ALEXANDRU LĂPUŞNEANU

(a doua domnie, între 20 febr./10 mart. 1564 - 9 martie 1568)

Domnia lui Alexandru Lăpuşneanu nu s-a încheiat însă o dată cu

înfrângerea sa în bătălia de la Verbia, cum se consideră de obicei în
istoriografia românească, chiar dacă atunci a început în Ţara de Sus cea a
rivalului sau învingător Despot. De pe câmpul de luptă, în după-amiaza de
18 noiembrie 1561, înfrânt prin trădare, "fără luptă, fără sânge", sau, după
J. Sommer, „aproape că n-a fost luptă, totuşi au fost ucişi în fugă, mai ales
ţărani [...] pentru a spori faima victoriei ca să nu poată să se spună că
<Despot> a pus stăpânire pe ţară fără măcel", Lăpuşneanu s-a retras "pe cai
iuţi" la Iaşi, unde îi aştepta doamna Ruxandra cu restul familiei, "şi s-a
pregătit pentru a doua luptă" (Azarie, în Cronicile slavo-române, p. 131,142).
In vederea acesteia s-a deplasat la Huşi, mai aproape de raialele turceşti, de
unde spera ajutor, de vreme ce anunţase pe sultan de apariţia oştii lui
Despot în Moldova la 17 noiembrie 1561, în ajunul bătăliei de la Verbia;
scrisoare care însă nu a ajuns la Constantinopol decât la 29 noiembrie.
La Huşi, Alexandru a încercat „să strângă ţara şi să ia ajutoriu de la
turci, ca să să întoarcă asupra lui Dispot vodă" (Grigore Ureche, Letopiseţul,
p. 174), fapt confirmat peste o lună şi jumătate de relatarea lui loan
Sigismund Zapolya, însă atât acesta din urmă şi Azarie, cât şi Grigore
Ureche, în secolul XVII, trec peste cea de-a doua luptă, de lângă Huşi,
arătând doar că disproporţia de forţe între Despot, care atrăsese toată Ţara
de Sus, şi Lăpuşneanu, era prea mare, pentru ca cel de-al doilea să poată
rezista. Ea este relatată doar de Nicolae Costin (Letopiseţul, p. 450-452),
care credea, ca şi Grigore Ureche, că la ea a participat chiar Despot, care de
la Suceava a coborât cu oaste la Iaşi şi de aici la Huşi, pe urmele lui
Lăpuşneanu, care după luptă a fugit spre Dunăre.
Dacă faptele s-au petrecut astfel, cel puţin în ceea ce priveşte
deplasările lui Despot, lupta de lângă Huşi a avut loc în intervalul după 18 şi
înainte de 30 noiembrie 1561. La această ultimă dată, noul domn, aflat la
Iaşi, trimitea o poruncă lui lacob Bole, starostele de Huşi, ca să se deplaseze
îndată la Dunăre, încercând să-l prindă pe Alexandru şi pe supuşii săi şi să
i-l trimită „viu sau mort". Supuşii acestuia care i se vor închina vor fi iertaţi
şi primiţi în graţia sa. Această poruncă a fost citată sub data cu totul greşită
de "30 mai" (?!) de Adina Berciu-Drăghicescu (O domnie umanistă
Despotvodă, p. 54) care astfel prelungeşte eronat domnia lui Alexandru
Lăpuşneanu în sudul Moldovei cu încă şase luni (!). Nicolae Stoicescu, în
Note si comentarii la A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, III,
ed. a IV-a, Bucureşti, 1988, p. 113, nota 29, preia această afirmaţie şi
citează porunca lui Despot chipurile după volumul Hurmuzaki, pe care nu l-
a văzut, în realitate după lucrarea autoarei amintite, sub data de "30 mai
1562"!).
 După 30 noiembrie şi mult înainte de 23 decembrie 1561, când faptul
era cunoscut la Constantinopol, Alexandru Lăpuşneanu, care cunoştea
porunca lui Despot pentru capturarea sa viu sau mort, de vreme ce ea a
ajuns şi la Poartă, temându-se să nu fie ucis de unul dintre ai săi, atras de
promisiunile lui Despot, a fugit la sangiac beiul de Chilia, doar "pe un cal şi
cu armura", cum îşi amintea chiar el peste ani, în vreme ce doamna
Ruxandra lua drumul Cetăţii Albe, de unde apoi a venit şi ea la Chilia, la a
cărei revedere cu nefericitul ei soţ "a fost nu puţină plângere pentru
nenorociri şi pierderea puterii" (Azarie, în Cronicile slavo-române, p. 131,
142). Aşadar, abia după 30 noiembrie 1561 prima domnie a sa a luat sfârşit
cu adevărat.
Lăpuşneanu, deşi chemat la Constantinopol, unde se ştia despre
aceasta la 21 ianuarie 1562, a rămas la Chilia cel puţin până înainte de 13
februarie 1562, când la Poartă se amintea de o scrisoare a sa trimisă
sultanului, cu acuzaţii împotriva lui Despot. Trimiterea scrisorii dovedeşte că
la acea dată el nu sosise încă la Poartă. Venirea sa la Constantinopol a avut
loc în preajma datei de 4 martie 1562, când se vorbea despre îndepărtarea
sa la Rodos, mai apoi, la 8 aprilie, la Brusa, simple zvonuri care arată însă
că la acea dată se afla în oraşul împărătesc. Aici a sosit trecând pe la
Silistra, cu familia sa şi cu cea a fratelui său dinspre mamă, locuind cu toţii
„în casa lor pe care o au în acest oraş".
La Poartă a avut însă surpriza să găsească o atmosferă nefavorabilă.
Despot i-o luase înainte, trimisese daruri bogate şi făgăduieli dregătorilor
otomani "care au fost orbiţi de mită", astfel că i-a fost acordat steagul de
învestitură, care a ajuns la Iaşi la 16 martie 1562. Drept urmare, în ultimele
zile ale lui aprilie 1562, Alexandru Lăpuşneanu a fost surghiunit de la
Constantinopol, într-o primă etapă, în cetatea Iconium (Konya) din Anatolia,
singur, fără familie şi prieteni, conform obiceiului otoman, pentru a nu mai
unelti la Poartă împotriva domnului în scaun.
Curând însă, într-o a doua etapă, înainte de 14 mai 1562, când i s-a
raportat despre aceasta lui Despot, Lăpuşneanu a fost îndepărtat şi mai tare
de Constantinopol, fiind mutat de la Iconium la Alep, în Siria, cu un "tain
zilnic" relativ îmbelşugat de 60 de aspri. De data aceasta îl însoţea şi familia,
de vreme ce la Constantinopol a rămas "în casa lor", adică a Lăpuşnenilor,
doar cumnata cu fiii şi fiicele sale.
Cu bani şi daruri bogate, Despot îşi crease la Poartă, îndată după
urcarea în scaun, o puternică reţea de susţinători, între care şi oameni ai
viitorului sultan Selim. Lucrurile ajunseseră până acolo încât la 14 mai i-a
fost înmânată lui Despot scrisoarea dragomanului Mahmudi, un german
"turcit" de la Constantinopol, "care s-a oferit să-l inlăture pe Alexandru prin
otravă".
Deşi s-a spus că Alexandru Lăpuşneanu şi-a trimis "tot tezaurul cu
soţia şi copiii la malurile Dunării", punându-l la adăpost, înaintea luptei de
la Verbia, şi că după aceasta nu a fost capturat decât "un car, care purta
bagajul său zilnic, nu însă de mare preţ" (Johann Sommer, Viaţa lui Iacob
Despot, p. 30-31), în realitate, chiar Despot a mărturisit că după amintita
luptă „aproape toate odoarele ţării pe care le avusese Alexandru Moldoveanul
cu sine s-au pierdut", luate ca pradă de mercenarul său Jean Villey, pentru
a căror recuperare cerea sprijinul imperialilor. Astfel că Lăpuşneanu, care va
susţine mai târziu că şi-a pierdut tot tezaurul adunat în zece ani de domnie
(24 desagi de aspri, peste 100 de cupe de argint aurite, 24 de tăvi mari de
argint, 24 de săbii de argint ferecate în aur etc.), nu dispunea în exilul său
din Alep de resurse materiale comparabile cu ale potrivnicului său din
Moldova. Chiar şi aşa, după ce încă pe când se afla la Iconium a uneltit
pentru otrăvirea ori uciderea în alt fel a lui Despot, sau pentru a-l face pe
sultan să trimită oşti turco-tătare împotriva acestuia, determinându-l pe
Despot să execute în aprilie-iunie 1562 o seamă de ucigaşi plătiţi şi şapte
mari boieri, socotiţi la Poartă chiar rude ale fostului domn, sub pretextul că
unelteau împotriva sa, Alexandru Lăpuşneanu a izbutit în toamna 1562 să
tocmească o seamă de turci în Ţara Românească, pentru a năvăli în
Moldova, împotriva lui Despot. Aceştia au acţionat, nu se cunosc amănunte,
însă au fost înfrânţi de mica oaste trimisă de acesta, sub conducerea
starostelui de Huşi, Iacob Bole, care la 20 octombrie 1562 le-a fixat prinşilor
chiar o răscumpărare de 5000 de florini.
În acelaşi timp, Lăpuşneanu a trimis la Constantinopol pe doi din fiii
săi cu 200.000 de florini (!), pentru a obţine îndepărtarea din domnie a lui
Despot şi readucerea sa în scaun, ceea ce, după mărturia unui trimis
ardelean, întors de la Poartă, sultanul ar fi fost înclinat să o facă, încă de la
sfârşitul lui noiembrie 1562. Oricum, Alexandru Lăpuşneanu va mai avea de
aşteptat la Alep încă un an, susţinut la Poartă doar de loan Sigismund
Zapolya.
În condiţiile tulburărilor din Moldova din august-septembrie 1563:
luptele dintre doi domni ai Moldovei, Despot şi Ştefan Tomşa, ulterior cu
amestecul pretendentului aventurier Dimitrie Wisniowiecki, când vestea
despre conflictul dintre primii doi a ajuns la Constantinopol, la 20 august
1563, pe dată marele vizir a trimis un ceauş pentru a-l chema la Poartă pe
Alexandru Lăpuşneanu, din exilul său de la Alep, în Siria. Soţia sa, doamna
Ruxandra, care se afla la Constantinopol, a început să meargă cu stăruinţe
pe la diferiţi paşi, iar agenţii săi au fost văzuţi în divanul împărătesc.
Reînvestirea sa era previzibilă, în ciuda faptului că o solie a lui Tomşa se
prezentase marelui vizir înainte de 13 septembrie.
Drept urmare, Lăpuşneanu, care scrisese deja la Poartă, cum vom
vedea, a ajuns în grabă la Constantinopol, pe 3 sau 5 septembrie 1563. A
intervenit printr-un fiu al sultanului la acesta, cu succes imediat. Tot la 13
septembrie, la Poartă se ştia că Hasan, beilerbeiul Rumeliei, a fost numit să-l
înscăuneze în Moldova, cu ieniceri şi călăreţi, Lăpuşneanu având şi sprijinul
diplomatic al lui loan Sigismund Zapolya din Transilvania, care nu putea
uita ajutorul pe care i-l acordase în trecut sie şi mamei sale, regina Isabela,
la revenirea în Ardeal. Pare să fi existat şi un ajutor la Poartă din partea
regelui Poloniei, de vreme ce ulterior Lăpuşneanu îi mulţumeşte pentru
aceasta "ca unui tată şi ca unui frate al meu mai mare ".
Suleiman Magnificul era de acord cu reînvestirea lui Lăpuşneanu,
contemporanii considerând că prefera un domn numit de el decât unul ales
de moldoveni, a căror nestatornicie şi cruzime vroia să o pedepsească astfel,
socotind „că îi va pedepsi destul dacă le va impune ca domn pe Alexandru;
ura lui nemărginită faţă de valahi o întrecea cruzimea sufletului său". Astfel
că a poruncit să fie repus în scaun, înţelegând "că un bărbat crud este
potrivit pentru a înfrâna nestatornicia barbarilor". Altfel spus, pentru
rezolvarea crizei politice din Moldova în mod favorabil Porţii, Suleiman
Magnificul a preferat un om cu mână forte.
Sultanul însuşi povesteşte împrejurările în care a redat domnia lui
Lăpuşneanu, într-o scrisoare către regele Poloniei, din noiembrie 1563,
arătând că acesta: „a trimis mai întâi scrisoare la Poartă, apoi a venit el
însuşi şi s-a închinat umil, regretând crimele sale şi m-a rugat pocăit să-i
dau din nou domnia. Din bunătate şi din mila Maiestăţii noastre i s-a dat
domnia iarăşi, deoarece a făgăduit că în viitor nu se va mai deda la răutăţile
de până acum. De aceea l-am întărit în domnie, sperând că de acum înainte
o să fie altfel". "Crimele" şi „răutăţile" la care se referea sultanul erau cele
făptuite în prima domnie faţă de boieri! Numai că, sperând în schimbarea
atitudinii lui Lăpuşneanu, generatoare de tulburări în Moldova, sultanul,
vom vedea, s-a înşelat.
A mai fost şi un alt element în favoarea lui Lăpuşneanu. Dimitrie
Wisniowiecki, adus de solia lui Tomşa spre a fi predat sultanului, a fost
preluat la Constantinopol de oamenii lui Alexandru Lăpuşneanu, în cadrul
unui conflict cu cei ai lui Tomşa, care a durat câteva săptămâni, care l-au
luat, împreună cu ajutorul său Piasecinski, "din mâinile oamenilor Tomşii şi-
i trimiseră de i-au închinat de la Alexandru vodă, zicând că ţara pohteşte pre
dânsul şi în nădejdea lui au făcut slujba împăratului". Ceea ce era cu totul
fals, dar se pare că a impresionat în favoarea lui Lăpuşneanu, de vreme ce,
după prezentarea în divanul împărătesc a lui Wisniowiecki şi executarea lui
la 18 octombrie 1563, prin aruncarea în căngi, în care a murit abia la 20
octombrie, doar patru zile după decesul acestui nefericit pretendent,
Alexandru Lăpuşneanu a fost învestit cu domnia Moldovei, în ciuda opoziţiei
înverşunate a moldovenilor, care îl voiau pe Ştefan Tomşa, fără a mai ţine
seama că şi Despot mai trăia, asediat la Suceava.
Ceremonia de învestire a lui Lăpuşneanu în marele divan împărătesc a
avut loc la 24 octombrie 1563, când i-au fost acordate însemnele specifice:
calul, sabia şi steagul de învestitură, pe lângă alte daruri, între care haine
aurite, cai, catâri, cămile, desigur pentru alai, şi chiar o "coroană de aur"
(Corona aurea).
La 26 octombrie 1563, noul domn se prezintă înaintea sultanului
pentru ceremonia sărutării mâinii, aducându-i în dar, la rândul său, 120 de
haine de aur şi alte materiale scumpe, 12 platouri mari de argint şi 24 potire
de argint. Ceremonia l-a costat 200000 de ducaţi, din care 50000 doar
pentru sultan, restul pentru viziri, paşale şi chiar pentru influentul evreu
portughez Iosif Nassai, din familia Mendez.
În sfârşit, la 1 noiembrie 1563, Alexandru Lăpuşneanu părăseşte
Constantinopolul, plecând spre Moldova, cu capugi başa al sultanului, care
trebuia să-l "repună în domnie şi să restabilească ordinea", însoţit de o
gardă de 200 de călăreţi, conduşi de Ahmed aga, mare portar, fiul unui nobil
ungur renegat, şi de 4000 de călăreţi turci. Pe drum, prin Bulgaria, i s-au
alăturat şapte sangiaci, în frunte cu cel de Silistra, iar după trecerea
Dunării, înainte de 13 noiembrie 1563, şi ajutoare acordate apoi de domnul
muntean Petru cel Tânăr, cu care s-a îndreptat spre raiaua Brăilei. La 6
noiembrie 1563 porneşte spre Moldova şi soţia sa, doamna Ruxandra, iar
peste zece zile ajunge la Constantinopol şi ştirea morţii lui Despot. Totul
părea să meargă bine pentru Lăpuşneanu.
Alexandru Lăpuşneanu a intrat în Moldova în a doua jumătate a lui
noiembrie 1563, bolnav de ochi şi cerând lui Ioan Sigismund Zapolya
trimiterea unui bărbier (pentru tratarea afecţiunii), a cărui trimitere în
Moldova acesta o solicită bistriţenilor la 29 noiembrie.
Ştefan Tomşa i-a ieşit în întâmpinare cu oastea sa, şi lupta între cei
doi rivali s-a dat la 11 decembrie 1563, într-un loc necunoscut din Ţara de
Jos, cei 8000 de turci şi 7000 de munteni din oastea lui Lăpuşneanu fiind
înfrânţi, acesta fugind spre Dunăre, mai precis spre Brăila, pe unde venise.
Lupta s-a dat în apropierea Dunării, deoarece o relatare despre ea vorbeşte
de înecarea unor turci în fluviu.
Pe urmele fugarului, Ştefan Tomşa întreprinde campania sa în Ţara
Românească de la mijlocul lui decembrie 1563. Respins de boieri, care
declarau că "vor mai bine să moară cu arma în mână decât să-l accepte ca
domn", Lăpuşneanu trece prin momente grele în ianuarie 1564, turcii
gândindu-se chiar la soluţia ieşirii din criză prin otrăvirea sa, şi numai soţia
şi fiii (mai mari, în frunte cu Bogdan) îl mai încurajează.
O delegaţie de patru boieri moldoveni "juraţi", trimisă de Tomşa, din
partea ţării, la sfârşitului lui ianuarie 1564 avea menirea să meargă la
Alexandru Lăpuşneanu, "să-i spuie că ţara nu-l va, nici-l iubescu şi de acolo
să treacă la împărăţie şi pănă nu le va veni răspunsul, să nu-l lase pre
Alixandru vodă ca să între în ţară". Celebrul răspuns al lui Lăpuşneanu s-a
păstrat, fie prin tradiţie, fie printr-un letopiseţ boieresc, de unde l-a preluat
Grigore Ureche: „zic să le fie zis Alixandru vodă: «De nu mă vor, eu îi voiu pre
ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voi merge, ori cu voie,
ori fără voie»" (Letopiseţul, p. 189). Confirmând relatarea cronicarului
moldovean, relatările ambasadorului genovez şi ale celui imperial la Poartă
arată că boierii moldoveni au ajuns la 8 februarie la Constantinopol, dar aici
au fost încarceraţi în lanţuri în închisoarea Celor Şapte Turnuri, împreună
cu şase slujitori ai lor, restul acestora, până la 33, fiind trimişi la galere.
Peste câteva zile, sultanul, voind să vorbească cu doi dintre ei, de frică, unul
s-a turcit, iar celălalt a scăpat, promiţând că, întors în Moldova, va îndemna
ţara la supunere faţă de voinţa sultanului.
De fapt, Suleiman Magnificul, înfuriat de înfrângerea lui Lăpuşneanu
la 11 a lunii, hotărâse încă dinainte de 23 decembrie 1563 mobilizarea unei
oşti turceşti sub conducerea lui Hasan beilerbeiul Rumeliei şi a sfetnicului
său Pertev paşa, care trebuia să acţioneze după îngheţarea Dunării, cu atât
mai mult, cu cât se spunea că Alexandru, pe care trebuia să-l instaleze în
scaun, promisese dublarea tributului.
În cele din urmă, beilerbeiul Hasan a plecat la 2 februarie 1564 din
Constantinopol în campanie, spre oastea adunată la Sofia, care număra
până la 8000 de turci, tătari şi munteni, iar după relatarea sultanului către
regele Poloniei, cuprindea, pe lângă rumelioţii beilerbeiului Rumeliei,
„ieniceri focoşi, vreo câteva mii" şi toţi akângii din părţile europene. De la
Brăila, Alexandru Lăpuşneanu ar fi scris lui Tomşa şi boierilor, cerându-le
să-l întâmpine, ceea ce pare a fi real. O primă ciocnire cu forţele lui Tomşa a
avut loc înainte de 13 februarie 1564. La 20 februarie însă, când ar fi trebuit
să aibă loc o bătălie hotărâtoare între cei doi rivali, în condiţii pe care nu le
cunoaştem, dar explicabile sub aspectul slăbiciunii omeneşti, cea mai mare
parte a boierilor, cu trupele lor, inclusiv comandantul artileriei, a trecut de
partea lui Lăpuşneanu, trădându-l pe Ştefan Tomşa, nevoit astfel să
părăsească tabăra cu puţini însoţitori, luând drumul Poloniei, fără a mai
putea da lupta. Astfel că data de 20 februarie 1564 a fost socotită de
cronicarul braşovean Hieronimus Ostermayer şi într-o însemnare aflată la
sfârşitul unei biografii a lui Despot vodă, atribuită lui Alexandru Gwagnin,
drept cea de început a noii domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu.
Groaznica prădăciune a tătarilor, care ar fi ridicat 1500 de robi din
Ţara de Jos, ce a avut loc cu acordul lui Lăpuşneanu, l-a determinat pe
Ştefan Tomşa să părăsească Moldova, fără a mai încerca o rezistenţă, înainte
de 4 martie 1564.
În aceste condiţii, Alexandru Lăpuşneanu a ajuns la Iaşi, unde la 10
martie 1564 cerea mai întâi bistriţenilor să-i trimită pe bărbierul Andrei,
pentru îngrijirea ochilor, pentru ca numai a doua zi să-i informeze oficial că
şi-a reluat domnia şi "sceptrul" (sceptrum), invitându-i să reînnoiască
legăturile comerciale cu Moldova. Aşadar, începutul efectiv al celei de-a doua
domnii a lui Lăpuşneanu a avut loc între 20 februarie şi 10 martie 1564.
Chiar dacă la început a promis tuturor boierilor duşmani iertare,
primul act al noului domn a fost de a ucide 47 de boieri pe care îi socotea
"vicleni" faţă de el şi un număr necunoscut de slujitori ai lor şi curteni, cu
prilejul unei obişnuite adunări a acestora la curtea domnească din Iaşi, cu
ajutorul mercenarilor străini.1 Faptele s-au petrecut cel târziu în prima
decadă a lunii martie 1564, de vreme ce ştirea despre aceasta a putut ajunge
la Cracovia până la 19 martie.
Se pare că a mai fost şi un al doilea măcel a 30 de boieri, prinşi
ulterior, sau rude ale celor pe care îi considera trădătorii din pricina cărora
îşi pierduse primă, domnie, cu prilejul unui ospăţ dat la curte în cinstea
unui trimis al sultanului în drum spre regele Poloniei. Cronica moldo-polonă
vorbeşte despre 60 de boieri omorâţi la ospăţ. Astfel că ceea ce era previzibil
s-a întâmplat, şi Lăpuşneanu şi-a satisfăcut setea de răzbunare.
Averilor celor omorâţi au fost confiscate, iar o mare parte şi le-a
însuşit. Totuşi pe o parte dintre acestea le-a dăruit credincioşilor săi,
precum familiei Wassilko de Serecki, devenită ulterior Lucavăț [apoi Cazacul,
Căzăcel/Căzăcescul, Lukawiecki, Wassilko-Lukawiecki, Wassilko/Vasilco],
aşa cum se arată prin actul de danie semnat de domnitor din 7 mai
1565. Din aceleaşi averi, Lăpuşneanu a înzestrat şi mănăstirea Căpriana2.
Chiar dacă a „curățat” țara de boieri, a doua domnie a lui Lăpușneanu
a fost grea întrucât, boierii pribegi susțineau diverși candidați la scaunul
Moldovei. În 1565, un pretins fiu al lui Petru Rareș a fost susținut de 200 de
boieri. În 1566, un alt pretendent, Ștefan Mâzgă nutrește pretenții pentru
tron. După ce acesta a fost învins, boierii moldoveni au susținut alți
pretendenți:Albert Laski, Pascu din casa Piasecki, Gavril Hânsarul etc.3
În ciuda aparențelor, au existat și boieri care l-au susținut pe
Alexandru Lăpușneanu, ceea ce dovedește o dată în plus că acesta nu era un
sadic însetat de sânge ci doar un domn dur, care dorea cu orice preț să-și
păstreze tronul și să-i pedepsească pe trădători. Cel mai mare susținător al
domnului moldovean a fost boierul Crăciun care a rămas fidel lui
Lăpușneanu și în timpul în care Moldova era condusă de Despot Vodă sau
Ștefan Tomșa.4
Fiind aşezat pe tron de turci, Lăpuşneanu a trebuit să ţină cont de
dorinţele lor, printre care şi aceea de a-şi dărâma toate cetăţile, evident
pentru ca ţara să fie incapabilă să se apere. Astfel, a umplut toate cetăţile cu
lemne şi le-a dat foc. Excepţie a făcut-o Hotinul, unde s-a aşezat o

1
După o știre polonă, din noiembrie 1564, au fost uciși la Suceava 12 boieri, în timp ce letopisețul lui Grigore Ureche -
Simion Dascălul dă cifra 47 (C.C. Giurescu, ș.a., op. cit. p. 295) și un însemnat număr de curteni mai mărunți, uciși la
Curtea Domnească de la Iași. Este greu de precizat câți boieri au pierit, însă mai verosimilă pare întâia cifră (după C. C.
Giurescu, ș.a., op. cit.).
2
situată în zona centrală a Republicii Moldova, la aproximativ 40 km nord-vest de Chișinău, în ținutul deluros împădurit
care purta odată numele de Codrii Lăpușnei.
3
Gh. Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Editura Universității Al.I. Cuza, Iași, 1994, p.
108-109.
4
Ibidem.
garnizoană turcească, care a început să jefuiască cu cruzime ţara. Se pare
însă că incendierea nu a produs pagube mari cetăţilor, şi a fost doar un
şiretlic pentru a se evita dărâmarea lor.5 Totuşi, printr-o politică externă
înțeleaptă, el a reușit să reintre în posesia cetăților Ciceiu și Cetatea de
Baltă .
În acelaşi an, 1564, Lăpuşneanu a mutat capitala ţării de la Suceava
la Iaşi, când în acelaşi context, din ordinul turcilor, a trebuit să dărâme – cel
puţin formal - „cetatea de scaun" a Sucevei şi să-şi mute reşedința la Iaşi6,
oraş aflat în plină câmpie, uşor de atacat de către turci, în caz de revoltă a
domnitorului.
Sfârşitul i-a venit patru ani mai târziu, însă el nu a coincis cu sfârşitul
domniei, întreaga sa familie a fost afectată în timpul celei de-a doua domnii
de diferite boli, un fiu Ionaşcu şi o fiică decedând chiar în acest interval.
„Viaţa lor a fost dureroasă şi boli dese diferite şi grele au căzut asupra lor",
spune Azarie. La 5 aprilie 1564, Lăpuşneanu anunţă pe bistriţeni că îl
trimite înapoi pe bărbierul Andrei, care nu i-a lecuit ochii. Era de altfel
imposibil aceasta, pentru că suferea, s-a presupus, de glaucom
(„hipertensiune intraoculară, care duce încet şi progresiv la o scădere a
acuităţii vizuale până la cecitate"), o boală ereditară în neamul Bogdăneştilor
de care au suferit atât tatăl său, Bogdan III, zis şi „cel Orb", cât şi fiul său cu
acelaşi nume, dacă nu cumva era vorba de trahom (conjunctivită
granuloasă).
Fără să fi suferit, este adevărat, de o psihoză, din punct de vedere
medical, Alexandru Lăpuşneanu a fost socotit drept „o personalitate
psihopatică cicloidă, caracterizată prin perioade de lungă durată de
depresiune, alternând cu faze de dinamism".
Moartea i s-a tras însă dintr-o boală fizică, care l-a sleit repede de
puteri. Cronicarii nu o precizează. „In al patrulea an din domnia lui a doua
— scrie Azarie —, Alexandru a căzut în boală rea şi de moarte". Grigore
Ureche preia ştirea arătând că „Alexandru vodă căzu în boală grea şi-ş
cunoscu moartea" (Letopiseţul, p. 193). Din aceste relatări rezultă că e vorba
de o afecţiune acută, survenită în ultimul timp, şi nu de o maladie mai
veche. Nici istoricii nu ştiu despre ce era vorba, arătând doar că la 5 martie
1568 Lăpuşneanu cerea la Bistriţa ardeleană trimiterea bărbierului Andrei,

5
„Din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu – spune Ureche în Letopiseţ, s-au distrus toate
cetăţile” şi „numai Hotinul l-au lăsat să fie aparatură dinspre Ieşi”. O ştire polonă contemporană,
dimpotrivă, arată că Hotinul a fost ars. Adevărul este că această cetate strategică n-a fost
distrusă, dimpotrivă a fost folosită pentru apărare şi după Lăpuşneanu. Probabil că cetăţi de
mâna a doua – Roman şi Crăciun au fost „risipite” pentru a închide cât de cât gura turcilor. Cel
care însă avea să facă praf şi pulbere cetăţile, prin 1674-1675, a fost Dumitraşcu Vodă
Cantacuzino.
6
Istoria orașului Iași, redactori responsabili Constantin Cihodaru și Gheorghe Platon,vol.I, editura junimea, Iași, 1980, p. 84
vechiul şi constantul său medic chirurg, ce însă avea să sosească prea
târziu.
Nu s-a luat în considerare că boala lui, după relatarea unui
contemporan, era socotită drept de "febră" (febris), tradus prin "friguri",
aşadar o boală acută, cu frisoane şi temperatură ridicată. Raportul unui
spion din Moldova foarte probabil către pretendentul Albert Laski, susţinut
de imperiali, despre împrejurările imediat următoare morţii lui Alexandru
Lăpuşneanu, cunoscută deja de acesta, vine cu precizarea că domnul a
"murit de febră" sau "de friguri", iar tradiţia consemnată după aproape şase
decenii vorbeşte de stări de leşin şi de pierdere a cunoştinţei (Grigore
Ureche, Letopiseţul, p. 193).
Boala, care nu trebuie confundată cu suferinţele anterioare ale
domnului, legate de afecţiuni oculare sau de răni de război, cum se întâmplă
de obicei, a avut o evoluţie relativ scurtă, declanşându-se înainte de 5 martie
1568, când s-a considerat necesară chemarea bărbierului (medic chirurg)
Andrei de la Bistriţa ardeleană, deşi bolnavul declara că de acum numai
Dumnezeu îl mai poate ajuta. Desigur, tot acum, pe deplin conştient,
Lăpuşneanu a trimis la Poartă o solie, cerând sultanului să numească în
domnia Moldovei pe fiul său întâiul născut, Bogdan, "în timpul vieţii sale,
fiind el fără putere", ceea ce corespunde întru totul, cum vom vedea,
desfăşurării reale a faptelor. Nu era vorba de o asociere la domnie, ci de
transmiterea acesteia fiului cel mare.
Pe plan intern, această succesiune, care punea capăt celei de-a doua
domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, a avut loc la 9 martie 1568. Atunci,
domnul a mai găsit puterea şi luciditatea să adune sfatul lărgit al ţării,
cerându-i să aleagă domn pe fiul său Bogdan, în vârstă de 13 ani, căruia i-a
transmis, înaintea tuturor, sceptrul, simbolul intern al domniei autocrate,
aşa cum făcuse şi bunicul său, Ştefan cel Mare, cu 64 de ani în urmă.
"Prevăzându-şi moartea — mărturiseşte contemporanul Azarie —, a chemat
pe căpeteniile bisericii şi pe preoţi şi pe toţi cei ce erau în dregătorii şi le-a
împărtăşit multe învăţături dumnezeieşti şi a dat schiptrul singurei stăpâniri
fiului său, Bogdan.
Data adunării sfatului domnesc lărgit a fost păstrată într-o însemnare
slavonă contemporană, pe un Sbornic manuscris slavo-român, care a
aparţinut în secolul XVI unei mănăstiri româneşti din Alba lulia, aflat în
zilele noastre la Cluj-Napoca: "în anul 7076 (= 1568), luna martie, în 9 zile
primi domnia dreptcredinciosul Ion Bogdan voievod al Ţări Moldovei fiul
preacucernicului Alexandru numit monahul Pahomie". Insemnarea, făcută
îndată după eveniment, nu-l mai numeşte pe Alexandru voievod, şi
reproduce numele său călugăresc. Intr-adevăr, dacă cea de-a doua domnie a
sa s-a încheiat la 9 martie 1568, viaţa sa a mai continuat încă două zile în
cinul călugăresc.
 In aceeaşi zi, 9 martie, după încheierea sfatului domnesc lărgit, sau
cel mult a doua zi, Alexandru Lăpuşneanu s-a călugărit sub numele de
Pahomie, a cărui iniţială provenea, după obicei, de la cea a numelui său de
botez, Petru. „Şi încă viu fiind — consemnează Azarie, călugăr şi el —, i-au
plăcut mai mult cele viitoare decât cele de faţă şi în locul porfirului ţesut cu
aur, a primit asupra lui haina de lână călugărească şi în locul cununei de
mărgăritare şi cu pietre scumpe, a îndrăgit viaţa cu tunderea capului şi şi-a
schimbat şi numele, după rândul îngeresc, în Pahomie. Dar a mai trăit
numai puţin...". Au fost respectate rânduielile intrării în rândul călugărilor,
dar moartea a survenit îndată, joi 11 martie 1568. O altă însemnare slavonă,
făcută de aceeaşi mână pe amintitul manuscris slavo-român de la Cluj-
Napoca, consemnează: "în anul 7076 (=1568) a murit dreptcredinciosul Io
Alexandru voievod, domnul Moldovei, luna martie 11, şi a fost înmormântat
la Slatina, martie în 14 zile".
Deşi s-a repetat în mare scenariul de la moartea lui Ştefan cel Mare, în
afară de călugărirea cunoscută, de această dată, a lui Lăpuşneanu, tocmai
acest amănunt a înflăcărat imaginaţia urmaşilor, la care, adăugându-se
moartea imediată a proaspătului călugăr, atunci chiar, sau mai târziu, a
apărut bănuiala unei morţi silnice, prin otrăvirea bolnavului slăbit chiar de
către doamna sa Ruxandra. Astfel că aproape şase decenii mai târziu Grigore
Ureche consemna o tradiţie în acest sens, luându-şi însă măsura de
precauţie de a o deosebi prin cuvintele "zic unii" de textul cronicii sale
asupra căruia nu avea îndoieli. Aşadar: „zic unii că şi moartea lui Alixandru
vodă au fost cu înşălăciune, că el mai nainte de moartea lui, văzându-să în
boală grea ce zăcuse şi neavându nădejde de a mai firea viu, au lăsat
cuvântu episcopilor şi boierilor, de-l vor vedea că ieste spre moarte, iară ei
să-l călugărească. Decii văzându-l ei leşinându şi mai multu mort decât viu,
după cuvântul lui, l-au călugărit şi i-au pus numele de călugărie Pahomie.
Mai apoi, dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să fie zis că de să va
scula, va popi şi el pre unii. Mai apoi episcopii şi boierii înţelegându acestu
cuvântu şi mai cu denadinsul Roxanda, doamnă-sa, temându-să de un
cuvântu ca acesta, carile era de a-l şi crederea, ştiind câtă groază şi moarte
făcusă mai nainte în boierii săi, temându-să doamnă-sa să nu paţă mai rău
decâtu alţii, l-au otrăvit şi au murit" (Letopiseţul, p. 193).
Tradiţia însă nu e verosimilă, deşi ca orice creaţie de acest fel are şi
elemente reale. E greu de crezut că, ţinând seama de slăbiciunea fizică a lui
Lăpuşneanu, cineva s-ar mai fi putut teme de acţiunile unui muribund,
care, în plus, renunţase la domnie, ceea ce însă nu apare în tradiţia
consemnată de Grigore Ureche. S-a vorbit, mai nou, după nuvela literară a
lui Costache Negruzzi , nu după surse istorice, despre otrăvirea lui
Lăpuşneanu, propunându-se chiar şi formula otrăvii: "acid arsenic
amestecat cu sublimat coroziv, otravă adusă în ţările române de către
medicii şi neguţătorii ce veneau de la Veneţia şi Padova". Evident, simple
păreri, ca şi cele despre o altă încercare de otrăvire a sa, din vremea primei
domnii. Oricum, îndată după moartea sa, văduva, doamna Ruxandra, dă
dispoziţie să fie sărbătorită anual ziua Sfântului Nicolae la mănăstirea
Dochiaru de la Muntele Athos, pentru pomenirea lui: „Pahomie călugărul,
Roxandra doamna, Bogdan voevod şi ale copiilor lor".
După cum indică inscripţia citată mai sus din Sbornicul aflat în
secolul XVI la Alba lulia, Alexandru Lăpuşneanu "a fost înmormântat la
Slatina7, martie în 14 zile", adică, în chip firesc, a treia zi după deces, în
ctitoria sa de căpetenie, "acest om aşa de mare", cum îl numea Azarie
(Cronicile slavo-române, p. 135, 147), ale cărui portrete zugrăvite sau
brodate s-au păstrat aici cu multă grijă, ocupa un mormânt doar aparent
modest, sub numele lui Pahomie, care amintea pe cel al sihastrului care îl
determinase în 1554 să ctitorească lăcaşul, terminat în 1558-1561 (Corina
Nicolescu, Mănăstirea Slatina, Bucureşti, 1966, p. 7-10).
Mormântul se afla în gropniţa dintre pronaos şi naos, amenajată
special pentru adăpostirea lăcaşurilor de veci ale familiei lui Alexandru
Lăpuşneanu. Lespedea de mormânt nu s-a păstrat, iar cea care apare de
obicei sub acest nume în istoriografia românească, este de fapt o grindă de
marmură sculptată, care făcea parte din ancadramentul nişei ce adăpostea
mormântul voievodului, acoperit la origine cu un baldachin, din care
săpăturile arheologice dinainte de 1966 au scos la iveală doar fragmente. Pe
amintita grindă, un pietrar ardelean a dăltuit în slavonă cu slove chirilice:
„Pahomie cel care a răposat de la viaţa de aici spre veşnicele lăcaşuri şi a
fost îngropat aici, în noua sa ctitorie, în anul 7076 luna mai". Pe un decalc al
inscripţiei, datorat lui N. Beldiceanu, N. Iorga văzuse chiar data „mai 5",
crezând că este „data precisă a morţii lui" Lăpuşneanu, „călugăr de frica
Iadului". In realitate, aceasta trebuie să fi fost data la care au fost reaşezate
rămăşiţele domnului după încheierea lucrărilor de amenajare şi împodobire
a nişei mormântului.
Mormântul a fost distrus de multele jafuri turceşti, tătăreşti sau
polone, până la cele din timpul Eteriei (1821), iar la restaurarea din 1823-
1828 nu a mai fost refăcut în forma iniţială, lespedea funerară s-a pierdut,
iar mai apoi grinda sculptată cu inscripţia amintită din ancadramentul
lăcaşului a fost adusă la Muzeul Naţional de Antichităţi şi se află şi astăzi la
Bucureşti.
În ceea ce priveşte descendenţii săi, cu Ruxandra a avut mai mulți
copii. Pe aer-ul dăruit la Mileșevo (Serbia) sunt brodate numele voievodului
și al doamnei precum și cele ale „prea iubiților feciori Bogdan și Petru și
Constantin și fiicele lor Anghelina și Tudora și Cneajna și Teofana și
Martina și Trofana și Nastasia.” Un alt fiu a fost Ștefan, stabilit în Rusia,
care la un moment dat s-a bătut pentru tron, însă fără succes, care a murit

7
Tot aici sunt înmormântate şi soţia sa, Ruxandra, ca şi două dintre fiicele sale: ….
la Moscova, după 1606. Într-un act din aprilie 1559 sunt amintiți încă doi
feciori: Ionașco (Ion) și Mihail.8
A avut însă, după obiceiul vremii, mai mulţi copii „din flori”, dintre care
istoria i-a reţinut doar pe cei mai cunoscuţi: Aron „Tiranul”, viitor domnitor
al Moldovei, Petru „Cazacul”, viitor domn al Moldovei, Ilie sau Iliaş, domnitor
pentru scurt timp în Ţara Românească şi tatăl mai cunoscutului Alexandru
al IV-lea Iliaş, domnitor în Moldova şi Ţara Românească, ca şi un alt copil
din flori, pe nume Petru, care fugea la Istanbul în 1569, pretendent la tronul
Moldovei între anii 1571-1578. Tot din relaţii ilegitime se pare că a mai avut
şi două fiice, rămase necunoscute.

1. ^ a b c Giurescu, C. C., Giurescu, Dinu, Istoria românilor. De la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la începutul secolului al XVII-
lea. Vol.2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.286
2. ^ Letopisețul Țării Moldovei, cronica lui Grigore Ureche, este denumit(ă) de C. C. Giurescu și Dinu Giurescu, al lui „Grigore
Ureche - Simion Dascălul”, pentru că a parvenit posterității cu interpolările/completările lui Simion Dascălu
3. ^ Bătălia de la Verbia (17-18 noiembrie 1561) Crispedia
4. ^ P. P. Panaitescu, Cronicele slavo-române, p. 142
5. ^ Istoria orașului Iași, redactori responsabili Constantin Cihodaru și Gheorghe Platon,vol.I, editura junimea, Iași, 1980, p. 84

1. Ion Nistor: Istoria Basarabiei. Editura Humanitas, Bucureşti 1991, ISBN 973-28-0283-9, S. 77 ff.
2. ↑ Ken Parry: The Blackwell Companion to Eastern Christianity. Wiley-Blackwell, Oxford 2010, S. 195.

1. Gilles Veinstein, Mihnea Berindei, L'Empire otoman și et pays roumains . Paris : EHESS , 1987 .
2. ↑ Salt la:a b c C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria românilor. De la mijlocul secolului până în secolul al XIV-lea pînă la începutul secolului al
XVII-lea , vol. 2. București : Editura Științifică și Enciclopedică, 1976 , p.286
3. ↑ Petre P. Panaitescu , cronicele slavo-române , p. 142
4. ↑ Lwów în dicționarul geografic al Regatului Poloniei . Volumul 5. Varșovia : Kutowa Wola - Malczyce, 1884
5. ↑ Constantin Cihodaru și Gheorghe Platon (roșu), Istoria orașului Iași , vol. I. Iași : 1980 , p. 84

 Grigore Ureche , Cronica Moldovei: după mijlocul secolului al XIV-lea până în anul 1594 al lui Grigore Ureche .
 Constantin C.Giurescu & Dinu C.Giurescu, Istoria Românilor Volumul II (1352-1606) , București : Editura Științifică
și Enciclopedică, 1976 , p. 290-294.
 Jean Nouzille, La Moldavie, Histoire tragique d'une région européenne, Ed. Bieler, ( ISBN 2-9520012-1-9 ).
 V. Stati, История Молдовы - Chișinău : Tipografia Centrală, 2002 . - pp. 139-140. - 480 pp. - ISBN 9975-9504-1-
8.
 История Республики Молдова. Стивнейших времён до наших дней. Istoria Republicii Moldova: din cele mai
vechi timpuri pina in zilele noastre / Ассоциация учёных Молдовы им. Н. Милеску-Спэтару. - Chișinău : Elan
Poligraf, 2002 . A doua ediție. P. 66. - 360 pp. ISBN 9975-9719-5-4 .

1. ↑ À plusieurs reprises dans son histoire, la Principauté de Moldavie avait

été vassale et alliée de la Pologne mais cela ne signifie pas, comme l'affirment par
erreur certains auteurs (voir [1] et [2]) qu'elle soit devenue une province polonaise
ou un fief du roi de Pologne. Ces erreurs sont dues d'une part à la
confusion sémantique chez certains historiens modernes, entre voïvodie (province,
en polonais) et voïvode (prince régnant, en roumain), ou encore

8
Giurescu, C. C., Giurescu, Dinu, Istoria românilor. De la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la începutul secolului al XVII-lea. Vol.2,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.286
 entre suzeraineté et souveraineté, et d'autre part à la rétroprojection
nationaliste de l'histoire. L'expression « rétroprojection nationaliste », du Pr. Jean
Ravenstein de l'Université de Marseille, désigne la tendance historiographique
moderne à projeter dans le passé les nationalismes modernes, comme s'ils étaient
apparus dès le Moyen Âge ou l'Antiquité.
2. ↑ Le fait qu'entre 1455 et 1859 la Principauté de Moldavie se soit
reconnue vassale de la « Sublime Porte » ottomane ne signifie pas, comme le
montrent par erreur beaucoup de cartes historiques, qu'elle soit devenue
une province turque et un pays musulman. Seuls certains territoires moldaves sont
devenus ottomans : en 1484 la Bessarabie alors dénommée Boudjak, au nord
des bouches du Danube (ce nom ne désignait alors que les rives du Danube et de
la mer Noire), en 1538 la raya de Tigina alors dénommée Bender, et
en 1713 la raya de Hotin. Le reste de la Principauté (y compris la partie
entre Dniestr et Prut qui sera appelée Bessarabie en 1812, lors de l'annexion
russe) a conservé ses propres lois, sa religion orthodoxe, boyards, princes,
ministres, armées et autonomie politique (au point de se dresser plus d'une fois
contre le Sultan ottoman). Les erreurs cartographiques et historiques sont dues à
l'ignorance ou à des simplifications réductrices. Voir Gilles Veinstein et Mihnea
Berindei : L'Empire ottoman et les pays roumains, EHESS, Paris, 1987.