Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d.

2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare

sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost
domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani,
cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine
peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de
domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii
prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate,
fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o
armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau
susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii –
și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman,
Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat,
fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa
de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de
cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei,
Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o
componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din
corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele
mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic
împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui
Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din
Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul
Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al
II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în
bătălia de la Valea Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte
bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și
autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de
mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.
Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare
și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia
imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte
copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succeda la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
 Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe
omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândeai,
acolo îl aflai.

La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze și pentru
aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se ridica
deasupra biruitorilor.

_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei[3]:p. 65

Biografie și familie

Evdochia de Kiev

Maria de Mangop
 Maria Voichița

Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al
viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui
Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi
cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai
avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora.[4][5][6]:p. 35
Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438[7] sau 1439.
[6]:p. 36
Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a
petrecut-o la reședința familiei.
În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara,
învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se
proclamă domn.[8]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde va încerca să își recapete
tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a căpăta sprijinul și protecția
polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.[8]:p. 47
La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere a
suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare,
pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice
dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este
menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima
atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[9]:p. 26 Din menționarea de către tatăl său ca
asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă
impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.[6]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt
fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron.[10]
Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:
„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu
Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la
țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai
cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.” [11]

_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în Transilvania și apoi
în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.[12]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să
moară la 4 noiembrie 1465.[13]:p. 71
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe
matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui
Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită – după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu –
toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de
la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara
Românească.[14]:p. 25
Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-s-au
doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul cel
leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.[3]:p. 36 Căsătoria a durat
doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în
1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind
îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al
Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica
Mirăuți din Suceava.[15]:pp. 449-440
La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul
regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de
„domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie
împărătească.[16]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic,
care a durat atâta timp cât acest interes a existat.
„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in
stăpânirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe
moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la
altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[15]:p. 398

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche pristăvitu-
s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.[3]:p. 36
În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița, fata
Radului Vodă.[3]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița
supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Din
căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată
în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna.[15]:pp. 398-401
Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău, mama
viitorului domn Petru Rareș.[15]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a
fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[8]:p. 280
Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la
Mănăstirea Putna.[17]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul
nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel
Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice
bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice
puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.

În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile și
instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori.

_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[18]:p. 195

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o
întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar
multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate
funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova.
Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de
laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor
foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv,
în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau
cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și
epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu
adevărat proprii”.[19]:p. 449
 Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise
păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm,
după standardele vremii).
„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină,
cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu
mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana
de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.” [19]:p. 519

_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O
istorie a lui Ștefan cel Mare

Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui
temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de
manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau
mânie, imprudența, etc.
„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare
neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui
timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de
răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [15]:p. 408

_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare

Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl
portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se
referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de suzeranitate față de regele
Ungariei.[19]:p. 457 La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire
abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe
șireată”.[20] Iar un document din arhivele statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în
viață, teribil și prudent”.[15]:p. 417
Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în
el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in același timp, două însușiri, ce nu s-au
exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă.
Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru
caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și
pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de
cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila,
omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc.
Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau
musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către
aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la
judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități
dinastice, politice sau militare.[9]:p. passim[15]:passim[19]:passim Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius,
referindu-se la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima
și gloria faptelor sale.[19]:p. 457
Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot nechibzuita
tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a
întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor.[15]:p. 415
Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare (reconstituire)

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii
Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni
oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos.[12]:p. 13[21]:p. 59
Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a
atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de
luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din
nou înfrânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.[9]:p. 54
„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în
săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică
oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la
Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin
silnicie.”[21]:p. 59

_____ Cronica lui Ștefan cel Mare

Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate de-a lungul vremii. Majoritatea
istoricilor (Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au propus ca loc al bătăliei
localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind de la relatările cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol,
pornind de la o versiune a letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus că lupta a avut loc la Joldești,
în ținutul Botoșani.[12]:p. 13 Cea mai plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică
drept loc al bătăliei localitatea Dolhești, de pe valea râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul
menționat în cronica germană – Dolschecht, dar luând în considerare că acest sat aparținea surorii
sale, căsătorită cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.[22]
După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie publică
de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.
„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună
cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au
intrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un
glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și
l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă
steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul Sucevii.”[3]:p. 35

_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă

Consolidarea bazei politico-sociale

Pecetea lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

 Sigiliul Moldovei

Stema lui Ștefan cel Mare (1502)

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal
consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele
direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și
acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza
meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu
vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc -
prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de
membri ai familiei sale.[12]:pp. 16-17
În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o
preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii libere.
Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de
obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii săi în schimbul garantării de către domn
a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se bucura de vreo garanție din
partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.[12]:p. 48
Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze
serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan avea să
facă o reformă radicală în sistemul relațiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea
serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului.
Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația privilegiată a marii
boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul în care Ștefan a implicat în
chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care executau serviciul militar fără a primi în
schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca bază socială a țării, s-a diminuat în in
mod esențial.[12]:pp. 112-114
 Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste de țară, am putea zice
în oameni de arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a fost actul politic mai
însemnat, care lămurește puterea și politica marelui domn. El a fost un mare
colonizator de oșteni. Toate «locurile pustii», adică fără proprietar, erau de drept ale
domniei și domnul coloniza pe ele oșteni-plugari. Aceștia au format puterea de
neînfrânt a domnului, înăuntru și în afară.[14]:p. 16

_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare

Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în
diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță.[12]:p. 36[23]
Relația cu marea boierime

Sala Tronului

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism domnesc,
cu puține manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a evoluat în timp, pe
măsură ce autoritatea centrală a domnului se întărea. Astfel, în primii ani de domnie, Ștefan a căutat
să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe
Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul
Mihu.[8]:p. 74
Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al
conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite.
Pentru a-și consolida puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat aceste
posturi de mare răspundere doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al
importanței pe care o aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna înaintea dregătorilor de curte, cu
excepția marelui vornic.[9]:p. 109
În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor dregători, mulți rămânând în
aceeași poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi: marele spătar Câlnău – optsprezece ani,
marele vistiernic Iuga – douăzeci și unu de ani sau marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de
ani. Acest lucru a asigurat totodată și o mare stabilitate administrației țării. [9]:p. 109
Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei
patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 – când au fost decapitați trei mari boieri în frunte
cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 – cu două zile înainte de moartea sa,
care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea capilor
conspirației.[8]:p. 129, 267
Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială

Agricultura

Infrastructura
Infrastructura de transport a Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare era slab dezvoltată,
neexistând drumuri construite sau întreținute de autorități.
„Drumurile erau niște simple urme de șleauri, de-a lungul anumitor văi sau pe anume
direcții, pe care experiența le arătase ca mai prielnice pentru comunicarea între două
ținuturi sau localități. Starea lor, ca pretutindeni de altmintrelea în acele vremuri, era
foarte rea, căci ele erau fie acoperite de un strat gros de praf, fie adevărate mocirle cu
gropi adânci.”[24]:p. 154

Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri, iar dacă acestea erau prea adânci, pe poduri
umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile mai mari sau de piatră, peste pârâuri.
Principalele puncte de trecere prin vad a marilor râuri erau la Verișcani și Reuseni, pe Siret, Țuțora
și Cernăuți, pe Prut, Vadul Jorii, pe Nistru și Bătinești pe Putna. Poduri umblătoare erau la Târgul
Siret, pe Siret, Cernăuți, pe Prut și Roman, pe Moldova.[24]:p. 155
Comerțul

Administrația financiară
Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și
taxe vamale. Domnul avea monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și
monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase. Vămile erau așezate pe principalele
artere comerciale. Sistemul vamal cuprinde vămile externe, dispuse pe frontieră și vămi interne.
Vama de import se plătea doar la Suceava iar vama de export la vămile externe de la Cernăuți
(pentru Regatul Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman), Cetatea Albă (pentru Regatul Crimeii),
Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna (Țara Românească). În plus mai existau vămi interne unde
se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad și Tecuci.[9]:p. 88[12]:p. 72
Ca surse secundare de venit o reprezentau arendele încasate de la proprietarii de case si atelierele
meșteșugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia parte din lucrul judecat) și
veniturile satelor și ocoalelor domnești. Domnul devenea de asemenea proprietar de drept al
moșiilor rămase fără moștenitor precum și a celor confiscate de la boierii condamnați pentru
„hiclenie” (trădare).[12]:pp. 71-72
Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie - gros
moldovenesc, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității. Monedele erau
confecționate din argint, cu un diametru de 13 milimetri, având ștanțate stema țării și inscripțiile
MONETAMOLDAVIE pe avers și STEFANVSVOIEVODA pe revers. Valorile erau de un gros și o
jumătate de gros.[9][25]:p. 297
Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică, baterea monedelor fiind determinată în primul
rând de scopuri politice - plata serviciilor militare prestate de boierime sau a mercenarilor și mai
puțin pentru facilitarea schimburilor comerciale, care se bazau în continuare pe monedele emise de
mai puternicele state vecine.[25]:p. 353

Spațiul Carpato-Danubiano-Pontic În 1457 AD, la începutul domniei lui Ștefan cel Mare.

Politica externă

Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică externă

Mahomed al II-lea

Cazimir al IV-lea

Matei Corvin
 Ivan al III-lea

Mengli Ghirai

Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare.

În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei mari perioade, fiecare cu obiective
specifice.[12]:p. 7 La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul
încercărilor de hegemonie ai celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de
instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de
cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde necesitatea pentru tânărul domn de a duce o
politică externă realistă și echilibrată.[26]:p. 516
„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în lunga și
viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în
ceartă cu celălalt.”[15]:p. 408

_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție deosebită dezvoltării
instituției însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai important
dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie
demnitatea de logofăt a fost îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457 – 5
februarie 1468), Toma (28 iulie 1468 – 26 august 1474) și Ioan Tăutu (14 aprilie 1475 – 7 octombrie
1503).[27]:p. 38 Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni din această perioadă, menționați pentru modul
cum au condus soliile încredințate de domn au fost logofătul Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.[28]:p. 10 [29]
Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate.
La 1462–1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se
luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la
1469–1479 e în luptă cu muntenii – ungurii și turcii nu intervin; la 1475–1476 luptă cu
turcii – polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477–1480 luptă cu muntenii, ajutat de
unguri; la 1481–1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497–
1499 luptă cu polonii – ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu
tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.[14]:p. 27

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

1457–1469
Prima perioadă, între 1457–1469, este caracterizată de acțiunile politice și militare pentru
recunoașterea externă și consolidarea domniei. În acest sens erau vizate întărirea poziției Moldovei
pe scena regională și recâștigarea libertății de acțiune a țării, simțitor îngrădită în deceniile
anterioare. Imediat după înscăunare au loc ciocnirile cu polonii care-l adăposteau pe Petru Aron și
cu care avea să încheie pace în 1459. Urmează încercările de cucerire a Chiliei, luptele de la Baia
cu Matei Corvin, de la Lipnic cu tătarii și atacul Țării Românești și arderea Brăilei. Tot în această
perioadă a reînnoit privilegiile comerciale pentru negustorii din Brașov și Lvov și a inițiat contactele
cu mănăstirile de la Muntele Athos.[30]:pp. 8-9.[26]:p. 516
1470–1486
Cea de-a doua perioadă, între 1470–1486, a fost cea mai complicată și dificilă din timpul domniei
sale, fiind perioada de apogeu a conflictului cu Imperiul Otoman. O primă constantă a politicii
externe a lui Ștefan în această perioadă a fost atragerea Țării Românești în coaliția antiotomană.
Primul episod l-a reprezentat conflictul cu Radu cel Frumos, concretizat în patru campanii militare
desfășurate între 1469-1473, încheiat cu victoria lui Ștefan.[26]:p. 522-524 În același context, Ștefan a
intervenit și a numit patru domni în Țara Românească: Laiotă Basarab, Vlad Țepeș, Basarab cel
Tânăr Țepeluș și Vlad Călugărul, împotriva unora dintre aceștia fiind nevoit să ducă campanii
militare pentru a-i scoate din domnie, pentru că i-au trădat încrederea. [30]:pp. 9-10
O a doua linie majoră a politicii externe a perioadei a fost de a avea liniște și eventual sprijin în lupta
antiotomană din partea vecinilor mari, în acest scop încheind „pace trainică și veșnică” cu Matei
Corvin, în 1475 și depunând jurământ de vasalitate și credință lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei,
la Colomeea, în 1485. În aceeași direcție se înscrie scrisorile și soliile trimise Papei de la Roma și
conducătorilor Veneției, cea mai cunoscută fiind solia lui Ioan Țamblac din 1477.[30]:pp. 10-12[31]:p. 89
Obiectivul principal al politicii externe în această perioadă avea să fie însă încercarea de a asigura
integritatea teritorială a Moldovei și independența față de Imperiul Otoman. [8]:pp. 151-216
„S-a întâmplat ca atunci când toți principii supuși stăpânului (Mehmet al II-lea - n.n.) au
aflat că Zucha-Zan (Uzun Hasan, hanul turcmenilor – n.n) intrase în luptă împotriva lui,
ei s-au veselit cu toții, zicând: «Acum, Mehmet va fi nimicit. Ceea ce el ne-a făcut nouă,
îi va face lui acum Dumnezeu... ». Și s-au răsculat împotriva turcilor... Între ei se afla și
domnul Valahiei Mici (Moldova – n.n)... Dat fiind că țara sa e mică și locuitorii ei sunt
 puțin numeroși, dar cu toții viteji, care se adăpostesc în munți și văi, cine ar avea
îndrăzneala să se apropie de ei? Așadar, când a aflat că Zucha-Zan a pornit la luptă
împotriva stăpânului său, sultanul Mehmet al II-lea, Ștefan a început să urzească fel de
fel de planuri. Pe ascuns, a pus capăt supunerii sale și și-a scuturat umerii de povară...”
[26]:p. 525

______Elia ben Elkana Capsali - Istoria Otomană

În acest sens Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă în 1473, a condus două campanii
majore antiotomane – cele din 1475 și 1476, precum și alte patru campanii minore – cele pentru
apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor turcești conduse
de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din în 1485-1486.[30]:pp. 11-13
La începutul anilor 1480, contextul regional începea să se schimbe. Polonia înclina tot mai mult să
coopereze cu turcii, Ungaria acorda prioritate Europei Centrale, Țara Românească fusese readusă
sub controlul Porții iar Hanatul Crimeii redevenise vasal acesteia.[26]:p. 539 După cucerirea de către
turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern european, Ștefan decide în 1487 să încheie
pace cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia
a statalității și independenței Moldovei.
„Anul 892 (1487). În zilele când Davud-pașa a plecat în expediție în Arabia, a venit un
sol din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace”.[32]:p. 329

_______Cronica turcească

Spațiul Carpato-Danubiano-Pontic în 1504 AD, la sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare.

1487–1504
După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a domniei,
Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică.
În acest sens a dezvoltat un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și
Marele Ducat al Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii influenței polone. După victoria de la Codrii
Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pace cu Regatul Poloniei.
Ultima sa mare acțiune diplomatică au fost negocierile cu polonezii, din 1502-1503, pentru restituirea
Pocuției, negocieri rămase fără succes.[12]:p. 8[26]:p. 545-554
La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace încheiate cu
toți vecinii săi. Ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost
de a menține pacea cu Imperiul Otoman, „socotindu din toții mai puternicu pre turcu și mai înțeleptu”.
[3]:p. 66
 „Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaș legăturile bune cu ungurii. Turcii din cetățile
de la Dunărea-de-jos se stâmpărase; Mengli-Ghirai, Hanul Crâmului, socrul lui Selim,
fiul cel mai mare al Sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei. Numele
«Moldoveanului» era cunoscut cu cinste în lumea întreagă, și polonii înșiși, dușmanii
bătrânețelor sale, recunosteau fățis ce putere cuminte pleacă din sufletul acestui om
cum nu se găsește ușor un altul.” [8]:p. 266

_______Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare

Puterea armată

Concepția Bătăliei de la Baia, 1467

Oșteni moldoveni

Sabia lui Ștefan cel Mare

 Oștean moldovean

Arc scurt moldovenesc

Tun pe afet mobil

Arta militară
Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui Ștefan derivă din obiectivul politic pe
termen lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului moldovenesc.” [24]:p. 222
Caracteristica esențială a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel că acestea au urmărit
nimicirea armatelor inamice și nu realizarea de cuceriri teritoriale.[33]
Ca forme principale a acțiunilor militare la nivel strategic, Ștefan a utilizat atât defensiva strategică,
cât și ofensiva strategică, în funcție de obiectivul politic urmărit. Defensiva strategică avea, de
regulă, ca etape principale apărarea pe frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă și urmărirea, fiind
adoptată de Ștefan în marile campanii din 1475, 1476, 1497, când a avut de înfruntat inamici cu mult
superiori din punct de vedere al numărului și înzestrării. Ofensiva strategică avea, de regulă, ca
etape principale mobilizarea si concentrarea în secret a forțelor, respingerea trupelor de acoperire
adverse, bătălia decisivă și urmărirea. Ea a fost adoptată de Ștefan în campaniile din 1473 și 1481
care au avut ca obiectiv schimbarea domnilor pro-otomani din Țara Românească. [24]:pp. 154-190[33][34]:pp. 101-
160

Bătălia decisivă – dusă individual sau în cadrul unei campanii – avea ca obiectiv nimicirea grupării
principale de forțe a inamicului, și determinarea acestuia să renunțe la continuarea acțiunilor
militare. În aceste bătălii Ștefan a utilizat cu precădere manevra de forțe, adaptată la condițiile de
teren, anotimp și starea vremii, pentru a anihila avantajul numeric al inamicilor, cum a fost cazul în
bătăliile de la Baia și Codrii Cosminului. Când condițiile erau favorabile, a fost utilizată inducerea in
eroare a inamicului, prin acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia, când orașul a fost incendiat în mai
multe locuri, simultan, sau la Vaslui, când o mare parte a armatei otomane a fost atrasă și
imobilizată într-o zonă mlăștinoasă.[24]:pp. 154-190[33][34]:pp. 101-160
„Nu e puțin lucru ca același stăpânitor al unei țări mici să învingă pe rând pe toți vecinii
lui: munteni, unguri, poloni, tătari, turci. Și nu e vorba de cine știe ce oști provinciale:
Matei Corvin, Ioan Albert, Mahomet II au năvălit în Moldova cu toate oștile marilor lor
ținuturi și toți s-au întors rușinați.” [14]:p. 28

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

Organizarea armatei
Armata Moldovei era una nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict armat. Forțele
armate erau constitute din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”.[34]:p. 174 [35] Marea majoritate a
acțiunilor militare ale lui Ștefan au fost duse de „oastea cea mică”, formată din cetele boierești și
curteni.[36]:p. 292
Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze serviciul militar și
să meargă la război, de fiecare dată când erau chemați de domn.[9]:p. 503 Boierii cu cetele lor,
reprezentau nucleul armatei. Ei constituiau elementul cel mai numeros și cel mai puternic. Din rândul
acestora, un corp separat era reprezentat de „curteni” sau „slujitori”, adică boierii care îndeplineau
dregătorii locale sau naționale în sistemul administrativ. Numărul curtenilor și slujitorilor era de
câteva mii. Curtenii făceau serviciul prin rotație la curte, asigurând paza domnului și îndeplinind
diferite slujbe sau servicii.[9]:pp. 503-507 [36]:pp. 290-308 Ceilalți proprietari de pământ, se adunau, în caz de
război, grupați pe ținuturi, sub comanda pârcălabului de ținut, după care se deplasau la locul de
adunare a oștirii stabilit de domn, denumit „vileag” sau „beleag”.[9]:p. 507[12]:p. 110
„Oastea cea mare” sau „țara” era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare primejdie, când
erau chemați sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Oastea cea mare cuprindea, pe lângă
„oastea cea mică”, răzeșii, orășenii, țăranii fără pământ din satelor domnești, boierești și
mănăstirești, străjerii și călărașii. Ștefan a mobilizat oastea cea mare doar de două ori, în campaniile
antiotomane din 1475 și 1476.[9]:p. 511[37]:p. 44
Când erau chemați la oaste răzeșii erau obligați să se prezinte și ei la vileag, dacă nu călări și
întrarmați ca vitejii, măcar cum ii ajutau împrejurările, pregătiți pentru a lupta pedestru.[34]:p. 178
Orășenii aveau obligația ca, în caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe cheltuiala lor și
să-i pună la dispoziția domnului. O categorie militară distinctă era reprezentată de „străjeri” și
„călărași”, locuitori ai satelor de graniță care asigurau paza frontierei Carpaților, respectiv a Nistrului.
[9]:pp.504-510

Armamentul
Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza toate categoriile principale de armament disponibile pe plan
european în a doua jumătate a secolului al XV-lea.[38]:p. 45
Armamentul folosit poate fi categorisit în două mari categorii: armament defensiv și armament
ofensiv. Armamentul defensiv, destinat protecției luptătorului era format din scut, cămașă de zale,
platoșă și mai rar, armură. Țăranii chemați la oaste purtau pentru protecție haine de in matlasate,
groase de 3-5 centimetri, cu cusături dese sau cojoace din piele.[9]:p. 512[24]:p. 139
Armamentul ofensiv era format din arme albe și arme de foc. Armele albe erau reprezentate de
arme de tăiere și împungere (spade, săbii, pumnale, cuțite de luptă), arme de aruncare și împungere
(lănci și sulițe), arme de lovire și tăiere (securi și topoare de luptă, halebarde), arme de lovire și
izbire (ghioage, măciuci, buzdugane) și arme de aruncare la distanță (arcuri și arbalete).[38]:p. 46
Armele de foc erau portative, de calibru mai mic și cu țeavă lungă (sânețe, archehuze) și grele, de
calibru mare, cu țeava scurtă, duse pe care sau tractate (bombarde și tunuri).[24]:p. 144 Referitor la
numărul armelor de foc s-au păstrat doar o serie de mențiuni vagi: «in buona copia bombarde» (în
1475), «quantita d'artegliaria», «foarte multe tunuri mai mici și mai mari», «il y avoit de bonnes
batteris». Singura cifră exactă, se referă la bătălia de la Podul Înalt, unde sunt menționate 20 tunuri
și de a se trage șapte lovituri de fiecare piesă.[24]:p. 152
Armamentul din înzestrarea oștii moldovene era potrivit în principal pentru lupta corp la corp. Armele
destinate pentru lupta la distanță permiteau executarea doar a câteva lovituri izolate, până la circa
9oo metri (cu arme de foc și arbalete), precum și o bătaie eficace dar pe termen scurt, cu gloanțe si
săgeți, pe o distanță de circa 200 metri, înaintea și pe flancurile dispozitivului de luptă. [24]:p. 154
Armamentul alb se fabrica în cea mai mare parte pe plan local, în țară, având în vedere necesitatea
ca inclusiv oastea cea mare să fie înarmată corespunzător.[24]:p. 155 După cum arăta Jan Duglosz,
Ștefan dacă prindea pe vre-un țăran fără săgeți, arc și sabie, ori că n-a venit la oaste cu pinteni, fără
milă-l osândea la pierderea capului. [34]:pp. 179
Armele albe mai sofisticate precum și armele de foc erau procurate din import. Armamentul vecinilor,
cu excepția tătarilor, era in genere mai puternic (cel defensiv – la unguri și polonezi, artileria – la
turci, polonezi și unguri) și mai numeros în arbalete și arme de foc, comparativ cu cel al
moldovenilor.[24]:p. 155
Sistemul de fortificații

Cetatea Albă
 Planul Cetății Sucevei

Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente ca
element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic și militar
major, asigurând celui ce le stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol
decisiv în câștigarea campaniilor și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a
determinat retragerea lui Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a
determinat retragerea regelui polon Ioan Albert.[14]:p. 28
Ștefan a conceput sistemul de cetăți urmărind trei mari obiective: apărarea granițelor – în special la
vadurile Nistrului, supravegherea locurilor de trecere din interior și apărarea capitalei, Suceava. La
urcarea pe tron în Moldova existau trei cetăți de zid – cele ale Sucevei, Neamțului și Hotinului și o
cetate de pământ și lemn – cea a Romanului.[9]:pp. 509-521 În timpul domniei, Ștefan a cucerit cetățile de
zid de la Chilia și Cetatea Albă (1462) și cetatea de pământ și lemn de la Crăciuna (1482). Totodată,
a construit cetățile noi de zid de la Chilia (1479) și Roman (1483), precum și cetățile de pământ și
lemn de la Orhei (1470) și Soroca (1499).[9]:pp. 521-524 [34]:pp. 63-70 [30]:pp. 9-17
Cetățile erau așezate, de regulă, pe poziții dominante, cu posibilități bune de observare și
supraveghere. Datorită configurației terenului, asediul lor era adeseori dificil și garnizoana, chiar
foarte redusă, putea rezista multa vreme. Ca semn al importanței lor militare și politice, portarul
Sucevei îndeplinea și funcția de hatman (conducător al armatei) iar pârcălabii cetăților mari ocupau
primele poziții în Sfatul Domnesc.[9]:p. 520[24]:pp. 128-130

Războaie și bătălii
Articol principal: Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare.

Aspecte generale

Theodor Aman, Bătălia de la Șcheia

Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate („bătăliilor”) la
care a participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului
moldovean făcută în 1502 medicului venețian Matteo Muriano: „eu sunt înconjurat de dușmani din
toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător
în 34 și am pierdut 2”.[39] Într-o analiză detaliată, istoricul Alexandru Boldur mai identifică suplimentar
alte patru incursiuni armate la care Ștefan nu a participat, acestea fiind conduse de alți comandanți,
numiți de domn.[12]:p. 326
O clasificare sintetică a tipurilor de conflicte armate, la care a participat oastea moldoveană sub
conducerea lui Ștefan cel Mare, este prezentată în tabelul alăturat. [12]:p. 327[30]:pp. 7-19

1457–1469 1470–1486 1486–1504

Războaie 1467 – Regatul 1473 – Țara Românească 1497 – Regatul Poloniei

Ungariei (Baia) Codrii Cosminului
1475 – Imperiul Otoman
(Vaslui)

1746 – Imperiul Otoman

(Războieni)

1481 – Țara Românească

(Râmnic)

Bătălii 1457 – Petru 1485 – Hroiot

interne Aron (Doljești)

Bătălii 1459 – Regatul 1471 – Țara Românească 1486 – Imperiul otoman

externe Poloniei (Soci) (Șcheia)

1469 – Hanatul 1474 – Țara Românească 1498 – Regatul Poloniei

Crimeii (Lipnic) (Galiția și Podolia)
1475 – Imperiul Otoman
1502 – Regatul Poloniei
1476 – Hanatul Crimeii

1476 – Țara Românească

1485 – Imperiul Otoman

(Cătlăbuga)

Asedii 1462 – Chilia 1474 – Teleajen 1489 – Camenița

 1462 – Chilia 1482 – Crăciuna

1485 – Cetate Albă și Chilia

Incursiun 1461 – Regatul 1470 – Țara Românească 1490 – Regatul Poloniei

i Ungariei (Brăila, Cetatea de Floci)
1491 – Regatul Poloniei
1469 – Regatul 1480 – Țara Românească
Ungariei 1493 – Regatul Poloniei
(3 incursiuni)

1495 – Podolia
(Breaslav)

Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din
Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în
ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului
Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).[12]:p. 326
Marile bătălii
Bătălia de la Baia

Articol principal: Bătălia de la Baia.

Bătălia de la Baia

Bătălia de la Baia a avut loc în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, la aproape o lună de la invadarea
Moldovei de către armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin. Campania regelui ungar
venea după o serie de incidente care tensionaseră foarte mult relațiile dintre cele două state, cum ar
fi dezvoltarea legăturilor cu Regatul Poloniei, incursiunea în secuime din 1461, cucerirea Chiliei în
1465 și găzduirea de către regele ungar a unor pretendenți la tron, ca Petru Aron sau Berindei.
Cauza imediată a constituit-o sprijinul direct pe care Ștefan îl acordase răscoalei ardelenilor
împotriva regelui ungar, din 1467.[9]:p. 57 [40]:p. 119
Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oștii ungare, numărând circa 40.000 de
oșteni, prin pasul Oituz, urmată de asedierea și distrugerea orașelor Târgu Trotuș, Bacău, Roman și
Târgu Neamț. La 7 decembrie armata ungară a ajuns la Baia.[40]:p. 120
Având în vedere pericolul iminent ca inamicul să atace capitala țării, Suceava, Ștefan decide să
execute o lovitură decisivă, prin surprindere, asupra trupelor ungare cantonate la Baia. Forțele
moldovene, de circa 12.000 de oameni au atacat orașul în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, din trei
direcții, după ce în prealabil au dat foc întăriturilor de lemn care îl protejau. După lupte îndârjite
desfășurate toată noaptea, armata ungară a fost nevoită să abandoneze orașul și să se retragă spre
Transilvania, regele Matia însuși fiind rănit în luptă. Retragerea a fost favorizată și de inacțiunea
unuia dintre corpurile de armată moldovene, condus de vornicul Crasnăș, care ulterior va fi judecat
pentru trădare, condamnat la moarte și executat.[8]:pp. 114-116[9]:p. 57[40]:p. 120
Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria, Bătălia
de la Baia reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat domnia, punând
capăt, prin măsuri dure, opoziției unei părți a marii boierimi, totodată crescând semnificativ prestigiul
său în plan extern.[40]:p. 121[41]:p. 100
„Obiectivele acesteia - înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la
Suceava, aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar - nu au putut fi
atinse, ceea ce a echivalat cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar.” [41]:p. 100

______Petre Otu, Baia

Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt

Articol principal: Bătălia de la Vaslui.

Bătălia de la Războieni-Valea Albă

Articol principal: Bătălia de la Valea Albă.

Bătălia de la Codrii Cosminului

Articol principal: Bătălia de la Codrii Cosminului.

Bătălia de la Codrii Cosminului s-a desfășurat între 26-30 octombrie 1497, lupta principală având loc
în Codrii Cosminului, o zonă împădurită situată la circa 100 km nord de Suceava, pe teritoriul
actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din regiunea Cernăuți, Ucraina. Bătălia a
opus oastea Moldovei, sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea Uniunii Polono-Lituaniene,
comandată de regele Ioan I Albert.[41]:pp. 129-134
Regele polon a pătruns pe teritoriul Moldovei, sub pretextul unei acțiuni antiotomane având ca scop
eliberarea cetăților Chilia și Cetatea Albă, de sub stăpânirea otomană. Scopul ascuns al expediției îl
constituia instalarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Sigismund și scoaterea Moldovei de sub
influența Regatului Ungar.[12]:p. 268

Arta, cultura și religia

 Mănăstirea Putna

Mănăstirea Voroneț

Mănăstirea Neamț

Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a constituit și în planul realizărilor de ordin cultural și spiritual
momentul de apogeu al creației artistice din epoca medievală a Moldovei. Elementele de artă și
civilizație păstrate din această perioadă reflectă posibilitățile tehnico-materiale existente, viziunea
despre lume a omului medieval, precum și diferitele influențe externe, manifestate în special în
domeniul arhitecturii.[42]:p. 699 Din creațiile artistice care s-au păstrat, Ștefan se prezintă atât ca un
tradiționalist, continuator al moștenirii bizantine, dar și ca un principe renascentist, animat de un
puternic spirit înnoitor.[43]:p. 255
„Ștefan moștenește de la înaintașii săi în primul rând respectul și admirația față de tot
ceea ce reprezenta tradiția concepției bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul și
ceremonialul de curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepția
religioasă și organizarea Bisericii, legislația, cultura și arta.” [43]

______ Corina Nicolescu, ''Arta epocii lui Ștefan cel Mare

Arhitectura
Articol principal: Arhitectura în Moldova.
Din epoca lui Ștefan cel Mare s-au păstrat doar elemente de arhitectură eclesiastică (biserici și
mănăstiri) și militară (cetăți). Deși tradiția orală, preluată de multe surse scrise, îi atribuie lui Ștefan
construcția câte unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el
este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici, din care la două nu se cunoaște anul
construcției. Acestea sunt: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-
Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși
(1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra
Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504). La bisericile de la Râmnicu Sărat
(pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846), domnul apare drept ctitor dar nu este menționată
data construcției inițiale.[44][45]
Pe lângă acestea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă
documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești, lângă Vaslui, Cotnari,
Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și
paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și
Feleacu, lângă Cluj.[44][45]
Bisericile construite în epoca lui Ștefan cel Mare au fost concepute în general în stilul arhitectonic
„triconc”, de origine bizantino-balcanică, având spațiul interior împărțit, potrivit rânduielilor ortodoxe,
în altar, naos și pronaos. La Putna și în alte câteva biserici a fost adăugată o gropniță (sau „camera
mormintelor”), iar la biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” din mănăstirea Neamț apare un
exonartex - un pridvor închis, la intrare. Pe lângă acestea, încep să și facă apariția elemente
aparținând altor stiluri: câteva din bisericile ștefaniene au elemente specifice arhitecturii gotice, cum
ar fi contraforții și ogivele, unele biserici au un și decorații exterioare (firide cu arcade, ocnițe, discuri
smălțuite). Totodată, unele biserici au fost decorate cu fresce interioare: Putna, Pătrăuți, Voroneț,
Sfântul Ilie - Suceava, Popăuți, Bălinești [44]
„Din îmbinarea artei bizantino-balcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din arta
gotică, cu anumite elemente din arta populară locală, a luat naștere un stil arhitectonic
nou, stilul moldovenesc.” [44]

______ Mircea Păcurariu, Ctitor de lăcașe sfinte

Cultura scrisă

Tetraevangheliarul lui Paladie, 1489

 Minei scris de călugărul Casian, Mănăstirea Putna, 1467

Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o
creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o
serie de scriptorii pe lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul atelier de acest fel, înființat
de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț.[46]
Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea de la
Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a miniaturii,
formați la școala lui Gavril Uric.[47]:pp. 205-206 Au rămas cunoscute numele a circa zece caligrafi și
miniaturiști care au lucrat la Mănăstirea Putna în timpul domniei lui Ștefan cel Mare: [47] :p. 206 Nicodim,
Evrasie, Casian, Chiriac, Vasile și Iacov - veniți de la mănăstirea Neamț, Paladie, Spiridon, Filip și
Paisie – formați la Putna.[46] Dintre meșterii orfevrari cei mai cunoscuți au fost Antonie, Stanciul și
Gligorie, care, pe lângă obiectele de cult, au confecționat și ferecături de cărți.[46]
Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost
Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul bogat de
elemente decorative specifice genului: scriere în semiunciale, cu cerneală neagră alternată frecvent
cu chinovar și cu cerneală de aur. Până în prezent s-au păstrat șapte exemplare, aflate în diferite
locuri din Europa: Tetraevanghelul lui Paladie (1489), Tetraevanghelele de la mănăstirea Neamț
executate de Teodor Marieșescu în 1491 (Moscova) și în 1493 (München); Tetraevanghelul din
1495, (Mănăstirea Zografu/Athos); Tetraevanghelul de la Putna, caligrafiat și miniat de monahul
Filip, în 1502 (Viena); Tetraevanghelul anonim de la Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea, lucrat în
1504-1507 la Putna; Tetraevanghelul pentru biserica din Hârlău, în 1504 (Cetinje). Unele dintre
acesta au fost prezente în expozițiile internaționale de la Paris (1925), Bruxelles (1935), București
(1957), Atena (1964) ș.a.[46][47]:pp. 206-207
Acestea se remarcă prin calitatea de excepție a materialelor utilizate: pergament foarte fin și
rezistent sau hârtie filigranată, din cârpe sau mătase, de calitate superioară, importată din vestul
Europei.[47]:p. 209
Pe lângă acestea au mai fost tipărite un număr însemnat de alte cărți de cult - mineie, trioduri,
penticostare, ceasloave, psaltiri etc., precum și cărți laice cum ar fi tratate de medicină în limba
latină, cărți de calcule și date astronomice, pascalii pe zeci și pe sute de ani etc.[46][47] :pp. 206-208 Tot la
Putna a fost tipărit un Imnologhion, carte de cântări bisericești pe note întocmită de protopsaltul
Eustație, conducătorul școlii muzicale a mănăstirii.[47] :p. 206
De mare importanță a fost apariția cărții Sintagma a lui Matei Vlastares, caligrafiată de Ghervasie la
Neamț și grămăticul Damian la Iași, carte care conținea și numeroase norme de drept laic (pedepse
și sancțiuni pentru erezie, furt, omucidere, bătăi, complicitate, bigamie, incest, adulter, viol, avort,
încălcarea normelor de igienă, de alimentație, de post, norme referitoare la proprietate etc.). Această
lucrare a dus la înlocuirea treptată a dreptului tradițional cutumiar, cu dreptul juridic scris, unitar,
contribuind la centralizarea și consolidarea statală a Moldovei.[46]
Istoriografia
 Cronica moldo-germană

Marea majoritate a lucrărilor istorice de referință pe această temă, prezintă practic un consens în a-l
considera pe Ștefan cel Mare ca inițiatorul istoriografiei moldovene și inspiratorul unui stil
istoriografic specific și original, care și-a pus amprenta asupra modului în care vor fi întocmite
cronicile și letopisețele moldovenești în secolele următoare.[48]:5-34[49][50][51]:529-531[52]:31-35[53]:190-198[54]:423[55]
Până în prezent s-au păstrat următoarele texte care tratează istoria Moldovei în veacurile XIV-XV:
Letopisețul anonim al Moldovei, Letopisețul de la Putna nr. I, Letopisețul de la Putna nr. II,
traducerea românească a Letopisețului de la Putna, Cronica scurtă a Moldovei, Cronica moldo-
germană, Cronica moldo-polonă, Cronica sârbo-moldovenească și Cronica moldo-rusă. Lor li se
adaugă Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, redactat în prima jumătate a secolului XVII, în
limba română folosind ca sursă originală de documentare un letopiseț intern pierdut, scris în
românește și atribuit lui Eustratie logofătul.[56]:p. 220
Ștefan a avut inițiativa începerii redactării istoriei domniei sale cel mai probabil în perioada 1473-
1486. După 1473, când a avut loc prima intervenție a lui Ștefan cel Mare pentru a instala pe tronul
Țării Românești pe unul din protejați săi, angajamentul politic și militar al Moldovei împotriva
Imperiului Otoman devine complet, apărând necesitatea unei asemenea scrieri, pentru a justifica,
din punct de vedere ideologic și istoric, noua politică a domnului moldovean. Prima cronică scrisă în
Moldova - Letopisețul slavo-român - a avut caracter oficial, de curte începând să fie închegată în
perioada 1473-1486, în cancelaria domnească, fiind reluată și completată, până la finele anului
1496.[56]:p. 227
Ștefan cel Mare a impus un stil istoriografic plin de sobrietate și concis, care se poate observa atât
în textele cronicelor din epoca sa, cât și în conținutul inscripțiilor de pe pietrele tombale pe care le-a
adăugat mormintelor strămoșilor săi sau din pisaniile bisericilor . El este deosebit de imitația stilului
anecdotic al cronografelor - „înfoiat” și prolix - folosit în letopisețele slavone ale cronicarilor călugări,
mai ales Macarie și Azarie.[57]:p. 217
Arta decorațiunilor
 Cădelnită din argint, 1470

Ripidă de la Mănăstirea Putna, 1497

Arta decorațiunilor din timpul lui Ștefan cel Mare este ilustrată prin două mari categorii: prelucrarea
metalelor prețioase și broderia. Obiectele din metale prețioase realizate de meșteșugarii locali
prezintă o sinteză de procedee tehnice de influență atât bizantină cât și occidentală, îmbinând
elemente iconografice din ambele culturi și realizând, astfel, opere originale, specifice artei
românești. Obiectele păstrate din epocă sunt, în principal, cele aparținând cultului creștin: cruci,
cădelnițe, cățui, candele, sfeșnice, ripide, ferecături de cărți, potire ș.a. Influențele occidentale,
pătrunse pe filiera meșterilor transilvăneni, se văd, de exemplu în aspectul de clădire gotică a unei
cădelnițe din argint aurit dăruită de Ștefan, datată 12 aprilie 6978 (1470) și păstrată la mănăstirea
Putna. Tradiția bizantină exemplificată prin ripidele din filigran – două, actualmente în Patmos,
dăruite inițial, la 30 iulie 6996 (1488), mănăstirii Zografu, și altele două, datate 14 ianuarie 7005
(1497) executate din ordinul lui Ștefan cel Mare în mănăstirea Putna și aflate in prezent una la
Muzeul Național de Istorie a României și cealaltă în muzeul de la Putna.[47]:209
Ștefan cel Mare înființează, la Mănăstirea Putna, cel mai important atelier medieval de broderie din
țările române, unde erau utilizate materiale și tehnici avansate, cum ar fi: lucrul cu fir de aur și argint,
cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase.[58]:p. 4 Prin somptuozitatea materialelor folosite, cât și prin
frumusețea figurilor ce le împodobesc, prin echilibrul compoziției și armonia, repartiția culorilor,
broderia reprezintă una dintre creațiile artistice cele mai reprezentative pentru epoca lui Ștefan cel
Mare.[47]:209
Broderia medievală din epoca lui Ștefan îmbină tradițiile autohtone cu cele bizantine și orientale,
principalele obiecte realizate fiind cele care serveau oficierii cultului religios: epitafuri, aere,
pocrovețe, dvere, zavese, văluri de tâmplă, acoperăminte de pristol, de tetrapod și de morminte,
epitrahile, rucavițe, omofoare, orare, bedernițe etc.[58]:192

Acoperamântul Mariei de Mangop

Cea mai reprezentativă lucrare de broderie, ca valoare istorică și artistică, este Acoperământul
Mariei de Mangop. Aflată într-o stare avansată de degradare, ea a fost supusă unui complex proces
de restaurare la începutul anilor 2000, la finalul căruia a fost expusă la Vatican, în expoziția „Ștefan
cel Mare și Sfânt – Punte între Occident și Orient”, din luna septembrie 2004. [47]:212

Moldova după Ștefan cel Mare

Controverse, neclarități și incertitudini
Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și
artă
Cercetări mai recente au pus în lumină numeroase titluri și vocabule imperiale, aplicate unor domni,
în diferite surse (cronici, notițe de manuscrise, inscripții, scrisori, dedicații ș.a.). În cronica sa de
curte – cea mai veche cronică moldovenească în slavonă păstrată – Ștefan cel Mare este de regulă
intitulat voievod și domn (gospodinß), dar uneori și împărat (în slavă, carß). [59]