Crâmpei din istoria Craiovei:

Contribuția preoților Grigore Popescu-Breasta, Dumitru Lungulescu și Elefterie

Marinescu la desăvârșirea națională

Introducere
Anul 1918 a reprezentat pentru noi, românii, un an semnificativ din istoria noastră, fiind anul
marilor realizări din punct de vedere național, încununarea unui lung șir de încercări și așteptări, dar
și de lupte și sacrificii, pentru un crez comun al tuturor românilor: făurirea statului național unitar
român; la acest ideal de secole al poporului nostru a contribuit, în mare parte, și Biserica Ortodoxă
Română reprezentată de slujitorii săi, care, pe câmpul de luptă fiind, și-au dat viața pentru a spovedi
și împărtăși soldații căzuți, dar și pentru a le ridica moralul, în spiritul victoriei și al împlinirii
crezului lor.

Preoții Grigore Popescu-Breasta, Dumitru Lungulescu și Elefterie Marinescu -

vrednici atleți ai lui Hristos și ai neamului românesc
Preotul Grigore Popescu-Breasta (1875-1955) a fost cea mai reprezentativă figură a preoțimii
craiovene, deoarece, în perioada 1900-1918, și-a desfășurat o profundă și continuă activitate în ceea
ce privește idealul de neam al românilor.
Datorită prestigioasei sale personalități, desăvârșită de o puternică și fierbinte simțire
patriotică, Guvernul României i-a făcut cinstea, ca în perioada 1917-1918, să-i încredințeze
misiunea de a duce în refugiu și de a păstra la Kerson, relicva de mare preț a neamului nostru
românesc, capul marelui voievod muntean Mihai Viteazul, și, în același timp, să fie păstor al
românilor refugiați în aceiași localitate.
În calitatea sa de cleric superior, a reprezentat Ministerul Cultelor la conferințele preoțești
ținute în Cetatea Băniei, rostind de fiecare dată câte o predică profundă în vederea pregătirii
sufletești în ceea ce privește vremurile de mare cumpănă ale războiului. Ca slujitor și predicator al
Bisericii Ortodoxe din Oltenia, părintele Grigore Popescu-Breasta, a rostit, așa cum am menționat,
numeroase cuvântări, insuflând credincioșilor sentimente de încredere în biruința finală a idealului
nostru național. Ca profesor, pentru un timp la Școala de Cântăreți Bisericești din Craiova, iar mai
apoi în calitatea de revizor școlar, părintele a avut același entuziasm în a le vorbi elevilor, viitorilor
ostași, despre lupta pe care o au în vederea câștigării unirii, dar și virtutea de a se jertfi pentru patria
lor.

1
 Datorită faptului că părintele Grigore Popescu-Breasta a fost autor a numeroase studii și
lucrări, ne putem astfel forma o idee completă despre contribuția sa la marea cauză a poporului
român. Principiul după care și-a desfășurat activitatea și pe care l-a propovăduit este că: ”preoțimea
noastră trebuie să îmbrace o nouă haină cerută de împrejurările actuale. Această haină este rolul
social”, preotul ”trebuie să ajute cu fapta la tot ce contribuie la întărirea, susținerea și înălțarea a
tot ce este național și românesc”.
Din aceste lucruri reiese faptul că preotul G. Popescu-Breasta a fost consecvent în această
îmbinare a cuvântului și acțiunii evanghelice cu cea patriotică-socială, acesta fiind un cald
mobilizator al conștiinței românești în toate împrejurările.
Spre a ne crea o părere cu privire la activitatea acestui cleric în vederea desăvârșirii naționale,
cităm câteva gânduri în care se oglindește talentul său de entuziast cuvântător și permanent
sprijinitor al cauzei naționale. Convingerea sa este că: ”Simțământul iubirii de patrie . . . reprezintă
cea mai înaltă expresie a lucrurilor și a faptelor. Cine este însuflețit de acest simțământ, acela
lucrează și se sacrifică nu pentru rude și ai săi, ci pentru patrie, ai cărei fii suntem cu toții, spre a
face să dăinuiască ființa ei în viitor. Când auzim pronunțându-se numele lui Mircea, Ștefan și ai
altor eroi ai patriei, inima noastră se întărește. Patriotismul trebuie dar, bine întărit și cultivat în
seminarii. Patriotismul sincer și curat . . .”
În avântul său, părintele Grigore Popescu-Breasta se înalță până acolo încât face o analogie
între istoria neamului românesc și viața lui Iisus Hristos, reușind să arate că așa cum Hristos a
pătimit și a înviat, tot așa va învia și se va reîntregi ”scumpa noastră Românie”. De remarcat este
faptul că această frumoasă comparație va fi folosită și de marele istoric Nicolae Iorga dar și de
marele cărturar și mitropolit al Olteniei, Firmilian Marin.
În urma celor prezentate, putem conchide faptul că preotul Grigore Popescu-Breasta prin
cultura sa, prin viziunea istorică și înflăcărata sa iubire de țară, prin neîntrerupta sa activitate de
crainic neobosit al năzuințelor naționale, a fost una dintre cele mai însemnate figuri ale clerului
craiovean din această perioadă, care, cu abnegație, a slujit prin cuvânt idealul de reîntregire și
desăvârșire a neamului nostru românesc.
O altă figură reprezentativă a preoțimii craiovene care a militat activ, atât prin cuvânt cât și pe
front, pentru unitatea tuturor românilor, este părintele confesor militar, cu grad de maior, Dumitru
Lungulescu (1865-1945). Vlăstar al unei familii evlavioase din județul Mehedinți, a urmat cursurile
Seminarului din Râmnicu-Vâlcea, pe care l-a absolvit cu succes, iar mai apoi a fost hirotonit preot
pe seama Bisericii Obedeanu din Craiova.
Nu e de mirare că această personalitate erudită a spațiului craiovean s-a ridicat treptat, ca
preot, profesor, director al Școlii de Cântăreți Bisericești din Craiova și confesor, în aprecierea
opiniei publice. Atât la biserică, cât și la prestigioasa școală pe care o conducea, părintele D.
2
Lungulescu s-a impus în ochii tuturor ca un element superior, ”cântăreț bun, drept, orator înnăscut,
disciplinat, consecvent și mare patriot”, știind să îmbine foarte bine, ca și alți clerici din vremea sa,
propovăduirea evangheliei lui Hristos cu activitatea socială și patriotică.
În anul 1907, îl găsim membru în comitetul de redacție al revistei enciclopedice ”Revista
Culturală”, care dorea să adune în jurul ei ”oameni cu dor de țară și neam, de binele obștesc pentru
o cât mai largă răspândire a culturii prin scrieri științifice, literare și cultivarea artelor”, dorind
astfel să făurească ”unitatea culturală a românilor, ca bază și condițiune a unității naționale”,
dându-ne din acestea seama că părintele D. Lungulescu, s-a devotat activ misiunii sale de păstor
duhovnicesc, dar și celei de patriot.
Părintele, pentru meritele sale, a fost înaintat la gradul de maior, dând dovadă de fapte de
vitejie atunci când a fost numit preot de campanie în Primul Război Mondial, unde, ca și alți frați în
suferință, a fost rănit grav, fiind la un pas de moarte, dar, care, prin capacitatea sa de a se ridica, și-
a reluat misiunea de predicator al crezului soldaților, unitatea tuturor fraților români.
În preajma hotărâtoarelor clipe din anul 1918, sosise ceasul cel mare să se dăruiască total
pentru ”țara sfântă ca un templu”, să slujească pentru a vedea multa visata ”Românie unită și
puternică”.
Spre sfârșitul vieții sale, părintele și-a adunat gândurile și a lăsat scris, ca un testament,
mesajul pe care l-a purtat în suflet toată viața: ”Să privim trecutul glorios al neamului nostru
românesc de pretutindeni. Din acest zăcământ etnic de energie, spirit și voință au strălucit
domnitorii legendari, ca Mircea, Ștefan, Mihai, Vlad Țepeș și alții, ilustrând vitejia poporului în
grele cumpene de existență”.
Una dintre cele mai reprezentative figuri ale clerului craiovean, este cea a preotului Elefterie
Marinescu. Acesta s-a născut la 7 decembrie 1895 pe meleagurile fostului județ Romanați, de unde
a plecat la studii de Teologie în București, stabilindu-se mai apoi în Cetatea Băniei, unde a slujit la
catedra de muzică a Școlii de Cântăreți Bisericești de aici, iar mai apoi, fiind chemat la funcția de
consilier mitropolitan.
În preajma anului 1916, pe când era student, în inima tânărului Elefterie Marinescu a încolțit
sămânța iubirii de țară, fapt pentru care, împreună cu alți studenți teologi și seminariști olteni, a luat
hotărârea să meargă pe front, ca voluntar, îndeplinind sarcina de sanitar la Spitalul de Cruce Roșie
din Craiova, situat în incinta actualului Liceu Carol I. Aici, nu numai că a pansat răniți,
vindecându-i trupește, dar le-a ridicat și moralul prin pildele religioase și prin cuvintele frumoase pe
care le rostea.
”La 8 noiembrie 1916”, nota preotul E. Marinescu, ”spitalul nostru a fost evacuat, ca
urmarea pătrunderii inamicului în țară”, grupul de teologi și seminariști fiind mutat la un spital
militar din Galați, iar ulterior la Iași. În Moldova tânărul student s-a luptat vitejește, atât pentru
3
păstrarea tradițiilor din bătrâni (de remarcat fiind episodul când, în urma retragerii spre Iași, în
noaptea de Crăciun, studenții și seminariștii au început să cânte colinde specifice românilor, rostind
și o cuvântare cu un puternic impact asupra soldaților și superiorilor de armată), dar și pentru
protejarea și îngrijirea soldaților, cât și a civililor, care suferea de tifos exantematic, specific iernii
din anii 1916-1917, lucru dovedit prin faptul că la spitalul unde era încadrat Elefterie Marinescu nu
a murit nicio persoană.
Elefterie Marinescu este și cel care a îngrijit, la Târgu Frumos, foarte mulți ostași răniți la
Mărășești, fiind ulterior felicitat de marele istoric și om politic Nicolae Iorga.
Cu toate aceste lucruri, preotul Elefterie Marinescu rămâne unul dintre cei mai importanți
reprezentanți ai Bisericii Românești care s-a implicat activ pe câmpul de luptă din prima
conflagrație națională, luptând pentru vindecarea soldaților, atât cea trupească, cât și cea spirituală.

Concluzii
Conform celor menționate mai sus, putem menționa faptul că slujitorii Bisericii noastre
strămoșești, fie ei mici sau mari, și-au adus aportul lor modest, alături de toată suflarea românească,
la înfăptuirea marelui ideal al românilor, între care părinții Grigore Popescu-Breasta și Dumitru
Lungulescu sunt așezați la loc de cinste.
Aducem tuturor cuvenitul respect și omagiul nostru de recunoștință, luându-i ca pilde de
slujire ai Bisericii și ai neamului nostru, la aniversarea centenarului Marii Uniri din anul 1918, anul
înfăptuirii unității noastre de stat.

4
 Bibliografie
Izvoare:
1. *** Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noului Severin în trecut și acum, Ed. Tipografia
Gutenberg, București, 1906;
2. *** Episcopia Râmnicului și Argeșului, Ed. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-
Vâlcea, 1976:
3. S. J. A. N. Dolj, fond Tribunalul județului Dolj, dosar nr. 49/1907.

Cărți:

1. Nazarie, Iconom Const., Activitatea preoților de armată în campania din 1916-1918, Ed.
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921;
2. Popescu-Breasta, Pr. Grigore, Către preoțimea română, 1912;
3. Idem, Predici și cuvântări ocazionale, 1914;
4. Popescu, Pr. Prof. Acad. Niculae M., Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1942;
5. Popescu, Grigore N., Preoțimea română și întregirea neamului, temnițe și lagăre, Vol. II,
București, 1940;

Articole, studii și alte lucrări:

1. Marinescu, Pr. Elefterie, Preoți craioveni de ieri (lucrare în manuscris);
2. Idem, Amintiri din Primul Război Mondial, în rev. Mitropolia Olteniei, An XXX (1978), Nr.
10-12, pp. 783-788;
3. Neamțu, M., Clerici craioveni în slujba idealului unității naționale înfăptuită la 1918, în
rev. Mitropolia Olteniei, An XXXI (1979), Nr. 4-6, pp. 313-319;
4. Popescu, Tudor, Preoți participanți la războiul din 1916-1918, în rev. Mitropolia Olteniei,
An XXX (1978), Nr. 10-12, pp. 769-773;
5. Vornicescu, Nestor, Făurirea statului național unitar român la 1 Decembrie 1918, în rev.
Mitropolia Olteniei, An XXX (1978), Nr. 10-12, pp. 748-759.

Situri web:
1. http://ziarullumina.ro/img/resize/ziarullumina.ro/images/2010-
10/1406252input_file0114718_w350_h455_q100.jpg, accesat la data de 29. 10. 2018;
2. http://ziarullumina.ro/img/resize/ziarullumina.ro/images/2017/11/28/Pagina-
5/Adunare_w2000_h966_q100.jpg, accesat la data de 29. 10. 2018.