ȚĂRILE ROMÂNEȘTI ÎN EVUL MEDIU – ȚARA ROMÂNEASCĂ

Formarea Tarii Romanesti. Formarea statului medieval Tara Romaneasca a cunoscut cateva
etape. Formatiuni politice incipiente - uniuni de obsti - au fost atestate in izvoarele slave sub
denumirea de Vlasca, Codrii Vlasiei (Tara Vlasiei) etc., adica tari ale romanilor.

In deceniile care au urmat dupa invazia tataro-mongola, izvoarele istorice ne comunica

despre formatiuni statale intre Carpati si Dunare cu un caracter mai avansat. Astfel, in anul 1247
regele maghiar preconiza sa amplaseze in Banat si Oltenia Ordinul religios al lonitilor. Printr-o
diploma speciala cavalerilor ioniti li s-au acordat mari privilegii, dar ei asa si nu s-au stabilit aici.
Din diploma aflarn ca in spatiul rezervat ionitilor era situata Tara Severinului, care includea
cnezatele lui loan si Farcas (in Oltenia), Tara Litua, in frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), si
voievodatul lui Seneslau (pe Arges).

In a doua jumatate a secolului al XII-lea, conform documentelor maghiare, un urmas al

lui Litovoi (purtand acelasi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul sau teritoriul din
dreapta Oltului si a refuzat sa recunoasca suzeranitatea maghiara. Dar in urma expeditiei regelui
Ladislau al IV-lea (1272-1290), intreprinsa in 1277-1279 Litovoi este ucis, iar fratele sau Barbat
- luat prizonier. Prima incercare de unificare politica la sud de Crapati denota faptul ca evolutia
societatii romanesti se dezvolta in directia statului medieval unificat.

Crearea unui stat unificat era determinata de mai multi factori, in primul rand, era
necesara asigurarea securitatii drumului comercial, care lega Europa Centrala cu gurile Dunarii.
Veniturile capatate de la asigurarea comertului pe acest drum au intarit forta economica a
voievodatelor romanesti. Diferentierea sociala din societatea romaneasca aflata pe calea
constituirii relatiilor feudale, determina la randul ei necesitatea unui aparat administrativ puternic
pentru a reglementa relatiile dintre diferitele paturi sociale, pentru a apara bunurile lor materiale
de invazii straine si infractori interni.

Desi regii maghiari isi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpati, vecinatatea Hoardei
de Aur nu le permitea sa-si extinda stapanirile in aceasta zona. Dominatia mongola dupa 1241
era efectiva numai in teritoriile de sud-vest ale Moldovei, in celelalte teritorii romanesti de la sud
si est de Carpati dependenta de mongoli se limita la plata unui tribut, in schimb acestia stavileau
expansiunea maghiara in zona. Totodata, in procesul evolutiei relatiilor mongolo-romane, bazate
pe colectarea birurilor de la populatia autohtona, s-a constituit aparatul administrativ local,
preluat apoi de statul medieval romanesc. Astfel, dominatia mongola a fost un factor accelerator
pentru procesul de unificare politica in spatiul romanesc.

In cronicile muntenesti inceputul procesului de unificare este legat de venirea

legendarului Negru Voda din Tara Fagarasului, care la 1290 'a descalecat' (intemeiat) Tara
Romaneasca cu centrul la Campulung, apoi la Arges. Legenda se bazeaza pe traditia orala despre
stramutarea unor grupuri de romani de peste munti din cauza ofensivei feudalilor unguri
impotriva obiceiurilor si institutiilor lor traditionale, in realitate unificarea a fost infaptuita de
catre capetenii militare locale in decursul unei perioade indelungate (ceea ce nu exclude si unele
imigrari ale romanilor de peste munti, factor permanent jn acea zona). Acest proces s-a incheiat
sub domnia lui Basarab I (1324-1352). in anul 1330 Basarab I a respins atacul regelui maghiar
Carol-Robert, pornit sa-i pedepseasca pe vasalul sau 'infidel', care unise la stapanirile sale
Banatul Severinului (supus regelui).

In localitatea numita Posada oastea maghiara a fost nimicita (9-12 octombrie 1330). Ca
urmare, a fost intrerupta dependenta vasala de rege a voievodului roman. Victoria obtinuta a
demonstrat ca statul nou aparut prezinta o realitate politico-militara la sud de Carpati. Voievodul
Basarab I a fost intemeietorul dinastiei Basara-bilor in Tara Romaneasca.

Izvoare istorice

Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara
Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării
Românești de sub tutela coroanei maghiare.
 Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum,
cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz
(Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum și alte lucrări ungare,
poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI (la peste 100-200 ani după
evenimentul descris), care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia este pomenită mai târziu și în actele ungare din secolul al XIV-lea,
din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.

În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial
un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim
s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395
între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și
1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se
spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită
[locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de
„Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către
Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330
s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu
râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai
multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru
adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile,
arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit
numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai
sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se
puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu
puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui
erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena

Cine au fost cei mai importanți domnitori români ?

Basarab I este considerat fondatorul Țării Românești și a domnit între anii 1310 – 1352.
Istoricii îl considerau pe Basarab ca fiind român. El era de fapt fiul lui Radu Negru Vodă, care
descălecând din Țara Făgărașului în Țara Românească, însoțit de supușii lui în anul 1291, a
contribuit la întemeierea Țării Românești.

Radu Negru Vodă a construit două biserici, una catolică și una ortodoxă, în Câmpulung.
În anul 1304 orașul Câmpulung devenea capitala oficială a Țării Românești. Conform istoricilor,
numele Basarabă ar însemna în limba turcă veche părinte cuceritor sau stăpânitor. Ipoteza a fost
conturată de Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, însă conform altor istorici, numele ar
însemna în cumană prea sfânt, prea puternic, izbăvitorul.

Începutul domniei lui Basarab I a fost stabilit cu aproximație în 1310. Un document

maghiar atestă că el se afla la domnie încă din 1317, anul când Carol Robert de Anjou a devenit
regele Ungariei.
După victoria de la Posada, Basarab I a creat un stat independent, iar domnitorul a primit
apelativul de Basarab Întemeietorul. În jurul anului 1343, Basarab l-a asociat la domnie pe fiul
său Nicolae Alexandru, care a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a-l convinge
să reia relațiile dintre Ungaria și Țara Românească. Apoi, Basarab a participat alături de regele
ungar la campania militară împotriva tătarilor, ceea ce a dus la stăpânirea de către el a teritoriului
aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia.

Vlad Țepeș Numit și Dracula, a fost domnitor al Țării Românești în 1448, 1456-1462 și
1476. Numele lui a devenit extrem de popular și este poate cel mai cunoscut domnitor peste
hotare. Turcii îl numeau Țepeș pentru că pedeapsa lui preferată era trasul în țeapă. El a fost un
domnitor autoritar, care i-a pedepsit pe trădători, fie că era vorba despre fapte dovedite, bănuieli
sau suspiciuni de trădare. Legendele spun despre Țepeș că a fost unul dintre cei mai aspri
domnitori și că nu suporta hoții, leneșii și mincinoșii, făcând tot posibilul să îi alunge din țară. A
rămas în istorie pentru duritatea lui și felul agresiv de a rezolva orice potențială dorință de
trădare.
Mihai Viteazul A domnit în Țara Românească între 1593 și 1600. Înainte să ajungă pe
tron, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei. „Acest
Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat
nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia,
fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind
văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească
și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…”, se arată în cronica lui Radu Popescu.
În tinerețe a fost negustor, mai apoi și-a început cariera de boier. A fost numit domn al Munteniei
în 1593 și tot în acel an a ajuns la București. În primul an de domnie, supușii lui Mihai Viteazul
au fost obligați să plătească și mai multe biruri. El a decis ridicarea împotriva Porții Otomane și
s-a aliat cu Sigismund Bathory , iar două mii de soldați au venit la București. A reușit să
stăpânească între 1599-1600 cele trei țări reunite. În primăvara lui 1600, Mihai Viteazul a
devenit conștient de pericolul pe care îl reprezenta Regatul Poloniei și influența lui asupra
Moldovei. A hotărât să declanșeze o campanie preventivă în Moldova, așa că pleacă la Prejmer
și le spune ostașilor că vor trece Carpații pentru a îl alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul
Moldovei. Îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău și realizează prima unire a țărilor române.
Mihai Viteazul a cucerit Moldova invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și
tătarii.
 Mircea cel Bătrân S-a născut în 1355 și a fost domnitorul Țării Românești între 1386-
1394 și 1397-1418. Tatăl lui a fost Radu I, care a fost, la rândul său, domnitor al Țării
Românești. Mircea cel Bătrân a primit acest nume pentru a putea fi diferențiat de Mircea al II-
lea, nepotul său. După moartea fratelui său, Mircea cel Bătrân preia conducerea, promovând
armata, biserica și administrația. A intrat în conflict cu Imperiul Otoman după contribuțiile și
sprijinul acordat popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I a fost unul dintre
rivalii lui Mircea cel Bătrân. El a trecut Dunărea, însă armata Țării Românești a învins armata
otomană la Rovine. După o luptă lângă Argeș, Mircea cel Bătrân abdică și se retrage în
Transilvania. A consolidat economia țării și a adoptat un sistem în care se emiteau monede în
cantități calculate și cu valori convenabile. A înființat noi surse de venit și locuri de muncă. De
asemenea, el a fondat mănăstiri și biserici în întreaga țară. A încheiat alianțe cu regele Ungariei,
dar și cu Petru Mușatin, voievodul Moldovei și cu Vladislav al II-lea, al Poloniei. Cu acesta din
urmă, alianța s-a sfârșit cu un război între cele două țări. În 1410, Mircea cel Bătrân decide să
reînnoiască ratatul de la Polonia. A murit în 1418 și a fost înmormântat la Cozia, la mănăstirea
pe care el a construit-o.

Iată cei mai importanți domnitori ai Țării Românești și anii domniei lor:

Basarab I, domn al Ţării Româneşti (1310-1352)

Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (1386-1418)

Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti (1448; 1456-1462; 1476)

Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti (1512-1521)

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593-1601) domn al Ţării Româneşti şi al

Transilvaniei (1599-1600) Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti (1632-1654)

Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714)

Constantin Mavrocordat, domn al Ţării Româneşti (1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748;

1756-1758; 1761-1763), domn al Ţării Moldovei (1733-1735; 1741-1743; 1748-1749, 1769)

Frontiere

În vremea formării sale, voievodatul se mărginea spre nord-vest peste Carpații

Meridionali și o parte din Carpații Orientali cu Regatul Ungariei; spre sud, peste Dunăre, cu
țaratele bulgare de la Vidin și Tărnovo; iar la est, tot peste Dunăre, cu Despotatul Dobrogei, și cu
Marea Neagră la nordul gurilor Dunării. Ulterior, peste Dunăre, la sud și la est, s-a învecinat cu
Imperiul Otoman după ce acesta a cucerit respectivele ținuturi. Frontierele au cunoscut fluctuații,
voievozii Țării Românești deținând sporadic și teritorii la nord de Carpați (cum ar fi Țara
Făgărașului și Amlașul, fără a le incorpora însă Țării Românești). Între 1390 și 1422 Mircea cel
Bătrân și fiii săi, Mihail I și Radu Praznaglava, au stăpânit și Despotatul Dobrogei, a cărui
frontieră sudică a fost deplasată spre nord în acest răstimp de cuceririle otomane, din zona Varnei
până în zona Constanței. După 1422 întreaga Dobroge a trecut în stăpânirea otomanilor până în
1878, împreună cu cetățile Turnu și Giurgiu, și mai târziu Brăila cu zona înconjurătoare, deținute
până la 1829. Frontiera nord-estică a rămas nedefinită atâta timp cât a fost în desfășurare
procesul de constituire a voievodatelor românești din spațiul extracarpatic, pe baza cnezatelor
anterioare vasale ale Ungariei.

Moldova, celălalt nucleu al acestei constituiri statale, a apărut la câteva decenii după Țara
Românească în zona Baia-Suceava-Strășineț și s-a extins treptat spre est și sud. Pe la sfârșitul
secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, domnii moldoveni percepeau vama către
Țara Românească la Bârlad, iar domnii munteni percepeau vama către Moldova la Buzău, cele
două orașe aflându-se la o distanță considerabilă, ceea ce arată că granița nu era bine definită și
că nu existau alte târguri între cele două localități. Țara Românească a stăpânit în fazele inițiale
și teritoriul denumit astăzi Bugeac, deținând temporar cetatea Chilia (pierdută însă în fața
tătarilor Nogai înainte de sfârșitul domniei întemeietorului țării, Basarab I). De asemenea, Radu
cel Frumos a stăpânit Țara Vrancei, el înființând aici cetatea Crăciuna. În timpul conflictelor cu
Ștefan cel Mare, însă, succesorul său, Basarab al IV-lea cel Tânăr, a pierdut acest teritoriu, după
ce voievodul moldovean a invadat nord-estul Munteniei, arzând orașele Brăila și Râmnicu Sărat.
Atunci, la 1482, s-a stabilit frontiera ce avea să rămână vreme de 370 de ani: de la vârful Lăcăuți,
de-a lungul râului Milcov până la vărsarea sa în Putna, apoi pe Putna până la vărsarea în Siret și
pe Siret până la vărsarea în Dunăre. Punctul de vamă muntenesc fusese la acea vreme deja mutat
de la Buzău la Râmnicu Sărat, iar apoi, după ce mica așezare Focșani a căpătat statut de târg,
având două părți — una moldovenească la nord de Milcov și una muntenească la sud, el a
devenit punct de vamă de ambele părți.

… Să ştiţi că ţara Mea e ţara românească. Să pună ea temelie duhovnicească. Vine Domnul să
facă în ea credinţă duhovnicească, unde se vor sădi mii şi milioane de trandafiri, mii şi milioane
de pomi. Duhovniceşte grăiesc.

Am ales sa vorbesc despre Țara Românească, deoarece m-a fascinat foarte mult Bătălia
de la Posada , am citit foarte mult despre ce s-a întamplat și cum s-a întamplat și de ce, de aceea
ma bucur ca am avut ocazia sa vorbesc , sa caut informații despre aceasta si astfel am descoperit
lucruri noi si despre alți conducători și luptele pe care le-au dus aceștia. Dacă nu ar fi existat Țara
Românească, România ar fi fost “tristă” , ca o mama care și-a pierdut un copil!