ŞTEFAN TOMŞA I (9 noiembrie 1563 – între 20 febr./4 mart.

1564)

De origine necunoscută, desigur fiul unui mărunt boiernaş, Tomşa, a

fost un apropiat al unui dregător din sfatul domnesc, probabil Drăghici
Spancioc mare vornic, alături de care apare pentru prima dată în prim-plan
în 1563. Acesta din urmă făcea însă parte din complotul marilor boieri urzit
împotriva lui Despot. Cu aprobarea celorlalţi complotişti, el l-a iniţiat pe
Tomşa, până la un punct, în tainele complotului, punându-l să acţioneze
făţiş în relaţiile cu Despot Vodă, în vreme ce boierii complotişti rămâneau
prudenţi în umbră. Pentru a-l atrage de partea lor, complotiştii i-au insuflat
convingerea că acţionează pentru apărarea credinţei strămoşeşti ameninţată
de Despot.
Contemporanul Azarie arată limpede că era: „un om oarecare între
boieri, anume Tomşa, frumos la înfăţişare, viteaz, cu mâini puternice, cu
piept tare, cu inimă îndrăzneaţă. Acesa dar a fost chemat de boierii mari şi
mai întâi l-au legat cu jurăminte cumplite şi atunci i-au descoperit sfaturile
ascunse şi fiind om de bună nădejde s-au încredinţat. El, având dragoste
caldă pentru dreapta credinţă, a primit sfatul lor" (Cronicile slavo-române).
Dacă neamul nu i se cunoaşte, ca domn fiind socotit întemeietor de
nouă dinastie, în schimb, ştim că se trăgea din ţinutul Orheiului. Cronica
moldo-polonă arată, ca şi Azarie, că era "un oarecare", dar adaugă că era
"din ţinutul Orheiului" (Cronicile slavo-române).
La data implicării în complotul marilor boieri împotriva lui Despot,
Tomşa era „prefect al curţii domneşti" , sau, după caracterizarea lui Johann
Sommer: „un oarecare Tomşa, om nici cu avere, nici vestit prin strămoşi,
care fusese sub Despot cvestor cu aprovizionarea", în vreme ce pentru
Christian Schesaeus: „Acesta, pe care mama sa îl născuse dintr-un tată
nesigur, // Fusese, deunăzi, păzitor al lui Despot şi portar al curţii". Şase
decenii mai târziu, Grigore Ureche îl numeşte "hatman", ceea ce, raportat la
vremea lui Tomşa, însemna portarul curţii domneşti.
Toate izvoarele sunt însă de acord că Tomşa se remarca prin
înfăţişarea frumoasă şi impunătoare, îndrăzneală şi vitejie (Azarie,
caracterizarea citată), fiind un "bărbat care se distingea prin frumuseţea
corpului" (Antonio Maria Graziani) şi "inimă mare" (Grigore Ureche), într-o
vreme în care "o înfăţişare distinsă" era un avantaj important, chiar "pentru
un boier mai mic prin nobleţe", la dobândirea domniei, ca să nu mai vorbim
de "faţa frumoasă, înălţimea şi forma trupului", pe care românii le caută
"foarte mult" la domnii lor.
Prilejul aşteptat, şi în parte provocat, pentru înlăturarea şi înlocuirea
lui Despot, l-a constituit expediţia magnatului aventurier, cneazul Dimitrie
Wisniowiecki zis Baida (Cântăreţul), fals pretendent la tronul Moldovei, care
a început în intervalul 15 iulie—8 august 1563, desigur la sfârşitul lui iulie
sau începutul lui august. Se pare totuşi că acest Wisniowiecki era un
descendent al unei surori vitrege de-a lui Petru Rareş, ceea ce îi crea o
legătură îndepărtată cu tronul Moldovei.
Primul pas, de altfel, decisiv, pentru îndepărtarea lui Despot l-a
constituit lipsirea sa de sprijinul mercenarilor străini din garda sa. Cu
aceasta a fost însărcinat de către boierii complotişti, în frunte cu Ion Moţoc,
Drăghici Spancioc şi Toma Barnovschi, portarul Tomşa. Acesta i-a cerut lui
Despot călăreţii mercenari din garda sa pentru a porni chipurile împotriva
tătarilor chemaţi de Dimitrie Wisniowiecki, şi apoi împotriva acestuia. Toţi
cei 300 de mercenari "în frunte cu Ioan Cancellus au fost astfel ucişi, pe
neaşteptate, la 8 august 1563, în tabăra de la satul Săpoteni, lângă râul
Ciuhru (Ciuhur), dincolo de Prut, din ordinul lui Tomşa, alături de care se
afla Drăghici Spancioc. Din acest moment a început răscoala deschisă
împotriva lui Despot, care, aflând despre aceasta, în aceeaşi zi s-a refugiat în
cetatea Sucevei, asediat de către cei însărcinaţi cu aceasta de boierii
complotişti.
A doua zi, la 9 august 1563, dimineaţa, în tabăra de la Săpoteni,
boierii şi oştenii aflaţi acolo, în frunte cu marele vornic Spancioc, au "ales"
domn pe Tomşa care „şi-a schimbat numele în Ştefan", „după tradiţie",
acesta fiind un "nume plăcut poporului". Această alegere fusese mai demult
hotărâtă de către conducătorii boierilor complotişti, căci cei trei conducători
ai acestora, Barnovschi (rămas pe lângă Despot în Suceava, pentru a-l
spiona), Moţoc (fugit de lângă Despot în tabăra lui Tomşa) şi Spancioc,
"dându-şi seama cât de periculoasă ar fi fost pentru ei luarea domniei, au
refuzat constant ca aceasta să le fie dată de mulţime".
Dacă numele noului domn nu ridică nici o problemă, el fiind cunoscut
sub ambele nume, cel domnesc şi cel de botez: Ştefan vodă Tomşa, în
schimb ziua alegerii sale era până acum controversată. Pentru unii istorici
ea a fost 10 august 1563, în timp ce pentru alţii era „8 sau 10 august 1563".
Data de 8 august provine din relatarea lui Antonio Maria Graziani, dar se
referă, în realitate, la ziua în care au fost ucişi mercenarii călări din garda lui
Despot. După Grigore Ureche, alegerea ca domn a lui Tomşa a avut loc „a
doua zi dimineaţa" (Letopiseţul, p. 184), deci pe 9 august. In timp ce data de
10 august a fost preluată din identificarea datorată lui N. Iorga a datelor din
scrisoarea expediată din Cluj, la 19 septembrie 1563, de către Baltazar
Mărci fratelui său la Wittenberg. In aceasta se arată că boierii din Moldova
au ales un nou voievod, cu numele de Ştefan, cu 14 zile înainte de Sfântul
Bartolomeu, după care N. Iorga, editorul actului, pune în paranteză "10
august". Cum sărbătoarea catolică a Sfântului Bartolomeu cade la 24
august, scăzându-se 14 zile, se obţine data de 10 august, la diferenţă doar
de o zi de data reală.
Ca urmare a alegerii sale ca domn, Ştefan Tomşa I a primit jurământul
de credinţă al celor care l-au ales, după care s-a îndreptat spre Suceava,
alăturându-se la 11 august 1563 celor care începuseră asediul lui Despot.
 A urmat capturarea pretendentului Dimitrie Wisniowiecki, la sfârşitul
lui august sau începutul lui septembrie, în orice caz înainte de 13
septembrie 1563, când acesta ajunsese deja captiv la Constantinopol.
Luând, se pare, legătura cu Despot, asediat la Suceava, dar preferând să
asculte mai vechea falsă chemare la domnie a boierilor răzvrătiţi împotriva
acestuia, care însă, după masacrarea mercenarilor lui Despot şi ridicarea la
domnie a lui Tomşa, nu mai aveau nevoie de acţiunea sa, Dimitrie
Wisniowiecki a intrat totuşi în Moldova cu o mică oaste socotită între 300 şi
4000 de oameni, în principal cazaci, fără a se uni cu Albert Laski, şi fără să-
şi ia măsuri serioase de siguranţă. Astfel că a fost învins de Ştefan Tomşa,
care, lăsând o parte din oastea sa să continue asediul Sucevei, i-a ieşit
înainte, la podul de la Vericicani peste Siret, în ţinutul Botoşani, cu toată
trădarea comandantului artileriei, germanul Cristofor, care a tras pe
deasupra trupelor pretendentului. Bolnav de gută şi transportat cu carul,
Wisniowiecki s-a salvat totuşi într-o pădure, de unde, pornind spre hotar, a
doua zi a fost descoperit într-o căpiţă de fân de un popă, care l-a predat lui
Ştefan Tomşa. Acesta l-a trimis la Constantinopol, cu alţi 180-200 de
prizonieri, unde, din pricina unei mai vechi neînţelegeri cu sultanul, la 18
octombrie 1563, după prezentarea în divan, a fost executat prin aruncarea
în căngi (guanci) din turnul Galatei şi împroşcarea cu săgeţi, însoţitorii săi
de rând fiind trimişi la galere.
Trimiterea lui Dimitrie Wisniowiecki, un personaj detestat de sultan,
pe care îl slujise şi-l trădase mai demult, avea menirea de a dobândi
întărirea domniei pentru noul domn. „Tomşa — spune Azarie — socotea că
prin aceasta să primească steagul de la împărat", „Pentru ca prin acest lucru
să-şi atragă încrederea şi bunăvoinţa tiranului", este de părere şi Antonio
Maria Graziani, ca şi cronica lui Martin (Joachim) Bielski. Solia trimisă de
Ştefan Tomşa la Poartă, unde a ajuns cu Wisniowiecki, cum am văzut,
înainte de 13 septembrie 1563, aducea şi o cerere a boierilor moldoveni către
marele vizir pentru confirmarea acestuia. Ei arată că Despot i-a înşelat, ţara
„umplându-se de haini ca şi el". Drept urmare, ei s-au unit şi au îndrăznit
de „am ales şi am pus domn pe unul dintre noi, cu numele de Ştefan, care
este fiu de domn cu adevărat. Sus numitul domn este fiul voievodului Ştefan
cel Tânăr, iar acesta, la rândul său, era în trecut fiul voievodului Bogdan".
După ce Dimitrie Wisniowiecki, care vroia şi el domnia Moldovei, venind cu
6000 de oameni (!), a fost învins şi a fugit “în munţi", boierii cer steagul de
domnie (sandjacul) pentru Ştefan Tomşa. În acest fel, condiţia “osului
domnesc" era îndeplinită, noul domn fiind declarat fiul lui Ştefan cel Tânăr
(1517-1527) şi nepotul lui Bogdan III.
Între timp, Ştefan Tomşa a fost uns şi încoronat ca domn al Moldovei
înainte de 8 octombrie 1563, când, aflat lângă Suceava, se intitula
„Stephanus Dei gracia Wayvoda moldaviensis, princeps Walachie et cetera",
cu o lună înainte de moartea lui Despot, Moldova având, deci, la acea dată,
doi domni încoronaţi în viaţă.
Numai că la Constantinopol venise din nou rândul lui Alexandru
Lăpuşneanu. Sultanul, nemulţumit de luptele din Moldova între Despot,
Ştefan Tomşa I şi Dimitrie Wisniowiecki, a dat din nou domnia lui
Lăpuşneanu. Chiar la 13 septembrie 1563 de la Constantinopol se anunţă
că beilerbeiul Greciei (Rumeliei) a fost însărcinat sa-l înscăuneze. La sosirea
la Poartă, înainte de 13 septembrie, solia lui Tomşa a întâlnit oamenii lui
Lăpuşneanu gata să plece spre Moldova „cu cărţile împăratului", care l-au
preluat pe Dimitrie Wisniowiecki, predându-l mai târziu sultanului în
numele lui Alexandru Lăpuşneanu (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 186). La
29 septembrie 1563, când solii lui Tomşa mai erau la Constantinopol,
încercând încă să-i obţină domnia, aici se ştia că Lăpuşneanu sosise deja
încă din primele zile ale lui septembrie de la Alep. La Poartă, soarta lui
Ştefan Tomşa era pecetluită. Trebuia să se retragă sau să reziste. A ales,
cum vom vedea, cea de-a doua variantă.
Asediul lui Despot la Suceava, început la 8 august, se sfârşise prin
predarea şi executarea acestuia la 9 noiembrie 1563, aşadar Tomşa se putea
concentra asupra altor acţiuni. După această ultimă dată, itinerarul său
înregistrează o expediţie de pedepsire a polonilor, pe urmele trupelor lui
Albert Laski, care intrase în Moldova în ajutorul lui Despot, retrăgându-se
însă în grabă după aflarea veştii despre moartea acestuia. Tomşa, cu 12.000
de oameni, i-a urmărit pe poloni până la Sniatyn, producând mari pagube
locuitorilor din ţinut, care a fost chiar "depopulat", după părerea regelui
Sigismund II August, pentru care acesta a fost chiar unul din motivele
executării lui Ştefan Tomşa, în mai 1564.
La 1 noiembrie 1563, Alexandru Lăpuşneanu, în fruntea a peste 4000
de călăreţi, a plecat spre Moldova de la Constantinopol, unde fusese învestit
cu domnia în urmă cu o săptămână. In cursul lunii noiembrie a trecut prin
Ţara Românească, luând şi ajutoare din partea lui Petru cel Tânăr, a
înaintat pe la Brăila, ciocnindu-se cu oastea lui Ştefan Tomşa la 11
decembrie 1563, pe teritoriul Moldovei, într-un loc neidentificat de izvoare,
dar aflat nu departe de Dunăre. Din cei 8 000 de turci şi 7 000 de munteni
ai săi peste 5000 au căzut în luptă, tot atâţia însă şi din tabăra adversă, iar
Alexandru Lăpuşneanu, înfrânt, a fugit spre Dunăre.
După biruinţa din 11 decembrie, în zilele următoare, Ştefan Tomşa a
continuat campania în urmărirea lui Lăpuşneanu şi pentru pedepsirea
domnului muntean Petru cel Tânăr, care îi dăduse trupe în ajutor. A intrat
în Ţara Românească, pustiind, dar, înaintea contraofensivei întregii oşti
muntene, s-a retras până la Milcov, unde "dându războiu" cele două oşti,
Tomşa, biruitor, s-a întors la Iaşi. Campania, socotită o mare ofensă la
adresa sultanului, s-a încheiat mult înainte de 29 decembrie 1563, când
despre ea se scria la Viena şi la Caşovia. Alexandru Lăpuşneanu s-a retras
din nou în Ţara Românească sau în raiaua Brăilei, pregătind o nouă acţiune
pentru dobândirea domniei.
Sfârşitul domniei lui Ştefan Tomşa I a fost provocat de acţiunea
comună a lui Lăpuşneanu şi a forţelor turco-tătare care îl sprijineau pe
acesta. Supărat de insistenţele lui Tomşa, susţinut de boieri, care o dată cu
capul lui Despot trimise la Poartă alte scrisori pentru confirmarea în domnie,
ajunse la 10 decembrie 1563, în zilele următoare, încă înainte de aflarea
veştii despre înfrângerea lui Lăpuşneanu din 11 a lunii, Suleiman Magnificul
a ordonat mobilizarea unei noi armate turceşti, înzestrată cu tunuri, sub
conducerea lui Hasan beilerbeiul Rumeliei şi a sfetnicului său Pertev paşa,
poruncind şi tătarilor să intervină pentru instalarea lui Alexandra
Lăpuşneanu. La 23 decembrie 1563 el a trimis celui dintâi steagul pentru
mobilizarea oastei la Sofia, în Bulgaria, poruncind şi lui Tomşa să vină la
Poartă.
După multe cereri de ajutor trimise de Alexandru Lăpuşneanu,
plecarea în campanie a beilerbeiului Rumeliei a fost fixată pentru 27
ianuarie 1564, când a început oficial campania împotriva lui Ştefan Tomşa I,
deşi efectiv plecarea beilerbeiului din Constantinopol a avut loc la 2
februarie. Campania otomană nu a zăbovit, cum se credea până acum, ci s-a
desfăşurat chiar cu mare iuţeală. La 13 februarie 1564, din Bistriţa, Baltazar
Marci îşi anunţa fratele la Wittenberg despre o luptă între Alexandru
Lăpuşneanu, cu ajutoare turceşti, şi Ştefan Tomşa. E vorba probabil de o
primă ciocnire. O luptă hotărâtoare însă nu a mai avut loc, iar sub data de
20 februarie 1564 cronicarul braşovean H. Ostermayer înregistrează
înlăturarea lui Ştefan Tomşa de către Alexandru Lăpuşneanu. Nu s-a
observat însă că aceeaşi dată de 20 februarie, pentru revenirea lui
Lăpuşneanu în scaunul Moldovei şi alungarea lui Tomşa, apare şi într-o
însemnare care însoţeşte o relatare atribuită de editor lui Alexandru
Gwagnin , în orice caz, un izvor cu totul deosebit de cronica lui H.
Ostermayer, ambele relatări indicând însă acelaşi moment calendaristic,
care ar fi trebuit să fie cel al luptei hotărâtoare între cei doi rivali domneşti.
Alexandru Lăpuşneanu nu avea mai mult de 8 000 de turci, tătari şi
munteni în oastea sa, şi ar fi putut fi învins de Tomşa, dacă acesta „nu ar fi
fost părăsit şi trădat de moldoveni", mai precis de „cei mai de frunte şi mai
puternici boieri în număr de vreo mie cinci sute de călăreţi, reprezentând
oastea boierilor. Această trădare l-a împiedicat desigur pe Tomşa să accepte
lupta. Până şi comandantul tunurilor mari a trecut la Lăpuşneanu, când
acesta s-a apropiat de "tabăra părăsită", de unde chiar Tomşa a trebuit să se
retragă.
Situaţia s-a agravat datorită cumplitei prădăciuni a tătarilor crâmleni,
ordonată de sultan, care a urmat la sfârşitul lui februarie 1564, ceea ce l-a
făcut, desigur, pe Tomşa să renunţe la domnie. Căci sultanul, mărturiseşte
contemporanul Azarie, „a făcut un semn numai tătarilor fioroşi, cu chip de
fiară şi au năvălit asupra Moldovei ca nişte câini turbaţi şi apucând o
mulţime de pradă, oameni şi vite, au ars ţara şi s-au întors cu pace la ale
sale" (Cronicile slavo-române, p. 134, 145. Şi Grigore Ureche, Letopiseţul, p.
189, ştie că tătarii „au acoperit ţara ca un roiu, prădându şi arzându"), iar
Cronica moldo-polonă arată că tătarii „au pustiit jumătate din ţara
Moldovei", în Cronicile slavo-române, p. 175,186). Neputând înfrunta doi
inamici în acelaşi timp (despre vreo luptă a sa cu tătarii nu există nici o
mărturie), văzând "că nu este în stare să stea împotriva puterilor
împăratului", luându-şi boierii credincioşi, în frunte cu Ion Moţoc şi Drăghici
Spancioc, şi tezaurul domnesc, Ştefan Tomşa s-a refugiat în Polonia,
neştiind, desigur, despre cererea sultanului adresată lui Sigismund II
August de a nu îl primi pe teritoriul Poloniei.
Retragerea lui Ştefan Tomşa din Moldova a avut loc spre sfârşitul lui
februarie, după data de 20 a lunii, consemnată, cum am văzut, de H.
Ostermayer, şi însemnarea care însoţeşte relatarea atribuită lui Alexandru
Gwagnin înainte de 4 martie 1564, când Petru cel Tânăr, domnul Ţării
Româneşti, cerea braşovenilor ştiri dacă Tomşa fugise în părţile Ungariei sau
ale Poloniei, iar la Constantinopol se ştia despre înlocuirea sa cu Alexandru
Lăpuşneanu, despre care se vorbea şi în zilele următoare. Iar Lăpuşneanu se
afla la 10 martie instalat în scaun la Iaşi.
După Grigore Ureche, Ştefan Tomşa ar fi domnit doar "5 săptămâni".
Dacă nu e vreo greşeală a unui copist, fiind vorba mai degrabă de cinci luni,
atunci, desigur, cronicarul i-a socotit domnia de la moartea lui Despot
Vodă (9 noiembrie 1563) până la sosirea la hotarul Moldovei a lui Alexandru
Lăpuşneanu, învestit de sultan cu domnia, în prima jumătate a lui
decembrie.
După o ştire transmisă din Cracovia la 19 martie 1564, Ştefan Tomşa
cu însoţitorii săi se afla deja în Polonia la acea dată. Pe lângă familia sa erau
alături de el puţini mari dregători, între care Moţoc şi Spancioc, cu toţii fiind
găzduiţi, înainte de 10 aprilie 1564, într-o serie de târguşoare din sud-vestul
Pocuţiei, între care pot fi identificate cu siguranţă, Colomeea şi Obertyn.
În ciuda faptului că regele Sigismund II August se afla în legături
diplomatice cu Ştefan Tomşa încă din septembrie 1563, afirmând mereu
neamestecul său în campania lui Dimitrie Wisniowiecki în Moldova şi cerând
lui Albert Laski să renunţe la expediţia sa, pentru a da satisfacţie lui Tomşa,
înainte de 8 aprilie 1564 el a ordonat arestarea lui Tomşa, împreună cu
Moţoc şi alţi zece boieri şi încarcerarea lor sub pază severă în oraşul Liov
(după alte surse, aceştia au fost încarceraţi mai întâi în oraşul Buczacz)1,
fiscul regal confiscându-le toate averile, în vreme ce însoţitorii de rând au
fost aşezaţi sub observaţie în satele învecinate.

1
Spieralski, Zdzisław (1967). Awantury mołdawskie. Warszawa: Wiedza Powszechna. p. 128.
 Drept motive se vehiculau pe atunci: pustiirea de către Tomşa a
hotarelor Poloniei (expediţia de urmărire până la Sniatyn a lui Albert Laski,
amintită mai sus) şi predarea lui Dimitrie Wisniowiecki sultanului, deşi
fusese cerut de rege, ceea ce era adevărat, Sigismund II August nutrind o
deosebită simpatie pentru acest personaj lipsit de scrupule, pe care îl
recomanda drept "acest om distins şi acest oştean renumit".
Există unele surse care arată că Tomşa nu intenţiona să rămână în
Polonia, aflându-se doar în trecere spre Ungaria, de unde nădăjduia să
primească ajutor, în urma unei promisiuni de cruciadă antiotomană. De
altfel, se pare că el a fost capturat de viitorul castelan de Camenița, Jeryz
Jazłowiecki, chiar pe teritoriul Ungariei, fiind ulterior trimis la Liov.2
De la mijlocul lui martie 1564, când se încredinţase că Ştefan Tomşa
şi boierii însoţitori se aflau pe teritoriul Poloniei, Suleiman Magnificul trimite
stăruitoare scrisori regelui Poloniei spre a-i fi trimis Tomşa în lanţuri, sau
măcar capul lui, cerând ca pe însoţitorii acestuia să-i ucidă, cu excepţia lui
Moţoc, care trebuie trimis la Poartă, mergând până acolo încât lăsa polonilor
averea acestora, din care numai tezaurul lui Tomşa era apreciat la 300000
de ducaţi.
Presiunile asupra regelui Poloniei au sporit după înscăunarea lui
Alexandru Lăpuşneanu. La 24 martie 1564, din Iaşi, Hamza aga, unul din
comandanţii turci care l-au înscăunat pe Lăpuşneanu, cerea imperativ
extrădarea fugarilor, după voinţa sultanului, în caz contrar ameninţând cu
năvălirea în Polonia a sangeacului Tighinei şi a hanului crâmlean. In sfârşit,
la 23 aprilie 1564 chiar Alexandru Lăpuşneanu cerea regelui extrădarea
fugarilor, şi în primul rând a lui „Tomşa, care a fost la mine, ţăran prost,
care şi-a dat numele de Ştefan şi s-a pus cu puterea sa şi s-a aşezat în
scaunul meu şi în domnie de care n-a fost demn".
Drept urmare, la 26 aprilie 1564 regele Sigismund II August
porunceşte lui Petru Barzi (Piotr Bazhy), castelan3 de Przemysl şi căpitan de

2
Spieralski, Zdzisław (1967). Awantury mołdawskie. Warszawa: Wiedza Powszechna. p. 128.
3
Dans le Royaume de Pologne et plus tard dans la République des Deux Nations, les Castellans
(en polonais: Kasztelan) sont dans la plupart des cas de rang inférieur aux voïvodes. (à l'exception des trois castellans
privilégiés, dont celui de Cracovie qui occupe une position supérieure à celle d'un voïvode).
Les castellans de la République des Deux Nations siégent à la Diète. Leur nombre varie avec le temps et les
changements de frontières de la République. Ils ont à gouverner certaines places fortes, ainsi que les territoires qui en
dépendent, nommés Castellanie.

Competences[modifier | modifier le code]

Sauf pour le castellan de Cracovie (qui a son siège dans une ville privilégiée, en tant que capitale de la République des
Deux Nations (jusque 1596), les castellans sont considérés comme subordonnée aux voïvodes. Deux castellans
du Grand-duché de Lituanie - ceux de Vilnius et de Trakai - sont également considérés comme privilégiés et ont un
statut égal à celui des voïvodes. Les castellans ont en charge une partie de la voïvodie appelée castellanie
(en Polonais: Kasztelania).
À partir de 1565, le principe de Incompatibilitas interdit aux voïvodes et aux castellans de détenir un second titre, autre
que celui d'hetman.
Liov, în numele său şi al senatorilor (consilierilor) săi să execute prin
decapitare, în acelaşi timp, "pe Tomşa împreună cu Moţoc şi Spancioc",
pentru vina fostului domn de a fi pedepsit în diverse feluri pe „mulţi dintre
cavalerii noştri nobili" poloni, pe care îi angajase în lupta împotriva lui
Despot şi de a fi prădat oraşul şi ţinutul Sniatynului, execuţia trebuind să fie
făcută cu solemnitate, în public. Patru zile mai târziu, regele ordonă
castelanului Cameniţei, bătrânul G. Jazlovviecki, să predea cu inventar
bunurile confiscate de la Tomşa şi însoţitorii săi castelanului de Liov, de la
care urmau să fie preluate de voievodul Rusiei Roşii, N. Sieniawski.
Totodată, oraşul Liov consemnează cheltuielile, modeste, pentru întreţinerea
celor 19 prizonieri moldoveni.
Înștiințați de sentinţă, cei trei îşi dictează testamentele notarului
public din Liov la 5 mai 1564, în închisoarea cetăţii Liovului, înaintea
vicecăpitanului cetăţii şi a altor nobili din localitate şi chiar din Cracovia.
Ştefan Tomşa şi Petru (Drăghici) Spancioc lasă sume de bani bisericii
ortodoxe Sfânta Maria din Liov, unde doresc să fie înmormântaţi şi toţi trei
se îngrijesc de soţiile lor, care îi însoţiseră, doamna Candachia (Caterina),
respectiv Magda a lui Moţoc vătaful laşilor, şi Marica a lui Spancioc vornicul.
A urmat execuţia publică în piaţa centrală a Liovului, prin decapitarea
cu securea (Antonio Maria Graziani, Despre loan Heraclid Despot, principele
valahilor, p. 210-211), după tot tipicul medieval al unei astfel de ceremonii.
Până acum însă, data acesteia nu a fost cunoscută. S-a observat, desigur, că
nu putuse avea loc la 28 aprilie 1564, cum consemna o cronică armenească,
pentru că cei trei condamnaţi trăiau încă la 5 mai, şi nici la 27 mai, după o
ştire veneţiană, această dată fiind mai degrabă cea sub care a fost
consemnată ştirea, cu atât mai mult, cu cât în aceeaşi zi, ambasadorul
Franţei, De Petremol, anunţa sosirea la Constantinopol, la 25 mai 1564, a
ştirii despre decapitarea lui Tomşa şi a boierilor săi, care avusese loc,
evident, mai demult. Şi data de 1 mai 1564 sub care Lăpuşneanu anunţa
din Iaşi un magnat polon că regele a executat pe Tomşa, Moţoc şi Spancioc
la cererea sa, transmisă prin logofătul Albotă, care a asistat la supliciu este
desigur greşită (ceea ce editorul nu a observat).
A fost însă trecută cu vederea până acum o însemnare care însoţeşte
Vita Despothi principis Moldaviae (p. 417), lucrare atribuită lui Alexandru
Gwagnin, conform căreia decapitarea lui Ştefan Tomşa şi a celor doi boieri ai
săi a avut loc la 6 mai 1564, aşadar a doua zi după redactarea testamentelor
lor, după obiceiul medieval.
E însă greu de crezut relatarea lui Christian Schesaeus că după
execuţie trupurile lui Moţoc şi Tomşa, „retezate în patru bucăţi au fost
spânzurate // De un copac înalt, mult timp privelişti întristătoare". Nici un
alt izvor nu menţionează un astfel de tratament, copiat, desigur, după cel
aplicat de Alexandru Lăpuşneanu rămăşiţelor lui Despot, care astfel era
răzbunat, măcar în poemul lui Schesaeus, prin soarta asemănătoare a
rămăşiţelor ucigaşului său.
Fireşte, nici trimisul sultanului, traducătorul Abraham (Ibrahim), un
evreu, nu a putut lua parte la execuţie, cum s-a crezut, deoarece tocmai la 6
mai se vorbea la Poartă despre misiunea sa în Polonia pentru a-l aduce pe
Ştefan Tomşa la Constantinopol, dar venirea lui la curtea polonă a precipitat
hotărârea regelui de a-l executa.
Deşi executarea fără judecată a celor trei moldoveni, dintre care unul
era cap încoronat şi unsul lui Dumnezeu, neavând nici măcar legături de
vasalitate cu regele Poloniei, fără judecată legală şi împotriva dreptului la
ospitalitate, a reprezentat de fapt o crimă, făptuită sub presiunea otomană,
totuşi ea l-a salvat pe Tomşa şi pe cei doi boieri însoţitori de o soartă şi mai
crudă, căci Ibrahim avea însărcinarea, după cum scria De Petremol regelui
Franţei Carol IX, să-l ceară pe Tomşa spre a avea la Poartă acelaşi sfârşit —
în căngi — ca şi Dimitrie Wisniowiecki.
Mormântul lui Ştefan Tomşa I s-a aflat, alături de cele ale lui Moţoc şi
Spancioc, în biserica ortodoxă cu hramul Sfânta Maria din Liov, care era
„afară din târg", iar în secolul XVII şi-a schimbat hramul, devenind
„mănăstirea lui sfeti Onofrie" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 190), pentru ca
mai târziu să-şi modifice din nou hramul devenit Sfântul Vasile, călugării ei
purtând numele de Basilitani, sub care era cunoscută mănăstirea în secolul
XX. Prin testament, pentru amenajarea mormântului, Tomşa lăsa bisericii
Sfânta Maria 300 de galbeni, iar preotului haina sa domnească de damasc
roşu. Această biserică a fost aleasă ca loc de înmormântare, deoarece era
singurul lăcaş disponibil la 1564, cealaltă biserică ortodoxă a oraşului, mult
mai impunătoare, fiind însă ctitoria rivalului său Alexandru Lăpuşneanu.
În 1824, mormântul lui Ştefan Tomşa, până atunci intact, a fost
deschis, în interior aflându-se scheletul fostului domn al Moldovei îmbrăcat
într-o haină de damasc, catifea brodată şi cu nasturi de aur. In afara acestei
descrieri însă nimic nu s-a mai păstrat din toate acestea. La 1854 se mai
putea vedea încă lespedea de mormânt a lăcaşului de veci a lui Tomşa,
având în mijloc capul de bour şi o inscripţie slavonă împrejur, unde foarte
probabil se va fi aflat şi data morţii. Din nefericire, în 1883, cu prilejul
restaurării bisericii, după concepţia barbară a vremii, mormintele au fost
dezafectate „şi nimic n-a rămas din vechea clădire. Pietrele de mormânt au
fost scoase şi sparte în bucăţi"; astfel că astăzi nimic nu mai aminteşte
despre locul de veci al primului domn al Moldovei asasinat de regele Poloniei
la cererea sultanului.
În scurta sa domnie, Ștefan Tomşa a bătut şi monedă, dinari de tipul
şi cu reprezentările dinarilor maghiari contemporani.