Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche

Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat Ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa
domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă, consemnează perioada
cuprinsă între anii 1359 şi 1594, începând, aşadar, cu întemeierea Moldovei de către
Dragoş Vodă. Autograful cronicii s-a pierdut, rămânând 22 de manuscrise ale copiştilor
Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. Dintre aceştia, cel mai fidel copist a
fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a
permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care deforma adevărul istoric.
Domnia lui Ştefan cel Mare
Domnia lui Ştefan cel Mare, pentru care cronicarul are o admiraţie mărturisită, ocupă locul
central în cronica lui Grigore Ureche. Când s-a suit pe scaunul Sucevei, Ştefan Vodă a
adunat „multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară” şi a pornit să-l înlăture de la tron
pe Patru vodă Aron, pe care îl învinge, îi taie capul ca să răzbune „moartea tătâne-său,
Bogdan vodă”, apoi strânge „boierii ţării şi mari şi mici -şi altă curte măruntă” pe Câmpia
Dreptăţii, cu acordul cărora a fost uns Domn al Moldovei de către Mitropolitul Theoctist.

Prima bătălie importantă pentru Moldova a fost în 1465, când Ştefan vodă a răscumpărat
„cetăţile carile le luase păgânii de la alţi domni”, Chilia şi Cetatea Albă. În anul următor,
1466, în ziua de 10 iulie, „au început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a
Precuratii Maicii Fecioarii Mariei”, a cărei sfinţire are loc la 3 septembrie 1470, eveniment la
care au participat mulţi moldoveni şi „multă adunare de călugări”, împreună cu Mitropolitul
Theoctist.

Lupta de la Podul Înalt (1475)

Lupta de la Podul Înalt (1475) împotriva turcilor a fost câştigată de Ştefan vodă „nu aşa cu
vitejia, cum cu meşterşugul”. Mai întâi, domnitorul a poruncit să pârjolească iarba, „de au
slăbit caii turcilor cei gingaşi” - consemnează cu umor şi satisfacţie cronicarul -, apoi a pus
câţiva oameni cu buciume şi trâmbiţe peste lunca Bârladului care au sunat „semnu de
război”. Luaţi prin surprindere, turcii s-au întors şi s-au năpustit spre locul de unde se
auzeau buciumele, împotmolindu-se în „apa şi lunca şi negura” mlăştinoasă, în timp ce
Ştefan i-a atacat „dindărăt” şi i-a înghesuit în mlaştină, unde turcii nu aveau loc să-şi
desfăşoare oastea şi se călcau în picioare unii pe alţii.

În 1484 Baiazid a venit cu oaste mare, cu ajutor de la munteni şi a ocupat din nou Cetatea
Albă şi Chilia, iar vodă Ştefan a reuşit numai să-i alunge din ţară, deoarece ambele cetăţi
„le-au grijitu cu oameni, cu puşci şi cu bucate de ajunsu şi au rămas pre mâna turcilor”.

Bătălia de la Codrul Cozminului (1497)

Un spaţiu amplu acordă Grigore Ureche relatării bătăliei de la Codrul Cozminului din anul
1497, în care Ştefan a repurtat o victorie răsunătoare. Craiul Albert venise pe tronul Poloniei
după moartea tatălui său, regele Cazimir, care avea tratate încheiate cu Ştefan „împotriva
păgânilor, carii în toate părţile fulgera şi tuna cu trăsnetul armelor sale, vărsând sângile
creştinilor şi stropşindu volniciia tuturora, înmulţind legea lui Moamet cea spurcată”.
• Grigore Ureche
Albert nu-şi dă seama de pericolul militar şi religios al expansiunii turceşti şi nu respectă
înţelegerea făcută de tatăl său cu Ştefan, aşa că porneşte cu „vitejiia asupra Moldovei,
socotindu că pre lesne o va supune”. Viclean, el nu declară făţiş război voievodului, ci, sub
pretextul că vrea să elibereze Cetatea Albă şi Chilia de sub ocupaţia otomană, pătrunde în
Moldova în august 1497 cu 80.000 de oşteni şi, umblând „cu înşelăciune”, a primit cu
bucurie pe soli şi „darurile ce-i trimisese Ştefan vodă cu mare mulţămită şi cu dragoste”.

Ştefan vodă, crezând în cuvântul craiului Albert şi bucuros că are sprijin împotriva turcilor,
nu-şi dă seama de şiretenie decât atunci când mesagerii săi, logofătul Tăutu şi vistiernicul
Isac, au fost arestaţi şi duşi la închisoarea din Liov. Domnitorul mobilizează în grabă oastea
şi-l întâmpină pe craiul leşesc în apropiere de Roman, la 27 august 1497. Deşi avea o
armată mult mai numeroasă, Albert nu poate ocupa cetatea Sucevei, întrucât apărătorii
moldoveni „ce risipiia leşii zioa cu puşcile, noaptea astupa găurile şi le întăriia”.

Rămaşi fără hrană şi hăituiţi de moldoveni în atacuri surprinzătoare, istoviţi şi decimaţi într-
un război prea lung, polonezii şi-au învinuit făţiş regele că „au venit fără cale, de i-au adus
ca să-i piarză pre toţi...”. Infatuarea lui Albert era atât de mare, încât nu a vrut să se declare
înfrânt, dar, fiindu-i teamă că va fi abandonat de armată şi aflând că Ştefan primise ajutor
de la Radu-vodă al Munteniei şi de la Birtoc al Ardealului, acceptă împăcarea cu Ştefan,
chiar pe câmpul de luptă. De remarcat este faptul că în această luptă s-au unit pentru
acelaşi ţel Moldova, Ţara Românească şi Ardealul, constituind unul dintre momentele
istorice esenţiale ale Evului Mediu.

Impresionat de dublul ajutor primit din partea vecinilor săi, Ştefan l-a răsplătit pe craiul
Ardealului, diplomat abil, care intervenise personal în medierea conflictului, apoi îi cere lui
Albert să se întoarcă în Polonia pe acelaşi drum pe care intrase în Moldova, pentru ca „să
nu mai strice ţara pre alt loc”. Dar regele polon nu respectă nici de această dată înţelegerea
şi pleacă pe alt traseu, „pre unde era ţara întreagă”, drum pe care trebuia să traverseze
Codrul Cozminului.

Intuind intenţia lui Albert, aceea de a jefui o altă zonă bogată a Moldovei şi de a se ridica
astfel în ochii ostaşilor săi, Ştefan a poruncit „să săcuiască pădurea”, adică să taie pe trei
sferturi trunchiurile copacilor, iar când va trece oastea polonă prin pădure să-i doboare
peste ea. El cu oastea „au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci”, i-au lovit din toate
părţile pe duşmani şi „oborându (a doborî )copacii cei întinaţi asupra lor, multă oaste
leşască au peritu, unii de oşteni, alţii de ţărani, [...] alţii de copacii cei întinaţi”.
Leşii şi-au pierdut puştile, şi-au abandonat steagurile, „însuşi craiul cu puţini rămăsese”.
Auzind că „vine şi altă oaste leşască într-ajutoriu craiului”, Ştefan cheamă pe vornicul
Boldur în ajutor şi bătălia s-a dat la Lenţeşti, în ziua de 29 octombrie, când „cu ajutoriul lui
Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan vodă şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atuncea în
oastea leşească”. Restul armatei polone a trecut Prutul spre Cernăuţi, dar a fost din nou
lovită de oastea lui Ştefan, care „i-au răsipit şi i-au tăiatu, de-abia au scăpat însuşi craiul cu
puţină oaste a sa”.

De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012

În aceste capitole, Ureche evidenţiază câteva dintre valorile morale esenţiale ale epocii:
dreptatea divină şi pământeană, respectarea jurămintelor, mai ales a celor militare,
apărarea valorilor creştine şi pedepsirea trufiei umane, accentuând în acelaşi timp
onestitatea, fermitatea şi patriotismul lui Ştefan cel Mare.

În capitolul De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012, adică în 1504, Grigore
Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este
considerat primul portret literar: „Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de stătu, mânios şi
de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu.
Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu
gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia,
ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi
unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să rădica deasupra
biruitorilor”.
După întoarcerea de la bătălia pentru recâştigarea Pocuţiei, Ştefan vodă „fiindu bolnav
şi slabu de ani” şi mai ales obosit de cei 47 de ani de domnie în care „multe războaie cu
noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile”, în anul 1504, urmându-i
la tron fiul său, Bogdan vodă.

Ţara l-a îngropat „cu multă jale şi plângere în mănăstirea Putna, care era zidită de
dânsul”, iar cronicarul ilustrează sugestiv durerea sfâşietoare a moldovenilor, care
„plângea toţi ca după un părinte al său”. Întreaga natură s-a cutremurat la moartea
domnitorului, pe care a prevestit-o printr-o „iarnă grea şi geroasă” şi l-a plâns apoi cu
„ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”.

În încheiere, Grigore Ureche sintetizează principalele merite ale lui Ştefan cel Mare în
timpul domniei: „Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut
44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”. „Născut în 1429, Ştefan a devenit
domnitor la numai 28 de ani (1457) şi a murit la vârsta de 75 de ani, în ziua de marţi, 2
iulie 1504.”

Domnia Iui Alexandru Lăpuşneanul este relatată încă de la ocuparea tronului prin
vicleşug, în 1552, când acesta i-a tăiat nasul lui Joldea, logodnicul fetei lui Patru vodă
şi, după ce l-a trimis la mănăstire, a luat-o „să-i fie doamnă lui”. Petru Rareş fusese un
domnitor bun pentru Moldova şi oamenii aveau pentru el un respect şi o admiraţie care
se manifestau şi după moartea acestuia. El avusese doi fii, unul un desfrânat, iar
celălalt un aventurier, aşa că, după ce domniseră scurt timp, fuseseră omorâţi.

Roxanda, unica fiică a fostului domnitor, rămăsese singură pe lume şi familia hotărâse
s-o mărite cu Joldea, care este înlăturat de Alexandru Lăpuşneanul prin tăierea nasului
şi retragerea la mănăstire. Odată căsătorit cu domniţa Roxanda, Lăpuşneanul câştigă
multă simpatie din partea poporului, fiica lui Petru Rareş fiind un adevărat simbol al
cinstei şi patriotismului tatălui ei.

După nouă ani de domnie, în 1561, Alexandru Lăpuşneanul a fost atacat de Heraclu
Vasilicu şi învins la Verbie. După ce i-a luat averea, le-a promis boierilor „să le facă bine
mai mult decât vor pofti ei”, iar aceştia, crezându-l, „i-au închinat Ţara de Sus”,
trădându-l pe fostul domnitor, Lăpuşneanul. Noul domn s-a aşezat pe tronul Moldovei şi
a luat numele de Ion vodă Despot, iar Alexandru Lăpuşneanul a fugit împreună cu
familia în Asia Mică.

Întrucât, în cei trei ani cât a condus Moldova, Despot vodă s-a dovedit un domnitor tiran
şi lacom, care „calcă obiceele ţării şi face şi jafuri”, este înlăturat de la tron de aceeaşi
boieri care-l trădaseră şi pe Lăpuşneanul, aliindu-se de această dată cu hatmanul
Tomşa, pe care-l sprijină să se înscăuneze, după ce Ştefan Tomşa îl ucide pe Despot.

A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul

A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul este posibilă datorită sprijinului pe care
sultanul Suleiman i-l acordă. Ştefan Tomşa află că Lăpuşneanul ajunsese la Brăila cu
oaste şi că se pregătea să intre în ţară pentru a ocupa tronul Moldovei. El hotărăşte să
trimită pe sfetnicii săi apropiaţi, „Motoc vornicul şi Veveriţă postelnicul şi cu Spanciog
spătar”, la Lăpuşneanul ca „să-i spuie că ţara nu-l va, nici-l iubescu”, dar s-au întors cu
răspunsul ferm al acestuia: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei si de nu mă iubescu. eu ii
iubescupre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”.
Lăpuşneanul venise cu oaste mare, „de au acoperit ţara ca un roiu”, iar Tomşa fuge „în
Ţara Leşească şi s-au aşezat la Liov, după ce au domnitu 5 săptămâni”. Lăpuşneanul
şi-a trimis un om de încredere „de i-au tăiat capul Tomşii şi lui Motoc vornicul şi lui
Spanciog spătariul şi lui Veveriţă postelnicul”, îngropându-i apoi la mănăstirea Onofrie.

Hotărât să se răzbune pe toţi vrăjmaşii săi care îl trădaseră în prima domnie, îi invită pe
boieri la curtea domnească şi „dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătura ce au
avut, închis-au poarte şi ca nişte lupi într-o turmă făr’ de niciun păstor, au intrat într-înşii,
de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii”. Nu s-a mai ţinut seama care
dintre ei era vinovat şi care nu şi „au perit atuncea 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-
au băgat de samă”.

Vrând să intre în voia turcilor, care făgăduiau domnia Moldovei aceluia care „va răsăpi
toate cetăţile din ţara Moldovei”, Lăpuşneanul a umplut cetăţile cu lemne şi le-a dat foc
„de au arsu şi s-au răsipit”, oprind pentru sine numai cetatea Hotinului.

Despre moartea lui Alexandru Lăpuşneanul, cronicarul Ureche relatează că, fiind grav
bolnav, a poruncit episcopilor şi boierilor că „de-l vor vedea că ieste spre moarte” să-l
călugărească. Aceştia, văzându-l „mai multu mort decât viu”, I-au călugărit „şi i-au pus
nume de călugărie Pahomie”. Când şi-a revenit şi s-a văzut în haina monahală,
Alexandru Lăpuşneanul a zis „că de să va scula, va popi si el pre unii”. Ştiind „câtă
groază şi moarte făcusă mai nainte în boierii săi” şi temându-se de mânia domnitorului,
„l-au otrăvit şi au murit”, apoi l-au îngropat cu cinste „în mănăstirea sa, Slatina, ce ieste
de dânsul zidită”.

Politica externă a Moldovei este determinată de aşezarea ţării „în calea răotăţilor”, din
care cauză „de multe ori se făcea războaie ca să să apere ţara şi pământul său”,
prădată şi arsă de tătari şi turci, bântuită de „foamete mare şi lăcuste multe”. Cronicarul
semnalează pericolul expansiunii otomane, care „ca o negură acoperă lumea”, precum
şi lăcomia sultanilor care este „ca sacul fără fund”.

Cronicarul scoate în evidenţă faptul că turcii nu au făcut niciun bine ţării, fiind „ca vasul
cel fără fund, măcară câtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poţi umplea, aşa şi turcul, de
ce dai mai mult, de aceia îţi face mai multă nevoie, că el darul îl scrie obicină (obicei)”.
Grigore Ureche îi laudă pe boierii cu dragoste de ţară, ale căror trăsături definitorii sunt
vitejia şi spiritul de sacrificiu puse în slujba Moldovei.

Stilul cronicii este concis, sobru, cu elemente descriptive şi portretistice. Cronica lui
Grigore Ureche a constituit un important izvor de inspiraţie pentru Costache Negruzzi,
Vasile Alecsandri, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Mihail Sadoveanu.

Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, de Miron Costin, continuă cronica
lui Grigore Ureche şi, spre deosebire de acesta, Miron Costin este martor şi uneori
participant la evenimentele relatate, conferind astfel conţinutului un plus de adevăr
istoric, de obiectivitate şi responsabilitate, deoarece „eu voi da seamă de ale mele câte
scriu”. Dominat de sentimente patriotice, Miron Costin îşi exprimă deznădejdea că
Moldova cădea din ce în ce mai mult sub puterea turcească, iar luptele interne şi
externe măcinau ţara: „nu sunt vremurile subt cârma omului, ci bietul om subt vremi”.

Cronicarul realizează pagini memorabile consacrate domniilor lui Vasile Lupu şi a lui
Gheorghe Ştefan. Impresionante sunt câteva evenimente ilustrate cu un adevărat talent
literar, cum ar fi nunta domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, cu Timus, fiul
hatmanului căzăcesc, precum şi descrierea invaziei lăcustelor, după care nu mai
rămăsese „nice frunză, nice iarbă” în biata Moldovă.

Iubirea de ţară face din Miron Costin un istoric obiectiv ce militează - pe parcursul
întregii cronici - pentru dreptate şi adevăr, indiferent de sentimentele lui faţă de un
domnitor sau altul. Miron Costin consideră asuprirea otomană ca o cumplită nenorocire
pentru ţară şi doreşte eliberarea Moldovei de sub jugul turcesc. El vorbeşte cu indignare
despre „pântecele turcilor fără fundu”, dar este neîncrezător şi pesimist privind
eliberarea ţării de sub stăpânire străină.
Stilul este mai literar decât la Grigore Ureche, presărat cu amănunte anecdotice,
portrete sugestive, descrieri de natură; fraza este amplă, cu o construcţie latinească în
care sunt evidente influenţele poloneze.

De neamul moldovenilor, din ce tară au ieşit strămoşii lor

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor este o remarcabilă operă
literară şi ştiinţifică, cu un pronunţat caracter polemic. Lucrarea a fost scrisă în ultima
perioadă a vieţii lui Miron Costin, în timpul domnitorului Constantin Cantemir, adică între
anii 1686-1691. Ideea centrală este argumentarea latinităţii limbii române şi a
romanităţii poporului nostru.
• Miron Costin
Lucrarea s-a născut din revolta şi indignarea cronicarului îndreptate împotriva unor
copişti ai cronicii lui Ureche, mai ales împotriva lui Simion Dascălul, „om de multă
neştiinţă şi minte puţină” şi a lui Misail Călugărul, care strecuraseră în copia letopiseţului
afirmaţia că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma, eliberaţi din puşcării şi exilaţi
pe teritoriul Daciei. Miron Costin este foarte indignat de aceste „basne” şi intenţionează
să scrie o Predoslovie (Prefaţă) la cronica sa, dar adună atâta material documentar,
încât realizează o operă de sine stătătoare. Revolta cronicarului este atât de sinceră,
încât caracterul polemic al „Predosloviei” capătă - pe alocuri - accente pamfletare.
Miron Costin demonstrează originea romană a poporului român cu argumente ştiinţifice,
apelând la izvoare istorice privitoare la împrejurările cuceririi Daciei de către Traian, „de
la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian, împăratul Ramului, cu câteva sute de ani
peste mie trecute”. Aduce argumente lingvistice în susţinerea latinităţii limbii române şi
argumente de ordin etnografic, comparând portul, firea, obiceiurile moldovenilor cu cele
ale romanilor.

De neamul moldovenilor... este o lucrare istorică de mare importanţă pentru cultura

veche românească, întrucât este prima scriere care priveşte poporul român în unitatea
sa legată de originea comună a locuitorilor din Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania. Miron Costin este primul umanist care conturează sincronizarea Ţărilor
Române cu istoria celor europene, argumentând cu asemănările evidente dintre
civilizaţia, obiceiurile şi limba italienilor cu cele ale românilor, ilustrând concret cu latina
care stă la originea ambelor limbi, română şi italiană.
Structura şi conţinutul operei
De neamul moldovenilor este structurată în şapte capitole, fiecare purtând un titlu
explicativ pentru conţinutul acestora. În prefaţa intitulată Către cititoriu, Miron Costin
acordă problemei originii comune a românilor o însemnătate deosebită, dintr-o reală
datorie patriotică: „A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o
seamă de scriitori, ieste inimii durere”.
Printr-o adresarea directă către cititor, Miron Costin îşi motivează strădania astfel:
„Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului,
din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti, şi
românii din Ţările Ungureşti [...] toţi un neam şi o dată discălecaţi sântu”. De remarcat
că sintagma „Biruit-au gândul...”a fost aleasă de Titu Maiorescu pentru a fi încrustată
deasupra intrării în camera sa de lucru, considerând-o emblematică şi mobilizatoare
pentru un om de cultură.

Revoltat de basnele copiştilor Simion Dascălul şi Misail Călugărul, introduse de aceştia

în cronica lui Ureche privind provenienţa moldovenilor „din temniţele Ramului”, Miron
Costin consideră că „de aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste
şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste lucru vecinicu”.
Cronicarul trebuie să fie responsabil de ceea ce consemnează într-o lucrare ştiinţifică,
deoarece ea este veşnică şi trebuie să transmită informaţii corecte generaţiilor
următoare. Miron Costin este conştient de importanţa misiunii pe care şi-a asumat-o,
afirmând: „Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”, citând în sprijinul afirmaţiilor sale
personalităţi ale culturii europene şi documente istorice care vin în susţinerea ideii de
unitate şi origine comună a limbii române, care consemnează ca lucru de mirare „că
limba moldovenilor şi a muntenilor mai multe cuvinte are în sine râmleneşti, decât a
italienilor”.

Primul capitol, De Italia, menţionează încă de la început originea moldovenilor, care se

trag „dintru o ţară care să chiamă Italiia”, având capitala în „oraşul Ramul”, adică Roma.
Prezintă apoi aşezarea şi graniţele Italiei, care nu este foarte departe de Moldova, „cale
de 30 zile ieste pană la Vineţiia”. Obiceiurile italienilor sunt foarte asemănătoare cu ale
moldovenilor: firea ospitalieră, veselă, iubitoare şi petrecăreaţă. Miron Costin citează
numele unor istorici celebri ai vremii, documente şi chiar versurile lui Ovidiu, pentru a
susţine convingător originea romană a poporului şi latinitatea limbii române.
Al doilea capitol se intitulează „Pentru împărăţia Ramului”, în care prezintă Imperiul
roman şi „oraşul Roma, noi zicem Ramul, care oraş ieste în Italiia”, referindu-se la
întinderea acestei împărăţii, cu intenţia declarată de a lămuri condiţiile premergătoare
ale formării poporului român.

Al treilea capitol, „De Dachiia”, explică existenţa Daciei „cu multe vacuri mai nainte de
Hristos” pe aceste meleaguri „unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească [...] cum
şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului”. Miron Costin precizează hotarele
Daciei şi vecinii, spunând că era o ţară puternică în vremea lui Decebal, când „lua
dachii o sumă de bani din visteriia Ramului, [...] că prăda şi dachii Italiia cu călărimea,
pană în zilele lui Traian-împăratul”.

Capitolul următor, „De Traian-împăratul” povesteşte despre „Traian, împăratul Ramului,

al şaptelea după Avgustu-chesar, de neamul său spaniol, coprinzându-i scaunul
împărăţiei după Domentian”. Traian „au făcut oaste împotriva dachilor” pentru a nu mai
plăti bir acestora şi a fost „un războiu mare”, s-a vărsat mult sânge. Ajuns la Dunăre,
împăratul roman a construit „pod peste Dunăre, de piatră, cu turnuri de piatră, carele să
pomeneşte până astăzi, Turnul Severinul” şi, învingându-l pe Decebal, a ajuns pe
meleagurile „unde ieste acum Ţara Muntenească şi ţara noastră, Moldova”, făcând din
ele „colonia romana”.

Astfel s-a format poporul român „şi aşa ieste discălicatul cel dintâi acestor ţări cu
râmleni”. Miron Costin este primul care susţine că poporul român s-a format ca urmare
a cuceririi Daciei de către romani şi a influenţei pe care aceştia au exercitat-o asupra
populaţiei băştinaşe: „Iară acesta împărat Traianu pre aici au venitu şi au încunjuratu
această parte de lume, cum s-au pomenitu, şi iei au discălicat neamul, seminţiia care
trăieşte până acum în Moldova şi în Ţara Muntenească şi cât norod ieste în Ardeal cu
acestu nume: român”.
Al cincilea capitol se referă la cetăţile Moldovei şi ale Ţării Româneşti, descriind
aşezarea lor, particularităţile fiecăreia şi inscripţiile săpate pe ziduri, intitulându-se
„Aicea vine rândul să pomenim de cetăţile ce se află aicea în ţară la noi”, între care
menţionăm Cetatea Albă, Hotinul, Suceava, Neamţ, Tighina din Moldova, iar din Ţara
Românească podul lui Traian, pe care se afla scris în latineşte „Traiani aeterna
columna”, însemnând „pe româniia «A lui Traian, vecinicul stâlpul»”.

Capitolul al şaselea susţine ideea unităţii de origine romană a poporului şi latinitatea

limbii, intitulându-se explicativ „De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de limba
graiului de unde au luat, aşijderea şi de tunsura, cărei să află şi acumu la prostime pe
supt munte, lăcuitorii ce sântu şi de lege creştinească de unde au luat”. Miron Costin
argumentează că „numele vechiu şi mai direptu ieste rumân, adecă râmlean [...] în
Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi şi încă mai bine muntenii
decât moldovenii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa «rumânească», ca şi românii cei-din
Ardeal”.

Numele de „vlah” este străin, „de la turci şi de la greci ieste”, cel de „moldovan” provine
de la apa Moldovei, „după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă”, dar cu toţii
vorbesc româneşte, argumentând că „nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ce «ştii
româneşte?», adecă râmleneşte”. Referindu-se la „portul rumânilor”, Miron Costin
constată asemănarea cu „portul râmlenilor celor vechi, strămoşilor lor”, ba chiar şi
tunsoarea este aceeaşi, „vechiu obiceiu tunsura aceasta, care şi până astădzi să vede
la o samă de lăcuitorii a ţării noastre şi-n Ardeal, şi ieste de la râmleni aceasta”.

Citând surse istorice ale vremii, Miron Costin demonstrează că „graiul şi slovele” limbii
române se aseamănă cu cele latineşti şi italieneşti, dând exemple concrete de cuvinte
şi comparându-le: „Că unele dzice latineşte Deus, noi dzicem Dzău sau
Dumnădzău, meus, al mieu [...] iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-lunaşi
altele ca acestea: vinum-vinul, panis-pâne, manus-mena, culter-cuţit”. Un alt argument
în susţinerea originii neamului românesc îl constituie obiceiurile „meselor şi ospeţelor”
care sunt „de la vechii romani”, cele de înmormântare, cu bocetele, „cântăreţii şi preuţii”,
care sunt „vechiu obiceiu şi la râmleni”.
Capitolul al şaptelea „şi cel de pre urmă” se intitulează „Vini rândul a arăta cât au trăit
aceste locuri cu oameni după descălicarea lui Traian cu românii de la Italiia” şi susţine
ideea că românii, ca popor format din daci şi romani, s-au răspândit pe întreg teritoriul
vechii Dacii, suferind influenţe diverse în limba fiecărei zone, cu împrumuturi din graiul
„ungurescu, cu sârbescu, cu dăţăscu, cu slovenescu”. Miron Costin concluzionează că
„aceste câte s-au putut afla de descălecatul cel dintâiu pe largu s-au scris”.

Atitudinea lui Miron Costin în această operă este asemănătoare cu a celorlalţi cronicari,
care sunt animaţi de un patriotism înflăcărat, de preocuparea constantă pentru originea
noastră romanică, de convingerea că românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei,
„de unde suntu şi de ce seminţe, de când şi cum au descălecat aceste părţi de
pământu”. Conştiinţa că scrisul este dator să slujească adevărul, că este un act de
responsabilitate istorică, încrederea în menirea educativă a istoriei pentru viitorime dau
forţă cronicarilor în efortul lor de „a scoate la ştirea tuturor” istoria poporului român.