BIOGRAFIA LUI STAN TUȚESCU1

Stan Tuțescu s-a născut luna mai sau iunie a

anului 1850, în satul Catanele din județul Dolj, ca
fiu al unor plugari români, ortodocși (Tuță Ion
Cotigă și Iovana, născută Radu Cercel). Până la
vârsta de 6 ani, copilul Stan a crescut în grija
bunicii sale paterne, Floarea, descendentă a unei
familii de țărani înstăriți ai locului,
Andruănăchești.
În anul 1859 se înființează, pentru prima
dată, o școală primară în satul Catanele, iar în
anul următor, Stan Tuțescu este înscris la școală,
avându-l dascăl pe primul învățător al satului,
Ștefan Marin Ghinea2.
Cu înclinații evidente spre buchiseala
cărților și cu dorința de a deveni învățător 3, copilul
de 16 ani intră ca ucenic, în 1866, la primăria

1
În anul 1878, se semnează Ștefan T. I. Cotigescu, însă în
actele oficiale și în documentele de arhivă , precum și în alte
două lucră ri ale sale, este înregistrat drept Stan Tuțescu, un
derivat al numelui să u de botez și al tată lui să u. În aceste
condiții, în întocmirea acestui studiu îi vom pă stra numele
atestat de documentele eposcii sale: STAN TUȚ ESCU.
2
Autobiografia lui Stan Tuțescu, fost primar al comunei
Catanele Dolj, Tipografia Gheorghiu, Piatra-Neamț, 1907, p.
13.
3
În această perioadă , două ocupații, cu ramurile lor, puteau fi
obținute de fii ță ranilor plugari: aceea de continuatori ai
muncii pă mântului, cum se întâmpla de cele mai multe ori,
dar și opțiunea de a învă ța carte, puține erau cazurile, și a
deveni notar, învă ță tor sau preot.
Băilești, pe lângă notarul Camen Becherescu.
Paralel, intră și la școala din aceiași localitate,
unde învață tainele psaltichiei de strană de la
profesorul Marin Georgescu. La Băilești a stat
câteva luni din cauza unei boli, fapt pentru care în
luna mai 1866 se reîntoarce acasă.
După ce se însănătoșește, Stan Tuțescu
pleacă la Subprefectura din Segarcea pentru a se
desprinde bine într-ale scrisului, fapt pentru care,
în 1867, este numit „scriitor” la primăria din satul
Catanele4.
Ivindu-se posibilitatea de a fi numit
învățător, Stan Tuțescu urmează un curs la școala
de la Mânăstirea Obedeanu din Craiova, iar în anul
1868 este numit învățător suplinitor, iar peste
câteva luni, definitiv, fiind scutit și de serviciul
militar. În calitate de învățător, s-a dedicat cu zel
carierei sale de la catedră, funcționând 13 ani,
mai întâi la Catanele, iar 2 ani la Siliștea Crucii 5.
La 1 octombrie 1879, se reîntoarce în satul
Catanele, unde renovează școala și o redeschide.
4
Autobiografia . . ., p. 19.
5
În primă vara anului 1877, „s-au desființat mai multe
școaale care aveau localuri rele . . . și cea din Catanele”, în
consecință , începând cu 1 septembrie 1877 este numit
învăță tor la școala primară din satul Siliștea Crucii. Cf.
Autobiografia . . ., pp. 23-24 și Dr. Nestor VORNICESCU,
Arhiepiscop și Mitropolit, „Dască lul Ș tefan Cotigescu din
Catanele - Dolj, cronicar al Ră zboiului pentru Independență ”,
în volumul Desăvârșirea unității noastre naționale –
fundament al unității Bisericii străbune, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1988, p. 346 (nota 6).
Aici ocupă, din nou, postul de învățător până în
1883, adică 15 ani.
La 1 septembrie 1883, Stan Tuțescu
demisionează și este numit notar al comunei
Catanele, din lipsa altei persoane competente, iar
datorită bunătății sale prețuită de săteni, este ales
primar la 1 decembrie 1898, funcție pe care o
ocupă 14 ani fără nicio întrerupere.
În perioada când era primar, în jurul anului
1885, murind cântărețul bisericesc D. Preda, și,
datorită cunoștințelor sale de psaltichie, preotul G.
Florescu, în încadrează în postul de cântăreț II la
Parohia „Sf. Nicolae” din Catanele6. De asemenea,
de numele lui Stan Tuțescu se leagă, pe lângă
reconstruirea localului școlii, dar și construirea
localului primăriei și renovarea bisericii din sat, pe
care însă, n-a mai apucat s-o mai vadă sfințită. El
a pus bazele și Băncii Populare „Sf. Paraschiva”,
inaugurată la 1 octombrie 1904.
Datorită meritelor sale recunoscute în toată
Plasa Balta, cu ocazia jubileului de 25 de ani de
domnie a Regelui Carol I, Stan Tuțescu a fost
invitat și felicitat de însuși regele. De asemenea,
în anul 1901, de a fost decorat cu medalia de
argint „Clasa a II-a, la recomandarea prefectului
N. P. Guran7.

6
Este numit cântă reț bisericesc II prin ordinul Episcopiei
Râmnicului – Noului Severin, nr. 993 din 19 iulie 1885. Pe
postul de cântă reț I era încadrat Ș tefan Ghinea.
7
Autobiografia . . ., pp. 25-31.
 Din punct de vedere civil, Stan Tuțescu s-a
căsătorit, la 26 noiembrie 1872, cu Luța Pătru
Cocora din același sat. În anul 1873 i se naște
primul copil, un băiat, care a murit de mic, apoi
două fete, care au murit prin 1875, tot foarte mici.
La scurt timp, i se naște un băiat, Ioan, dar care îi
va muri la vârsta de 4 ani. În 1880 i se naște un
alt băiat, Stănică8, în 1883 o fată Maria, în 1884
pe Costică, în 1888 pe Cristina, în 1891 pe Aneta,
iar în 1895 pe Petrică9.
Opera lui Stan Tuțescu este una

8
Ș tefan St. Tuțescu a fost învă ţă tor la Balota şi apoi în
Catane, Dolj, unde a fost şi primar (1904). A înfiinţat
Biblioteca folcloristică şi Biblioteca literară, împreună cu P.
Danilescu din Panaghia. Tot cu el a alcă tuit Monografia
istroică, economică, culturală și socială a satului Catanele din
districul Doljiu, lupă monografia întocmită de tată l să u, şi a
editat cea dintâi revistă olteană de folclor Ghiluşul. A
colaborat la Ion Creangă, Șezătoarea, Ramuri, Arhivele
Olteniei, Oltenia, Monografia judeţului Dolj, Suflet oltenesc,
Buciumul, Floarea darurilor, Foaie pentru săteni, Izvoraşul,
Noua revistă română, Ovidiu, Viaţa literară, Vorbe bune,
Convorbiri literare. În ceea ce privește opera sa, amintim:
Din trecut (1901); Dăfii. Din Boureni până-n Catane. Snoave
şi poveşti (Craiova, 1904); Teatru sătesc (1905); Să fim
miloşi. Poezii, istorioare şi maxime morale (1907); O parte
din sfinţii poporului (Craiova, 1908); Colinde din popor
(Craiova, 1909); Din văi şi din vâlcele (1911); Colinde
(Craiova, 1911); Frământături de limbă. Păcălituri (Craiova,
1913); Folcloriştii noştri (Craiova, 1923). Unele din culegerile
sale de folclor au fost publicate postum de colaboratorul să u
N.I. Dumitraşcu: Din văgăuni, Din vremi apuse, Descântece
româneşti, Folclor ţigănesc, Povestea războiului din 1877-
1878, Povestea Războiului cel Mare (1916-1918) etc.
9
Autobiografia . . ., pp. 33-42.
considerabilă pentru epoca sa, dar mai ales
pentru activitatea sa de învățător rural. Astfel,
acesta are trei lucrări considerabile, dintre care
amintim este o cronică a Războiului de
Independență, o semnare mai lungă, dar foarte
importantă, intitulată Narațiune despre urmarea
Resbelului Ruso-Româno-Turc din anul 1877,
consemnată în primăvara anului 1878 pe 11
pagini mari ale unei Evanghelii de la biserica din
satul Siliștea-Crucii, unde funcționa atunci ca
învățător. Această istorisire a mai fost publicată
de autor, dar în variante mai scurte, atât în
Autobiografia sa, cât și în revista romanațeană
Vorbe Bune.
A doua lucrare este intitulată Monografia
comunei rurale Catanele, plasa Balta, județul Dolj
(1904), servindu-i probabil ca lucrare de
definitivat în învățământ, monografie îmbogățită
și prelucrată ulterior de fiul său (tipărită la Craiova
în 1908). A treia lucrare este Autobiografia sa,
unde și-a notat cu lux de amănunte cele mai
importante evenimente ale vieții sale, lăsată în
manuscris și publicată ulterior de fiul său (tipărită
la Piatra-Neamț în 1907).
În capitolele următoare, vom încerca să
prezentăm cele trei opere în parte, atât din punct
de vedere critic, dar și oferind cititorilor fragmente
sau chiar unele opere în întregime.
 NARAȚIUNE DESPRE URMAREA
RESBELULUI RUSO-ROMÂNO-TURC DIN
ANUL 187710

„Cam pe la 10 aprilie 1877, toate ostilitățile

noastre se retrăseseră de la frontarii înăuntru
10
În continuare vom reda respectiva cronică a Ră zboiului de
Independență , adaptată , după modelul mitropolitului Nestor
Vornicescu al Olteniei ( vezi: Nestor VORNICESCU –
SEVERINEANUL, O cronică a Războiului pentru Independență,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă , București,
1976, pp. 11-31), cu comentariile aferente. De asemenea,
după redarea cronicii, vom evidenția textul nostru prin
fotografierea fiecă rei pagini a narațiunii de pe Evanghelia de
la Siliștea-Crucii.
țării, și la 11 aprilie, rușii au intrat în România prin
trei puncte: Iași – Unghieni, Battimacu, jud. Cahul
și Tabacu, jud. Bolgrad, și din ce în ce au mers
până la Galați. Atunci armata noastră română se
concentra mereu cu toate rezervele ei. Și pe la 24
aprilie a pornit spre frontarii în toate părțile. Dar
în special se grămădiseră trei diviziuni către
punctul Calafat. Mai întâi se așezară pe la Băilești
și Galicea Mare, apoi din ce în ce se strânseră de
cuprinseră toată marginea Dunării prin comunele
mărginașe. Ocupând Calafatul, l-au înzestrat cu
un număr îndestulător de baterii cu tunuri de tot
felul. După aceea, cum ajunseseră rușii la Galați,
formară baterii în toate părțile și totdeauna se
deteră ordine ca navigațiunea pe Dunăre să fie
oprită. Rușii înaintară până la Brăila și făcură și
acolo întărire ca să apere viața locuitorilor, fiindcă
toți locuitorii de prin orașele limitrofe cu Turcia
fugiseră înăuntrul țării.
De la Craiova necontenit trecea oștire
română spre Calafat, tunuri, ghiulele, prăfării și alt
material de răsbel, încât era lucru de spaimă, ca
nevăzut de secoli; la câte un tun punea câte 8
perechi de boi. Se înființaseră depouri de furaje și
de proviziuni la Băilești, Galicea Mare, iar pe urmă
la Poiana, Cetate și Calafat unde era și grosul
armatelor, unde se căra necontenit pâine de la
orașe și orz, fân, paie, ce se găsea tot; se luau
locuitori, productele și chiar vite, de recheziție. În
fine, era vai capu lumii. Gemea pământu, nu se
ajungea nimic pe unde ședea armata, soldații se
da în coartier la locuitori, câți avea loc, grămadă
unul pe altul. Omul cu carul și boi nu mai sta
acasă de fel; unde-l întâlnea, îl lua și-l încărca cu
proviziuni. Turcia, după ce văzuse că rușii o să
intre în România ca să vie spre ea au cerut
domnitorului nostru Carol I, a se alege cu Abd-ul
Cherim – Pașa, comandantul cap al armatelor
otomane de la Dunărea, a opri invaziunea rușilor
în România, după tratatul ce aveam; dar ce era de
făcut căci această știre se primise când rușii
intrase în țară.
Atunci turcii, văzând aceasta, au început de-
a lungul Dunării să iasă pe teritoriul român prin
bălți și să jefuiască tot ce găsea. Până alături cu
satele venea. Oștirile noastre ce era prin satele
mărginașe păzea mereu, dar obstacolul ce-i făcea
și-i punea în imposibilitate de a-i urmări era
vărsarea apelor, ce venise în acel an foarte mari.
Bușbuzucii ardea fânețe, lua vite, tăria oameni, și
robea, sfărâma tot ce le sta înainte. Chiar de la
Plosca s-au luat vreo 300 vaci și o sumă de porci
și din Bălțile Negoiului s-au luat 400 de oi ale unor
oameni din Coveiu, cu trei ciobani, între care era
și un copil tot din Coveiu, care acest copil nu l-au
prăpădit ci după ce au fost luați cu oile i-au dus la
Lom-Palanka, și l-au luat un turc de l-au pus ca
băiat de prăvălie și astfel au stat până au fugit
turcii din Lom. Atunci acel turc l-au lăsat la
prăvălie singur; copilul când au intrat milițieni în
Lom pe la Rast care sta concentrați de prin satele
mărginașe de păzea acel punct de năvălirea
barbarilor, fiind chiar de la ei din sat milițieni, au
trecut dincoace și au venit acasă îmbrăcat
turcește. După toate acestea au început
bombardarea orașelor și satelor noastre ce era în
dreptul unde turcii avea baterii. România văzând
această urmare contrarie garanției colective, s-au
adresat Puterilor, dar n-au primit nici un rezultat
în satisfacerea plângerilor sale; în urmă,
convocându-se corpurile legiuitoare: Senatul și
Adunarea Deputaților, în fața relelor urmări cu
care ne amenința Turcia, în ședința de la 30 și 31
aprilie au votat moțiunea ca Turcia singură ea au
creat resbel. România au început drept declarare
și din partea noastră a le răspunde cu tunurile,
proclamându-se de stat independent, fără a mai
plăti tribut Turciei după vechile datini și tratatele
încheiate.
Atunci s-au făcut și mai aspre și serioase
lucrurile. Rușii (după ce) ocupară pozițiunile
Galați, Brăila, Călărași, Oltenița, Giurgiu, Zimnicea
și Turnu-Măgurelele, și românii dincoace de Olt la
Izlazu, Bechet, Calafat și Cetatea; la Oltenița încă
pe când păzea românii, turcii cercară o
recunoaștere apărați de bateriile din jurul
Turtucaei. Românii însă prinseră de veste și cu
artileria sa cu just tir și cu infanteria desfășurată
în tiralitori îi respinseră cu mari pierderi. Pe la 25
mai veni chiar împăratul Alexandru al tuturor
rușilor în România și și-au așezat cuartierul său la
Ploiești, neintrând în capitala României, căci astfel
era convențiunea încheiată la intrarea oștilor sale
în România, a ne se atinge nicio oștire în capitală.
Se distruseră vrea două monitoare turcești pe
Dunăre de către ruși la Galați. După un timp
oarecare, rușii veniră până la Slatina, la Olt și sta
acolo.
Dar toate așteptările se schimbară deodată,
însă ca prin minune; cuartierul de la Ploiești se
sparse și plecară toți în toate părțile, chiar Măria
Sa Domnitorul nostru plecă împreună cu statul
său major și se stabili la Poiana mai întâi și mai pe
urmă la Șimnicu. Și începură a se muta corpurile
de armată. Un general rus cum ajunse la Brăila
începu a pregăti un pod. Deci în noaptea de 7-8
iunie, 2000 oameni se îmbarcară fără zgomot, unii
la Reni și alții la Galați, trecură Dunărea și
înaintară în Dobrogea. După aceea, la 13 iunie
începu bombardarea Nicopolului cu bateriile de la
Flămânda și Izlaz încât căzu în ruină. În acel timp
începu a se coborî și corpul de armată rus ce era
la Slatina spre Turnu-Măgurele. Toate
instrumentele de trecătoare peste Dunărea și
corpuri mari de armată rusă se pregătea la gura
Oltului și la Giurgiu. Dar un general rus avea ordin
a forța trecerea Dunării pe la Zimnicea spre
Șiștov, căci deși era mare rău de trecut pe acolo,
însă se dovedise că acea parte de loc era puțin
păzită de turci.
 Drept Zimnicea, în fața râului numit Teker-
Der, în Dunărea se afla o insulă (ostrov), și între
malul românesc și insulă nu era nicio piedică.
Rușii au făcut un pod și trecând în ostrov au
așezat cinci baterii. Și la 13 iunie o divizie trecu în
insulă, se împărți în șase detașamente, fiecare cu
câte 12 companii infanterie, 60 cazaci și 6 tunuri
și trecură Dunărea năvală. Când trecu cel dintâiu
transport îl aștepta 10 cazaci trimiși de cu seara,
(care) trecuse cu caii înnot prin Dunăre. Când să
treacă și celelalte se deșteptară turcii, începură
cu focurile și-i prăpădiră rău pe ruși, dar ei trecură
mereu prin focuri. După ce făcuse destule forțe,
năvăliră asupra Șiștovului pe care-l și luară cu
asalt și în seara zilei de 15 iunie trecu și Marele
Duce Nicolae în Șiștov. Pe urmă rușii se împărțiră
în trei corpuri: spre Rusciuc, spre Nicopole și spre
Lovcea. Merseră în toate părțile, luară Nicopole la
care luă parte și bateriile noastre de la Giurgiu,
care bombardare a ținut trei zile. Au luat rușii aici
72 tunuri, arme și au făcut 6000 prizonieri. Unul
dintre cele trei corpuri era în comanda chiar a
Împăratului Alexandru care avea cuartier în
Șiștov. După aceea, corpul ce mergea spre
Lovcea, o luă și înaintă spre Balcani, bătând pe
turci mereu, trecând și pe lângă Plevna (la) care
nici nu ținea așa mult, ea nefiind o cetate. Atunci
Osman-Pașa care plecase de la Vidin ca să dea
ajutor garnizoanei de la Nicopole, au ajuns cam
târziu și au ocupat pozițiunea de la Plevna și au
făcut întăriri în jurul său peste cele naturale. Rușii,
după ce nu ocupară la timp această poziție, apoi
în urmă au trimis un număr insuficient ca s-o
ocupe. Tocmai asta vrea și Osman-Pașa. După
înaintarea rușilor spre acea localitate, s-au încins
cu cruntă bătaie. Turcii se tot trăgea prin biruința
rușilor, încât i-au băgat până în orașul Plevna.
Atunci rușii crezându-se că sunt învingători, au
intrat și în oraș. Când deodată au început turcii a
trage focuri de toate părțile pre ferestrele caselor
și astfel că au prăpădit foarte rău pe ruși; cei ce
mai rămăsese au fost siliți a se retrage în dosul
redutelor turcești ce le luaseră ziua, constându-i
acea sângeroasă bătălie: 72 ofițeri și 2771 soldați
din șase mii câți fusese. Nevenindu-le ajutorul
necesar pentru a rămâne stăpâni pe pozițiunile ce
ocupase, fură siliți de forțele turcești a se retrage
înapoi și turcii ocupară din nou pozițiunile cum le
aveau de mai înainte . . . După aceasta,
comunicându-se cazul Împăratului, și luând
cunoștință chiar inamicii lor, credea că turcii vor fi
biruitori, și că această înfrângere a turcilor la
Plevna produse în toată Europa o mare
comoțiune. Împăratul rușilor, văzând această
tristă stare de lucruri care intrase până în statul
său major, pe de o parte a concentrat forțe
considerabile din Rusia pe câmpul de luptă asupra
pozițiunii Plevna, iar pe de alta, având pe aliatul
său dincoa de Dunăre, pe Carol I Domnul
Românilor, ce se afla în mijlocul a 60.000 oșteni
viteji români, care îi detese ajutor și îi făcuse un
mare cadou la luarea Nicopolului, cu baterile de la
Izlaz care înfrânsese pre turcii ce voia a lua pre
ruși pe la spate și dupre care nici nu-l băgase în
seamă. Pentru aceasta orgolioșii conducători ai
marii armate ruse, rugă pe Carol I, Domnul
Românilor, prin o epistolă foarte grațioasă ca să
trimită peste Dunăre un regiment care să ocupe
Nicopole, ca unii ce aveau drepturi necontestabile
asupră-i. Măria sa uitând toate pentru că fusese
întâia oară nebăgător în seamă, dete ordin în
consecință regimentului al 5-lea din Divizia a 4-a
comandată de generalul Manu, și în noaptea de
13 și 14 iulie 1877, armata română trecu dincolo
pre pământul Turciei cu vaporul „Aneta” și ocupă
Nicopole. Steagul rus se coborî și în locu-i se puse
tricolorul României, și brigada rusă au plecat spre
Plevna. După aceasta, primind o altă epistolă M.
Sa de la Țarul a lua parte cu oștile sale la luptă,
porunci a trece Dunărea toată Divizia a 4-a
română și au plecat tot spre Plevna. M. Sa Domnul
au plecat de la Șimnic, unde locuia de câtva timp,
spre Gorni-Studen în Turcia, însoțit de D-nu
Brătianu președintele Consiliului de Miniștri. Acolo
românii, după înțelegerea luată cu țarul,
dobândiră dreptul de a se bate separat într-o zonă
anume definită în jurul Plevnei, între Riban și
Grivița, (și) să aibă un cartier și un stat major cu
totul deosebit. Și Măriei Sale i se confia cea mai
distinsă onoare, postul de comandant suprem
preste oștile ruso-române care operau în fața
Plevnei.
Pe urmă, după ce se stabiliră în comun
acord toate puncturile, M. Sa Carol I Domnul
României se întoarse în țară și deodată tabăra ce
era stabilită la Poiana până la Calafat se desființă,
cartierul său general domnesc de la Poiana se
mută la Grădini aproape de Corabia și oștile
române din Divizia II și III porniră pe marginea
Dunării prin sate mărginașe. Trecea de către
Calafat și ziua și noaptea, necontenit, tunuri,
prăfărie, ghiulele, ambulanțe, înfine fel de fel de
material de resbel. Era un timp uscăcios, ne se
vedea din pulbere nicidecum. Toți locuitorii de
prin satele pe unde trecea ei era luați de
rechiziție. Om nu rămăsese în sate cât putea ca
să ajungă, ba lua chiar dimprejur. Era 3 sau 4 sute
de cară, mergea trâmbă cu tot felul de
instrumente și proviziuni.
Îndată ce ajunseră toate corpurile la locul
indicat, s-au construit un pod solid peste Dunăre
între Corabia și celălalt mal, lucrat de soldații
noștri. Și după ce se sfinți podul, se botezară
steagurile, se cuminecară toți soldații și se săvârși
serviciul divin se către Prea Sfinția Sa Atanasie
Episcopul Râmnicului, în capul podului, și după ce
s-au dat un ordin de zi pre armată, prin care-i
invita a merge să se lupte pentru Țară și
Dumnezeu, pe la 15 august 1877, au trecut
dincolo, în Turcia, toată armata română, înaintând
spre Plevna la punctele ce avea determinate. În
România rămăsese numai Divizia I, care păzea cu
mare strictețe frontierea de la Cetate, Calafat,
Ciuperceni și pe cei presărați până la Bechet. Apoi
se concentrară toți milițienii și păzea pe marginea
Dunării băgați în gropi ce era făcute într-adins
înaintea vighetelor. Căci cum ridica milițienii
capul, turcii da cu puștile și astfel da unii în alții
peste Dunăre, trecea gloanțele în toate părțile
peste râu. Se făcuse baterii la Rast și trăgea în
Lom.
Întotdeauna era pe margine o mare temere
eșirea turcilor, fiind că, cu plecarea oștirilor se
slăbiseră forțele și turcii se încerca mereu să iasă.
La Calafat se trăgea necontenit tunuri în Vidin și
din Vidin în Calafat.

Eroismul Românilor la Plevna

După ajungerea tuturor ostilităților la Plevna

la locurile lor, s-au pus cu bombardarea
pozițiunilor turcești de toate părțile, începând de
la 26 august, în care timp făcând planul de atac,
românii au ocupat cele mai periculoase și mai
apropiate locuri, de la Bucova unde se afla un
lagăr turcesc și până la Grivița. Toate crângurile și
toate bălăriile erau pline de tiraliori români
așteptând sub adăpostul bombelor dușmane, ora
de atac. Când se începu atacul la 30 (august),
românii au dat asalt asupra pozițiunii Grivița. S-au
repezit ca vântul, au ieșit din crânguri și au atacat
pe turci cu baioneta. Reg. Al 13-lea Dorobanți au
intrat întâi în foc, au luat un tun și au pus pe
goană pe turci, care se băgase într-o pădurice în
docul redutei și ocupară pozițiunile turcești. Au
încercat mai de multe ori turcii noaptea a lua
înapoi acele pozițiuni, dar n-au putut. Însă ordinea
de bătaie nu se ridicase, ci românii trebuia să
meargă la locul designat și în ziua de 30 august,
coloana a doua, în lipsa armatelor ruse care
întârziase, au apucat reduta pe la spate și au
năvălit spre ea despre sud-vest, dar fură primiți
de focurile dușmane din două părți. Planul
topografic al locului fusese greșit. În loc de o
redută era două și cea atacată era cea mică. Cu
toate acestea, bravii descendenți a două neamuri
viteze năvăliră spre ziduri și începură o cumplită
luptă cu baioneta. În trei rânduri i-au respins, dar
însă al treilea atac la care au luat parte două
regimente rusești și optsprezece batalioane
române fură încoronate cu succes. Și mica Grivița
rămase în mâna învingătorilor; cinci tunuri și două
steaguri și mai multe arme căzură în mâna
armatelor creștine. Unul dintre steaguri s-a luat
de la un soldat din al doilea batalion de vânători,
anume Grigorie Ion, în chipul următor: un găligan
turc, după părăsirea redutei, fugea cu un steag
mare, verde, cusut cu litere de fir spre reduta cea
mare; el îl vede, îl ochește și îl culcă la pământ.
Se apropie să-i ia steagul; dușmanul se ridică,
nefiind mort și se cearcă a scoate de la brâu un
revolver; ca vântul românul se repede, îi înfige
baioneta în piept; pe când se încerca să scoată
lemnul steagului din mâinile încleștate ale
mortului, doi turci aleargă în ajutor. Dar doi
camarazi, un sergent și un caporal îi vede,
omoară pe unul, Grigorie Ion omoară pe celălalt și
steagul rămâne al lui. Pălăria acestuia se ciuruise
toată de ploaia gloanțelor ce trecuse preste el; și
se întoarse teafăr și sănătos între ai săi.
Majestatea sa Împăratul și Măria Sa Vodă în
persoană îl felicitară de bărbăția cu care se
purtase, puseră pe pieptul lui Crucea „Sfântul
Gheorghe” și „Steaua României” și-l invitară să
poarte în toată viața sa acea pălărie care
devenise un tezaur prețios.
Turcii, la 5 septembrie, s-au încercat din nou
ca să răpească Grivița din mâna românilor; dar
fură respinși, încât nu le mai dete inima a se
măsura cu românii. – La 6 septembrie, românii au
făcut încercare asupra (unei) a doua redute de
lângă Grivița, s-au repezit asupră-i, au atacat-o,
dar nefiind îndestul de bine susținuți, fură siliți a
se retrage. În cele două zile, 29 și 30 august,
pierderile noastre au fost: 11 ofițeri și 1200
soldați morți; în cea de la 6 septembrie, 3 ofițeri și
200 soldați.
După acestea, cercul de împresurare în jurul
Plevnei au început a se restrânge, s-au împresurat
de toate părțile, ne mai lăsându-le drum de ieșire
sau intrare. Era împresurată cu 120.000 oameni,
ruși și români, și ca Osman Pașa în Plevna avea o
armată de 70.000 oameni. Astfel că din ce în ce
armatele creștine tot se întărea în cercul de
împresurare, îl strângea, încât se apropiaseră de
parapeturile turcești, de vorbea soldații unul cu
altul din redută; era împușcături necontenit între
ei. Însă după această împresurare a Plevnei, o
parte din armata rusă au pornit spre Sofia și a
trece Balcanii, ocupând strâmtoarea Șipka; și
românii cu rușii, altă coloană, au luat direcțiunea
spre Rahova. Înaintând și ajungând la orașul
Rahova, s-au pus cu bombardarea pre el de toate
părțile și chiar cu bateriile ce aveam făcute la
Bechet. Apoi, după o bombardare continuă de trei
zile, numai românii, la 12 noiembrie 1877, au luat
Rahova, căzând în mâinile armatelor noastre,
până să vie rușii. Și turcii ce scăpaseră profitând
de ocaziune prin căderea unei dese ceți ce era în
acea zi, au luat fuga spre Cibru-Palanka și
cavaleria noastră urmându-i au ajuns și au luat
multe proviziuni: 83 lăzi cu arme. Apoi, de aici, au
luat-o spre Vidin, trecând prin Lom-Palanka fără a
se opri. Pierderile noastre în luarea acestei
fortificațiuni – ce de doi secoli iarăși căzuse sub
Mihai Viteazul – au fost de 5 ofițeri și 171 soldați
răniți și 4 ofițeri și 128 soldați morți. Aici s-au
distins mulți în această luptă: un batalion de
Dorobanți din Regimentul 1, jud. Dolj. Atunci au
început a trece armata preste Dunăre, pre la
Bechet și a înainta spre Vidin. Până să ajungă
armata de la Rahova la Lom-Palanka, maiorul de
milițieni ce era cu batalionul său la Rast au trecut
în Lom-Palanka și turcii au fugit tot spre Vidin. Se
stabilise trecătoare de proviziuni la Lom. După ce
sosiră armatele aici, milițienii au trecut înapoi și
au pornit spre Ciuperceni spre a forma aripa de
pază din stânga Dunării cu divizia ce era acolo la
Calafat. Căci de la Arcer-Palanka până la Vidin era
mulți turci. Până aici ajunseseră lucrurile, apoi
veni știre la 29 noiembrie 1877 că Plevna au căzut
și Osman-Pașa prizonier cu toată armata sa. Iată
scutul depeșelor și jurnalelor ce spunea știrile:
„Osman-Pașa s-a predat, Plevna se află în mâna
armatelor ruse și române, Osman-Pașa au
încercat o ieșire spre Vidin dar au fost oprit de
armatele aliate din față-i. Pe când s-au început
lupta, alte armate ruso-române i-a tăiat calea pe
la spate, puind astfel armata turcă între două
focuri. Atunci s-a încins o luptă disperată. Osman-
Pașa singur s-au pus în fața batalioanelor sale,
însă pierzând mulți oameni și căzând chiar el
rănit, s-a predat fără nici o condițiune. Și dacă
Osman nu încerca această ieșire, totuși se luase
măsuri ca în câteva zile armata aliată să ocupe
cel puțin reduta Plevnița fără asalt. Pe de o parte
se minase acea redută de armata română de la
Grivița, iar pe de alta se lucra de armata română
la abaterea râului Vidin în matca sa. Însă ieșirea
lui Osman-Pașa a făcut inutile acele lucrări.
În lupta căderii Plevnei, rușii au făcut la
40.000 prizonieri și au luat peste 400 tunuri; și
românii singuri au făcut peste 8000 prizonierei
turci și 32 tunuri. Prizonierii luați de români s-au
adus la București împreună cu Osman. Dar mai pe
urmă pe Osman l-au dus în Rusia.
După spargerea acestui îngrozitor cuib care
devenise spaima Europei întregi prin pozițiunile
sale naturale ce-l predomina și care durase un
timp (de) peste patru luni de zile închis,
presărindu-se pe tot minutul ploaie de bombe
asupră-i, armatele aliate au început a se
spărgălui. Divizia II și IV română sub comanda
generalului Cerghez și a IV-a a generalului
Angelescu, s-au pus în marș prin Rahova și Cibru-
Palanka spre Lom-Palanka, care căzuse mai
dinainte în mâinile trupelor noastre. Când Divizia I
sub comanda generalului Haralambie veni ca și
toate în două coloane și câteșitrele sub comanda
generalului Haralambie au pornit o coloană spre
drumul șoselei spre Belogragic și una pe
marginea Dunării la Arcer-Palanka. Turcii se tot
trăgea după scurte lupte din calea lor. Cea dintâi
coloană ajunse la Belogragic și după o luptă
oarecare luară întăririle inamice și o împresurară.
Deci rămase acolo o brigadă a colonelului Cantili
și restul se îndreptă spre Vidin spre a opera cu
cealaltă soră a ei. Și începură a înconjura Vidinul
de toate părțile din ce în ce și micșora cercul de
împresurare.
Trupele din Divizia I și IV, în ziua de 12
ianuarie 1878, după o scurtă luptă izgoni pe turci
din satele Tatarijik și alte treizeci, le ieși înainte
întăririle cele mari de la Smârdan, unde după o
bombardare de trei ore la care concură și
Calafatul cu un foc foarte viu, căci peste Dunăre
era în acțiune 78 tunuri de turna foc de oțel
asupra Vidinului și întăririlor dimprejur. S-au dat
atac cu 6 Batalioane din Regimentul al 4-lea și al
6-lea de linie și din al 9-lea de Dorobanți. Trei
redute care apăra pozițiunile satelor Smârdan și
Inova au fost luate cu asalt de trupele noastre.
Lupta au durat trei ore. Șanțurile redutelor erau
pline de cadavre inamice; 6 tunuri și 250
prizonieri nizamii turci care-i duseră în Craiova,
fură luați de armata noastră. După ce i-au scos
din redute, turcii au dat fuga în sat. Au intrat în
casele oamenilor. Și când îi urmărea soldații
noștri, văzând că nu se văd turci, au intrat în sat.
Atunci s-au pomenit în foc după (prin) ferestrele
caselor și alte găuri, dar, cu toate acestea, tot i-au
scos și ce rămaseră luară fuga spre Vidin. După
luarea acestor întăriri, turcii au încercat de două
ori a lua înapoi importantele pozițiuni care
predomina Vidinul. Dar au fost respinși cu totul.
Pierderile noastre în aceste două noi lupte au fost
de 3 ofițeri și 150 de soldați răniți și 40 soldați
morți.
 Deci Vidinul s-au pus într-un cerc de
strângere încât nici cu tunuri nu mai putea da,
căci îi plesnea ai noștri cât îi vedea pe zid. În
timpul acesta, pe când se aștepta luarea acestor
orașe Belogragic și cetatea Vidin, s-au încheiat
pacea între ruși și turci, fiindcă rușii luaseră toate
cetățile de peste Balcani: Sofia, Adrianopoli,
Filipopoli și Nișu, încât era să ajungă în
Constantinopole. Atunci turcii din Belogragic și
Vidin, ce erau împresurate numai de români și
Rusciucu și Silistra de ruși și români, s-au predat
cu condițiune: a preda armele și a-i lăsa liberi să
se ducă la Constantinopole. Românii, după ce se
înțeleseră asupra condițiunilor de predare,
dezarmară întâi pe turcii din Belogragic și-i ținură
acolo până aduseră pe cei din Vidin, (pe) care-i
dezarmară mai pe urmă; le primiră armele și tot
ce avea material de resbel și pe turci îi porniră
înăuntrul țării. În ziua de 12 februarie 1878,
Duminică pe la ora 3 și ½, după amiază, armata
română au făcut intrarea ei în Vidin, ultima cetate
de pe malul drept al Dunării ce mai rămăsese în
stăpânirea turcilor. Trupele noastre se
compuneau din 16 batalioane din toate
regimentele aflate în Bulgaria. Două baterii din
fiecare regiment de artilerie și din 3 escadroane
de călărași. Ele au fost primite la intrare cu
onorurile militare din partea turcilor și a tuturor
populațiunei din Vidin. După intrarea trupelor, 6
batalioane au fost lăsate ca garnizoană în Vidin,
iar celelalte s-au întors în cantonamentele lor
dimprejurul cetății.
În urmă, toate ostilitățile noastre s-au retras
în țară pe la Calafat, împărțindu-se în diferite
puncte ale țării despre miazănoapte la munți.
Rămânând în Vidin numai un regiment, dar și
acesta după venirea rușilor au trecut toți dincoace
Dunărea, la Calafat.
După aceasta s-au dat drumul și turcilor
luați prizonieri în timpul rezbelului, a se duce în
țara lor. Rușii rămăsese tot prin Bulgaria, căci încă
nu se limpezise bine lucrurile. Fiindcă celelalte
puteri nu erau mulțumite de tratatul încheiat de
Rusia și Turcia, în special Englitera ținea și mai
mult.
Astfel au fost lucrurile, și astăzi suntem în
mai.
1878 mai 24
Siliștea – Crucii.

O Poesie Turciei

Semilună întunecată, tu credeai a lua,

România învecinată, dulce țara mea.
Tu credeai că a ta lumină, te va apăra.
Nu, căci tu căzuși în tină, tot din vina ta.
Tu credeai c-a ta mândrie ne va spăimânta.
Nu știai că în România este moartea ta.
S. T.
 Îndemnat de providență și după cum m-a
protejat talentul, îndemnat și de părintele
Enache11, preotu bisericii acestei comune, am
descris foarte practic evenimentele petrecute în
anul 1877-1878, (am) vorbit mai sus, în
chestiunea resbelului întâmplat în acel leat;
pentru ca să fie de suvenire la toți cei ce vor voi a
ști, eroismul neamului său, și întâmplările ce au
fost. S-a scris astăzi, la 24 mai 1878.
Ștefan T. I. Cotigescu din com.
Catanele, și Învățător școalei în Siliștea Crucii.

„Această sfântă și dumnezeiască Evanghelie

s-au cumpărat în leatu 1865, luna noiembrie ziua
16, în preț de lei vechi șaptezeci și doi, de d-lor
Ion Fl. Popa, Iordache Trancă, Mitrache Trancă și
Grigorie Nicola Chifu, vârsta ca de ani 32 toți
patru.
Am scris eu subsemnatul, astăzi la 1878,
luna Mai, ziua douăzeci, și oricine v-a citi, mă va
pomeni.
I. Mitrănescu12 din com.
Catanele.

11

12