta – de Spancioc şi Stroici, cu ajutorul mitropolitului. Considerat de unii critici „psihopat
exploziv şi coleric” (Gabriel Dimisianu) şi „tiran şi fioros, crud şi lesne vărsător de sânge”(Eugen
Lovinescu), „dezechilibrat psihic” (Liviu Leonte), domnitorul Alexandru Lăpuşneanu este pus sub semnul
destinului de către George Călinescu, ce afirma că personajul este ”un damnat, osândit de provindenţă să
verse sânge”. În cazul acesta, voievodul ar putea fi considerat personaj tragic, deoarece pare capabil să
conştientizeze sentimentul vinovăţiei pentru crimele comise, dar, om fiind, nu se poate împotrivi sorţii. Tipul
tiranului absolut, domnitorul va fi sancţionat cu moartea, ca şi Moţoc, tipul intrigantului perfect. Doamna
Ruxanda, în antiteză cu soţul, este blândă, marcată de frică toată viaţa ei, rareori fiind hotărâtă, ca atunci
când rosteşte: „De-aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac”, obligându-l pe soţul ei violent s-o asculte. Când
acceptă să-şi otrăvească bărbatul o face cu teamă „tremurând şi galbenă”, suspinând şi plângând. Naratorul
obiectiv prezintă faptele în mod verosimil, dar instanţa auctorială îşi face simţită, uneori, prezenţa în
epicitatea textului, prin comentarii sau precizări ce exprimă o anumită atitudine: „sfârşind această deşănţată
cuvântare”; „strigă ticălosul ”; „ticălosul boier căzu în braţele Indrei”; „nenorocitul Moţoc
pierea”;„răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”.
Moduri de expunere
Naraţiunea dinamică se intersectează cu dialogul care îi conferă dramatism (dialogul cu boierii, la
început, dialogul cu doamna Ruxanda, cel cu Moţoc, înainte de a-l preda mulţimii, şi cel cu mitropolitul),
subliniind şi conflictul dintre domnitor şi boieri. Este prezentă şi descrierea, fie ea portretistică (precum cea
a doamnei Ruxanda), de cadru (precum cea a cetăţiiHotinului), gen tablou (ca descrierea sălii de ospeţe şi a
comesenilor) sau de ceremonii (ospăţul domensc); prin acestea se realizează culoarea locală, ce conferă
autenticitate epocii istorice descrise, sub aspectul temporal şi spaţial (Evul Mediu şi Moldova).
Registre stilistice
În ceea ce priveşte registrul stilistic, se poate observa că stilul este sobru, dar nu lipsit de elemente
lexicale (cuvinte, structuri, proverbe, expresii populare) care asigură autenticitate întâmplărilor povestite
circumscrise unei anumite perioade istorice şi unei anumite zone geografice: „bântuirile ţării”, „a face din
ţânţar armăsar”, „obşte”, „a pribegi”,„oblăduire”, „a cădea de isnoavă”, „hojma”, „a face din ciolane surle şi
din piele căptuşeală pentrudobe”, „a chezăşui”, „lupul părul schimbă, iar năravul ba”. Împreună cu
elementele de vestimentaţie sau de prezentare a ceremonialului legat de ospăţul domnesc, acestea ajută la
reconstruirea epocii, ca şi elementele arhaice prezente în sintaxa discursului epic: „Ei! Pus-ai toate la cale?”
sau „Au doar nu suntşi eu unsul lui Dumnezeu? Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram numai
stolnicul Petre?”. Aceasta stă, astfel, sub semnul oralităţii, apropiindu-se de „vorbirea” cronicărească.
Concluzie
Având în vedere faptul că nuvela a fost scrisă şi publicată în plină perioadă paşoptistă, a cărei
literatură se caracterizează prin autohtonism, militantism şi coexistenţa curentelor (arderea etapelor), aceasta
va prezenta o compoziţie în care vor existaelemente aparţinând realismului, având în vedere viziunea realistă
asupra temei istorice şi asupra personajelor, (procedeul antitezei, întoarcerea spre trecut, crearea unui
personaj execeţional, preferinţa pentru scene tari şi răsturnări de situaţie) şi elemente clasice (echilibrul şi
simetria părţilor, sobrietateaşi concizia stilului, organizarea scenică a epicului de către naratorul emniscient).
Nuvelă istorică prestigioasă, Alexandru Lăpuşneanul este punctul de plecare al dezvoltării prozei
nuvelistice, despre care Liviu Leonte precizează că : „. . .este o adevărată dramă, cu un conflict violent,
dezvoltat într-o impetuoasă progresiune, traversată de explozii pasionale, pe un fond de uimitoare înţelegere
a istoriei”, iar George Călinescu evidenţiază valoarea acestei nuvele care „. ..ar fi devenit o scriere celebră
ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul limbii universale”.