Politica externa a statelor medievale

romanesti, secolele XIV-XVII

Tanasescu Victor
 Istoria statelor medievale romanesti
Odată cu secolul XIII, documentele istorice oferă din ce în ce mai multe informații despre începuturile principatelor Moldovei și 
Țării Românești. Simultan, în Transilvania, intrată în sfera de influență a catolicismului, reprezentat prin Regatul Ungariei și prin 
Ordinul Teutonic, jupânii și boierii români rămași ortodocși sunt marginalizați sau constrânși să treacă dincolo de Carpați
 ("descălecarea" în Moldova și Țara Românească), pe când cei trecuți la catolicism se maghiarizează devenind grofi ai Ungariei.
La sfârșitul secolului XIV, Imperiul Otoman cucerește despotatele Vidinului și Tărnovei din sudul Dunării, în timp ce acela al
Dobrogei se alipește Țării Românești, episcopul dobrogean Iachint al Vicinei devenind primul metropolit al "Ungro-Vlahiei". Dar în
anii 1418-1422, și Dobrogea cade pradă a Turcilor. Constantinopolul, total încercuit de teritoriul de acum încolo otoman, este cucerit
la rândul său în 1453, devenind capitala imperiului turcesc. În 1484, Ștefan cel Mare este obligat să le cedeze Turcilor Bugeacul,
pierzând astfel accesul la mare odată cu Cetatea Albă. În 1526 după dezastrul armatelor Regatului Ungariei la Mohacs, întreaga 
Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria sunt pașalâcuri ale Imperiului Otoman, dar Transilvania (cu voievozi maghiari),
Moldova și Țara Românească (cu voievozi români) rămân Principate autonome, cu propriile lor Sfaturi, suverani, legi, armate, flote
dunărene, logofeți (ambasadori) și cu religia oficială creștină: ele plătesc tribut Sultanului turc dar nu fac parte din Imperiul acestuia,
cum reiese în mod greșit din multe hărți moderne ilustrând istoria Europei sau Balcanilor.
   Iancu de Hunedoara (n. 1407 - d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate
dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în 1441,
guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al
Transilvaniei între 1453-1456. A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor
Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă
în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei
rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei
coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi
comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului,
sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege
al Ungariei.
    După instalarea sa în funcţia de ban al Severinului, Iancu, ajutat de fratele său, s-a
preocupat mai întâi de întărirea cetăţilor Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia. Turcii ocupau
poziţii tot mai avansate la Dunăre şi ameninţau cu luarea Belgradului. În vara lui 1939 regele
Albert organizează o primă ofensivă antiotomană, lipsită de vigoarea şi coordonarea necesară.
Iancu participă, fiind fidel regelui, dar acţiunea este un eşec, armata se dezintegrează şi regele
se reîntoarce, bolnav, la Strigoniu, unde şi moare la 27 octombrie. Regina Elisabeta, rămasă
văduvă, aştepta totuşi un fiu, dar Ungaria fără rege şi fără un moştenitor sigur, devine instabilă
din punct de vedere politic. Pe de altă parte, la porţile regatului băteau turcii, care se apropiau
ameninţător. Pe acest fond, are loc un conflict pentru putere dintre marea şi mica nobilime
maghiară. Micii nobili cereau o regalitate puternică, capabilă să ţină piept turcilor, marii nobili
se mulţumeau cu un rege tânăr, care să conducă numai cu numele. La dieta de la Buda din 1
ianuarie 1440, regina Elisabeta ceru sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a
regatului şi susţinerea succesiunii la tron. La această dietă ia parte şi Iancu de Hunedoara. El a
încercat să convingă dieta de primejdia turcească şi de necesitatea instalării imediate a unui
rege cu autoritate reală, susţinând apropierea Ungariei de Polonia (curtată şi de sultan) şi
instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello. Cuvântarea sa a fost
suficient de convingătoare să întrunească adeziunea majorităţii membrilor dietei. Însăşi regina
se lasă înduplecată şi trimite o solie la curtea polonă.
   Tara Romaneasca in timpul domniei lui Mircea cel Batran (1386-
 

1418). inceputul domniei si politica interna. Mircea cel Batran era fiul lui Radu I
si fratele lui Dan I. El a fost supranumit de cronicari 'ce/ Batranf' pentru a-l
deosebi de alti domnitori omonimi. Noul domnitor urmeaza la tron intr-un
moment cand in Peninsula Balcanica se largea expansiunea otomanilor, in fata
pericolului extern,
    Mircea cel Batran a canalizat relatiile sale cu alte tari in directia combaterii
primejdiei, ce venea din partea turcilor.
    Cu scopul de a se opune agresiunii otomane, domnitorul a adoptat masuri de
intarire a autoritatii domnesti si a institutiilor tarii. Domnul a acordat imunitati
dome­niilor boieresti, a instituit principalele dregatorii (vornicul, logofatul, banul,
stolnicul, paharnicul, vistierul, spatarul si comisul) si a inlocuit treptat in Sfatul
domnesc pe boierii mari proprietari funciari, cu dregatori numiti de voievod. O
importanta activi­tate a sustinut Mircea cel Batran intru intarirea sistemului de
aparare a tarii: a marit oastea permanenta (oastea cea mica), formata din curteni si
ostenii domniei, la care se adaugau cetele boieresti; in momente grave a apelat la
oastea mare a tarii, la care participau taranii si orasenii; a refacut si intarit cetatile
de la Dunare (Silistra, Turnu si Giurgiu), a ridicat fortificatii la Curtea domneasca
de la Targoviste s.a. O deosebita importanta pentru economia tarii au avut-o
privilegiile acordate de Mircea negusto­rilor din Liow (1409), prin care li se
permitea sa-si vanda liber marfurile in tara si sa cumpere orice marfa in afara de
argint, in 1413 privilegii similare au fost acordate de domn negustorilor brasoveni.
Mircea a batut moneda de argint (ducati) si de arama (bani), contribuind si pe
aceasta cale la dezvoltarea relatiilor comerciale.
Domnul muntean s-a manifestat si prin activitati religioase, ridicand sau finali­
zand biserici manastiresti (Cozia, Tismana) si atribuindu-le prin danii lacaselor
sfinte sate si mosii.
 Vlad Tepes (1431-1476)
În acest context politic, Vlad Țepeș
încheie o alianță cu Matei Corvin,
În 1459, Vlad Țepeș refuză să mai probabil la începutul anului 1460, pe
plătească tribut turcilor (10.000 care otomanii ar fi vrut să o
galbeni anual). Se pare că această împiedice. Mai mult, aceștia vor
răzvrătire s-a datorat existenței unui încerca prin intermediul lui Hamza
proiect de cruciadă impotriva pașa, beiul de Nicopole, și al
otomanilor, cruciadă susținută de diacului sultanului, Catavolinos, să-l
Papă și în care regele Ungariei,  prindă pe Vlad prin vicleșug, fără
Matia Corvin, ar fi urmat să joace succes însă. Odată dejucate planurile
rolul principal (acesta chiar primește otomanilor și pedepsiți (cei doi au
de la Papă suma de 40.000 galbeni, fost trași în țeapă împreună cu toți
suficientă pentru a echipa 12.000 de soldații turci care-i însoțeau), Vlad
oameni și 10 nave de război). Țepeș organizează o campanie
surpriză la sud de Dunăre în iarna
1461-1462.
O întinsă regiune, de la Oblucița la
Novoe Selo și de la vărsarea Dunării
în Marea Neagră până la Rahova, a
fost devastată. Mai mult, cetatea 
Nicopole fiind ocupată prin
vicleșug, peste 20.000 de turci au
pierit sub armele valahilor, numărul
celor uciși fiind indicat de însuși
Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată
lui Matei Corvin. Tot în această
scrisoare, expediată din Giurgiu la
11 februarie 1462, Vlad îi solicita în
mod insistent sprijin regelui ungar.
Deși l-a asigurat, la 4 martie 1462,
că îi va veni în ajutor, Matei Corvin
a părăsit Buda abia la sfârșitul lui
august, când campania otomană era
deja încheiată.
În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului -
mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea
detașamentelor turcești plecate după hrană. În această atmosferă
apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara
pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din
16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac
despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta
atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind
confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost
important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a
părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită
de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un
spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau
o mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața acestei
priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că
"nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari" și care "ar fi
vrednic de mai mult".
Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc
înfrângerea sultanului, care a fost silit „să se întoarcă în fugă spre Dunăre
 cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul”. Oastea turcă
s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul
ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil,
sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca domn pe fratele lui Țepeș, 
Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toți cei ce i se
împotriveau lui Țepeș. Pașa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui
Radu.
 Ștefan cel Mare (1457-1504)

  Conducător de stat
 
  În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze
ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. Pentru
a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării,
Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie
şi de nesupunere faţă de puterea centrală, a favorizat
consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat
clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a
acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale
ţării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi
„oastea cea mare” – chemată numai în caz de atac extern),
susţinând introducerea unei discipline mai riguroase şi
ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea
capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea
cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava,
Neamţ, Crăciuna.
Conducător militar
Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost marcată de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”, caracterizate prin
disproporţia de efective dintre cuceritor şi atacat. În cadrul conflictelor clasice, corpul expediţionar trimis de cuceritor este mai puţin numeros
decât armata ţării atacate, suplinind însă inferioritatea numerică prin superioritatea tacticii şi strategiei, a armamentului, a corpului de ofiţeri şi
generali şi a instrucţiei ostaşilor. Istoria militară cunoaşte numeroase exemple ilustrative în acest sens, începând cu războaiele lui Alexandru
Macedon sau cucerirea Britanniei şi Galliei de către romani şi terminând cu războaiele imperiale britanice sau atacul Germaniei împotriva
Uniunii Sovietice. În cadrul conflictelor asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de cuceritor împotriva părţii atacate este mai mare decât cel al
apărătorilor. Ştefan cel Mare a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită unei strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea
iniţială cu contraatacurile ulterioare, decisive, asupra forţelor atacatoare. Istoria militară înregistrează o serie de procedee tactice folosite de
armatele acestui prinţ, cu nimic inferioare celor folosite de contemporanii săi din centrul şi vestul Europei: atacul de flanc; încercuirea;
folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria sau cavaleria uşoară; ambuscada într-un teren împădurit; înţelegerea secretă cu locuitorii
dintr-o cetate asediată; lupta cu unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de necesităţile câmpului tactic; atacarea prin surprindere a
cantonamentelor de noapte ale adversarilor etc. Datorită disproporţiei de forţe dintre Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei vecini,
arta militară moldovenească din acele timpuri a fost prin excelenţă defensivă, bazată pe folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat nu
prin angajarea de mercenari (ca în centrul şi vestul Europei), ci prin ridicarea la luptă a populaţiei.
•    Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată la maxim 50.000 oameni, o cifră considerabilă pentru Europa acelor timpuri.
Totodată, el nu s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-şi mobiliza supuşii. Luptele sale de
hărţuială pregăteau întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp slăbite şi demoralizate.
  
•    Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă bine chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan
cel Mare pentru apărarea independenţei ţării.
  
•    Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern
şi extern încă din timpul vieţii sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste calităţi au
devenit un subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale,
inclusiv cea de apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în mod oficial în luna
iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.
 Mihai Viteazul

  Mihai Viteazul (n. 1558,]Târgu de Floci, Țara Românească – d. 19 august 1601,[8] Câmpia Turzii, 

Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost
conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, 
Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, 
stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de 
istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care
avea să se realizeze în secolul al XX-lea.
 
  La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul
domniei lui Alexandru cel Rău.
  În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000
de florini) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 
2 septembrie/. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în
același an.
  Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau
parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și 
Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania,
considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. 
Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel
un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.
 Luptele împotriva Imperiului Otoman

• Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane
soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București.
• Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți,
atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de
victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[17] Șerpătești” de lângă satul Stănești)
culminată cu incendierea Rusciucului.
• După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron Vodă, uniți
cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei
(Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).
• Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan,
Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene.
Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al
Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea,
vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[19] a negociat aderarea la această
alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui
Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o
simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi
putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.
Statele medievale românești - Wikipedia
https://www.referatele.com/referate/istorie/online16/Tarile-roa

Bibliografie
mne-in-timpul-domniei-lui-Mircea-cel-batran-si-Alexandru-cel
-bun-referatele-com.php
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Iancu_de_Hunedoara
https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Organizarea-de-stat-a-T
arilor-38.php