ALEXANDRU LĂPUŞNEANU

(Prima domnie: 12 septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561)

Botezat Petru, în 1552, după ridicarea la domnie, boierii „i-au pus

nume (domnesc) Alexandru vodă, pe carile l-au poreclit Lăpuşneanul”1,
poreclă atribuită însă mult după moartea sa, după numele târgului
Lăpuşna, „care este locul de baştină al lui Alexandru”, cum mărturisea la 19
aprilie 1562 agentul imperial I. Belsius2, aflat în octombrie 1557 în slujba
fratelui său dinspre mamă. Aceasta din urmă fiind foarte probabil o mică
boieroaică din partea locului, Anastasia, pe care însă fiul ei o numeşte în
inscripţia pietrei sale de mormânt de la mănăstirea Râşca: „Anastasia
doamna” avusese o legătură adulteră cu Bogdan al III-lea (cel Orb), fapt
recunoscut de boierii care l-au ales domn, dar contestat ca fiu de domn de
către adversarii săi, susţinătorii lui Despot.
Deşi avea din botez nume domnesc tradiţional în Moldova, el şi-a luat
un alt onomastic domnesc, Alexandru, cu prilejul ridicării sale în domnie la
Trebowla, de către boierii pribegi în Polonia. Noul nume domnesc apare
astfel întâmplător la 4 august 1552 în socotelile Bistriţei ardelene, unde se
înregistrează un dar făcut la această dată „lui Ion Diacul şi voievodului
Alexandru”, care se întorcea în Polonia după căderea în stăpânirea turcilor a
cetăţii Timişoara, la a cărei apărare, contribuise alături de imperiali, trimis
de ocrotitorii săi poloni. Este primul domn moldovean care şi-a schimbat
numele de botez.
În titlul actului său de jurământ către regele Poloniei, redactat la 5
septembrie 1552, la Bakota, i se alătură singura dată cele două nume
(„Petru Alexandru”), după care, primul, care amintea de recent răposatul său
unchi, Petru Rareș, dispare, lăsând loc doar celui de-al doilea, care trimitea,
s-a presupus, la Alexandru Macedon, mai mult decât la strămoşul
său Alexandru I cel Bun, în vreme ce porecla Lăpuşneanu i s-a adăugat de-
abia spre mijlocul secolului XVII, fiind percepută eronat ca nume de familie
doar în Epoca Modernă.
Pe plan extern, la 20 septembrie 1552, regele Poloniei Sigismund II
August îl mai numea „Alexandru Stolnic Românul", reţinând apoi doar noul
său nume domnesc.
La moartea lui Bogdan al III-lea fiind probabil prea tânăr: nu a figurat
printre pretendenţii cu şanse reale la tronul Moldovei. Nu este exclus însă ca
el să fi nutrit încă de pe acum gânduri de domnie. Din afirmaţia
cronicarului, cunoaştem că Ştefan cel Tânăr, aflat pe patul de moarte: ar fi
făcut unele precizări în legătură cu persoana care urma să-i succeadă: „de
să va săvârşi el,să nu puie pre altul la domnie,ci pe Petru,poreclit Rareş”.
Dacă această afirmaţie este reală, atunci ea s-a datorat probabil faptului că
1
Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 170
2
Călători străini, II, p. 147
în acel moment existau doi pretendenţi la tron. În acest caz, acel „Petru
Voievod” aflat în Polonia, care urma să fie arestat de Sigismund I, în urma
intervenţiei lui Petru Rareş din 1 septembrie 1528, ar putea fi identificat cu
viitorul domn Alexandru Lăpuşneanu.
Într-o lucrare apărută în Polonia, se arată că viitorul domn Alexandru
Lăpuşneanu ar fi venit în această ţară înainte de anul 1515. Atunci când
acest pretendent ar fi împlinit 20 de ani, a plecat la Constantinopol cu
scrisoare de recomandare a lui Sigismund I către sultan, unde ar fi obţinut
încrederea turcilor. Întors în Moldova în timpul celei de-a doua domnii a lui
Petru Rareş, el ar fi fost cooptat chiar în sfatul domnesc. Din cauza
conflictului personal pe care l-a avut cu Ştefan Rareş, acest Petru ar fi plecat
pentru a doua oară în Polonia.3
Totuşi, nu se ştie exact când şi din ce cauze a fugit Petru stolnicul,
viitorul domn, în Polonia. Cum a stat aici „câţiva ani”, pe lângă N.
Sieniawski, voievodul Rusiei (Roşii), colaborând bine cu oficialităţile polone,
răstimp în care, recunoştea el, „a mâncat pâinea şi sarea” regelui, însă cel
mai sigur exilul său peste Nistru a început în vremea lui Iliaș al II-lea Rareș,
când au fugit mulţi boieri în Polonia.
El însă nu a fost un pribeag lipsit de mijloace, ci, în ciuda condiţiilor
grele în care a pribegit, cu primejdia vieţii, a reuşit să-şi scoată din ţară
averea, primind şi venitul unor sate din Polonia, pentru care a mulţumit apoi
în repetate rânduri regelui Poloniei, căci: „măria sa l-a fost primit pe el, cu
mulţi alţi boieri din Moldova, în ţările sale atunci când a fost plecat cu capul
său şi cu averile sale din ţara Moldovei, şi pentru că măria sa i-a îngăduit să
aibă şi pâine, prin grija măriei sale”. Mai mult chiar, regele „nu numai că-l
scapă de la pierzanie, ci îl şi hrăneşte, îl întreţine pe cheltuiala sa”.
Recunoaşte apoi că, ridicându-se împotriva lui Iliaş şi Ștefan Rareș, „în aceea
vreme am fost venit cu mulţi oameni de arme în regatul Poloniei”,
adăugându-se aici unor boieri de frunte, care ulterior îi vor deveni sfetnici.
De fapt, iniţial, în Polonia, Petru stolnicul s-a alăturat pretendentului
oficial susţinut de rege şi de voievodul Rusiei (Roşii) N. Sieniawski, nepotul
său de frate vitreg, Ion (viitorul „cel Viteaz”), şi a rămas alături de el şi după
eşecul încercării acestuia de a ocupa domnia la începutul stăpânirii lui
Ştefan Rareş, între 24 mai şi 11 iunie 1552. La 30 noiembrie 1551, Petru
stolnicul făcea parte, alături de alţi boieri moldoveni de toate rangurile,
dintre cei 216 oşteni ai unităţii conduse de Ion Vodă, încadrată în oastea
polonă a „apărării curente” de la hotarul răsăritean al Republicii (Uniunii
polono-lituaniene), care la acea dată îşi ţinea „lustra” (trecerea în revistă) în
localitatea Trebowla.
Deşi Ion Vodă a rămas în Polonia cel puţin până în anul 1553, se pare
că încă din ianuarie 1552, unchiul său vitreg, Petru stolnicul, a fost

3
Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Ed. Universităţii Al. I. Cuza: Iaşi, p. 37.
proclamat de boierii pribegi „Princeps Daciae”, altfel spus, în realitate, domn
deocamdată doar al acestora.
De altfel, şi în textul omagiului şi al jurământului de credinţă faţă de
regele Poloniei redactat la Bakota, la 5 septembrie 1552, Alexandru se
intitula: „Noi Petru Alexandru, domn al ţărilor Moldovei şi Valahiei”. Iar ceva
mai înainte, la 24 august 1551, voievodul N. Sieniawski scrisese ducelui
Albrecht al Prusiei, între altele, în legătură cu dreptul lui Ion vodă la tronul
Moldovei şi al Ţării Româneşti. În ciuda a tot felul de explicaţii sofisticate, cu
iz de conjunctură, semnificaţia acestor titluri e mult mai simplă: atât
Alexandru Lăpuşneanu cât şi Ion vodă se înrudeau cu neamul domnesc din
Ţara Românească, mai precis cu ramura Drăculeştilor, trăgându-se din
Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, ultima soţie a lui Ștefan cel Mare,
căruia, pe linie paternă, cel dintâi, fiul lui Bogdan III, îi era nepot, iar cel de-
al doilea, urmaş al lui Ştefan cel Tânăr, îi era strănepot.
Chiar dacă cel puţin o parte din boierii pribegi l-au „rădicatu domnu”
pe Petru stolnicul, şi Grigore Ureche aflase că aceasta s-a petrecut „în
Terebulea”4 (Trebowla), regele Poloniei îl socotea tot pe Ion Vodă potenţial
candidat la domnia Moldovei, la 20 februarie 1552 asigurându-l diplomatic
pe Ştefan Rareş că îl ţine la el, împreună cu boierii săi, „ca să nu meargă
aiurea, de unde să poată face pagube domnului voievod şi ţării Moldovei”; în
cursul lunii martie 1552, „Ion fost domn al Moldovei” primea de la rege 50 de
florini.
În acelaşi context probabil, la 20 aprilie 1552, regele Sigismund II
August trimitea o solie la regele Ungariei Ferdinand I, din care făcea parte şi
„Petru Valahul”, nimeni altul decât Petru stolnicul, care primea de la
vistieria regală 24 de florini pentru echipamentul militar şi civil de drum. În
acest fel, până acum neobservat, viitorul Alexandru Lăpuşneanu trecea în
spaţiul habsburgic. Nu ştim în ce împrejurări el a ajuns să participe la
asediul Timişoarei din 1552 în oastea din Transilvania a imperialilor, ca
atare, doi ani mai târziu amintind trimişilor dietei ardelene: „Ştiţi că eu în
timpul asediului cetăţii Timişoara am fost între voi, atunci aţi putut vedea
bărbăţia turcilor şi nestatornicia creştinilor”.
În urma cuceririi Timişoarei de către turci (26 iulie 1552), „Alexandru
voievod” se înapoia în Polonia, trecând la 4 august 1552 prin Bistriţa
ardeleană. La timp pentru a se pregăti în vederea expediţiei pentru ocuparea
scaunului Moldovei, care a avut loc peste o lună. Acum Petru Alexandru,
cum îşi spunea în această etapă, aflat în fruntea a 300 de călăreţi, cu care
slujea în armata polonă, informat, desigur, de pregătirile pe care le făceau
boierii din Moldova împotriva lui Ştefan Rareş, a trimis cereri de ajutor lui N.
Sieniawski şi căpitanilor de Halici şi de Colomeea, pentru a intra cu ajutor
polon în Moldova.

4
Letopiseţul, p. 170
 Ca şi în alte cazuri de acest fel, până în al doilea deceniu al secolului
XVII, regele Poloniei s-a prefăcut a nu se implica direct în evenimente,
pentru a nu afecta, oficial, relaţiile cu Imperiul otoman. Din corespondenţa
sa cu marii săi sfetnici (senatorii poloni) vedem astăzi că era foarte bine
informat asupra evenimentelor, lăsând însă răspunderea acestora pe seama
dregătorilor de la hotare. În a doua jumătate a lunii august 1552, încă
înainte de perfectarea planului de asasinare a lui Ştefan Rareş, între boierii
complotişti din Moldova şi pribegii din Polonia, cu implicarea şi a celor din
Transilvania, ostile conduse de N. Sieniawski, voievodul de Belz, Matias
Wlodek, căpitanul Cameniţei, şi alţi nobili poloni s-au pus în mişcare spre
Moldova, sub pretextul arătat de rege la 19 septembrie 1552, al însărcinării
date de el pentru „paza hotarelor”. După ce oastea polonă a poposit pe malul
Nistrului, spre sfârşitul lui august 1552, delegaţia boierilor moldoveni, care
se ofereau să-l aducă prizonier pe Ştefan Rareş sau capul lui, împreună cu
pribegii din tabăra polonă au cerut numirea ca domn de către rege a lui
Petru stolnicul şi introducerea lui în Moldova de către oastea polonă.
Deşi, oficial, ştirea despre asasinarea lui Ştefan Rareş, care a avut loc
joi 1 septembrie, a fost adusă în tabăra polonă de către fostul logofăt al celui
ucis la 3 septembrie 1552 („în sâmbăta din urmă”), încă din ajun Petru
Alexandru (Alexandru Lăpuşneanu) a depus solemn jurământ de credinţă
faţă de regele Sigismund II August, în mâinile episcopului de Cameniţa, în
biserica ortodoxă de la Bakota, pe malul de miazănoapte al Nistrului, unde
se afla tabăra polonă.
Ceremonia de la Bakota a avut loc, după mărturia indiscutabilă a
regelui, din 19 septembrie, „în vinerea dinaintea naşterii <Fecioarei> Maria”,
adică vineri 2 septembrie, înainte de joi 8 septembrie 1552, când cade
naşterea Maicii Domnului. Evenimentul nu s-a desfăşurat, aşadar, la 5
septembrie 1552, cum se afirma până în ultimul timp, şi nici în august, cum
datează printr-o inadvertenţă editorul ştirii. În realitate, nu s-a observat că
la data amintită: „luni înaintea naşterii Sf. Marii, anul domnului 1552”,
adică 5 septembrie 1552, a avut loc la Bakota doar redactarea oficială a
textului polon al jurământului noului domn Petru Alexandru, deocamdată
înălţat în această calitate doar de către pribegii din Polonia, în vreme ce
traducerea latină a acestuia a fost scrisă în acelaşi loc „în ziua dinaintea
naşterii Sfintei Fecioare Maria”, adică la 7 septembrie 1552.
Trebuie reţinut că, după obiceiul medieval, ceremonia depunerii
omagiului şi a jurământului de credinţă (sau numai a acestuia din urmă) nu
se desfăşura în aceeaşi zi cu cea a redactării de către logofăt sau pisar a
textului jurământului către suzeran. Ceremonia propriu-zisă se desfăşura
într-un loc public, respectiv în biserică, iar redactarea textului jurământului
se putea produce mai târziu, de obicei după ce actorii principali, vasal şi
suzeran, sau reprezentanţii acestora, părăsiseră locul solemnităţilor.5
Acesta este şi cazul celor petrecute la Bakota. Aici la 2 septembrie
1552 „Eu Petru Alexandru voievod al ţărilor Moldovei şi Ţării Româneşti, ales
si întărit de Sacra Maiestate Regală, cu toţi consilierii mari şi mici şi alţi
supusi ai noştri de toate felurile din Ţările Române, jur pe Dumnezeu şi pe
Sfânta Treime, pe pururea Fecioară Maria şi pe toţi sfinţii” să ţină „pace
veşnică”, şi atât el cât şi urmaşii săi în scaun să fie „credincios, respectuos,
perseverent şi ascultător în toate, după felul omagiului datorat Sacrei
Maiestăţi Regale”. Se obliga, împreună cu supuşii săi, să îndeplinească toate
însărcinările date de rege şi de supuşii acestuia, după putinţa sa să dea „sfat
şi ajutor” militar dacă regatul polon ar fi atacat, participând personal cu
toate puterile sale, când i-ar cere-o atât regele cât şi cei doi hatmani ai
Coroanei, şi doar cu 7000 de oameni, când pericolul ar fi mai mic. Nu va
încheia tratate şi jura credinţă altcuiva decât după consultarea sfetnicilor săi
şi avizul regelui şi al consilierilor săi, va recunoaşte toate actele diplomatice
încheiate cu jurământ de înaintaşii săi cu regii Poloniei, iar atunci când va
ajunge pe scaunul domnesc va întări acest jurământ şi alte condiţii pe care
le va pune eventual regele.
Ceremonia depunerii jurământului s-a desfăşurat în prezenţa a 23 de
nobili şi comandanţi poloni de frunte, între care: Matias Wlodek, căpitanul
Cameniţei, Bernard Prethfici, staroste de Trebowla, loan Kamieniecki,
voievodul Podoliei, N. Sieniawski, voievodul de Belz, Stanislav Zamoyski,
vânător de Chelm (tatăl lui Jan Zamoyski), Stanislav Tarlo, Cristofor
Widoglowski, comandantul oastei de pedestraşi, şi alţi nobili poloni, la care
s-a adăugat Antonio Mora Spaniolul, comandant de mercenari străini.
Dintre boierii moldoveni, erau de faţă peste 60 de persoane, între care
Negrilă „mare hatman”, Dan vistierul, Mogâldea logofătul, Ion Moţoc
comisul, care apare aici cu prima sa dregătorie, până acum necunoscută în
cariera sa, Neagu staroste de Soroca, Toader staroste de Hotin, Ion Movilă,
clucer de Suceava, Spancioc vătaful ţinutului Iaşi şi alţii pe care îi înşiră
îndeosebi textul polon al jurământului lui Lăpuşneanu.
La Bakota, pe malul polon al Nistrului, Alexandru Lăpuşneanu nu a
fost ales sau recunoscut domn al Moldovei, faptul se petrecuse, cum am
văzut, la începutul anului 1552 la Trebowla, şi nici nu a depus un simplu
jurământ că va respecta condiţiile unui oarecare înţelegeri cu regele Poloniei.
Semnificaţia ceremoniei şi a actului jurământului faţă de regele Poloniei a
fost cu totul alta, cea a depunerii unui jurământ „de supunere şi vasalitate,
după vechile omagii”, cum l-a caracterizat chiar Lăpuşneanu. In acest fel a şi
fost perceput actul de la Bakota de regele Poloniei, care îşi informa consilierii
la 20 septembrie 1552 despre „jurământul de omagiu şi fidelitate”

5
C-tin razechevici…
(juramentum homagiii et fidelitat) depus la începutul lunii de protejatul său
moldovean.
La 2 septembrie 1551, la Bakota, Alexandru Lăpuşneanu a marcat o
cotitură în relaţiile politice moldo-polone. După ce de la războiul din 1497,
oficial de la tratatul din 1499, şi până atunci, domnii Moldovei nu au mai
fost vasali regilor Poloniei, încheind doar tratate la nivel de egalitate cu
aceştia şi prestând, de altfel reciproc, jurăminte doar pentru respectarea
acestora, Lăpuşneanu revine la suzeranitatea polonă, care va dăinui în
Moldova, alături de cea otomană, până la începutul secolului XVII. Totul
pentru a obţine sprijinul militar al Poloniei în vederea dobândirii domniei, nu
însă împotriva unui rival recunoscut de înalta Poartă, ci a unuia ridicat doar
de către o parte a boierilor care îl asasinaseră pe Ştefan Rareş.
Neîncălcând astfel „pacea perpetuă” turco-polonă din 1533, regele
Sigismund II August i-a acordat lui Lăpuşneanu acest ajutor, şi, ca atare,
acesta a amintit în titlul său din ambele variante, polonă şi latină, ale
jurământului de la Bakota că a fost „ales” de regele Poloniei. Lăpuşneanu a
recunoscut ulterior că, „fiind aşezat în domnia Moldovei din mila şi cu
ajutorul lui Dumnezeu şi al m.s. regelui, se închină pentru aceasta până la
genunchii măriei sale”, ca atunci când a „venit cu mulţi oameni de arme în
regatul Poloniei, noi înşine am fost puşi şi ridicaţi anul trecut, din mila lui
Dumnezeu, de către preastrălucitul Sigismund August, regele Poloniei,
prietenul şi părintele nostru milostiv, în aceeaşi domnie a ţării Moldovei şi
Ţării Româneşti şi de aceea i-am jurat pe Nistru, în oraşul Bakota, să fim
supus, ca vasal măriei sale”, amintindu-şi şi peste ani „că măria voastră ne-
a aşezat în această domnie”.
Într-adevăr, trupele care l-au instalat pe Alexandru Lăpuşneanu au
fost polone. Acesta nu dispunea decât de o mică unitate moldoveană,
cuprinzând şi boierii refugiaţi în Polonia, la care, după moartea lui Petru
Rareş, s-au adăugat 300 de boieri, cu oamenii lor, susţinători ai săi din ţară,
care au venit în tabăra polonă, în faţa căreia Alexandru a fost declarat domn.
Oastea polonă sub conducerea operativă a lui N. Sieniawski din herbul
Leliwa, care ulterior va deveni voievod al Rusiei Roşii (1553-1569), a trecut
Nistrul, intrând în Moldova la 4 septembrie 1552 după cronicarul sas H.
Ostermayer. A urmat trimiterea de către Alexandru vodă a unui detaşament
moldo-polon condus de comisul Ion Motoc (cu această dregătorie apare în
actul de la Bakota, în vreme ce Eftimie si Grigore Ureche îl numesc vornic,
cum a devenit însă abia din 1558), care într-una din nopţile următoare a
surprins la satul Şipote pe Joldea vodă „neavând el nici o ştire de nicăieri”6,
„şi i-au învins şi au prins pe Joldea şi pe toţi boierii mari, care erau cu
dânsul şi i-au adus la Alexandru voievod”.7

6
Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 170
7
Eftimie, în Cronicile slavo-române
 După judecarea lui Joldea, „însemnat la nas” şi „dat la călugărie” şi a
boierilor săi, cărora noul domn le-a „iertat” viaţa, a urmat ceremonia de
întâmpinare şi de închinare în faţa lui Alexandru Lăpuşneanu, care încă nu
fusese ridicat domn în Moldova, ceremonie de felul celei cu care a fost
întâmpinat în aprilie 1457 şi Ștefan cel Mare la satul Direptate, înainte de a
intra în Suceava, şi care nu trebuie confundată cu o mare adunare electivă.
În cazul lui Lăpuşneanu, scăpat de rivalul său domnesc, ceremonia de
întâmpinare şi închinare a diferitelor categorii sociale, în frunte cu marii
dregători şi înaltul cler, a avut loc înainte de a intra în oraşul Botoşani:
„făcându-se adunare a întregului popor, au căzut de s-au închinat lui
Alexandru voievod cu mare bucurie şi multă veselie, deci s-au bucurat în
chip strălucit”. Ca un gest de bunăvoinţă personală în cadrul festivităţii (care
nu are nici o legătură cu o aşa-zisă mare adunare electivă a „ţării” ),
Lăpuşneanu a eliberat pe cei aflaţi în temniţe, prilej cu care cronicarul
Eftimie îi acordă epitetul de „cel Bun”8.
Poposind apoi la Botoşani, Alexandru s-a despărţit de grosul trupelor
polone, care s-au întors în ţara lor, după ce „a cinstit şi dăruit bine cu multe
daruri pe nobilii leşi”. A păstrat, cu aprobarea lui N. Sieniawski, doar o parte
dintre aceştia, sub conducerea lui Pavel Secygniowski (din herbul Jeliţa) şi
Stanislav Tarlo, care l-au însoţit până la aşezarea sa în scaun, după porunca
regelui.
De la Botoşani, Alexandru Lăpuşneanu s-a deplasat spre sud-est, la
Hârlău, în centrul ţării, unde fusese ridicat la domnie şi Petru Rareş, pentru
ceremoniile de „alegere” şi „ungere”. Locul a fost ales intenţionat, pentru că
altfel Lăpuşneanu trebuia să înainteze în altă direcţie, înspre sud-vest, spre
Suceava. Aici însă se refugiase mai dinainte doamna Elena Ecaterina,
văduva lui Petru Rareş, cu ultimul ei fiu rămas în viaţă, Constantin Rareş,
de vreo 12 ani, astfel că, îndată după trecerea hotarului în Moldova, vărul
vitreg al acestuia, Alexandru, a trimis la Suceava, pentru a-i captura pe cei
doi şi averile lor domneşti, dar şi pe Negrilă „hatman”, principalul său
dregător.
Abia acum, ajuns la Hârlău, înainte de 12 septembrie 1552, Alexandru
„a fost ridicat în scaunul domnesc cu vrednicie prin sfatul obştesc şi apoi
uns", altfel spus, a avut loc "adunarea generală" electivă, adică "sfatul
obştesc", în terminologia vremii, în palatul curţii de la Hârlău, care l-a ales
oficial domn. Fără această ceremonie, prima "alegere" a lui Alexandru la
Treblowa nu ar fi avut nici o valabilitate în Moldova. Cronicarul Azarie
detaliază, arătând că: "s-a adunat tot poporul şi căpeteniile oştilor împreună
cu episcopii şi boierii şi tot sfatul şi au ridicat pe Alexandru la demnitatea
domniei, la Hârlău, în palatul domnesc", mulţimea, menită doar să aclame
alegerea conducătorilor, rămânând, fireşte, în afara palatului.

8
Cronicile slavo-române
 Tot la Hârlău, în biserica curţii domneşti, ctitorită de Ştefan cel Mare
în 1502, a avut loc, în preajma datei de 12 septembrie 1552, şi ceremonia
ungerii şi încoronării lui Alexandru Lăpuşneanu (despre a cărui coroană,
crucea folosită la încoronare şi "veşmântul domnesc ţesut cu aur", utilizat
tot cu acest prilej, aminteşte un raport imperial din 6 iunie 15629).
Dacă până acum Alexandru se intitula doar "ales" de regele Poloniei,
de acum înainte, el devine domn "din mila lui Dumnezeu ". Ca atare, la 12
septembrie 1552, el scria bistriţenilor intitulându-se: „Alexandru, din mila
lui Dumnezeu voievod, domn şi moştenitor adevărat al ţării Moldovei etc.".
De la Hârlău, după 12 septembrie 1552, Alexandru Lăpuşneanu a
plecat la Suceava, începându-şi astfel prima domnie.
La Constantinopol, ştirea despre schimbările din Moldova, moartea lui
Ştefan Rareş, alegerea şi apoi alungarea lui Joldea de către Alexandru,
protejat de regele Poloniei, a ajuns înainte de 6 octombrie 1552. Relaţiile
noului domn cu regele Sigismund II August au provocat iniţial reacţia
Imperiului otoman, care s-a grăbit să ia măsuri militare pentru păstrarea
stăpânirii asupra Moldovei. Ulterior, aparent cel puţin, o dată cu sosirea
solilor lui Alexandru Lăpuşneanu la Poartă, atitudinea acesteia s-a
schimbat. La 24 octombrie 1552, se ştia la Constantinopol că Suleiman
Magnificul a acordat audienţă trimişilor lui Alexandru, trimiţând-i acestuia
însemnele domniei: steagul, calul şi veşmintele obişnuite, "şi cu mare cinste
i-a întărit şi i-a aşezat domnia şi l-a cinstit cu daruri împărăteşti şi a aşezat
pace trainică", trimisul sultanului, care, la sfârşitul lunii octombrie sau
începutul lui noiembrie 1552, aducea steagul de învestitură ("un schiptru
minunat"), fiind primit şi expediat apoi de Lăpuşneanu cu mari onoruri.
Deşi regele Poloniei, Sigismund II August, a urmărit cu atenţie
instalarea în Moldova a lui Alexandru Lăpuşneanu, întreaga desfăşurare
cronologică a acesteia fiindu-i relatată chiar de solii noului domn, înainte de
19 septembrie 1552, pe faţă, temându-se de reacţia otomană de răspuns la
amestecul Poloniei în spaţiul aflat sub stăpânirea Porţii, şi-a declinat orice
implicare personală în eveniment, dând vina îndeosebi pe N. Sieniawski, atât
faţă de turci, cât şi faţă chiar de proprii săi sfetnici, a căror părere a
solicitat-o la 20 septembrie 1552. Această poziţie a regelui fiind susţinută şi
oficial printr-o broşură propagandistică, tipărită în 1552.
Părerile marilor sfetnici (senatori) erau asemănătoare, vădind
prudenţă, chiar teamă faţă de reacţia otomană, într-un caz, se cerea regelui
chiar să nege că ar fi ştiut ceva despre instalarea lui Alexandru Lăpuşneanu
în Moldova.
În aceste condiţii, răspunzând cererii regelui Poloniei şi după cum îşi
luase angajamentul încă de la Bakota, jurământul de acolo nefiind cunoscut
în Moldova, Lăpuşneanu a depus din nou jurământul de credinţă înaintea

9
Călători străini, II, p. 174
trimişilor regelui Sigismund II August, la Hârlău, înscris în „cartea”
redactată aici la 22 iunie 1553: „închinându-ne înaintea acestor soli şi
depunând jurământ, cu mâinile noastre pe Hristos cel sfânt, de supunere şi
vasalitate, după vechile omagii, luminatei maiestăţi a m.s. regelui şi
regatului Poloniei”, în schimb, regele, „prietenul şi părintele nostru milostiv”,
binevoind „să ne primească sub scutul şi în îndurarea sa pe noi, ţara
noastră şi pe supuşii noştri”. La rândul său, Alexandru a cerut şl el „cărţi de
jurământ” de la rege pentru respectarea obligaţiilor asumate de acesta.
Astfel, domnul Moldovei s-a angajat oficial în sistemul relaţiilor
vasalice faţă de regele Poloniei, de tipul, dar nu întru totul identice, celor
încheiate de domnii Moldovei înainte de 1497. Ambele jurăminte ale lui
Lăpuşneanu, de la Bakota şi de la Hârlău, reprezentau un element
intermediar între jurământul de credinţă şi omagiul feudal. În orice fel s-a
evitat soluţia "jurământului de la Colomeea" (după modul celui depus
personal de Ştefan cel Mare), propusă în dieta de la Cracovia din februarie
1553, de Hieronim Ossolinski, prin care Alexandru Lăpuşneanu ar fi trebuit
să depună omagiul şi jurământul de credinţă pe teritoriul polon, împreună
cu toţi dregătorii, boierii şi slugile sale, ceea ce până în vremea lui Mihai
Viteazul a constituit punctul maxim al pretenţiilor polone faţă de domnii
Moldovei instauraţi cu ajutorul lor.
În acelaşi timp, în primele zile după ocuparea scaunului domnesc, a
încercat o apropiere de imperiali, acum în calitate de domn, pe o bază
comună antiotomană. Solii săi l-au contactat pe comandantul G.B. Castaldo
la Sebeş chiar înainte de 25 septembrie 1552, oferindu-i, printr-un act cifrat
(din motive de prudenţă), slujbele sale împotriva turcilor, aşa cum le oferise
şi regelui Poloniei şi întregii Creştinătăţi.
Întâmpinat cu neîncredere de imperiali, socotit doar om al regelui
Poloniei, Ferdinand I fiind chiar în posesia jurământului lui Lăpuşneanu de
la Bakota, domnul Moldovei, care, oricum, nu-l aprecia pe Castaldo,
socotind că în Transilvania: "acolo nu-i cap, iar regele german este departe",
a adoptat şi el foarte curând pe plan extern, în parte, politica inaugurată de
unchiul său vitreg, Petru Rareş, în a doua domnie: bazându-se făţiş pe
relaţiile bune cu Poarta, în timp ce în ascuns s-a dovedit însă mult mai
realist în sprijinirea unor eventuale acţiuni antiotomane.
De altfel, Ferdinand a încercat prin toate metodele să-l răstoarne de pe
tron. Însă şi turcilor le devenea la un moment dat suspectă domnia lui
Lăpuşneanu, aflat sub protecţia Poloniei, motiv pentru care în 1555 îl
chemau la Constantinopol, însă acesta nu s-a dus şi a trimis doar nişte
pungi cu bani, punându-se astfel bine şi cu Poarta şi în acest fel întărindu-şi
domnia, protejat şi de polonezi şi de turci.10

10
Ion Nistor: Istoria Basarabiei. Editura Humanitas, Bucureşti 1991, ISBN 973-28-0283-9, S. 77 ff.
 În 1556, Alexandru Lăpușneanu participa la campania pentru
instalarea lui Ioan-Sigismund Zápolya (și a mamei sale Isabella) în
Transilvania, trecând peste munți cu două armate11, una românească, iar
cealaltă trimisă de sultan. Lăpușneanu urmărea să
redobândească Ciceiul și Cetatea de Baltă; dar cu tot ajutorul important
primit, Isabella și fiul ei nu s-au grăbit să-i restituie cele două posesiuni. A
fost nevoie de o incursiune a lui Lăpușneanu în mai 1558, în urma căreia
Țara Bârsei a avut serios de suferit, pentru ca dieta din Alba Iulia să
hotărască restituirea Ciceiului și Cetății de Baltă.
Pe de altă parte, tot în plan extern, Lăpușneanu l-a ajutat pe Mircea
Ciobanul să revină la domnie în Țara Românească, în anul 1553, de unde
fusese alungat de pretendentul Radu Ilie (Haidăul), instalat în anul
precedent cu ajutor primit de la Ferdinand. Avea însă să-l înlocuiască şi pe
Mircea Ciobanu, căzut în dizgraţie, în februarie 1554, cu Pătraşcu cel Bun,
în urma intervenţiei oastei moldovene comandată de marele vornic
Nădăbaico.
Toate aceste acţiuni, mai mult sau mai puţin făţişe împotriva lui
Ferdinand, au condus la încordarea treptată a relaţiilor cu imperialii (şi din
cauză că regele Poloniei era frate cu Isabella, regina Ungariei), ceea ce i-au
atras lui Lăpuşneanu duşmănia Habsburgilor de la Viena, care, chiar dacă
nu urmăreau un "proiect dacic ferdinandist", atribuire exagerată, au
susţinut hotărâtor acţiunile lui Despot pentru alungarea sa.. Mai mult,
atitudinea duplicitară a regelui Poloniei în raport cu vasalul său şi cu
pretendenţii rivali ai acestuia, Despot şi Dimitrie Wisniowiecki, şi lipsa de
ajutor din partea lui Suleiman Magnificul, implicat în războiul cu Persia, au
dus în cele din urmă la sfârşitul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu.
Cronicarul Azarie îl caracterizează pe Alexandru Lăpuşneanu drept un
"om voinic şi frumos la chip. Liniştit şi blând ... drept cinstitor şi îi mângâia
pe toţi". Şi mai elogios este portretul lui Alexandru Lăpuşneanu lăsat de
cronicarul oficial al domnului, Eftimie, care îl numeşte "Alexandru cel Bun şi
nou" şi subliniază aşa trăsături ale caracterului său ca bunătatea,
blândețea, credinţa, bunăvoinţa, modestia, înţelepciunea, etc.
Alexandru Lăpuşneanu a promovat o politică internă menită să
revitalizeze situaţia economică a ţării, domnia fiind preocupată de
dezvoltarea ramurilor productive. El a bătut moneda de argint (1558) cu
valoarea nominală de un dinar (0,55 g), de tipul dinarului unguresc,
urmărindu-se înviorarea relaţiilor comerciale cu Transilvania. Drept
rezultat, în anii primei domnii Moldova a cunoscut o anumită prosperitate
economică, unul dintre străinii care au vizitat ţara în acest timp au apreciat

11
Giurescu, C. C., Giurescu, Dinu, Istoria românilor. De la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la începutul secolului al XVII-lea. Vol.2,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.286
venitul anual al vistierii la "400 000 bani de aur", venituri ce proveneau din
agricultură, vitărit şi comerţ.
Raporturile lui Alexandru Lăpuşneanu cu boierii în prima domnie au
fost paşnice, sursele istorice menţionând că odată cu instalarea lui în
scaunul Moldovei "a încetat acea cruzime şi nedreptate căci tuturor le-a
restituit stăpânirile pierdute". În timpul celei de-a doua domnii, Alexandru
Lăpuşneanu s-a manifestat ca un domnitor crunt, ucigaş de boieri, fiind
învinuit de cronicari în tiranie, în acelaşi timp, boierii credincioşi au fost
răsplătiţi după merite.
Însă politica activă a lui Alexandru Lăpuşneanu în Transilvania nu
corespundea intereselor împăratului habsburgic, care a reuşit să-l
izgonească din scaun susţinând un alt pretendent, pe Iacob Heraclid
Despot.
Căderea relativ bruscă a lui Lăpuşneanu s-a datorat înfrângerii
suferite din partea pretendentului Despot în bătălia de la Verbia, lângă
Dorohoi (nu Botoşani sau Suceava, cum apare de obicei în istoriografia
epocii), desfăşurată la 18 noiembrie 1561, după chiar mărturia unui
combatant. După Johann Sommer, secretar al lui Despot, care însă scrie
ceva mai târziu, „această luptă s-a dat în ziua din ajun, înaintea sărbătorilor
Sf Martin, în anul 1561". Cum în calendarul catolic ziua Sfântului Martin
cade pe 11 noiembrie, rezultă că lupta de la Verbia ar fi avut loc pe 10
noiembrie 1561, ceea ce nu corespunde realităţii, fapt care s-a observat, dar
nu s-a explicat până acum de ce s-a înşelat secretarul lui Despot. După
obiceiul din Europa Centrală a vremii, data luptei a fost asociată de cel care
i-a relatat despre ea, probabil un mercenar german sau ungur din oastea
învingătoare a lui Despot, cu sărbătoarea Sfântului Martin (11 noiembrie).
Numai că în loc să se refere la Octava Martini (a opta zi de la sărbătoarea
acestuia, calculându-se inclusiv această zi, după calendarul catolic), care
cade tocmai pe 18 noiembrie, ziua reală a luptei, J. Sommer, scriind din
memorie în anii următori, a crezut că o poate plasa în ajunul amintitei
sărbători a Sfântului Martin.
De la Johann Sommer, această datare a trecut la N. Isthvanfi şi de la
acesta la Nicolae Costin, care afirmă puţin modificat că: "războiul acesta s-
au tâmplat în ziua svintului Martin, ce-l sărbează papistaşii; care svintu
iaste la 11 zile în luna lui noemvrie după calendariul lor, iară la noi vine în
31 zile a lui octomvrie12.
O altă determinare cronologică care trebuie explicată este cea a lui
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu13, pentru care "lupta ţine două
zile (17-18 noiembrie)", afirmaţie care apare şi la Adina Berciu-
Drăghicescu14. În realitate, bătălia de la Verbia a durat foarte puţin, din

12
Letopiseţul, p. 449
13
Istoria românilor, II, Bucureşti, 1976, p. 291
14
O domnie umanistă Despot Vodă, Bucureşti, 1980, p. 52
pricina trădării călărimii conduse de I. Moţoc, după mărturia izvoarelor
citate mai jos. Ziua de 17 noiembrie este cea în care Alexandru Lăpuşneanu,
aflat la Suceava, anunţa sultanului intrarea în Moldova a lui Despot cu
oastea furnizată de Ferdinand I. Scrisoarea, desigur, n-a putut fi expediată
din pricina luptei de a doua zi, după care, completată cu date despre
înfrângerea lui Lăpuşneanu, a fost trimisă la Poartă, unde a ajuns la 29
noiembrie 1561. Cum nu s-a păstrat decât într-un rezumat făcut de
traducătorul ei în turceşte (care era agent imperial) la 9 decembrie, cele două
părţi ale scrisorii nu mai pot fi astăzi deosebite, astfel că sub data de 17
noiembrie aparent se vorbeşte de lupta pe care izvoarele vremii o plasează a
doua zi, ceea ce a făcut, desigur, pe istoricii amintiţi să extindă scurta
ciocnire de la Verbia pe parcursul a două zile.
Izbânda lui Despot în bătălia de „la Verbia lângă râul Jijia" (Azarie) s-a
datorat nu atât superiorităţii mercenarilor germani, spanioli, poloni şi
unguri, cu armament de foc („grande quantite de pistolliers"), despre care,
într-adevăr, s-a auzit până la Constantinopol, al căror rol a fost însă
exagerat la vremea respectivă, exagerare preluată în bună măsură de
istoriografia perioadei, cât mai cu seamă trădării unor căpetenii din rândul
boierilor apropiaţi ai lui Alexandru Lăpuşneanu, fapt care nu a fost
evidenţiat cu adevărat până acum.
Contemporanul Azarie e categoric: „Erau unii dintre cei dintâi luptători
care au trădat pe voievod şi de la început au apucat-o la fugă, iar ceilalţi s-
au întors înapoi care încotro şi au fost risipiţi, iar voievodul singur, cu
puţini, a rămas să se bată. Şi înţelegând înşelăciunea, a suspinat: «O, vai», a
spus, «mi-ar fi mai bine să trăiesc cu fiarele, decât cu oamenii
necredincioşi»..."15
Peste aproape trei sferturi de secol, Grigore Ureche încă mai înregistra
amintirea acestei trădări: „Zic unii că şi acolo să fi fost războiul cu
viclenie"16. Doar Nicolae Costin, care foloseşte în descrierea bătăliei relatările
lui N. Isthvanfi, ce atribuie victoria lui Despot comandantului acestuia Anton
Secuiul, nu aminteşte, ca atare, nimic despre trădarea boierilor lui
Lăpuşneanu.
Johann Sommer, care intră în slujba lui Despot un an mai târziu, nu
exclude ipoteza că risipirea cavaleriei lui Alexandru Lăpuşneanu la cea
dintâi ciocnire, la care se referă şi Azarie, cum am văzut, s-a produs: „pentru
că se hotărâse mai înainte ca ei (boierii comandanţi ai călărimii) să dăruie lui
Despot o victorie nesângeroasă", cealaltă ipoteză a sa, anume că focul
archebuzelor oştenilor lui Despot ar fi speriat caii moldovenilor, neobişnuiţi
cu aceste arme, fiind cel puţin copilărească, demnă doar de un german care
ignoră realităţile interne, deşi a fost acceptată de majoritatea istoricilor
români, la rândul lor, necunoscători într-ale armamentului medieval, de
15
Cronicile slavo-române
16
Letopiseţul, p. 173
vreme ce se ştie că Lăpuşneanu însuşi a comandat arme de foc pentru
trupele sale, în repetate rânduri în Transilvania şi Prusia, iar călărimea
românească nu utiliza de obicei arme de foc, în mod tradiţional, pe bună
dreptate, pentru că folosirea lor în luptă anihila efectul şarjei cu arme albe,
principala armă a cavaleriei din toate timpurile şi de pretutindeni,
armamentul de foc fiind de obicei utilizat de pedestrime (cazul ienicerilor lui
Lăpuşneanu în lupta de la Verbia, de pildă, ceea ce n-a împiedicat să fie
ucişi atunci "până la unul").
În sfârşit, un alt contemporan, sasul Cristian Schesaeus din Mediaş,
referindu-se la acelaşi episod al trădării călărimii, care constituia majoritatea
oştii lui Alexandru Lăpuşneanu, la începutul bătăliei, arată limpede că
„Moţoc, căpetenia armatei, cu legiunea aleasă // A călăreţilor săi se unise de
bunăvoie cu Despot".
Deşi Lăpuşneanu "însuşi a luptat vitejeşte la început şi [că] a
răsturnat un călăreţ cu care se întâlnise", văzând trădarea călărimii sale, a
părăsit lupta, urmărit "cam două mile", fiind chiar pe punctul de a fi ucis
sau capturat de Ioan Szeremy, un călăreţ (husar) ungur, care "i-a dat jos de
pe cap cu lancea sa gugiumanul de blană de samur"17.
În ceea ce priveşte viaţa familială a domnitorului, trebuie mai întâi să
ne amintim că, după uciderea lui Ştefan Rareş, Elena Rareş l-a susţinut la
domnie pe Joldea, oferindu-i de soţie pe fiica sa, Ruxandra (sau Ruxanda),
probabil pentru a-i da acestuia o oarecare legitimitate la urcarea pe tronul
Moldovei, el nefiind os domnesc. Nunta programată nu a mai avut loc,
datorită intervenţiei rapide a oamenilor lui Alexandru Lăpuşneanu, curmând
astfel. Încă din faşă, o domnie a lui Joldea, care nici măcar nu a apucat să
ajungă la Curtea Domnească de la Suceava. Rapida deplasare a lui
Alexandru Lăpuşneanu le-a găsit pe doamna Elena Rareş şi pe fiica sa, la
Suceava, fiind în aşteptarea lui Joldea şi, astfel, au devenit captivele
Lăpuşneanului.
Cu siguranţă că era frumoasă Ruxandra, dar şi pentru a-i sublinia
dreptul de a ocupa scaunul Moldovei, ea fiind de origine domnească certă,
pe când „stolnicul Petrea”, avea – cel puţin la nivelul de cunoaştere a
poporului – o filiaţie incertă, Alexandru Lăpuşneanu forţat-o să-l ia în
căsătorie. Spunem asta, presupunând că Alexandru Lăpuşneanu a abuzat-o
sexual pe domniţa Ruxandra, înainte de căsătorie, de vreme ce nunta
acestora a avut loc în ianuarie 1556: „În acest an s-a cununat (Alexandru
Lăpuşneanu, n.n.) cu doamna Ruxandra, în anul 7064 (1556) luna întâia”
(epitaf la Mănăstirea Slatina), iar primul lor copil, Bogdan, s-a născut
înainte de acest eveniment, în 1554.
Totuşi, după căsătorie Ruxandra a fost o femeie iubitoare, căci după
alungarea lui Lăpuşneanu din prima domnie, aflându-se o vreme cu copiii

17
Călători străini, II; Hurmuzaki, XI
la Doamna Chiajna, sora ei, Ruxandra a făcut intervenții - cu succes -
la Constantinopol în favoarea soțului ei, trimițându-și oamenii prin Divanul
sultanului în vederea obținerii unei noi domnii.
Alianţa matrimonială, construită cu mai multă sau mai puţină voie,
nu a putut însă să o salveze pe Elena Rareş, care în acelaşi an (1556),
murea sugrumată , executată din porunca ginerelui său, pentru organizarea
unui complot ce viza urcarea pe tron a lui Constantin, cel de-al treilea fiu:
„a pus de au sugrumat pe bătrâna soţie a lui Petru voievod” (Cronicile moldo-
polone).18
În timpul primei domnii, Alexandru a arătat un spirit cultural elevat,
fiind cunoscut pentru construcția generoasă a bisericilor şi mănăstirilor.
Astfel, în această perioadă el a ctitorit mânăstirile Slatina şi Pângăraţi,
zugrăvite de către pictori veneţieni, aduşi în Moldova cu mare cheltuială. Cu
banii săi a împodobit bisericile de la Muntele Athos și cea ortodox-
românească din Liovul Poloniei, pe care a înzestrat-o cu vase, odăjdii, icoane
și clopote. Pisania bisericii ortodoxe Adormirea Maicii Domnului din Liov îi
amintește numele, pe acela al Doamnei și a patru dintre copiii lor și poartă
data de 7067 (1559). La Mileșevo (Serbia) a dăruit un aer(aer= văl, de obicei
ornamentat cu imaginea lui Hristos mort, cu care se acoperă vasele liturgice)
brodat cu fir, datat 6 august 1567. A ctitorit mănăstirea Socola pe care a
înzestrat-o în 1557 cu tot teritoriul din jurul ei.
Ruxandra Doamna a fost ctitorul bisericii Precista din Roman, a cărei
construcție a ținut între 23 mai 1568 și 15 septembrie 1569. Tot ea a înnoit
ferecătura unui evangheliar de la Putna, folosind, cum se citește în
inscripție, „argintul cel vechi de la bătrânul Ștefan voievod”.
Alexandru Lăpuşneanu a fost apreciat drept „un iubitor de
învăţătură”, un apărător fidel al ortodoxiei şi un adversar convins al
Reformei. De numele acestui domn este legată şi aşa-numita Cronică a lui
Eftimie, care, pe lângă că a legitimat şi a glorificai domnia lui Alexandru
Lăpuşneanu, „reprezintă o adevărată istorie a Moldovei...”

18
A fost înmormântată în biserica Mănăstirii Probota, ctitoria soţului său.