ogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său

vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior
sub numele de Petru Aron.[8] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:

„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese
cu Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan,
poftit la țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte
urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și,
prinzându-l, îi tăie capul.”[9]

_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în
Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.
[10]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.[11]:p. 71

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră
prin căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici,
regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind
căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu - toate
trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui
Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria,
fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.[12]:p. 25

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore
Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon
Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon
Împăratul, iară nu soră.[1]:p. 36 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această
căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și
Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni
distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se
mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467,
posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.
[13]:pp. 449-440

La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia

domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac,
fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”,
iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească.[14]:pp. 585-587
Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic,
care a durat atâta timp cât acest interes a existat.

„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul
intră in stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca
soție pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și
duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[13]:p. 398

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna.[1]:p. 36

În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna
Voichița, fata Radului Vodă.[1]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea
domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind
înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un
băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și
înmormântată la Mănăstirea Putna.[13]:pp. 398-401

Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din
Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș.[13]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim,
a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[6]:p. 280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi,
fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.[15]

Personalitatea
Mihail Kogalniceanu utexas.jpg
Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și
chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț,
întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice
biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său.
Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi,
orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit,
îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate
monumentele, toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția
stăpânitori.
_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[16]:p. 195
Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui
Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat
izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe
relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de
contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de
Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic,
fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită
de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări,
scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în
încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru
deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și
caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip
repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat
proprii.”[17]:p. 449

Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor
câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime
medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).

„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și
plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete
pe spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră
de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani,
să șchiopăteze.”[17]:p. 519

_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O
istorie a lui Ștefan cel Mare
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături
specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit
să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar
fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc.

„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare

neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui
timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de
răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [13]:p. 408

_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare

Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius
(Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”,
unde remarca privind lipsa de credință se referea la presupusa încălcare de către
Ștefan a jurământului de suzeranitate față de regele Ungariei.[17]:p. 457 La rândul
său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire
abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de
către cei tineri, vulpe șireată.” [18] Iar un document din arhivele statului
venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și
prudent”[13]:p. 417

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel

Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in
același timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia
creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au
manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul
evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât
și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La
rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul
îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari,
omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși
acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii
creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra
supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației
necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către
societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice,
politice sau militare.[7]:p. passim[13]:passim[17]:passim Cronicarul maghiar
Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea
neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și gloria faptelor sale[17]:p. 457

Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când
tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad
Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei
căzute în stăpânirea turcilor. [13]:p. 415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare (reconstituire).

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre
Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de
oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul
moldoveni din Țara de Jos.[10]:p. 13[19]:p. 59

Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată
cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a
fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la
14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia
calea exilului, în Polonia.[7]:p. 54

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în
săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o
mică oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca,
la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin
silnicie.”[19]:p. 59

_____ Cronica lui Ștefan cel Mare