Ștefan cel Mare

NASCUT: 1438, Borzesti, Bacau

DECEDAT: 2 iulie, 1504, Suceava
NATIONALITATE: Romana
CUNOSCUT(Ă) CA: Domnitor al Moldovei
DOMNIE: Aprilie 1457 - 2 Iulie 1504 (47 de ani)
PRECEDAT DE: Petru Aron
SUCCEDAT DE: Bogdan al III-lea (cel Orb)

In 1438 (dupa alte surse 1433) se pare ca s-a nascut Stefan al III-lea, supranumit Stefan cel
Mare, in Borzesti, judetul Bacau. A fost domnitorul Moldovei 47 de ani, doua luni si trei
saptamani, domnie ce nu a mai fost egalata in istoria Moldovei. Este cunoscut pentru
faimoasele lupte impotriva Imperiului Otoman, Regatul Ungariei si cel al Poloniei, dar si
pentru bisericile si manastirile construite in timpul domniei sale, unele fiind astazi in lista
patrimoniului mondial.

Fiu natural şi asociat la domnie al lui Bogdan al II-lea în 1450-1451, născut din legătura cu
Oltea (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), ce nu a fost doamnă în secolul XV şi
nici măcar cneaghină (femeie măritată aparţinând boierimii), care nu provenea din Ţara
Românească, ci probabil din părţile Borzeştiului, ale Bacăului, unde a copilărit Ştefan cel
Mare şi a ctitorit o biserică la Borzeşti, în 1493-1494, în amintirea părinţilor săi.

Dintr-o căsătorie anterioară Oltea mai avea trei fiii: lachim, Ion şi Cârstea, şi două fiice:
Maria, căsătorită cu Şendrea portar de Suceava, căzut în 1481 în lupta de la Râmnic şi Sora
soţia marelui vornic Isaia, cel executat de Ştefan pentru trădare, la 16 ianuarie 1470, după
bătălia de la Orbic. Acestora li se adaugă fratele Oltei, Vlaicu, dregător al lui Bogdan II în
1451 şi apoi al lui Ştefan între 1457 şi 1484, fiul acestuia Duma, numit de vărul său domnesc
pârcălab al unor cetăţi însemnate în sistemul defensiv al Moldovei, între 1468 şi 1502, şi
familia acestuia din urmă, cunoscută din inscripţia unui tetraevanghel pe care l-am aflat la
Varşovia.

Intre fiii şi fiicele Oltei, moartă la 4 noiembrie 1465 şi înmormântată într-unui din lăcaşurile
succesive ale vechii mănăstiri Probota (Pobrata), Ştefan, fiul lui Bogdan II a fost ultimul
născut. Data când acesta a văzut lumina zile nu e cunoscută. A fost plasată între anii 1437-
1439, mai probabil în 1438 (Leon Şimanschi, O cumpănă a copilăriei lui Ştefan cel Mare:
Reuseni, 15 octombrie 1451, în „AIIAI", XIX (1982), p. 196-197). După decapitarea tatălui
său la Răuseni, la 15 octombrie 1451 şi până la ocuparea domniei în aprilie 1457 putem doar
presupune care a fost itinerariul lui Ştefan. S-a retras, împreună cu rudele dinspre mamă şi
unii boieri ai lui Bogdan II în Transilvania, fie în Ţara Bârsei - Braşov, fie la castelul din
Hunedoara, oricum, având alături în Ardeal pe Vlad Țepeș, ruda sa dinspre tată (mama lui
Vlad era o fiică a lui Alexandru cel Bun, după o relatare din 1438, la Virgil Ciocâltan, Intre
sultan şi împărat: Vlad Dracul la 1438, în idem, p. 1 777, 1 782), şi acesta retras de la
Suceava, unde se aflase încă din 1449, şi aflat într-o situaţie precară, cum se ştia la Buda la
16 februarie 1452.
Dincolo de peripeţiile pretendentului Vlad Ţepeş în Transilvania şi revenirea lui temporară în
Moldova în 1452, în cele din urmă, în 1456, foarte probabil, Ştefan l-a însoţit în Ţara
Românească cu prilejul ocupării domniei de către acesta, un boier al său, spătarul
Moldovean, rămânând chiar la sud de Carpaţi cel puţin până în 1459.

La mai puţin de un an de la începutul domniei sale, Vlad Ţepeş i-a pus la dispoziţie lui Ştefan
o oaste munteană, la care s-au adăugat sprijinitori din Ţara de Jos a Moldovei, în final
socotită de Cronica moldo-germană în 1502 (la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, când
oastea acestuia putea ajunge la 40.000 de oameni), o „putere mică, cu muntenii, cu ţările de
jos, ca la 6 mii de oameni" (Cronicile slavo-române, p. 28), dar care nu era deloc mică la
nivelul anului 1457. Cu acesta, după 1 aprilie 1457, viitorul Ştefan cel Mare a înaintat cu
iuţeală în lungul Siretului spre Suceava, nedându-i răgaz lui Petru Aron să se pregătească,
deşi cunoştea intenţiile pretendentului, dar socotea că invazia va avea loc peste cel puţin o
lună.

La 12 aprilie 1457, în marţea din Săptămâna Mare dinaintea Paştilor, Ştefan a biruit oastea lui
Petru Aron la sud-est de Suceava. Mai precis, lângă satul Doljeşti (Dolheşti), în apropiere de
vărsarea Şomuzului Mocirlos (local zis în secolul XV şi Hreaţca, adică tină) în Siret, care la
acea vreme se făcea în dreptul satului Dolhasca, apărut mai târziu, adică ceva mai la sud
decât actuala vărsare a Şomuzului Mocirlos sau Mic în Siret, care are loc lângă satul
Rotunda, comuna Doljeşti, judeţul Suceava. Adică, după relatarea concisă a Cronicii anonime
a Moldovei, "la locul numit Hreasca, la Doljeşti", cu precizarea Cronicii moldo-germane: „la
o gârlă sau apă cu numele Hreasca, lângă Doljeşti" (Cronicile slavo-române, p. 7,15,28).

Fuga învinsului Petru Aron spre Polonia (cf. supra) a fost urmată, îndată după bătălia din 12
aprilie 1457, de ridicarea la domnie a lui Ştefan. Oficial, după cronica domnească, începutul
acesteia s-a socotit chiar din ziua de marţi 12 aprilie 1457, cum rezultă tot din însemnarea
amintitei cronici: „Şi a domnit Io Ştefan voievod 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni", ţinând
cont de consemnarea în acelaşi loc a morţii voievodului în dimineaţa de marţi 2 iulie 1504.

Numai că înălţarea în scaun a lui Ştefan nu s-a făcut, cum afirmă istoriografia perioadei până
în vremea noastră, prin „aclamarea", „recunoaşterea" sau „alegerea" sa de către o „mare
adunare a ţării" (instituţie care nici nu apare sub acest nume şi cu conţinutul care i se atribuie
în Evul Mediu românesc!), pe „câmpia Direptate", într-un caz observându-se totuşi „că
Ştefan cel Mare ar fi primul domnitor care a fost ales sau cel puţin recunoscut de o parte a
clasei dominante" (N. Grigoraş, Inceputurile domniei lui Ştefan cel Mare).

Am arătat încă din 1982 şi apoi temeinic în 1992 (Constantin Rezachevici), că în aprilie 1457
Ştefan, care nu era încă "cel Mare", ci un tânăr pretendent ca oricare altul din neamul
Bogdăneştilor, cu drept prin naştere la domnie ("os domnesc"), ce şi-a cucerit tronul cu
spada, după ce fusese chiar asociat la domnie cu tatăl său, nu avea de ce să fie ales prin
"comedia alegerii" de către o "mare adunare a ţării", în cadrul unui grandios "scenariu" al
alegerii domnilor, chipurile, "în câmp" (!), ceremonial care nu a existat vreodată la români,
rod al fanteziei istoriografiei perioadei. Aceasta a pornit de la ceremonialul prezentat
de Grigore Ureche în secolul XVII, fără a observa că el, în fapt, doar detaliază informaţiile
unui letopiseţ de la Putna, din secolul anterior, la care s-a adăugat, cu totul eronat, relatarea a
ceea ce ar fi trebuit să fie în 1562 (!) ceremonia învestirii ca domn a lui Despot vodă de către
trimisul sultanului, pe câmpia de lângă cetatea Sucevei, care a fost confundată, în chip
inexplicabil (confuzie ce se menţine şi astăzi), cu aşa-zisa ceremonie a "întronării domnilor în
câmp" (?!).

In realitate, desfăşurarea celor trei momente ale înălţării la domnie a lui Ştefan nu a făcut
decât să respecte obiceiul respectiv de la acea vreme, cum rezultă din izvoarele secolelor XV-
XVI. Ca atare, cum locul biruinţei din 12 aprilie 1457 se afla nu departe de Suceava, Ştefan,
aflat în tabăra sa de la sud de locul luptei, lângă satul, dispărut în secolul XVI, Direptate
(simplu topic, fără alte semnificaţii, atribuite fantezist de istoriografia perioadei, intrat în
istorie doar cu unicul prilej conjunctural din aprilie 1457!), a participat la primul moment:
obişnuita ceremonie de întâmpinare a noului domn şi a închinării boierilor şi a altor categorii
sociale, în acest caz, datorită apropierii de Suceava, numărul participanţilor putând fi ceva
mai mare decât de obicei.

A urmat cel de-al doilea moment: "ungerea" sau "pomăzuirea ", prin care noului domn i se
transmitea harul divin, urmată de încoronare. Această ceremonie de tip bizantin, oficiată de
mitropolitul Teoctist în biserica satului Direptate, binecunoscută în toate detaliile ei din
relatările lui Dimitrie Cantemir, Axinte Uricarul şi Gheorgachi logofătul, şi care a rămas
aproape neschimbată în Moldova în tot Evul Mediul nu a avut loc niciodată, şi nici nu se
putea desfăşura, pe vreun "câmp", ci numai în interiorul unei biserici. De obicei aceasta era
mitropolia din Suceava, dar în cazul lui Ştefan, probabil din raţiuni strategice, ceremonia a
fost grăbită de acesta, astfel că a avut loc în biserica satului Direptate.

De altfel, şi cel de-al treilea moment: învestirea cu "schiptrul", adică cu "steagul ţării
Moldovei" (steagul cel mare) a avut loc tot aici, nu la Suceava, desigur, din aceleaşi raţiuni.
Dincolo de graba cu care au fost oficiate mai ales ultimele două ceremonii, deşi nici aceasta
nu constituia un eveniment de excepţie, întreaga procedură a înălţării la tron a viitorului
Ştefan cel Mare a fost cea obişnuită la vremea respectivă.

De abia după aceea, devenit oficial domn al Moldovei, ca atare cu şanse mult mai mici de a fi
contestat de numeroşii boieri şi feţe bisericeşti rămaşi partizani ai lui Petru Aron, Ştefan şi-a
făcut intrarea în Suceava. A urmat lunga sa domnie de 47 de ani, tulburată de o seamă de
pretendenţi, iar în unele momente şi de puterile vecine: Ungaria, înalta Poartă şi Polonia, dar
care în ciuda unor înfrângeri tactice, nu a suferit întreruperi.

În 4 aprilie 1459, Stefan recunoaştea, conform traditiei casei domnesti moldovenesti,

suzeranitatea, de data aceasta exclusiva, a regelui Poloniei, în persoana lui Cazimir IV
Jagiello (1447-1492). Încheiat în urma atacurilor lui Stefan în sudul Poloniei, acolo unde se
afla pretendentul Petru Aron, tratatul de la Overcăuţi (pe Nistru, în tinutul Hotinului),
confirmat prin actul omagiat din 2 martie 1462, însemna recunoasterea de jure a noii domnii,
vasalul Stefan cedand, pentru un timp (1462-1463), orarul si cetatea Hotin, şi angajându-se se
restituie averile boierilor pribegi odata reveniti în ţară.

Importantul centru strategic de la gurile Dunarii, Chilia a constituit una dintre priorităţile lui
Stefan. După încercarea nereuşită din iunie 1462, în timpul campaniei lui Mahomed al II-
lea contra lui Vlad Ţepeş, Stefan a reusit în cele din urme (în 23-25 iunie 1465) sa
cucereascã, în urma unui atac supriză, orarul port Chilia şi fortăreaţa Licostomo de pe insula
din faţă, acolo unde, înca din 1448, se afla o garnizoană maghiara, şi unde noul stăpânitor
moldav a instalat proprii sai pârcălabi (dregatori însărcinaţi cu conducerea unei cetăţi) .

În urma acestui important fapt militar, plin de consecinte strategice şi militare, regele
Matias Convin (1458-1490) a hotărât readucerea Moldovei sub ascultarea (dependenta
efectiva) faţă de coroana Ungariei. În calculele regelui ungar intrau ei alte "antecedente"
ostile, precum incursiunea lui Stefan în secuime, în iunie 1461, ca urmare a prezentei
pretendentului Petru Aron la curtea voievodului Transilvaniei, si sprijinul, din vara lui 1467,
acordat de domnul moldav rascoalei nobilimii şi a orăşenimii din Transilvania îndreptate
contra politicii centralizatoare si fiscale a regelui maghiar. La începutul lui noiembrie 1467,
armata de 40.000 de osteni condusa de Matias Corvin, însoţită de Petru Aron, a plecat din
Brasov spre Moldova, prin pasul Oituz, a înaintat în cursul aceleiasi luni si la început lunii
decembrie pe raul Siret, ocupînd si incendiind Bacăul si Romanul, dupã care a jefuit Targul
Neamt si fosta capitala Baia. Lupta decisivă s-a dat la Baia, în 14-15 decembrie 1467, cand
Stefan, în fruntea celor 12.000 de osteni ai sai, a preluat initiativa militara. Baia, centru urban
şi sediu al episcopiei catolice din Moldova, a fost atacat, incendiat, armata ungara a fost
decimată, Matias Corvin, grav ranit, fiind obligat să se retrage, prin pasul Tulgheş, la locul de
plecare.

Campania lui Matias Corvin a fost "ultima mare încercare a Ungariei medievale de a-şi
impune prin forma armelor dominatia asupra Moldovei şi de a-şi asigura legatura directa cu
Marea Neagra" (Şerban Papacostea).

Conditiile în care Matias Corvin n-a raspuns favorabil cererii lui Stefan, formulate prin
intermediul suzeranului sau polon, de despagubiri în urma campaniei din noiembrie-
decembrie 1467 si de îndepartare a pretendentului Petru Aron, domnul moldav a reînnoit, în
28 iulie 1468, tratatul moldo-polon din 1459 care, în afara de protecþia suzeranului polon, îi
garanta neocrotirea niciunui pretendent. Mai mult, în mai-iunie 1469, Stefan a organizat o
noua campanie de represalii în secuime, acolo unde se mai afla înca Petru Aron, precum si în
părţile nordice ale voievodatului Transilvaniei (Rodna, Baia Mare). În luna iulie a aceluiasi
an, Dieta (adunare nobiliara) Transilvaniei a replicat hotărând acordarea unui suport militar în
vederea reînscăunării lui Petru Aron, fapt ce se va si întampla in decembrie 1470, cand Petru
Aron, însotit de secui, a pătruns în Moldova cu gand de domnie, fiind însa ranit si executat de
Stefan la Orbic (în apropiere de Buhuşi, in tinutul Neamțului) (în 14 decembrie).

Consecvent traditiei domnilor Moldovei si ai Ţării Românesti de a impune pe tronul

vecinului român un domn daca nu favorabil, cel putin neostil, si în conditiile în care, la
sfârşitul lui 1469, domnul muntean Radu al III-lea cel Frumos, fratele turcofil al lui Vlad al
III-lea Țepeș (1431-1476), încercase, cu sprijinul begilor (conducători militari) din Dobrogea,
cucerirea cetătii Chilia, Stefan a organizat, în luna februarie a anului urmator, un raid de
represalii, arzand principalele porturi ale Ţării Româneşti de la Dunărea de Jos, Braila si
Oraşul de Floci. Replica lui Radu nu se lasa însa aşteptată: domnul muntean, plecat în
campanie în Moldova, a fost însa înfrant la hotarul sudic al Moldovei, la Soci (lângă
Crăciuna) (în 7 martie 1471).

Această victorie zdrobitoare ar fi putut fi decisivi, daca Moldova nu ar fi fost invadata, în

acelasi timp, de tătarii din hanatul Crimeii, respinsi cu greu de catre Stefan, asa cum domnul
moldav o mai fãcuse cu un an înainte, cand o oaste tătărască, venita tocmai din teritoriul
Hoardei de Aur, stat situat la est de Volga inferioara, a fost înfrântă pe Nistru, lângă satul
Lipnic (în 20 august 1470). De altfel, ultimul conducator al Hoardei de Aur, Şeih Ahmed
(1481-1502), va fi înfrant de catre hanul Crimeii Mengli Ghirai I (1469-1474/1475,
1478/1479-1515), teritoriul ce-i apartinea fiind „înghitit" de statul tătar azovian, care se
desprinsese de Hoarda de Aur în cca. 1430.

Stefan a încercat de mai multe ori se creeze un front comun român antiotoman, toate
încercarile sale de a pune, pe tronul Ţării Românesti, un domn favorabil acestui proiect
soldându-se cu un esec: în noiembrie 1473, în urma unei campanii victorioase, Stefan l-a
instalat pe Basarab al III-lea Laiotă cel Bătrân, înlocuit însa rapid cu Radu al III-lea cel
Frumos, în urma campaniei turcesti din luna decembrie a aceluiasi an; în 1474, Stefan a
intervenit în mai multe randuri în Tara Românească, al carei scaun era disputat de catre Radu
cel Frumos, Basarab cel Bătrân Laiotă si Basarab al IV-lea cel Tânăr (Țepeluș), în cele din
urma tronul revenind lui Radu cel Frumos, protejatul turcilor, reinstalat de catre Süleyman
pasa, beglerbegul Rumeliei (în noiembrie sau decembrie 1474).

Süleyman pasa, care primise ordin de la Mehemt II se părăsească asediul cetăţii Skodra
(Scutari) din Albania şi să anihileze grava amenintare pe care o reprezenta domnul Moldovei,
şi-a continuat campania din nordul Dunarii, invadand Moldova.*

Lupta decisivi s-a dat în 10 ianuarie 1475 in împrejurimile Vasluiului, la sud de satul Lipovat,
intr-un loc mlăştinos si împădurit, pe o zi cetoasă; oastea lui Süleyman pasa de cca 120.000
de osteni, cu sprijin de artilerie, tătărăsc şi muntean (Radu cel Frumos), a fost zdrobit de
oastea lui Stefan de cca 40.000 de osteni, cu sprijin de artilerie (20 de tururi), secuiesc
(5.000) si maghiar (1.800). În 25 ianuarie 1475, Stefan cel Mare adresa monarhilor din
Europa o scrisoare prin care le anunta marea victorie asupra ,,dusmanilor Creştinătăţii" si le
cerea ajutor pentru ca daca Moldova, "poarte a Creştinătaţii" va fi pierduta, "atunci toate
Creştinătatea va fi în primejdie". Papa Sixtus IV (1471-1484) îi va raspunde lui Stefan,
lăudându-i întelepciunea si bărbăţia care "au adus atata stralucire numelui tau", abia în 1476
(scrisoarea din 20 martie 1476).

In vara anului 1475, Mahomed al II-lea (1432-1481), a organizat O campanie militara navală
cu scopul anihilării influentei lui Stefan în regiunea nord-pontică: ultimele centre comerciale
nord-pontice, genovezele Caffa şi Tana, au fost supuse, iar hanatul tătar al Crimeii a devenit
vasalul Înaltei Potii, "convertire" politica cu consecinte grave pentru Ţările Române. Mai
mult, în luna decembrie a aceluiasi an, a cazut si principatul Thodoro-Mangop, o fosta
posesiune bizantina din sud-estul Crimeii, de care Stefan era legat printr-o uniune
matrimoniala (casatoria, din 1472, cu printesa Maria de Thodoro-Mangop din familia
Asanilor-Paleologi).

Înfrangerea de la Vaslui nu-l putea lasa indiferent pe Mahomed al II-lea. Iminenţa unui atac
otoman l-a determinat pe Stefan sa accepte si suzeranitatea regelui Ungariei (în 12 iulie
1475), fără însa se afecteze pe cea a regelui Poloniei. Matias Corvin se obliga sa ofere
domnului moldav ajutor în caz de atac otoman, precum şi drept de refugiu în caz de
necesitate (act emis în 15 august 1475). Ei, într-adevăr, în luna mai a anului 1476, armata de
mai bine de 100.000 de osteni condusa de Mahomed al II-lea părăsea Edirne (Adrianopol),
îndreptându-se spre Moldova. La porunca suzeranului otoman, un corp de oaste din Hanatul
tătar al Crimeii a invadat în luna iunie Moldova, trecand Nistrul si apoi Prutul. Proiectul de
joncţiune turco-tătară a fost evitat datoritã reactiei militare a lui Stefan, precum si a atacului
asupra Crimeii a celuilalt stat tătar din zona ponto-caspiană, Hoarda de Aur. În 10 iulie 1476,
Sultanul a fortat Dunărea pe la Isaccea-Obluciţa, îndreptându-se spre centrul de gravitate al
Moldovei, capitala Suceava, însotit fiind de Basarab cel Bătrân-Laiotă, fostul favorit al lui
Stefan (!). Stefan, precum Vlad Ţepeş în vara lui 1462, a ales strategia "razboiului total" (cf.
teoreticianului militar interbelic Erich Ludendorff): evitarea unei lupte decisive cu inamicul,
abandonarea si sacrificarea (pârjolirea) teritoriului, aplicarea unei tactici de hărţuire
permanente. O bătălie a avut totusi loc, în 26 iulie, la Valea Albă-Războieni (jud. Neamt).
Confruntarea a fost "decisiva": în masura în care numeroasa armata otomana a copleşit de la
început mica armata de cca 20.000 de oameni a lui Stefan, obligat în cele din urma să se
retraga, în vederea reorganizării militare, în regiunea Snyatinului, în sudul Poloniei; în
masura în care, dupa asediul nereusit al cetăţii de scaun Suceava şi al altor cetăţi (Neamt,
Hotin), Mohamed al II-lea a fost în cele din urma silit să se retraga (începand din 10 august),
"determinat" fiind şi de stirea apropierii unui corp de oaste condus de Matias Corvin şi a
refacerii oastei lui Stefan, ce-i va sta de altfel în coaste pe tot parcursul retragerii.

În toamna lui 1476, Stefan a hotărât din nou se intervina în treburile Ţării Românesti,
susţinând militar reînscăunarea vechiului sau susţinător, Vlad Ţepeş. Înscaunat în 26
noiembrie 1476, la Târgovişte, Vlad nu a rezistat, cu tot ajutorul garzii de 200 de ostasi
moldoveni lăsată de Stefan, tronul fiind repede reluat de omul turcilor, Basarab cel Bătrân-
Laiotă (în decembrie 1476/ianuarie 1477). Acesta din urma la randul sau va fi înlocuit de
catre Stefan cel Mare cu Basarab al IV-lea cel Tânăr (Țepeluș) (în decembrie 1477). În anii
1480-1482, Tara Românească a fost teatrul luptelor între pretendentii Basarb cel Tânăr -
Ţepeluş, trecut de partea turcilor (!), Mircea - un fiu nelegitm al lui Vlad al II-lea Dracul
(cca.1390-1447), tatal lui Vlad Ţepeş - sustinut de Stefan cel Mare, şi Vlad al IV-lea
Călugărul - fiul lui Vlad Dracul si fratele lui Vlad Ţepeş - la început omul lui Stefan, integrat
ulterior în sistemul hegemoniei otomane (în perioada celei de-a doua domnii din 1482-1495).
Anul 1484 a fost unul decisiv pentru destinul ţării pentru că turcii, în urma unei mari
campanii militare terestre şi maritime din vara lui 1484, conduse de însusi sultanul Baiazid II
(1481-1512), care profita de pacea încheiata cu regele Ungariei (1483), au reusit să
cucereasca Chilia (asediul din 5-14 iulie) si Cetatea Alba (asediul din 22 iulie/7 august).
Cele doua orase porturi, aflate la gurile Dunarii si, respectiv, în limanul (laguna) Nistrului -
aparate de importante fortificatii, Chilia Noua si Chilia Veche (castrum Licostomi), si,
respectiv, zidurile duble si ecluzele spre liman - erau "platforme" sau "cheia si poarta pentru
toata Polonia, Rusia, Tataria si toata Marea Neagra" (Stefan cel Mare), şi Europa Centrala.
Pierderea lor a "pecetluit" transformarea bazinului pontic în mare nostrum otoman (lac
turcesc) si a privat tara de ceea ce Stefan cel Mare numea "aceste doua tinuturi <care> sunt
Moldova toata", adica iesirea vitala la Marea Neagră.

Anul 1485 este cel al confruntãrii cu turcii, cu speranta, destrămată, a redobândirii celor doua
porturi. În aceste conditii radicale de subzistenţă statale, Stefan a prestat omagiu, de stricta
obedienţă, regelui polon Cazimir IV Jagiello (în 15 septembrie 1485), iar un an mai tarziu
(aprilie-iunie 1486), a obtinut pacea cu turcii, în schimbul achitării unui haraci (tribut) de
4.000 de ducaţi si al recunoasterii juridice a pierderii Chiliei si a Cetăţii Albe. Pacea turco-
polonă din martie 1489 l-a facut să se orientez spre regele maghiar, alianţa moldo-ungara din
vara lui 1489 "compensând" pierderea Chiliei si a Cetăţii Albe prin atribuirea feudelor
Ciceiul (tinutul Someşului) si Cetatea de Balta (pe Târnava Mica). Mai mult, în urma
hotărârii din aprilie 1494 a Casei Jagiellone, cu monarhi în Polonia si Ungaria, de a organiza
o cruciada antiotomană, proiect politico-militar ce prevedea si înlocuirea lui Stefan cel Mare,
regele polon loan I Albert Jagiellon (1492-1501) şi cei 80.000 de osteni ai sai au intrat în
Moldova, fluturând pretinsul obiectiv al eliberarii Chiliei si Cetăţii Albe. Asediul nereusit al
cetăţii Suceava, din septembrie 1497, vădeşte adevaratele intentii ale lui loan Albert,
constrans, prin mijlocire maghiara, să accepte în cele din urme armistiţiul, sa ridice asediul şi
să se retraga spre Cernăuţi (octombrie). Stefan nu a acceptat însa status quo-ul politico-
miltar, cei 40.000 de osteni moldoveni atacand prin surprindere invadatorul în Codrii
Cosminului, pricinuindu-i astfel o înfrangere zdrobitoare (în 26 octombrie 1497). In urma
unei expeditii moldovenesti de represalii, din vara lui 1498, s-a încheiat la 15 aprilie 1499, la
Cracovia, tratatul moldo-polon, act ce consfinţea restabilirea relatiilor dintre cele doua ţări,
fără ca "problema" Pocuţiei - gaj teritorial pentru datorie contractata de Polonia înca din
vremea lui Petru al II-lea (fiul Mușatei) să fie rezolvate.

In 1503 Stefan incheie un tratat cu sultanul Baiazid al II-lea, care asigura independenta
Moldovei in schimbul platii unui tribut sultanului.

Ştefan cel Mare a murit în scaunul de la Suceava marţi 2 iulie 1504, „ca la 3 ceasuri din zi",
după relatarea precisă a cronicii domneşti (Cronicile slavoromâne, p. 13, 22), adică în jurul
orei 8.30 dimineaţa, ţinând seama că în ziua respectivă răsăritul soarelui, de la care începea
pe atunci la români numerotarea orelor zilei, a avut loc câteva minute după ora 5.30. Alte
calcule legate de izvorul amintit nu sunt reale (de pildă, I. Minea, In legătură cu data morţii
lui Ştefan cel Mare, afirmă după Matei de Miechow că domnul a murit la 2 iulie 1504 „marţi,
noaptea, la o oră după răsăritul soarelui"!). Pe acoperământul de mormânt al lui Ştefan, lucrat
în vremea lui Bogdan III, se indică însă o altă oră a morţii marelui domn, „ceasul al patrulea
din zi", adică 9.30 dimineaţa. Diferenţa de o oră între cele două relatări nu este importantă, în
rest acoperământul indică data cunoscută a morţii domnului.

Ştefan avea în jur de 65 de ani, poate chiar mai mult, aşadar, o vârstă relativ înaintată pentru
acea vreme. Suferise în trecut, cel puţin până pe la 1475, dar şi după aceea, din pricina rănii
de la piciorul stâng căpătată la asediul Chiliei insulare, la 22 iunie 1462, când a fost
"împuşcat" la glezna stângă, desigur, cu o puşcă grea de cetate (Cronicile slavo-române,
traducere defectuoasă: "tun", "bombardă" cu care în secolul XV nu se trăgea de pe ziduri.
Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 91, vorbeşte de o "puşcă"). Suferinţa i-a fost provocată, se
pare de „o zdrobire a părţilor moi, care au lăsat în loc un ulcer cronic, alimentat eventual de
un proces inflamator osos, de o osteită".

Mai gravă s-a dovedit boala podagrei (guta), care a dus la depuneri articulare, agravându-se o
dată cu vârsta, provocând crize foarte dureroase şi în final ducând la imposibilitatea folosirii
membrelor. Cu o incidenţă mare în Evul Mediu, când se consuma multă carne, mai ales de
vânat, ea a chinuit mulţi voievozi (N. Vătămanu). In ultima parte a vieţii Ştefan călărea greu,
iar în campania din 1497 împotriva polonilor s-a deplasat cu sania. Boala sa era, aşadar,
destul de obişnuită în rândul voievozilor, provocând mari suferinţe sau chiar moartea unora
(Radu cel Mare, Radu Şerban ş.a.). Trăsăturile sale psihice (cf. Paul Ştefănescu, Lumea
văzută de medici, Bucureşti, 1991), în esenţă pozitive, nu i-au fost de prea mare folos lui
Ştefan şi boala sa articulară s-a agravat continuu. Din 1501 solii săi străbat Europa în căutare
de medici care să-i aline suferinţele, poposind mai cu seamă la Veneţia (1501-1504) (N.
Vătămanu).

In februarie 1502 o solie a domnului Moldovei a ajuns şi la Nurnberg, cerând trimiterea unui
doctor şi aducând o cronică de prezentare a domnului în limba germană, care a şi fost copiată
în oraşul german la 28 aprilie 1502, ajungând în posesia lui Hartman Schedel, medicul şef al
oraşului, cunoscut cosmograf al vremii, în arhiva căruia s-a păstrat (Cronicile slavo-române,
p. 27-28). Numai că medicul destinat domnului român, Johann Klingensporn, n-a ajuns
niciodată în Moldova (N. Iorga, Acte şi fragmente; N. Vătămanu).

Din Veneţia a sosit, însă, în august 1502 medicul agent (toţi medicii veneţieni erau agenţii
Signioriei!) Matteo Muriano, care la 7 decembrie acelaşi an relata acesteia că Ştefan „arată
bine la trup pentru vârsta sa dacă această meteahnă nu l-ar fi chinuit, dar sper, cu <ajutorul
lui> Dumnezeu să-i aduc o uşurare, după cât pot să-mi dau seama acum la început" (Călători
străini, I, p. 149), Acesta însă n-a apucat să-l trateze, şi bolnav el însuşi, cea mai mare parte a
timpului, a murit în iulie 1503. Ştefan a scris atunci la Veneţia că Matteo nu l-a ajutat cu
nimic, cerând returnarea celor 400 de ducaţi pe care i-a dat şi trimiterea altui medic. Nici
măcar solul trimis la Veneţia după 9 decembrie 1502 pentru a-i cumpăra medicamentele
prescrise de Matteo Muriano nu s-a mai întors. In 1503 regele Ungariei Vladislav Jagiello îl
informa pe dogele veneţian că Ştefan „e chinuit de o boală lungă şi e ajuns la grele bătrâneţe,
astfel că, chiar viaţa în viitor îi e nesuferită" (I. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1925).

Tot mai nefericit din cauza bolii, Ştefan a trimis la Veneţia pe postelnicul Tudor, care, înainte
de 21 decembrie 1503, cerea un alt doctor pentru boala care acum îl împiedica pe domn să-şi
mişte mâinile şi picioarele, căci "despre restul stă bine" (C. Esarcu). La 28 decembrie 1503 se
vorbea despre Hieronimo da Cesena, Giorgio di Piemonte şi Alesandro Veronese, cel dintâi
fiind preferat şi plecând spre Moldova cu postelnicul Teodor la 2 ianuarie 1504.
Incă de la 25 februarie 1504 regele Ungariei se aştepta la moartea în curând a lui Ştefan cel
Mare, socotind că turcii ar putea profita de aceasta pentru a ataca Transilvania (Hurmuzaki,
XVI , p. 164). In cursul anului, ambele picioare ale domnului s-au umplut de răni, şi cei trei
medici aflaţi la căpătâiul său: Hieronimo da Cesena (ce a furnizat aceste amănunte la Buda
lui Leonardo da Massari, care la rândul lui le-a transmis la Veneţia), chirurgul evreu al
hanului Crimeei şi un bărbier din Buda, au căzut de acord că trebuiau arse cu fierul înroşit,
tratament drastic şi chinuitor, dar mai ales inutil. Pentru că, se pare, rănile erau provocate de
„grave tulburări de circulaţie, traduse prin edeme ale părţilor declive. In aceste condiţii,
pielea gambelor dispunea de rele condiţii de apărare, fiind supusă infecţiilor" (N. Vătămanu),
ceea ce explică de ce domnul „avea picioarele acoperite de răni" (C. Esarcu). Cauterizarea
rănilor n-a făcut decât să-i apropie sfârşitul (Hurmuzaki, VIII; N. Vătămanu), care s-a produs,
cum am văzut, la 2 iulie 1504.

Deşi i s-a atribuit asocierea la domnie a fiului său cel mare legitim, Alexandru, încă din 1464,
când e amintită în documente „credinţa" acestuia, în realitate, Ştefan cel Mare nu şi-a asociat
pe nimeni la domnie, cea mai mare parte a acesteia, până în 1498. Nu numai că lui Alexandru
(care şi-a spus doar el însuşi "voevod" în unele inscripţii, cf. loan Bogdan, Documentele lui
Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1913, p. 380; N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II,
Bucureşti, 1908, p. 24) şi celorlalţi fii nu li se acordă în acte titlul de "voievod", ceea ce
indică, de obicei, asocierea la domnie, titlu pe care tatăl său Bogdan II i-l atribuise lui Ştefan,
ci în legătură cu toţi fiii săi se menţionează în documentele domneşti doar "credinţa" acestora,
ceea ce întărea garantarea prevederilor actului şi nicidecum nu indica asocierea la domnie. In
plus, nu s-a observat până acum nici faptul că această "credinţă" e menţionată în actele
domnului imediat după naşterea fiecărui fiu, începând cu Alexandru (1464-1496), la 28
aprilie 1464, ceea ce, legat de nou născuţi şi apoi de anii copilăriei lor, arată că era doar un
element formal.

Abia de la 24 septembrie 1498, cu şase ani înaintea morţii, Ştefan cel Mare îşi asociază la
domnie pe ultimul său fiu rămas în viaţă, Bogdan Vlad, care o dată cu schimbarea numelui în
Bogdan simplu, primeşte şi calitatea de "voievod" (D.R.H., A, III, p. 408) şi îşi atârnă pe
unele acte solemne pecetea alături de cea a tatălui său. La 7 decembrie 1502 veneţianul
Matteo Muriano îl numeşte chiar „domnul Bogdan voievod" (Călători străini, I, p. 149),
folosind titlul pe care îl auzea la curtea de la Suceava. Pe plan extern numele de Bogdan era,
de altfel, mereu asociat cu cel al tatălui său, în ultimii ani de viaţă ai acestuia (Iulian
Marinescu, Bogdan al III-lea cel Orb, 1504-1517, Bucureşti, 1910, p. 22).

Ştefan cel Mare „a fost îngropat în mănăstirea zidită de dânsul, la Putna", consemnează fără
alte detalii Letopiseţul de la Putna Nr. II, apoi în cuvinte asemănătoare traducerea sa de pe la
1770 şi Cronica moldo-polonă, având Ia bază un letopiseţ de acelaşi tip (Cronicile slavo-
române). Doar Grigore Ureche, prelucrând în secolul XVII un text de acest tip, adaugă, după
obiceiul său, câteva detalii care îi aparţin: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă
jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi
ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură"
(Letopiseţul, p. 120).

Mormântul său cu lespede din marmură de Carrara (182/170/15 cm), aşezată pe un soclu înalt
(170/70 cm), tot din marmură, ambele împodobite cu elegante motive vegetale, dominate de
pomul vieţii şi al frunzelor de stejar cu ghindă, plasat sub un baldachin înălţat în 1934, din
resturile altuia, se află, într-adevăr, în partea de sud a gropniţei bisericii mănăstirii Putna
(Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 267-269).

Biserica fiind concepută şi folosită ca lăcaş de veci al familiei lui Ştefan cel Mare, până la
nepotul său Ştefan cel Tânăr, a păstrat, în ciuda transformărilor sale care au început după
mijlocul secolului XVII (Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, p. 55
şi urm.), neatins mormântul lui Ştefan cel Mare până la 1758. Lespedea funerară a fost
confecţionată încă din timpul vieţii voievodului, între 1492 şi 1504, data morţii sale
rămânând ulterior necompletată, cum se întâmpla de obicei în astfel de cazuri.
Tot la Putna s-a păstrat, cum am văzut, şi acoperământul pentru mormântul lui Ştefan cel
Mare, lucrat, după inscripţia sa, în mănăstire, din porunca lui Bogdan III, unde se
consemnează domnia de „47 de ani şi trei luni" şi data morţii tatălui său, suplinind faptul că
aceasta nu e completată şi pe lespedea funerară pe care o îmbrăca (Repertoriul monumentelor
şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 310). Menit să acopere întregul
mormânt, inclusiv soclul, a fost croit din brocart italian şi catifea cu fir de aur, căptuşit cu
mătase roşie, fiind considerat „cea mai somptuoasă ţesătură din câte există la Mănăstirea
Putna" (Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, p. 277-280).

Deşi ultimul document păstrat de la Ştefan cel Mare este din 7 octombrie 1503 (D.R.H., A,
III, p. 526-530), nici o altă ştire ulterioară, referitoare la sănătatea sa, cum am văzut, sau la
reglementarea succesiunii nu arată că domnul ar fi părăsit spre sfârşitul vieţii reşedinţa
domnească de la Suceava. Pornind însă de la constatarea comisiei austriece condusă de Anton
Schonbach, care, între 11 şi 17 noiembrie 1856, a deschis şi cercetat mormintele din biserica
mănăstirii Putna, aflând rămăşiţele lui Ştefan cel Mare înmormântate fără sicriu, pe 13 bare
de fier fixate de-a latul şi craniul aşezat pe un postament de cărămizi, scheletul fiind învăluit
într-o mantie cu o cruce de aur brodată în dreptul pieptului (Claudiu Paradais, Mormintele
voievodale de la Putna, p. 264), altfel spus, considerându-se aceasta o înmormântare de
călugăr, s-a formulat mai nou ipoteza, susţinută şi de unele materiale folclorice, că la sfârşitul
vieţii marele domn s-ar fi călugărit, fiind chipurile îngropat pe ascuns, într-un "secret
ermetic", de unde şi lipsa conservării ceremoniei funerare de către cronicarii moldoveni
(Silviu N. Dragomir, Mistere, Bucureşti, 1998), deşi am văzut că Grigore Ureche tocmai la
această ceremonie se referă.

Aşa-zisa tăcere a cronicarilor, cu excepţia lui Grigore Ureche, desigur, despre ceremonia
înmormântării lui Ştefan cel Mare se încadrează însă firesc în obiceiul celor din secolele XV-
XVI de a consemna doar evenimentul în sine, în stilul analelor, lăsând la o parte detaliile
ceremoniilor, cunoscute contemporanilor lor, şi care, de altfel, se păstrau tradiţional
neschimbate timp de secole. La care se adaugă şi faptul că letopiseţele interne s-au păstrat în
copii ulterioare, pe măsura înaintării în timp copiştii înlăturând după interesul şi bunul lor
plac, multe date şi detalii, care în acest fel s-au pierdut. Astfel, chiar în versiunea păstrată a
cronicii domneşti, care se încheie cu anul 1507, lipseşte tocmai menţiunea locului unde a fost
îngropat Ştefan cel Mare (Cronicile slavo-române), ceea ce e greu de crezut că s-ar fi putut
întâmpla în manuscrisul original, pierdut, al cronicii oficiale.

Pentru prima dată mormântul lui Ştefan cel Mare a fost deschis la 19 februarie 1758 de către
Dumitru Lascarache, ispravnicul Sucevei, din ordinul lui Scarlat Ghica, căruia i s-a vorbit
despre mormântul marelui domn într-un context tensionat, existent în cadrul mănăstirii, în
legătură, desigur, cu proiectul mitropolitului Iacov Putneanul de a reface mănăstirea în acel
moment ruinată. In mormânt au fost găsite atunci pietre preţioase, inele, fire şi bolduri de aur
şi altele, care au fost folosite, după porunca mitropolitului la împodobirea coroanelor Maicii
Domnului şi a Pruncului Iisus, realizate de argintarul Rafail în acelaşi an, care se păstrează şi
astăzi în Muzeul Mănăstirii (Claudiu Paradais). Din nefericire acest gest ne-a privat de
cunoaşterea directă a podoabelor, şi mai ales a inelelor din mormântul marelui Ştefan.

Un secol mai târziu mormântul lui Ştefan cel Mare a fost din nou deschis, de data aceasta,
cum am văzut mai sus, de către o comisie austriacă, condusă de Anton Schonbach, la cererea
stareţului Artimon Bortaic. Aceasta a avut loc între 11 şi 17 noiembrie 1856, cu asistenţa
călugărilor şi a altor vizitatori, între care şi a parohului de Putna, Iraclie Porumbescu, după
care cele găsite au fost consemnate în protocolul din 2 decembrie acelaşi an. Potrivit acestuia,
scheletul lui Ştefan indica o statură mică, cum relatase pe baza tradiţiei şi Grigore Ureche
(„om nu mare de stătu"; Letopiseţul, p. 120), fiind înfăşurat într-o mantie de stofă scumpă, cu
o cruce de aur brodată în dreptul pieptului. De altfel, Iraclie Porumbescu, tatăl
compozitorului Ciprian Porumbescu, a şi scris cu multă simţire despre deschiderea
mormintelor din biserica de la Putna: Dezmormântarea domnitorilor Moldovei în
catacombele Monastirei Putna, în „Gazeta de Moldavia" , 1856, p. 388, şi în Calendarul
pentru români pe 1857, p. 73-75.

De atunci mormântul nu a mai fost redeschis şi rămăşiţele lui Ştefan cel Mare se odihnesc
aici netulburate. La Putna nu s-a ridicat un monument întru amintirea mormintelor domneşti
aflate aici, cum propusese comisia austriacă de la 1856, în schimb, marele Ştefan a fost de
nenumărate ori omagiat în acest loc, cu semnificaţii istorico-naţionale, îndeosebi în 1871,
1904, 1954, 1957, 1966 ...
Recunoscându-i-se în timp marile merite în apărarea "legii" creştine şi întărirea Bisericii
ortodoxe Sfântul Sinod al Bisericii autocefale româneşti, considerând că Ştefan cel Mare
îndeplineşte condiţiile de fond pentru trecerea sa în rândul sfinţilor, l-a canonizat în 1992, act
prin care „se pecetluieşte sinodal cultul, pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului
nostru domnitor, se toarnă pentru eternitate untdelemnul dragostei, al proslăvirii şi al
veneraţiei în cinstita candelă de la mormântul Sfântului voievod şi erou de la Putna străbună"
(Nestor Vornicescu, Sfântul voievod Ştefan cel Mare. Cuvânt de preamărire, Craiova, 1992).

„Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt" se prăznuieşte în calendarul ortodox pe

2 iulie (Emil Preda, Dicţionar al Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 273-275).

In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o inflorire fara precedent. Luptand de la egal la
egal cu vecini mult mai puternici, Stefan cel Mare a reusit sa impuna Moldova ca un stat cu
drepturi aproape egale. A zidit 44 de biserici si manastiri, conform traditiei, cate una dupa
fiecare lupta castigata.