IOAN VODĂ „cel Viteaz” (1572 – 1574)

Fiu nelegitim al lui Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță), deci născut înainte de
moartea acestuia în 1527, vorbind el însuşi de tatăl său "Ştefan voievod",
"bunicul" său Bogdan al III-lea (cel Orb) şi de "străbunicul" său Ștefan cel
Mare, şi al unei armence, căsătorită cu un armean din Polonia, din familia
„Serpega" (Serpicov, Serepcovici), ceea ce i-a adus porecla de "Armeanul".1
Este foarte posibil ca familia mamei, în care a crescut, să fi fost stabilită în
Polonia, de unde şi aplecarea lui Ion vodă spre aceasta. Surse polone, Martin
Paszkowski şi Leonard Gorecki, afirmă chiar că s-a născut în Mazovia
(Grigore Ureche, Letopiseţul; Tesauru de monumente istorice pentru
România, III). Cum vom vedea, regele Poloniei, Sigismund II August, i-a
recunoscut în 1551 originea domnească.
A avut parte de o educaţie serioasă, astfel încât chiar un cronicar din
tabăra adversă, precum Azarie, care îl zugrăveşte în culori negre: „era un om
foarte primejdios, rău”, recunoaşte totuşi că era un om cu "minte adâncă,
elocvent şi învăţat în cărţi. Cunoştea limba polonă "tot atât de bine ca un
polon", iar după Nicolae Costin "ştiia Ion Vodă limba leşască, că era leah"
(Letopiseţul, p. 521).
De la mama sa, Ioan Vodă2 a moştenit o fizionomie tipic armenească,
ten măsliniu închis la culoare, o frunte înaltă şi lată, dar neromânească,
după cum aminteşte şi B.P. Haşdeu, păr des şi negru, nas oriental precum
al tuturor neguţătorilor armeni care străbăteau Moldova. O altă descriere a
domnitorului moldovean este rămasă de la istoricul Leonard Gorecki:
”Bărbat înalt de stat, frumos la chip, cu ochi mici şi ameninţători, cu un
trup puternic, plin de putere”.
Simplă coincidenţă sau mai degrabă nu, Ioan apare pe scena politică,
ca pretendent la domnia Moldovei, în Polonia, în cercul boierilor moldoveni
pribegi, adversari ai lui Iliaș Rareș, având sprijinul neprecupeţit al regelui
Sigismund II August, care îl socotea „dintr-o veche familie a voievozilor
Moldovei". La începutul verii anului 1551, în condiţiile loviturii de stat
organizate de Ștefan Rareș cu ajutorul mamei sale şi încuviinţarea Porţii,
care l-a obligat pe fratele său Iliaş să se turcească la Constantinopol, unde îl
chemase sultanul, provocând mare nelinişte în Polonia, mai precis între 24
mai şi 11 iunie 1551, Ion vodă cu o mână de poloni, având însă şi partizani

1
Moldovenii si-au denumit intotdeauna domnitorii bastarzi dupa numele mamei, ca o ramasita
straveche a matriarhatului in taramurile locuite de daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit
Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele de Rares, dupa
Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe
stranepotul lui Stefan cel Mare.
2
* În documentele emise de acest domn el se numea “Ioan”, dar şi “Ion” – Ioan. Ne vom opri asupra numelui de “Ioan”, utilizat
în majoritatea surselor de epocă (Moldova în epoca feudalismului, vol. I. Chişinău, 1961, p. 81-85; Славяно-молдавские
летописи XV-XVI вв. Москва, 1976, p. 135-138). În istoriografia modernă a fost numit “Ioan Vodă cel Cumplit” (B.P. Hasdeu),
iar în cea recentă – “Ion Vodă cel Viteaz” (vezi: Giurescu D.C. Ion Vodă cel Viteaz. Chişinău, 1992) – nota editorului.

1
în Moldova, a organizat o campanie pentru cucerirea tronului. Ştefan Rareş
a ripostat însă ferm, tratându-l drept "lotru", regele Poloniei şi-a retras
sprijinul, boierii care îl susţineau în Moldova au fost aspru pedepsiţi şi Ioan
a trebuit să se retragă în Polonia.
După 24 august 1551, când N. Sieniawski, voievodul de Belz scria lui
Albert, ducele Prusiei, cerându-i să sprijine acţiunile tânărului pretendent,
care ar urmări, împreună cu boierii care îl vor domn, îndepărtarea stăpânirii
otomane din Moldova, urma i se pierde. S-a îndreptat oare spre Prusia?
Foarte probabil nu, ajungând însă sigur în Rusia moscovită, unde a rămas
doi ani, căsătorindu-se cu fiica cneazului de Rostov, cu care a avut un fiu,
Petru, despre care în 1574 se ştia că a murit la 17 ani, împreună cu mama
sa, de ciumă. Nu ştim de ce a plecat ulterior din Rusia, fără familie. Ulterior
s-a dus la Poartă unde în 1555, sprijinit de gruparea lui Negrilă hatmanul, a
încercat să obţină domnia. La 16 decembrie 1556, o poruncă turcească
menţiona că Ioan (Yuvan), fiul voievodului Ştefăniţă, era trimis în Caramania
pentru a încasa banii de la o feudă împărătească.
In anul 1561, la vârsta de aproape 40 de ani, Ioan Armeanul apare
drept refugiat in Crimeea, la curtea hanului tătar Mehmet Kalga, a cărui
admiraţie şi prietenie o cucereşte definitiv, după ce-l însoţeşte pe tătar într-o
campanie de luptă contra armatelor ruseşti. Acolo, într-o bătălie crâncenă de
pe malul Volgăi, remarcabilul său sânge rece alături de forţa fizică de
proporţii herculeene, au smuls strigăte de admiraţie încercaţilor călăreţi ai
stepelor. Simpatia lui Kalga-Han pentru Ioan era atât de puternică încât
acesta îi trimitea o scrisoare regelui polonez Sigismund August : “Te rog
foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”.
În loc să îl ajute pe Ioan cu oaste, regele polon îi recomandă să se adreseze la
magnaţi, pentru a-i rămâne o poartă liberă în cazul în care turcii nu-l vor
agrea, spunând că nu e intenţia lui, ci a unui magnat anume. Ioan având
experienţa în relaţia cu un magnat polon nu se va mai adresa la un altul.
Ioan apare apoi la Viena, la curtea împăratului Maximilian II-lea, care
se afla în necurmată luptă cu turcii şi care îi promite public să-i dea în
serviciu o armată austriacă 7 000 - 8 000 oameni pentru a-l scoate de la
domnia Moldovei pe Alexandru Lăpuşneanul. S-au adeverit goale promisiuni
nemţeşti.
Turcii, aflând de propunerile deşarte ale lui Maximilian II-lea, îl invită
la Poartă, unde Ioan intră în graţiile vizirului Mehmed Sokollu, care
intenţiona să-l prezinte sultanului Soliman Magnificul, fapt ce nu s-a mai
întâmplat din cauza decesului acestuia din urmă (5 septembrie 1566), în
timp ce se afla în Ungaria, în timpul războiului germano-turc care se derula
de mai multă vreme. Fiind cunoscut ca pretendent, a fost trimis apoi, după
obicei, la Alep, în Siria. In toamna lui 1561 sultanul ar fi vrut să-l numească
pe el, sau pe un alt Ioan, decedat însă chiar atunci, în locul lui Alexandru
Lăpuşneanu, într-o vreme când încă nu îl acceptase pe Despot. In acelaşi an

2
s-ar fi aflat în Polonia, pe lângă voievodul de Lublin Ioan Firley, cum afirmă
după unele izvoare narative polone istoriografia perioadei. Ciudată este însă
confundarea lui cu pretendentul Carol Despot, aşa-zisul frate a lui Despot
vodă, atribuindu-i-se tot felul de aventuri prin Imperiul romano-german şi
chiar pe la hanul crâmlean, după părerile lui B.P. Hasdeu.
In realitate, Ion a rămas în Imperiul otoman până la învestirea în
scaunul Moldovei, fiind "surghiunit în cetatea Rodos", la o dată
necunoscută, unde însă a stat până la luarea domniei, îndeletnicindu-se, ca
atâţia fii nelegitimi de voievozi, cu comerţul cu pietre preţioase, un izvor
însemnat de venituri.
Vremea pretendentului moldovean aflat la Rodos a venit spre sfârşitul
anului 1570, când Selim II, nemulţumit de apropierea prea mare a
lui Bogdan Lăpușneanu de poloni, a hotărât să-l înlocuiască cu
acesta. Grigore Ureche sintetizează corect aceste împrejurări. „Într-aceia
vreme, Selim împăratul, ficiorul lui Suleiman împăratul turcesc, înţelegându de
Bogdan vodă că s-au împrietenit ca leşii şi va să-şi mărite surorile dupre Ieşi şi
el încă va să ia fată de leah, socoti să nu să cumva lepede dispre dânsul şi să
se lipească spre aceia parte şi să închine ţara, mai apoi să nu aibă mai multă
gâlceavă cu leşii. Ci mai cu deadinsul socoti să mazilească pre Bogdan vodă şi
au trimis de au adus pre loan vodă de la Rodos şi i-au dat domniia la
Moldova".
Nu se cunosc prea bine manevrele lui Ioan la Poartă pentru obţinerea
domniei, nici cine i-au fost susţinătorii, cu excepţia lui "Gian Miches", adică
evreul portughez Iosif Nassai Mendez, care avea pe atunci mare influenţă la
Poartă. Sigur, la sfârşitul lui 1570 a desfăşurat o intensă activitate la Poartă
pentru obţinerea domniei, profitând de dorinţa sfetnicilor împărăteşti de a-şi
„umple pungile" (Grigore Ureche), ceea ce l-a costat 220.000 de galbeni
(Hurmuzaki). Azarie aflase că „se silea cu orice fel de meşteşuguri, chiar cu
mită, dând făgăduieli şi vorbe, ca să primească puterea şi prin viclenia sa a
înşelat pe dregătorii împăratului şi din iubire de aur au mijlocit domnia de la
împărat pentru Ioan, legându-l înainte de aceasta cu jurăminte şi i s-a
încredinţat stăpânirea cu trepte înalte" (Cronicile slavo-române). Cu atât mai
mult, cu cât în epocă se vorbea că se "turcise" şi era "circumcis", fiind socotit
"mahomedan" de către turci, ceea ce nu putea decât să-i slujească în
câştigarea încrederii Porţii, problemele religioase preocupându-l destul de
puţin. Oricum, faţă de adolescentul Bogdan Lăpuşneanu, părea, vorba lui
Grigore Ureche, "de minte ascuţit, de cuvântu gata şi să vediia că-i harnic, nu
numai de domnie, ce şi altor ţări să fie cap mai mare" (Letopiseţul, p. 194).
Pe de altă parte, Ioan era susţinut din Moldova de marele boier Ieremia
Golia Cernăuţeanu, care se temea de introducerea catolicismului şi era
nemulțumit de prea multa plecare către polonezi a lui Bogdan Lăpuşneanu.3

3
Dr. C. Diaconovich (coord.), Enciclopedia Română publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română și
cultura poporului român, Tomul II, Editura W. Krafft, Sibiu, 1900, p. 578.

3
Scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu, autorul unei lucrări istorice
intitulate Ioan Vodă cel Cumplit(1865), îl considera „un amic devotat și
nedespărțit” al viitorului domnitor.4 Din acest motiv, odată cu urcarea pe
tron a lui Ioan Vodă, Ieremia Golia a fost numit pârcălab al Cetății
Hotinului și a primit două moșii și mai multe averi.5
In ianuarie 1572, Selim II comunica regelui Poloniei că nu va îngădui
tulburări legate de hotărârea voievodului Bogdan Lăpuşneanu de a se
căsători cu o poloneză. Înainte de 7-16 ianuarie 1572, marele vizir Mehmed
Sokollu anunţa ieşirea firmanului de înlocuire a lui Bogdan cu Ioan.
Spre sfârşitul lunii ianuarie 1572, Ioan vodă pleca spre Moldova, cu
trupe turceşti din Rumelia, adăugându-se în Ţara Românească
personal Alexandru al II-lea Mircea cu efectivele sale. La 15 februarie 1572 la
Poartă se ştia că Bogdan Lăpuşneanu fugise din Moldova, iar Ioan vodă
"fusese ales" (era stato eletto) acolo, adică fusese acceptat de boieri, poate
chiar printr-un fel de "alegere". "Deci — relatează Azarie — toţi cei ce erau în
dregătorii şi cei ce străluceau prin neamul lor au primit cu bucurie pe
domnul lor şi i s-au închinat ca nişti robi". Oricum, la 28 februarie 1572 la
Varşovia, se aflase că întreaga Moldovă "se află în puterea lui Ioan şi a
turcilor". Primul său document păstrat emis de el la Iaşi, după ungere şi
încoronare, căci se intitulează "din mila lui Dumnezeu", este din 7 martie
1572. Însă abia la 12 iulie 1572, din Iaşi, Ioan vodă povestea saşilor
bistriţeni peripeţiile aşezării sale în scaun.
Văzându-și visul împlinit, caută să-și asigure tronul în exterior,
punându-se bine și cu turcii și cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta
asmuțindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri și
minciuni. Căci, după cum îl descrie Gr. Ureche: „era de minte ascuţit, de
cuvânt gata şi se vedea că-i harnic nu numai de domnie, ci şi altor ţări să fie
cap mai mare”.
Pe plan intern, a dus o politică de întărire a autorității princiare, lovind
în boierime, de unde și supranumele de „cel Cumplit”.
La începutul lui aprilie 1572 boierul Dumbravă curma o tentativă a
polonezilor de a-l readuce pe fostul domn pe tronul ţării, la care se alătură şi
unii boier moldoveni nemulţumiţi de domn. În timpul pătrunderii lui Bogdan
Lăpuşneanu, o parte din boieri au început să uneltească contra noului
domn. Însă Ioan Vodă a reacţionat foarte dur. La 6 aprilie, chiar în ziua de
Paşti,au fost executaţi vornicul ţării de jos Ionaşcu Sbierea şi încă 30 de
boieri, averile cărora au fost confiscate. Dumbravă este ridicat în funcţia de
vornic al ţării de jos, în locul lui Sbierea.
Dumbravă avea vreo 6 000 ostaşi leşi din Soroca, Orheiu, Fălciu, din
vechime considerate cele mai belicoase districte din Moldova, cărora li se

4
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, 1865
5
Dr. C. Diaconovich (coord.), Enciclopedia Română publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română și
cultura poporului român, Tomul II, Editura W. Krafft, Sibiu, 1900, p. 578.

4
alătură o oaste de turci basarabeni în frunte cu sangeacul de Akkerman.
Totuşi Dumbravă primise ordinul de a cruţa pe duşman, având scopul de a
păstra relaţii bune cu Polonia. Aşa şi se întâmplă, armata polonă fiind atrasă
în codri mai sus de Hârlău, fu încercuită şi gonită până la Nistru fără a-i
distruge.
Polonezii s-au retras în cetatea Hotin, care s-a aflat un timp în mâinile
lui Bogdan Lăpuşneanu. Drept răspuns la intrarea polonezilor în ţară,
armata lui Ioan Vodă a atacat Pocuţia şi Podolia, iar tătarii Volânia. Pentru a
nu permite extinderea conflictului, Polonia a început tratative cu sangeac-
beiul Cetăţii Albe, iar la Istanbul a fost trimis solul A. Tarnowski întru
susţinerea lui Bogdan Lăpuşneanu. Dar şi Ioan Vodă a trimis o solie la
Poartă, care cerea predarea lui Bogdan Lăpuşneanu6.
Ioan Vodă şi-a trimis un sol în Polonia, care, sosind la 15 mai 1572 la
Varşovia, a învinuit Polonia de agresiune împotriva Moldovei şi a cerut
despăgubiri pentru jafurile comise în ţară, extrădarea lui Bogdan
Lăpuşneanu şi stabilirea unor relaţii de bună vecinătate7. Concomitent,
Poarta întreprindea acţiuni diplomatice şi presiuni militare asupra Poloniei
în vederea aplanării conflictului în folosul ei. Rezolvarea diferendului a fost
grăbită de moartea regelui Sigismund August şi începutul competiţiei pentru
succesiune la tronul polonez. Bogdan Lăpuşneanu a părăsit Hotinul, iar
cetatea din ordinul palatinului Galiţiei, a fost predată oamenilor lui Ioan
Vodă. În a doua jumătate a lunii iulie, în Hotin a intrat garnizoana domnului
Moldovei.
Tot în luna iulie acesta a trimis o nouă solie în Polonia, prin care se
cerea retrocedarea Pocuţiei şi a tezaurului ţării, confiscat de polonezi de la
Ştefan Tomşa, ucis de ei în 1564 la Lvov. Nobilii polonezi, întruniţi la
Knyszyk, au primit cu recunoştinţă omagiul de pace al noului domn al
Moldovei. Referitor însă la Pocuţia şi tezaurul lui Tomşa, senatul a amânat
răspunsul, deoarece nu era reunit în plen8. Astfel, prin măsuri rapide, Ioan
Vodă a reuşit să consolideze situaţia politică internă şi externă a Moldovei.
Chiar dacă reuşise să facă oarecare linişte în Moldova, pe la mijlocul
lunii mai, la Varşovia au sosit vornicii Drăgan şi Albota cu cererea de
înlocuire a lui Ioan Vodă. La aceasta s-au adăugat şi nemulţumirile
populaţiei de rând faţă de jafurile pe care le comiteau trupele otomane sosite
în ţară împreună cu noul domn.
După tentativa boierilor din aprilie, de a-l înlătura de la domnie,
răzbunarea domnitorului va fi cruntă, trădătorii executați, iar averile vor
intra în posesia domniei. Cu aceste averi, domnul i-a sprijinit pe micii
stăpâni de ocine (propietăți). Din 83 de acte interne, 41% sunt pentru răzeși

6
Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 29, 31, 34-35.
7
Holban, T. Henric de Valois en Pologne et les Roumains, оn “Academie Roumaine de la section historique”. XXIII. – I. (1947).
–P. 124.
8
Hurmuzaki, E. Documente. Supl. II, Vol. I. – P. 269.

5
(numiți oficial slugi domnești, cetași sau indicați nominal), 34% pentru boierii
și dregătorii mijlocii sau urmași ai lor. Doar 13 % sunt pentru mănăstiri și
7% pentru dregătorii mari. Ioan Vodă cel Viteaz a fost cel dintâi care a făcut
secularizarea averilor mănăstirești. Un act din 1599 ne spune limpede: ”când
a luat Ioan voievod toate satele mănăstirilor”, motivul principal fiind acela că
mănăstirile prin privilegiile primite de la alți domnitori se sustrăgeau de la
plata dărilor către vistieria de la Iași.
Cronicarii vremii amintesc episoade sângeroase şi pedepse crunte
aplicate de Ioan Vodă boierimii din Moldova. Unii boieri au sfârşit îngropaţi
de vii, alţii arşi pe rug. ”Iar din boieri şi din cei de cinste sabia lui nu mai
ieşea şi cu toate felurile de morţi îi omora. Şi aşa socotia că nimeni nu a fost
mai destoinic decât dânsul”, scrie Grigore Ureche despre faptele lui Ioan
Vodă.
Nu numai asupra boierilor s-a răsfrânt furia lui Ioan Vodă. A pedepsit
în egală măsură clericii şi înaltele feţe bisericeşti. Egumenul Iacob Molodeț al
mănăstirii Slatina și preotul Cozma au fost îngropați de vii, iar fostul
mitropolit Gheorghe de la Neamț a fost ars de viu pentru ”vina de sodomie și
patimă de bani”. De teama domnitorului, mitropolitul Theofan a fugit peste
munți cu trei călugări, luând cu sine ”multă avuție, ughi de aur(galben
maghiar) și alți bani mulți”. După fuga mitropolitului Teofan peste hotare,
domnul l-a numit în locul lui pe Afanasie, care mai târziu s-a manifestat ca
un promotor al luptei antiotomane. Alt adept al voievodului dintre feţele
bisericeşti a fost Isaia, un bun cărturar care a transcris mai multe cronici.
Devenit episcop de Rădăuţi şi cunoscând mai multe limbi, el a îndeplinit
misiuni diplomatice peste hotare. Numele lui e menţionat alături de cel al
unor mari dregători în omagiul lui Ioan Vodă adresat regelui Poloniei. În
februarie 1573 Isaia pleacă în Transilvania pentru a duce tratative cu
principele Ştefan Bathory. În 1574 el se afla la Moscova, tratând cu ţarul
referitor la soţia şi feciorul lui Ioan Vodă9.
A învrăjbit boierii cu clericii, luând domenii de la boieri şi dându-le
bisericilor, şi invers. În tot acest context, pe parcursul întregii sale domnii a
avut de-a face cu ameninţări de mazilire şi uneltiri ale boierilor care îl urau.
Creştin de rit armean din naştere, luteran în Polonia, convertit la islam
în Stambul, Ioan Voda trecea la ortodoxie, în uralele mulţimii, odată cu
urcarea pe tronul Moldovei.
Una dintre primele măsuri luate de Ioan Vodă a fost alcătuirea unui
sfat de mari dregători care să-l ajute în conducerea ţării, unde a rămas doar
un sfert din componenţa lui anterioară. Au fost înlăturaţi chiar şi unii dintre
cei care l-au susţinut pe noul domn la urcarea sa pe tron: marele logofăt
Gavriil, marele postelnic Dinga, marele vornic Crăciun. Toţi nemulţumiţii s-

9
iurescu, D.C. Op. cit. – P. 63.

6
au grupat în jurul fostului vornic Ionaşcu Sbierea, pe care l-m amintit mai
sus.
A mutat capitala ţării de la Suceava la Iaşi, oraş cu o poziţie
strategică. În 1573, Ioan Vodă a luat decizia de reorganizare a sistemului
monetar. A bătut monede în aramă roşie inscripţionate cu “ţeara Moldovei”.
Reforma monetară a dus la îmbunătăţirea situaţiei economice din ţară. Ioan
Vodă s-a concentrat pe creşterea şi întărirea armatei, făcând din răzeşi o
categorie favorizată. Sub conducerea lui Ioan Vodă, armata Moldovei ajunge
să aibă cea mai mare artilerie de până atunci: 200 de tunuri, în condiţiile în
care, în epocă, statele dispuneau de 30-40 de tunuri.
În afara ţării, Ioan a dus o politică externă activă. În 1572 a murit
polonez regele Sigismund al II-lea Augustus, iar noul rege urma să fie ales
într-o dietă specială, ca monarh al noii Comunităţii polono-lituaniene, la
care urma să participe majoritatea nobililor polonezi şi lituanieni. Prințul
german Ernest, prințul francez Heinrich Valois, voievodul Stefan
Batory și Ivan cel Groaznic au luat parte la lupta pentru coroana
poloneză. Ioan Voda l-a sprijinit activ pe Ivan cel Groaznic prin ambasadorii
săi, dar nu a reușit să câştige, iar Heinrich Valois a fost ales rege. Polonia a
rămas un aliat al Turciei și, prin urmare, un adversar al principatului
moldovean. În legăturile lui cu celelalte două ţări române domnul nu
depăşea cadrul politicii generale a Imperiului Otoman, dar se baza şi pe
temeiul legăturilor tradiţionale dintre ele.
Pe de altă parte, principele transilvănean Ştefan Bathory a refuzat
cererea lui Sigismund August de a-i permite lui Bogdan Lăpuşneanu să
recruteze mercenari pe teritoriul Transilvaniei. Şi sultanul i-a cerut să-i dea
ajutor domnului Moldovei în lupta lui împotriva polonezilor. Însă conflictul
moldo-polon s-a aplanat mai înainte ca oastea ardeleană să păşească pe
teritoriul ţării. La rândul său, spre finele anului 1572, Ioan Vodă primi de la
sultan ordinul să participe la aplanarea unui conflict apărut în interiorul
Transilvaniei, acesta s-a consumat fără a fi necesar ajutorul moldovenilor10.
Legăturile moldo-ardelene de pe timpul lui Ioan Vodă au avut o amploare
mai mare în domeniul economic. În mai 1572 Ioan Vodă a adresat o
scrisoare bistriţenilor cu invitaţia de a veni cu mărfurile lor în Moldova,
cerând aceeaşi libertate şi pentru moldoveni în Transilvania. El intervine în
apărarea intereselor negustorilor moldoveni în relaţiile comerciale cu
Transilvania11.
După împăciuirea boierimii, Ioan Vodă s-a străduit să scoată trupele
otomane de pe teritoriul ţării, asigurându-şi sprijinul sangeacbeilor de la
frontieră în vederea contracarării unui eventual atac de pe teritoriul Poloniei.
Concomitent, el ceru autorităţilor din Ungaria expulzarea boierilor refugiaţi
în această ţară, dând asigurări că libertatea şi bunurile acestora vor fi
10
Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 85
11
Hurmuzaki, E. Documente. Vol. XV, I. – P. 408-411; P. 650-652.

7
respectate. O parte din fugari au revenit la moşiile lor, iar alţii s-au mai
reţinut pentru a vedea cum vor evolua evenimentele12.
Potrivit lui Grigore Ureche şi lui Nicolae Costin, după alunga¬rea
polonilor, domnul s-a arătat “pre voia ţării adică a reprezentanţilor boierimii”
13. Aceasta a coincis cu perioada de reconciliere a domnului cu boierii, cu

rechemarea fugarilor în ţară.

Spre finele anului 1572, după ce Bogdan Lăpuşneanu trecuse pe
teritoriul Imperiului Habsburgic pentru a cere susţinere, unii boieri din
Moldova au reînceput să uneltească împotriva lui Ioan Vodă, ceea ce a
declanşat un nou val de represiuni contra marii boierimi. Potrivit scriitorului
polonez Gorecki, după consolidarea domniei sale, Ioan Vodă a pedepsit în
mod deosebit de crâncen “pe părtaşii lui Bogdan, oameni de cea mai bună
obârşie şi cu averi înfloritoare...”14.
La finele lui februarie 1574 el a fost vizitat de un ceauş cu cererea
Porţii de dublare a haraciului, ameninţând că s-a găsit un pretendent, care
era dispus să ocupe tronul cu o atare condiţie. Începând cu Bogdan
Lăpuşneanu, Moldova plătea un tribut de 35 000 de galbeni. La aceasta se
adăugau darurile oferite diferitor persoane sus-puse ale Imperiului Otoman.
Potrivit unor surse, valoarea acestor cheltuieli depăşea cu mult pe cea a
tributului15. Adăugarea la aceste cheltuieli încă a unui tribut anual putea
afecta şi mai mult starea economică a păturilor de jos.
Fiind la curent cu situaţia care se crease la Poartă, reprezentantul
domnului la Istanbul l-a sfătuit să trimită bani pentru înlăturarea rivalului
său. Se răspândea zvonul că domnul ar fi părăsit Moldova ori că era gata s-o
facă pentru a se refugia în altă ţară. Însă Ioan Vodă a preferat o altă cale
decât predecesorii săi. A convocat “adunarea ţării”, unde a expus situaţia
creată: dacă vor fi satisfăcute cerinţele excesive ale otomanilor, peste un
timp ei vor înainta cerinţe şi mai mari, de aceea banii ceruţi ar putea fi
utilizaţi pentru “a face oaste” şi a se apăra cu arma în mână împotriva
otomanilor.
După luarea deciziei de a rezista contra presiunii otomane, Ioan Vodă
a început pregătirile necesare. În toate ţinuturile a fost trimisă porunca de
pregătire a forţelor militare. S-au trimis două solii: una la noul rege al
Poloniei şi alta la cazaci. Henric de Valois a evitat o confruntare directă cu
Imperiul Otoman, iar cazacii, care se bucurau de autonomie, au trimis un
mic grup de 1 200 de oameni în frunte cu hatmanul Sviercevski.
Sfârşitul domniei şi al vieţii lui Ion vodă cel Viteaz s-a datorat în fapt
duşmăniei tocmai celui care iniţial îl susţinuse, marele vizir Mehmed

12
Hurmuzaki, E. Documente, II, I. P. 630-631.
13
Ureche, Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei – P. 103; Costin N. Letopiseţul Ţării Moldovei. – Bucureşti, 1942. – P. 517-518.
14
Горецки Л. Описание войны Ивана, господаря волошского. Мемуары отно¬сящиеся к истории Южной России. T.I. – P.
217.
15
Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 104.

8
Sokollu, care n-a renunţat niciodată la dorinţa sa de a-l vedea înapoi în
scaunul Moldovei pe ruda sa Bogdan Lăpuşneanu, în locul "omului crud şi
fără de lege", cum i-l zugrăveau boierii adversari pe Ioan vodă. In ianuarie
1574, el cerea lui Ştefan Bathory, principele Transilvaniei, să-l trimită pe
Bogdan la Poartă pentru a-l învesti. Răspunsul principelui a fost că Bogdan
a plecat de la reşedinţa sa din Eperjes. La aceasta s-a adăugat stăruinţa
domnului Ţării Româneşti, Alexandru II Mircea, de a obţine domnia Moldovei
pentru fratele său Petru Șchiopul, în baza înrudirii neamului domnesc al
urmaşilor lui Basarab I cu Bogdăneştii din Moldova, prin căsătoria fiicei
lui Radu cel Frumos cu Ştefan cel Mare. Arătând la 2 iunie 1574, într-o
scrisoare către regele Poloniei Henric de Valois, motivele mazilirii lui Ion
vodă, însuşi sultanul Selim II enumera: acuzaţiile de revoltă aduse de
domnul muntean şi hanul Devlet Ghirai, uciderea unor boieri şi fruntaşi
bogaţi şi confiscarea averilor lor şi uciderea şi prădarea unor oameni ai
hanului.
Până acum, istoriografia perioadei, pornind doar de la aprecierile unor
izvoare narative polone, au considerat că Petru Şchiopul şi Alexandru II
Mircea au promis sultanului dublarea haraciului Moldovei, obţinând astfel
domnia Moldovei pentru cel dintâi, în urma refuzului lui Ion vodă de a
accepta aceeaşi condiţie propusă de trimisul sultanului la 21 ianuarie 1574.
In realitate, izvoarele documentare turceşti, necunoscute în trecut,
referitoare la plata haraciului arată că între 1568/1569 şi 5 iunie 1574,
aşadar, între venirea la domnie a lui Bogdan Lăpuşneanu, când cuantumul
lui a crescut la 40 000 de galbeni, şi ultimele zile ale lui Ion vodă, care doar
înaintea morţii, în cadrul tratativelor cu turcii, a promis majorarea
haraciului cu doar 10 000 de galbeni, tributul Moldovei a rămas constant la
suma de 40 000 de galbeni.
De abia după instaurarea lui Petru Şchiopul, sultanul, prin porunca
din 26 septembrie 1574, pretextând că voievodul Ion „mărind, înainte de a
muri, haraciul Moldovei cu 10 000 de florini, îşi luase obligaţia de a trimite
în fiecare an, la vistieria mea împărătească, câte 50 000 de florini", pretinde
lui Petru haraciul de 50 000 de galbeni pe an şi trimiterea restanţelor de la
Ion vodă. Pentru ca, numai la 22 decembrie 1574, cu prilejui ridicării la
domnie a noului sultan Murad III, haraciul Moldovei să sporească cu 3.389
de galbeni, ajungând astfel la 53.389 de galbeni pe an.
Aşadar, înlocuirea din domnie a lui Ion vodă nu s-a datorat refuzului
acestuia de a satisface pretinsa pretenţie a Porţii de dublare a haraciului,
cum aminteam că se afirmă stăruitor în istoriografia perioadei până astăzi, ci
în primul rând stăruinţelor la Constantinopol ale lui Alexandru II Mircea,
care "se îngrijea mult de fratele său Petru". Ca urmare a acestora, Petru
Şchiopul a fost învestit cu domnia Moldovei la 18 martie 1574, iar la 29
martie pleca spre scaunul său din Moldova. A fost mai mult un pretext,
decât un motiv obiectiv pentru mazilirea lui Ion vodă cel Viteaz prigoana la

9
care acesta a supus pe marii boieri şi reprezentanţii clerului, după cum
afirmă Azarie.
Vestea mazilirii a fost adusă la Iaşi de un ceauş al sultanului la 21
februarie 1574, în chiar ziua în care la Cracovia avea loc încoronarea lui
Henric de Valois ca rege al Poloniei. Avertizat astfel, Ion vodă cel Viteaz a
dispus de un răgaz preţios, de aproape o lună şi jumătate, pentru a-şi
pregăti opoziţia armată.
Bătălia de la Jilişte (24 aprilie 1574)
Ca să fie sigur că nu-i scapă, sultanul Selim al II-lea cerea principelui
Transilvaniei și pașei de Buda să împiedice refugierea domnului Moldovei pe
teritoriul lor, pregătind schimbarea chiar și forțată a domniei în Moldova.
Grigore Ureche, consemna: „Domnul, văzând primejdia, strângându
țara, cere tuturor să-l ajute în greaua încercare. Toț cei prezențî cu glas mare
strigară că lângă dânsul vor pieri.”
Astfel, Ioan vodă a reușit să strângă o „armată mare de băștinași și
locuitori ai granițelor care vin din toate părțile” (raportul trimisului austriac
la Poartă): 20.000 de pedestrași (formați din răzeși, stăpâni de ocini), 10.000
de călăreți (steagurile de curteni și boierești), la care se adaugă cei 1.200
de cazaci, conduși de hatmanul Swierczowski, sosiţi la Suceava pe 20
martie. Mai înainte ceruse şi ajutorul regelui Uniunii polono-lituaniene,
Henric de Valois (1573-1574) şi viitorului rege Henric al III-lea al Franţei
(1574-1589), dar fusese refuzat de ambii.
Ioan Vodă a înaintat pe direcția Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci –
Focşani. Avangarda oștii sale în frunte cu vornicul Țării de Jos, În acest
timp, trupele lui Petru Şchiopul fac joncţiunea cu cele ale domnului
muntean, la Săpăţeni (50 km de Hârşova) şi se îndreaptă spre Milcov. La
Jilişte (la sud-est de Focşani, judeţul Vrancea), în seara de 23 aprilie 1574,
sunt atacaţi de avangarda oastei moldovene, condusă de marele vornic
Dumbravă şi Swierczowski, cam 5–6.000 călăreți, care distruge în totalitate
straja munteană (400 de oameni). A doua zi dimineaţă, Ioan vodă îşi împarte
oastea „în trei polcuri”, năvăleşte asupra duşmanilor pe care „i-au lovit
cându ei dormiia fără grijă … şi multă moarte făcând într-înşii” (Ibidem). Să
reţinem că unul dintre cei mai destoinici luptători a fost Ieremia Golia,
căruia domnitorul i-a salvat viața viteazului boier, zdrobind cu buzduganul
pe un inamic ce amenința să-l răpună.16 Tot aici, trebuie văzut că victoria de
la Jilişte (sau Jiliştea) a oprit înaintarea turcilor, ce îşi propuseseră în caz de
reuşită a campaniei să transforme Hotinul în raia.
În urma măcelului declanşat de moldoveni, cei doi fraţi au scăpat cu
greu, domnul muntean s-a retras la Târgul de Floci, iar Petru la Brăila,
aşteptând întăriri. Un corp de oaste, condus de vornicul Dumbravă,

16
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, 1865

10
înaintează spre Bucureşti, unde-l instalează pe fiul lui Pătraşcu cel
Bun (1554 – 1557), Vintilă Vodă (4 zile în apr. – mai 1574).
Apoi se întoarce şi asediază Brăila. Se povesteşte că în timpul
asediului, o solie din cetate ajunge la Ion Vodă cu un mesaj simbolic: zece
gloanţe, zece ghiulele şi zece săgeţi. Domnitorul nu gustă ironia amară a
turcilor şi taie buzele, urechile şi nasurile solilor, după care îi răstigneşte în
faţa cetăţii, transmiţându-le turcilor că această soartă urmau să aibă şi cei
din cetate, daca nu-i deschideau porţile. Turcii se încăpăţânează. Voievodul
ordonă escaladarea zidurilor, iar Brăila cade în mâinile moldovenilor şi
cazacilor. Urmează scene de coşmar pentru musulmanii din cetate. “Nimeni
nu fu cruţat; sângele curgea pârâu în Dunăre. Nu au fost ucişi doar oamenii,
până şi câinii au trecut prin sabie. Nu a rămas piatră pe piatră. Focul mistui
ce nu a ucis sabia” ,aminteşte cronicarul polonez Gorecki.
O oaste otomană, venită să restabilească situaţia, este nimicită în
Bugeac, oraşul Tighina este ars şi o altă oaste otomano-tătară este zdrobită
la răsărit de Nistru. Nicolae Costin menționa: „Pe urmă Ion Vodă a stăpînit și
cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (...) fără a lăsa un suflet viu
dintr-înșii, apoi a mai luat de la turci Chilia și Akkermanul, arzîndu-le...”
Această îndrăzneală a domnului mazilit întrece orice măsură, de aceea
conducătorii otomani din zonă iniţiază o expediţie de pedepsire a acestuia.
Cu toate aceste victorii, rezistenţa eroică a oştii "rebelului" Ion vodă cel
Viteaz să fie înfrântă după o masivă concentrare de oşti turco-tătare, în
urma a două mari bătălii purtate în zona lacului Cahul (10-11 iunie 1574),
urmare, în principal, a trădării unei părţi a boierimii moldovene.
Bătălia de la Cahul
Victoriile obţinute într-un timp foarte scurt au creat nemulţumire la
Constantinopol unde se făceau supoziţii în legătură cu această situaţie.
Bănuielile planau asupra Poloniei, de pe teritoriul căreia veniseră cazacii şi
scrisori de susţinere din partea unor nobili. De aceea, pentru a-l îndepărta a
fost creată o coaliţie la începutul lunii iunie 1574. Sultanul Selim al II-lea
(1566 – 1574) trimite pe cel de-al treilea vizir Ahmed paşa şi pe beylebey-ul
Rumeliei, Cighaleg Zadé Iusuf cu 7.000 de oameni şi oastea Rumeliei, care
urma să se unească cu forţele muntene şi cele ale tătarilor din Crimeea,
conduse de Adil Ghiray, să înlocuiască pe Ioan vodă cu Petru Şchiopul.
Otomanii dispuneau de circa 60.000 de oameni şi 120 de tunuri, în
timp ce domnul Moldovei avea 30.000 de oşteni, „fără prostime şi adunătură
ce era pre lângă Ion vodă”, împărţită în „30 de polcuri şi la tot polcul au dat
câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe [tunuri de asediu]” (Grigore Ureche).
În total oastea moldoveană avea 140 tunuri, din care 80 erau de mare
calibru.
Se spune că îngrijorați de zvonurile pe care le primeau despre
mulțimea dușmanilor, înainte de bătălia de la Iezerul Cahulului, întrebându-

11
și Domnul despre acest aspect, Ioan Vodă le-ar fi dat răspunsul: „îi vom
socoti în luptă”.17
Pentru a-l prinde, oastea otomană a fost împărţită astfel: Ahmed paşa
şi Iusuf paşa au pornit prin Dobrogea spre Moldova, sangeacbeii de Nicopole
şi Vidin urmau să atace dinspre sud-vest, prin Ţara Românească, iar tătarii
din est.
Confruntat cu un pericol ce venea din mai multe părți, domnitorul l-a
trimis pe omul său de încredere, pârcălabul Ieremia Golia, împreună cu o
oaste de 13.000 de călăreți, pentru a bloca trecerea Dunării de către turci la
vadul Oblucița (azi Isaccea), a întârzia deplasarea armatelor inamice și a
culege informații despre numărul oștenilor.18 Înainte de plecare, Ioan îl pune
pe pârcălab să jure pe cruce că nu va trăda.19 Ajuns acolo, Golia a poruncit
tunarilor moldoveni să tragă în corăbiile turcești, producând derută în
tabăra otomană.20:
Cunoscând patima boierului moldovean pentru bani, pretendentul la
tron Petru Șchiopul (fiul lui Mircea Ciobanul și a Doamnei Chiajna), aflat în
tabăra turcească, a trimis 30.000 de galbeni lui Ieremia Golia, prin
intermediul boierului Albu.21 Ieremia a trecut în tabăra turcească, cu un
ștergar alb în vârful suliței, și le-a dezvăluit beglerbegului Rumeliei și lui
Petru Șchiopul planurile de atac ale oștii moldovenești, punând la punct un
plan al trădării. Odată stabilit acel plan, Golia a poruncit oștenilor săi să se
retragă.22 B.P. Hasdeu afirmă cu năduf că „pentru treizeci pungi cu aur, al
doilea Iuda, pârcălabul Ieremia Golia, vându o suvenire, un amic, o patrie, o
religiune!”.23
Cronicarul Grigore Ureche, boier, trece sub tăcere trădarea și
menționează în letopisețul său varianta lui Ieremia Golia potrivit căreia
oastea pârcălabului nu ar fi reușit să oprească înaintarea oștii turcești, fiind
copleșită ca număr. „Iară Ion vodă, daca au înțeles, cu oastea sa, cu toată, s-
au pornit și au supus oastea sa suptu Tighina și au trimis o samă de oaste
cu Ieremiia pârcălabul de Hotin, ca să apere trecătoarea turcilor, să nu
treacă Dunărea. Ci nevoie este a opri cei puțini pre cei mulți și cei slabi pre
acei tari, că trecându întăi pușcile cu inicérii și cu pedestrimea, să apere
vasile, aciiași și oastea toată au sosit. Văzându Ieremiia pârcălabul că nu-i
poate opri, s-au întorsu și de sârgu au dat știre lui Ion vodă.”24

17
Giurescu, Constantin C. (1946), Istoria românilor. III, Partea a doua, Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocei fanariote
(1601-1821), București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă, p.332.
18
Ion Burtea, Ion Vodă, Editura Meridiane, București, 1971, p. 109.
19
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, 1865.
20
Ion Burtea, op. cit., p. 110.
21
Idem., p. 111.
22
Idem.
23
B.P. Haşdeu, op. cit.
24
Gr. Ureche, op.cit.

12
 Mult mai bine informat, cronicarul Nicolae Costin precizează clar
trădarea pârcălabului Ieremia Golia: „Irimiia pârcălabul, mergând la Dunăre
și vădzind în ceia parte atâta mulțime de turci, oștiți cu Pătru vodă, el s-au
agiunsu pre taină cu Pătru vodă și au luat 30.000 galbeni de aur de la Pătru
vodă, daru și s-au făcut că nu poate opri trecătoarea turcilor, pentru
mulțimea de oști ce sintu; și întorcându-să Ieremiia pârcălabul de la Dunăre,
au aflat pre Ion vodă supt Tighinea, bătând cetatea Tighinei, și-i spusă cum
n-au putut opri atâta mulțime de oști”.25
Revenit în tabăra moldovenească, Ieremia Golia îl anunță pe domnitor
că a ajuns prea târziu pentru a opri trecerea Dunării de către turci26 și îl
informează greșit că oastea otomană ar avea un efectiv de 10.000-15.000 de
soldați27 și nu de 60.000 de oameni cum ar fi avut în realitate.28 Domnitorul
este nevoit să-și schimbe planurile și se deplasează către Dunăre,
stabilindu-şi tabăra între lacurile Cahul și Ialpug. Cazacii lui Swierczewski
nu-l cred însă pe Ieremia, dar Ioan Vodă își reafirmă încrederea în credința
pârcălabului, spunându-le că: "Nu trebuie să mă sperii, știu în cine pot avea
încredere".29
În bătălia de la lacul Cahul (10 iunie 1574), oastea condusă de
domnitor era încadrată de călăreții lui Ieremia Golia (în stânga) și de cazacii
lui Swierczewski (în dreapta). Trimis în luptă cu 13.000 de călăreți, Ieremia
Golia poruncește stegarului să lase steagul jos și se alătură turcilor
împreună cu oastea sa.30 Astfel, în loc să lupte cu turcii, oastea condusă de
Golia pornește la luptă împotriva oastei lui Ioan Vodă. Aflând cele petrecute,
domnitorul poruncește propriilor oșteni să tragă cu tunurile în trădători, iar
majoritatea acestora mor în luptă.31 Cronicarul Grigore Ureche omite iarăși
trădarea lui Golia, afirmând ambiguu că „la începutul războiului zic că o
samă de moldovéni să să fie închinat la turci și turcii i-au pus în frunte, de
s-au oprit focul într-înșii, de au pierit cu totul”.32
Un cronicar neutru, nobilul polonez Leonard Gorecki, scrie explicit
într-o cronică din 1578 că „trădătorul Cernăuțianul, el cel dintâi, a purces
asupra turcilor. Dar de abia se apropia de inamic, și în loc să înceapă bătaia,
el, așa precum era înțeles cu turcii, a poruncit stegariului de a lăsat steagul
în gios, și și-au luat pălăriile cu toții, ridicându-le în sus în sulițe și în săbii,
și plecând capetele la turci. Văzând turcii această închinare de bună voie, și-

25
Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, în vol. Scrieri, I, Editura Hyperion, Chișinău, p. 278.
26
Dr. C. Diaconovich (coord.), Enciclopedia Română publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română
și cultura poporului român, Tomul II, Editura W. Krafft, Sibiu, 1900, p. 578.
27
I. Burtea, op. cit., p. 112.
28
Idem. p. 115.
29
Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, în vol. Scrieri, I, Editura Hyperion, Chișinău, p. 279.; I.
Burtea, op.cit., p.115.
30
Dr. C. Diaconovich (coord.), Enciclopedia Română publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română
și cultura poporului român, Tomul II, Editura W. Krafft, Sibiu, 1900, p. 578
31
I. Burtea, op.cit., p. 118.
32
Gr. Ureche, op.cit.

13
aruncă sulițele în sus, poftindu-i să treacă la sine”.33 Această informație este
preluată și de cronicarul moldovean Nicolae Costin.34
Oastea moldoveană este lipsită astfel de cea mai importantă unitate a
ei, menită să-l dezorganizeze pe duşman prin atacuri fulgerătoare,
deschizând astfel drumul pedestrimii. După un atac al moldovenilor şi
cazacilor, a urmat contraatacul otoman, despre care relatează Grigore
Ureche astfel: „Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să
izbândească. Şi multă moarte s-au făcut intre amândoao părţile, că nu era
loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de
aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât
nu sa cunoştiia care de care-i este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să
auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”.
Luaţi prin surprindere de o ploaie de vară, moldovenii au rămas fără
pulbere, tunurile neputând fi astfel folosite. Într-un ultim atac, Ioan vodă
capturează 60 de tunuri, pe care le distruge, neputându-le transporta. La un
atac al tătarilor, care nu interveniseră, până atunci, moldovenii se retrag
spre Roşcani35, unde vor încerca să reziste.
Cu ultimele puteri, un contraatac moldovean face inutilizabile cele 60
de tunuri otomane capturate: „Ion vodă ş-au dat glas cu cazacii, să să
pédéstrească toţi, că pedestrimea moldovenească, ce era adunaţi în dobândă
decât pre leafă, era aproape de 20 000 de oameni. Şi năvălind cu dânşii
însuşi Ion vodă, au luat puşci uşoară de la turci şi legându tabăra, s-au dus
înapoi şi s-au tras înapoi, la un sat, la Roşcani” (Grigore Ureche, Letopiseţul
Ţării Moldovei). Tabăra este întărită cu şanţuri şi care. Încercarea trupelor
otomano-tătare de a o risipi, s-a soldat cu un eşec. Atunci „s-au strânsu cu
toţii, cu cei de la goană, i-au încunjurat, mai nainte de apusul soarelui şi
toată noaptea i-au străjuit, să nu iasă dintr-acela loc. Daca s-au făcut zioă,
cu toate puşcile [tunurile] au început a bate într-înşii, ci nimica nu le strica,
că să îngropasă bine în şanţuri, … s-au apărat” (Ibidem).
În ziua de 11 iunie 1574, pe o căldură insuportabilă, lipsa apei şi
suferinţa oştenilor săi, l-a obligat pe domn să negocieze capitularea. Cere
conducătorului otoman, Ahmed paşa, să cruţe pe moldoveni şi cazaci, iar pe
el să-l trimită viu sultanului la Constantinopol. Ahmed paşa jură de şapte
ori pe Coran, iar Petru Şchiopul, de şapte ori pe Biblie, că toate cererile îi vor
fi împlinite.

33
Leonard Gorecki, „Descrierea resbelului ce a purtat Iuon, Domnul Moldaviei, cu Selim II, Împăratul turcilor, la început cu mare succes,
iar în urmă, trădat de Ieremia Cernăuțianul, moldovian, fu omorât de turci în contra credinței date și întărite prin jurământ” (1578), în
Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, Tom III, București, 1864, p. 281-286.
34
N. Costin, op.cit., p. 280.
35
satul Roscani a fost mai la nord de podul lui Rascu, pe dealul Ceausu de langa Sa-
tu-Nou (Novoselskoe), raionul Reni si a fost ars de tatari in totalitate.
14
 La Roșcani după o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan
Vodă s-a predat pe 14 iunie 1574, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în
schimb, cruțați.
Deşi i se garantase integritatea corporală, soarta îi era mai demult
pecetluită (la 2 iunie 1574 Selim II cerea regelui Poloniei să-l captureze dacă
se va refugia în Polonia şi să-l trimită la Poartă fie viu, în lanţuri, fie doar
capul lui), astfel că după patru ore de discuţii în cortul comandantului
otoman, Ion vodă a fost înjunghiat de beylebey-ul Rumeliei, Cighaleg Zadé
Iusuf paşa, un italian convertit la islam, i s-a tăiat capul, iar trupul, legat de
două sau chiar patru cămile, a fost dezmembrat, după care oştenii otomani
(urmând un vechi obicei turcesc) şi-au înmuiat săbiile în sângele eroului şi
au păstrat fragmente din oasele acestuia, sperând astfel să se împărtăşească
din vitejia sa. Grigore Ureche înregistrează ulterior o tradiţie populară despre
târârea şi "fărămarea" lui Ion vodă "de viu" între două cămile şi despre
aprecierea sa în legătură cu o astfel de moarte. Izvoarele contemporane
evenimentului vorbesc însă despre uciderea şi apoi sfârtecarea lui.36
Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci
spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea
mișelească a voievodului.37 Atunci a murit şi hatmanul Swierczewski38, dar
şi mulți soldați obișnuiți.

36
„Ajungând la turci, vorbi cu Paşii patru ore întregi, când Capigi-basia,
simţindu-se ofensat prin oarecare cuvinte ale lui Iuon, şi uitându-şi de
credinţa dată şi întărită prin jurământ militar, luă hangerul şi-l tăia în faţă
şi în pântece. Vulnerat astfel, îl apucară ianiciarii, şi pân a nu-şi da încă
sufletul, îi tăiară capul, iar trupul îl legară de picioarele a două cămile
care, gonite într-o parte şi alta, îl rupseră în bucăţi. Capul îl înfipseră într-
o suliţă lungă, trupul sfâşiat şi rupt în mici bucăţi, oasele le împărţia între
sine, în sângele lui încă cald îşi încrunta sabiele şi-l da cailor să bea,
rugându-se lui Dumnezeu ca să le dea şi lor inimă ca a lui Iuon Vodă şi
asemine măestrie de resbel. Aşa finit avu Iuon Vodă, bărbat memorabil,
care fu omorât prin perfidia turcilor cu atâta cruzime şi fărădelege, lăsând
întristarea şi părerea de rău în inimile tuturor”, a mai menţionat cronicarul
polonez Goretki.
Amintirea morţii sale cumplite a dăinuit mult timp la Constantinopol, unde la 24
aprilie/4 mai 1591, cu ocazia numirii ca domn al Ţării Româneşti a fiului său Ștefan
Surdul, ambasadorul imperial scria despre "Ion voievod care a fost rupt în patru,
atârnat de patru cămile".
37
Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. p. 425
38
Hetman Ivan Svirgovsky după un scurt asediu al Kilia a plecat să asaltă orașul. Cu toate acestea, turcii, pregătiți
pentru acest lucru, au aruncat în aer mai multe mine mari de teren în timpul atacului de către cazacii zidurilor și a
meterelor cetății. Exploziile sub ruinele ucise, după cum cred istoricii, nu numai mulți cazaci, ci chiar hetmanul.
Un detașament turc mare, care venea din spate din partea lui Ismael, a lovit simultan tabăra cazacilor, unde erau
concentrați mici gardieni, răniți, bolnavi și poliție. Toți au căzut în luptă.

15
 Asupra datei când a avut loc moartea, mai bine-zis asasinarea lui Ion
vodă cel Viteaz, în chip ciudat, istoriografia extrem de bogată a perioadei
evită să se pronunţe categoric. Data pluteşte în aer, precizându-se doar că
luptele s-au încheiat la Roşcani, vineri 11 iunie 1574, după care Ion vodă s-a
predat, în anumite condiţii, comandantului otoman şi a fost ucis. Ziua de
15 iulie 1574 în care ar fi fost omorât Ion vodă, după o însemnare grecească
relevată de Ilie Minea, este evident eronată.
Data morţii lui Ion vodă cel Viteaz se poate însă preciza. La 17 iunie
1574, aşadar, peste o săptămână după eveniment, principele Ştefan Bathory
îl anunţa pe împăratul Maximilian despre deznodământul conflictului turco-
moldovenesc care a avut loc la 11 iunie. B. Paprocki arată că Ion vodă s-a
predat turcilor a doua zi după sărbătoarea catolică Corpus Christi (10 iunie),
adică la 11 a lunii. In sfârşit, la 15 iunie 1574 o solie a lui Alexandru II
Mircea sosea la Braşov, vestind despre soarta lui Ion vodă. Intervalul este
optim pentru circulaţia veştii. O dată ca cea de 14 iunie propusă de o sursă
olandeză, acceptată în istoriografia românească nu se potriveşte. De altfel, şi
cronicile săseşti înregistrează moartea lui Ion vodă sub data de 10 iunie
1574, foarte apropiată de cea reală, din ziua următoare. La Sibiu un trimis
al domnului muntean anunţa moartea lui Ion vodă la 1 iulie 1574.
Mormântul a ceea ce mai rămăsese din Ion vodă cel Viteaz nu e
cunoscut. Capul înfipt într-o suliţă a fost dus apoi la Bucureşti, unde, în
anul următor, l-ar fi văzut Marciej Stryjkowski: „Capul lui l-am văzut eu
însumi în anul 1575, pironit în poartă, în Bucureşti, oraşul reşedinţă al
domnului Munteniei, Alexandru". S-a vorbit şi despre aducerea capului la
Constantinopol (Dinu Giurescu), deşi ştirea nu e confirmată de alte mărturii.

***
Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski și ca
domn, cu Maria Huru, fiica boierului Lupea Huru, pârcălab de Hotin. A avut
un fiu, Ștefan Surdul, domnitor în Țara Românească (iunie 1591 - noiembrie
1592).
După moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz, doi frați de-ai lui după mamă și
un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan "Nicoară" Potcoavă (Crețul),
Alexandru Sarpega și Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt

Odată înconjurați, forțele principale ale cazacilor s-au apărat cu disperare, au reușit să străpungă încercuirea și să se
retragă în direcția Moldovei moderne. Acolo, după lungi rătăciri și confruntări cu detașamente zburătoare turcești,
rămășițele detașamentului Hetman au reușit totuși să se conecteze cu colonelul Ganzha. A adus cazacii Hetman în
Ucraina.
Conform altor surse, turcii l-au capturat pe hetmanul Ivan Svirgovsky în timpul bătăliei în viață și abia atunci l-au
executat la Istanbul. Cazacii au avut mai mult noroc, au curaj apărat provocând pierderi la inamic, doar 16 au rămas
răniți și slab, în timp ce Fredro a scris că faima lui au câștigat de turci respectă întreaga națiune poloneză. Toate au fost
capturate, Kozlovski, Zadorskyy, Yanych, Zaleski, Kopytskyy, Rozhkovska, Sokolovsky Lybyzovskyy, Chyzhovskyy,
Sadzinskyy și hatmanul Svirchovskyy. Hetman și-a folosit șederea în închisoarea de la Istanbul, și-a amintit toate
locurile importante și apoi și-a folosit cunoștințele pentru călătoriile pe mare către Istanbul. Toți au fost răscumpărați în
timp, când au strâns bani pentru ei, din captivitate.
De asemenea, alte surse arată că acesta a reuşit săî scape, dar a murit în anul următor.

16
frate și un alt nepot au fost doar pretendenți: Constantin (frate) și Lazăr
(nepot)39.

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor,

Editura Meronia, Bucureşti 2011
Stroea, Adrian, col. conf. univ. dr., Băjenaru, Gheorghe, lt. col - Artileria
română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2010 ISBN 978-606-524-080-3

1. Enciclopedia Cugetarea, 1940 - Lucian Predescu;

2. Istoria românilor, 1975 - Constantinn C. Giurescu, Dinu C. Giurescu;

S.Moraru, Ioan-Vodă cel Cumplit, editura Hyperion, Chişinău, 1990.

Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.125-130.
. Ureche, Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. – Chişinău, 1990. – P. 101; Documente privind Istoria
Romвniei. A, XVI, vol. III. – P. 10.
2. Giurescu, D.C. Ion Vodă cel Viteaz. – Chişinău, 1992. – P. 17.
3. Iorga, N. Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. – Bucureşti, 1899. – P. 330–332.
4. Hasdeu, B.P. Opere alese. Vol.II. – Chişinău, 1967. – P. 18–20.
5. Ibidem. – P. 21.
6. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 29, 31, 34-35.
7. Holban, T. Henric de Valois en Pologne et les Roumains, оn “Academie Roumaine de la section historique”. XXIII. – I. (1947).
–P. 124.
8. Hurmuzaki, E. Documente. Supl. II, Vol. I. – P. 269.
9. Hurmuzaki, E. Documente, II, I. P. 630-631.
10. Ureche, Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei – P. 103; Costin N. Letopiseţul Ţării Moldovei. – Bucureşti, 1942. – P. 517-518.
11. Горецки Л. Описание войны Ивана, господаря волошского. Мемуары отно¬сящиеся к истории Южной России. T.I. –
P. 217.
12. Documente privind istoria Romвniei. A. XVI, III. – P. 29-30, 75-76, 156-157.
13. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 63.
14. DIR A. XVI, III. – P. 34.
15. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 85.
16. Hurmuzaki, E. Documente. Vol. XV, I. – P. 408-411; P. 650-652.
17. Gonţa, Gh. Ţara Moldovei şi Imperiul Osman. Chişinău, 1990. – P. 101.
18. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 104.
19. Hurmuzaki, E. Documente. Supl. II, Part. I. – P. 686-687.
20. Hurmuzaki, E. Documente, supl. II, part. I, p. 682.
21. Giurescu, Dinu C. Op. cit. – P. 109.
22. Ureche, Gr. Op. cit., оn “Letopiseţul Ţării Moldovei”. – P. 105.
23. Giurescu, Dinu C. Op. cit., p. 150-173.
24. Ureche, Gr. Op. cit., оn “Letopiseţul Ţării Moldovei”. – P. 106.
25. Istoria Romвnilor, vol. IV, p. 471.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.125-130.

39
1940 - Lucian Predescu -- Enciclopedia Cugetarea, p. 425.

17