Mihai Eminescu - Patriot Român Și Om Universal - Librăria Cărților Bisericești PDF

eBook
M ihai E minescu
Patriot român și om universal
Mihai Eminescu
(1850–1889)
Luceafărul poeziei românești
M ihai E minescu
2020
Editor:
Pr. Mihai Hau
Redactor coordonator:
Diac. Andrei Hlandan
Redactare:
Filip Mihai Frusinoiu
Daniel Ionuţ Ghiţulescu
Layout și copertă:
Andreea-Cătălina Bodonea -Florea
© Editura BASILICA, 2020, pentru prezenta versiune (ediţia digitală)

ISBN 978-606-29-0373-2 (pdf)
editurilepatriarhiei.ro
editura@patriarhia.ro
CUVÂNT ÎNAINTE
M ihai E minescu ,
patriot român
și om universal 1
† D aniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
L
uceafărul poeziei românești, cum l-a numit
pentru prima dată Patriarhul Miron Cristea,
Mihai Eminescu a fost și rămâne un mare cre-
ator de sinteze perene, care i-au permis să fie
în același timp un mare patriot român și un om universal. În
această calitate, el este mereu actual ca pildă de urmat pen-
tru fiecare generație.
1
Cuvânt rostit la Academia Română, la împlinirea a 125 de ani de la tre-
cerea la cele veșnice a poetului național Mihai Eminescu (16 iunie 2014).
5
M ihai E minescu
Din opera poetică și din publicistica lui Mihai Eminescu

se desprind trei mari sinteze creatoare: iubirea față de spi-
ritualitatea poporului român și pasiunea pentru cultura
universală; admirația față de frumusețile peisajului natural
românesc și pasiunea pentru înțelegerea universului fizic; elo-
gierea istoriei poporului român și pasiunea pentru analiza
critică a problemelor prezente din societatea românească.
Prima sinteză creatoare amintită anterior se vede în
dorința lui Eminescu de-a cunoaște limba română din dife-
rite provincii românești, dar și limba română veche, inclusiv
cărțile bisericești, mai ales că patru dintre surorile mamei
sale erau monahii (Fevronia, Olimpiada, Sofia și Xenia), una
dintre ele fiind stareța Mănăstirii Agafton, de lângă Botoșani,
unde copilul și apoi tânărul Mihai mergea adesea.
Astfel, Mihai Eminescu a recunoscut și apreciat con-
stant rolul Bisericii în dezvoltarea culturii și a limbii române
ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului litur-
gic, dar mai ales eforturile ei ca poporul să înțeleagă în graiul
său Sfânta Scriptură. Pe de altă parte, studiile sale la Viena
și Berlin i-au permis să cunoască bine gândirea filosofică și
cultura occidentală.
Sinteza creatoare dintre spiritualitatea sa românească și
cultura sa filosofică universală l-a ajutat pe Mihai Eminescu
să devină făuritor al limbii române literare moderne,
înțelegând că, între multele daruri moștenite din generațiile
anterioare, în patrimoniul spiritual al neamului românesc
cel mai mare dar este limba națională, în care se exprimă
identitatea etnică și comuniunea între generații.
De aceea, Eminescu ne cheamă azi să iubim limba
română, să o cunoaștem temeinic și să o cultivăm cu iubire și
6
respect, ea fiind Patria spirituală a identității și demnității

noastre naționale.
Admirația lui Mihai Eminescu pentru frumusețile pla-
iurilor românești, pentru păduri și poieni, pentru tomnati-
cii „codri de aramă” și pentru pitoreștile „păduri de argint”,
pentru munte și mare se îmbină cu admirația sa pentru
frumusețea lunii și a stelelor, dar și cu pasiunea sa pentru
înțelegerea filosofică a începutului timpului și spațiului,
a universului fizic, a cosmosului, astfel încât unele dintre
expresiile sale poetico-filosofice uimesc și azi prin profunzi-
mea intuițiilor sale personale. Eminescu a preluat idei filoso-
fice universale și le-a prelucrat artistic într-un mod creator
admirabil.
De aceea, el ne îndeamnă azi să iubim frumusețile
pământului românesc, să le păstrăm, să le apărăm de dis-
trugeri și să le cultivăm pentru ca din frumusețile naturii să
primim inspirație pentru a cultiva și frumusețile sufletului.
Totodată, pasiunea lui Eminescu pentru înțelegerea univer-
sului, a cosmosului, ne îndeamnă să promovăm dialogul din-
tre credință, știință și filosofie, dialog pe care noi îl cultivăm
în prezent împreună cu Universitățile din București și Iași și
a dat roade frumoase în ultimii zece ani.
Poet romantic, Mihai Eminescu a avut și cultivat o
admirație deosebită față de istoria poporului român, elogi-
ind adesea pe domnitorii români viteji și demni, care și-au
apărat patria și credința strămoșească în fața năvălitorilor
străini. Totodată, poetul romantic care elogia trecutul glo-
rios al poporului român era și un „analist politic” foarte
realist și critic al problemelor acute ale societății românești
în care trăia. El cunoștea bine situația socială și politică a
7
Europei, dar și starea lucrurilor din propria sa țară. A mili-
tat constat pentru unitatea și demnitatea poporului român.
De pildă, a dorit mult unirea Basarabiei și a Transilvaniei cu
România, dar și propășirea materială și culturală a poporu-
lui român. De aceea, Mihai Eminescu era un critic aspru al
nedreptăților sociale, fapt care l-a făcut uneori incomod. În
acest sens, publicistica sa îl evidențiază ca fiind o adevărată
enciclopedie, el posedând vaste cunoștințe de sociologie,
statistică, economie, istorie, arheologie, religie și altele.
Prin urmare, Eminescu ne îndeamnă să fim patrioți
români autentici și în același timp români cu deschidere spre
a învăța ceea ce este bun și la alte popoare. Mihai Eminescu a
fost și rămâne modelul românului dornic de cunoaștere uni-
versală, un fidel păstrător al identității sale naționale.
8
E minescu și biserica 1
† D aniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Z
iua de naștere a marelui poet național al
românilor, Mihai Eminescu, care și-a iubit
deopotrivă țara și credința strămoșească,
trebuie cinstită și ca Zi a culturii naționale.
În ședința de lucru din 28 februarie 2013, Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Ziua Culturii
Naționale să fie aniversată prin programe speciale în toate
eparhiile ortodoxe române din țară și străinătate.
1
Cuvânt adresat în cadrul Adunării Generale a Academiei Române,
cu prilejul Zilei culturii naționale, ziua de naștere a poetului național
Mihai Eminescu (15 ianuarie 2014).
9
M ihai E minescu
Născut și crescut în spiritul creștin ortodox al unei fami-

lii evlavioase, care avea legături strânse cu Biserica și mona-
hismul românesc, Mihai Eminescu a rămas, pentru toată
viața, profund pătruns și inspirat de universul spiritual al
locurilor natale botoșănene, presărate cu dealuri domoale și
mult cer, cu mănăstiri și schituri de viață sfântă și cu tradiții
populare de o mare frumusețe artistică.
Atașamentul, respectul și admirația lui Eminescu pen-
tru Biserica neamului, pe care a văzut-o mereu prezentă
în dezvoltarea culturii și identității naționale a poporului
român, le-a dobândit din familia sa, de la surorile mamei sale
care erau călugărițe, una dintre ele chiar stareță a Mănăstirii
Agafton, unde copilul, apoi tânărul Mihai Eminescu mergea
adesea. Așa s-a familiarizat el de foarte timpuriu cu slujbele
și cântările bisericești, reflectându-le mai târziu în unele din
creațiile sale, în care folosește metafore inspirate din univer-
sul liturgic ortodox, ca, de pildă, în poezia „Rugăciune”.
Iubit și prețuit de oamenii Bisericii de la vârsta fragedă
a copilăriei și până la sfârșitul vieții, Eminescu a fost la rân-
dul său un iubitor și apărător al Bisericii. Astfel, el a numit
Biserica Ortodoxă Română
„maica spirituală a neamului românesc, care a născut

unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”2; „păs-
trătoarea elementului latin […] care a stabilit și a unifi-
cat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât
suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”3.
2
Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed.
Academiei, București, 1989, pp. 168-169.
3
M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, în: Timpul, 2 februa-
rie 1879, în Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 187.
10
Făuritor al limbii române literare moderne, Eminescu

a înțeles că între multe daruri moștenite de la înaintași în
patrimoniul spiritual al neamului românesc, cel mai mare
dar este limba națională în care ne exprimăm identitatea și
comuniunea între generații, în care chemăm pe Dumnezeu
în rugăciune, în care descriem frumusețile locurilor natale și
ale sufletului românesc.
Cunoscând bine viața și istoria poporului român, pre-
cum și rolul Bisericii în dezvoltarea culturii și a limbii române
ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului litur-
gic, Mihai Eminescu a apărat adesea Biserica, spunând:
„Cine combate Biserica și ritualele ei poate fi cosmo-

polit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o
veni în minte, dar numai român nu este!”4.
De asemenea, Mihai Eminescu, împreună cu Ioan

Slavici, a fost printre primii intelectuali români care au lan-
sat și susținut ideea construirii unei catedrale naționale, ca
semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu după Războiul de
Independență din anii 1877-1878, un edificiu bisericesc cu
valoare de simbol național5.
Permanent viu în memoria colectivă ca poet, Mihai
Eminescu a fost în același timp un mare jurnalist, publi-
cistica lui fiind o adevărată enciclopedie în care exprimă
cunoștințe din toate domeniile de activitate: sociologie,
statistică, economie, istorie, arheologie, religie etc.
4
M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, p. 187.
5
Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui
ideal, Ed. Basilica, București, 2011, p. 51.
11
Aniversarea Zilei Culturii Naționale este un prilej deo-
sebit de a comemora cu recunoștință și prețuire pe marele
nostru poet național Mihai Eminescu și de a mulțumi cu
adâncă evlavie lui Dumnezeu pentru darul făcut poporului
român prin acest geniu al literaturii române, un om cu o cul-
tură vastă din domenii diferite, un patriot român autentic
și în același timp un român cu o deschidere universală deo-
sebită. El nu se izola temându-se de dialog, dar nici nu se
pierdea în dialog dizolvându-și identitatea.
Așadar, Mihai Eminescu a fost și rămâne modelul româ-
nului dornic de cunoaștere universală și în același timp fidel
păstrător al identității sale naționale.
12
S atul românesc ,
laitmotiv prezent
în opera eminesciană
† Ieronim Sinaitul
U
n sondaj realizat de Institutului Român
pentru Evaluare și Strategie (IRES), în anul
2011, care a avut ca obiectiv „investigarea
obiceiurilor de lectură, a tipologiilor de lec-
turi, a scriitorilor preferați, precum și identificarea atitudini-
lor de consum legate de cărți”1, arată faptul că poetul Mihai
1
Sondajul este disponibil la: https://www.rfi.ro/social-47833-mihai-
eminescu-autorul-preferat-al-romanilor, consultat în data de 2 august
2019.
13
M ihai E minescu
Eminescu este scriitorul preferat al celor mai mulți dintre

români. Un astfel de rezultat, care n-ar trebui să ne mire,
evidențiază mai multe coordonate importante. În primul
rând, aduce în prim-plan profunzimea, diversitatea tema-
tică, frumusețea și delicatețea stilistică a operei eminesciene.
Și ne referim aici atât la opera în versuri, la cea în proză, cât
și la materialele publicistice semnate de marele poet. În al
doilea rând, este evidențiată notorietatea de care se bucură
Eminescu în spațiul românesc. El este „poetul nepereche”,
despre care au învățat atâtea generații de tineri. Nichita
Stănescu amintește că:
„Eminescu, treptat-treptat, s-a transformat într-o

noțiune [...] versurile lui devenind nu numai autobiogra-
fia lui, ci și spiritualitatea unei culturi [...]. Eminescu a
devenit stil național, enclavă în care ne ridicăm portretul
spiritului nostru individual, tărâm cucerit în spirituali-
tate de către efortul de gândire al unei națiuni”2.
Literatura românească a ultimului veac abundă în lucrări,

volume, studii, articole cu privire la viața și opera poetului
Mihai Eminescu, dovadă că poporul român a fost binecu-
vântat de Dumnezeu cu un om care a știut să își înmulțească
talantul și să împărtășească tuturor, prin cuvânt, vers, ritm,
rimă și metafore emoții profunde și sentimente alese.
Nu în ultimul rând, rezultatul sondajului IRES amintit
mai sus confirmă că poetul Mihai Eminescu este un simbol
național. Prin opera și activitatea sa, „Eminescu reprezintă
2
Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, 1990, p. 413.
14
portretul identității spirituale a românilor”3. De aceea,

George Călinescu, criticul și istoricul literar care a elaborat
cea mai cuprinzătoare biografie a lui Eminescu, amintește:
„Mihai Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat

să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulțimi în
primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii
vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă îna-
inte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, și pe
care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuzi-
astă de a-și lepăda veșmintele vetuste, dar hotărâtă a nu
abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, când popo-
rul românesc, după o lungă robire dinăuntru și dinafară,
a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zâmbitor
al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor noas-
tre; el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie
simțirilor moderne și românești și cu fluierul său poetic
să ducă năzuințele noastre pretutindeni”4.
În contextul inițiativei Sfântului Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române de a declara anul 2019 drept „Anul oma-
gial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primari-
lor gospodari)” și „Anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim
Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți
bisericești”, în Patriarhia Română, în rândurilor următoare îmi
3
Dumitru Irimia, „Ipostaze ale întâlnirii metapoetice între Nichita
Stănescu și Mihai Eminescu”, în: Limba Română, XVIII (2008), 7-8
(157-158), p. 18.
4
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Litera, Chișinău,
1998, p. 343.
15
M ihai E minescu
propun să prezint relația dintre marele poet național, Mihai

Eminescu, și satul românesc, respectiv modul în care satul
românesc se prezintă ca laitmotiv în vasta operă eminesciană.
Legătura dintre Eminescu și satul românesc
Despre Mihai Eminescu se poate spune, fără vreun dubiu,

că a cunoscut și a iubit satul. În biografia marelui poet, alcătu-
ită de George Călinescu, găsim multe mărturii și indicii care
atestă atașamentul pe care Eminescu l-a avut față de viața la
sat. În acest sens, consider că este cât se poate de firească între-
barea: de unde această apropiere a lui Eminescu față de satul
românesc? Este foarte probabil că dragostea lui Eminescu
față de satul românesc să fi fost cultivată înainte de toate de
către părinții poetului, ei înșiși fii ai satului, așa cum amintește
Călinescu5. Tatăl său, Gheorghe, a fost un gospodar de seamă,
care s-a remarcat prin hărnicie, iscusință și istețime.
„Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. Înalt,

voinic mai mult decât gras, munte de om, de o putere her-
culeană, trup sănătos, minte sănătoasă, el ne privește din
fotografie cu un cap masiv, acoperit cu păr trainic și învă-
luit cu barba castanie tunsă cu foarfecele, spre împăcarea
tradiției cu civilizația, cu nas prădalnic și ochi albaștri-
verzui, care trec, disprețuitori, dincolo de lucruri, cu falca
de jos ușor obstinată și plină de sine. Înfățișarea trădează pe
omul de muncă, răzbitor și cu voința de avere, în acel stadiu
5
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, pp. 16-17.
16
de înaltă liniște a omului care și-a agonisit totul prin sine

și, fără slăbiciuni, este oricând gata s-o ia de la început”6.
De departe, tatăl lui Eminescu reunește calitățile românu-

lui harnic și patriot, curajos, responsabil și familist, a cărui dem-
nitate nu poate fi călcată de nimeni și pentru care viața la țară,
dincolo de greutățile ei, reprezintă un mod sănătos de existență.
Hărnicia părintelui a fost dublată de credința în Dumnezeu:
„Slugă de tânăr la boieri mai mari, el era pătruns de ierar

hia lumii, împărțită de la Dumnezeu până la prostime în
trepte nemișcătoare și de principiul de superioritate ce
derivă din ele. De aceea postea posturile, iar duminica
și sărbătorile asculta cu evlavie și cap descoperit Sfânta
Liturghie, de la început până la sfârșit”7.
De cealaltă parte, mama lui Eminescu, Raluca Iurașcu,

fiică de boier, întruchipa blândețea și liniștea, calmul și dra-
gostea părintească, feminitatea și evlavia.
În acest mediu s-a născut8 și a copilărit Mihai Eminescu.
Familia numeroasă (11 copii, 3 băieți și 8 fete), părinții
6
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 26.
7
8
În literatura de specialitate, unii cercetători vehiculează că Mihai
Eminescu s-ar fi născut la Soleni, un sat din Moldova. Alți critici
amintesc că s-ar fi născut la Botoșani. Aglae, una dintre surorile lui
Eminescu, admitea că poetul s-a născut la Ipotești, iar Matei, unul din-
tre frații acestuia, menționa că Mihai s-a născut în satul Dumbrăveni
– G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, pp. 44-45; Corneliu
Diaconovich, Enciclopedia Română, t. II, Ed. W. Krafft, Sibiu, 1900,
p. 290; Dicționarul literaturii românești, de la origini până la 1900,
Ed. Academiei, București, 1978, p. 312.
17
M ihai E minescu
responsabili și cadrul geografic pitoresc al Ipoteștilor au fost

elementele care l-au sensibilizat pe Mihai încă din copilărie.
Referindu-se la copilăria poetului, Călinescu afirma:
„Adevărul este că Mihai trăia țărănește. Ocolind pe

frații săi, care, mai mari, se plimbau călări pe moșie, și
chiar pe copiii de țărani, el bătea bucuros satele, lipsind
uneori, spre supărarea părinților, câte o săptămână de
acasă, căci pretutindenea în opera sa adie aerul de țară.
Adesea, izgonit de cicălelile lui Gheorghe Eminovici,
se refugia pe vacanță într-un bordei de țăran, a cărui
icoană îi rămăsese în minte”9.
Această bucurie de a fi în mijlocul satului și al naturii

avea să îl urmărească pe poet întreaga viață. Același George
Călinescu, referindu-se la anii petrecuți de Eminescu la
Ipotești, remarcă:
„Marele poet român a avut o copilărie firească a unui

băiat crescut la țară, fără trude ce apucă degrabă pe un
fiu de țăran și cu libertatea pe care o fac cu putință o
familie numeroasă și un părinte mereu ocupat pe aiurea.
Ipoteștii, sat sărăcăcios, sunt așezați într-o vale închisă
de dealuri, odată împădurite, pe după care stau ascunse
alte sate mai mari [...] aci și-a petrecut Eminescu copilă-
ria până a nu fi trimis la școală la Cernăuți, și de atunci
încolo pe vremea vacanțelor”10.
9
10
18
Această sănătoasă și vastă experiență la sat a lui Eminescu

avea să fie, mai târziu, una dintre cele mai importante surse
de inspirație pentru poet. Atât în textele lirice, cât și în proza
eminesciană, pe lângă personaje și sentimente, gânduri
și speranțe, emoție și trăiri dintre cele mai diverse, găsim
descrieri și nuanțări ale satului românesc, adevărate tablouri
pe care Eminescu le pictează în cuvinte, oferind spre deli-
ciul cititorului frânturi pastelate dintr-o realitate pitorească
pe care el însuși a cunoscut-o. De pildă, în Călin-Nebunul,
poetul descrie tinda sătească de odinioară, cu o măiestrie și
o convingere de care doar cineva care a văzut pe viu astfel de
locuri poate să dea dovadă:
„Cu băiatu-n bordei intră. Și pe capet-unei laiți

Lumina mucos și negru într-un hârb un roș opaiț.
Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,
Un papuc este într-o grindă, celălalt este după ușă.
Prin gunoi se primblă iute legănată o rățușcă
Și pe-un țol orăcăiește un cocoș, închis în cușcă.
Într-un colț este colbăită noduros râșnița veche,
În cotlon toarce motanul pieptănându-și o ureche;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac
Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac.
Pe-a icoanei policioară busuioc uscat și mintă
Umplu casa de mireasmă pipărată și prea sfântă.
O beșică-n loc de sticlă este lipită-n ferestruie,
Printre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie.
Cofa-i albă cu flori negre și a brad miroase apa.
De lut plină, ruginită stă pe coada ei o sapă”11.
11
19
M ihai E minescu
Captivat de frumusețea locurilor în care a copilărit,

Eminescu rememorează ori de câte ori are prilejul bucuria
din copilărie, în special momentele în care, în apropierea
„vreunui moș bătrân sau a unei babe”12, asculta povești, ghi-
citori și născociri populare. Acestea aveau să-i devină mai
târziu surse de inspirație. În poezia Trecut-au anii, poetul
rememorează acele momente nemuritoare, în care se hră-
nea cu poveștile, ghicitorile și doinele spuse de către bătrânii
copilăriei sale:
„Trecut-au anii a nori lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri”13.
Însă nu doar satul natal i-a rămas poetului în minte, ci

și codrul, satele vecine, izvoarele, vâlcelele. Toate acestea au
fost mereu prezente în sufletul lui Eminescu, pentru că ele
au format universul copilăriei sale, locul pe care poetul l-a
numit casă. Satul românesc a fost „casa” în care a copilărit
Eminescu și în care a cunoscut liniștea, libertatea și bucu-
ria tinereții. De aceea, de la Cernăuți, acolo unde studia, sau
din altă parte a țării ori a lumii, unde a poposit, Eminescu a
visat mereu la o căsuță în satul lui natal. Această dorință este
exprimată cel mai bine în textul poeziei Din străinătate:
12
13
Mihai Eminescu, „Trecut-au anii”, în vol. Luceafărul. Antume, Ed.
Litera Internațional, București, 2001, p. 217.
20
„Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârâului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară,
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice șoptiri.
Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică
În valea mea natală ce undula în flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut”14.
Așadar, ceea ce l-a apropiat pe Eminescu de satul româ-

nesc a fost copilăria acestuia, libertatea, bucuria și farme-
cul celor pe care i-a întâlnit. De la casa natală, din Ipotești,
și până la chipurile părinților săi, de la bătrânii pe care îi
asculta cu atâta dorință și până la codrii pe care îi cutre-
iera, toate aceste realități ale copilăriei au fost transpuse de
Eminescu în versuri. Ele nu sunt doar realitățile copilăriei
eminesciene, ci și realitățile satului românesc, „povestea”
vieții de la sat pe care mulți dintre noi am trăit-o. Eminescu
a găsit resursele să preia această „poveste” a satului româ-
nesc și să o transpună în versurile și scrierile sale. În opera
14
M. Eminescu, „Din străinătate”, în vol. Luceafărul. Antume, pp. 27-28.
21
M ihai E minescu
eminesciană satul românesc apare ca referință, ca axis

mundi, pe care se sprijină, în parte, speranțele și visurile
poetului. Iată cea mai mare dovadă de dragoste și respect
față de satul românesc.
George Călinescu, referindu-se la copilăria lui Eminescu
și la faptul că acesta a trăit la țară, amintea:
„Un copil care urlă trarara prin curte, bătând pasul

prusian, cu chivară pe cap, spre panica cotețelor, care
se urcă pe șură și se ascunde în casă prin rafturile de
la scrin și lăzile cu lumânări, care încalecă pe câine și
atacă gâștele, care se bălăcește toată ziua în iaz, înde-
letnicindu-se cu capturarea verdelui neam al batraci-
enilor, care fuge de-acasă cu zilele răscolind pădurile
și stânele sau scăpa de la școală, venind pe jos și tre-
buie să fie alergat călare pentru a fi prins, nu este nici
un descreierat precoce, nici un palid trubadur solitar,
ci o haimana sănătoasă, din zburdălnicia căreia talen-
tul și imaginația vor scoate mai târziu un mare poet al
naturii”15.
Într-adevăr, după aproape un secol de istorie, versurile

și proza eminesciene încă mustesc de teme precum bucu-
ria vieții la sat, libertatea din mijlocul naturii, înțelepciunea
bătrânilor, simplitatea rurală, credința și patriotismul
țăranilor, marele poet anticipând parcă ceea ce mai târziu
avea să afirme filosoful Lucian Blaga, anume că „veșnicia s-a
născut la sat”.
15
22
Tema satului românesc în publicistica eminesciană
„Viața de sat”, așa cum o numește Eminescu într-un

manuscris16, constituie o etapă importantă în biografia mare-
lui poet, care și-a pus amprenta asupra ideilor și inspirației
acestuia.
„Anii copilăriei, cu pădurea și râul, cu prietenii de joacă

și atmosfera patriarhală a satului s-au grefat puternic
pe sensibilitatea lui Eminescu. Precum la Ion Creangă,
copilăria va fi învăluită într-o aureolă de basm și la
această primă legătură cu natura și cu oamenii, la prima
iubire, poetul se va întoarce totdeauna cu duioșie,
găsind aici liniște și reculegere”17.
Exemplele prezentate mai sus, în care Eminescu face

trimiteri către satul românesc, se regăsesc sub o formă sau
alta și în alte poezii ale marelui scriitor. Ne rezervăm trece-
rea în revistă a versurilor cu pricina pentru un material vii-
tor. Ceea ce însă doresc să evidențiez este faptul că, dincolo
de universul liric eminescian, atât de expresiv și profund,
tema satului românesc a fost abordată de Mihai Eminescu
și într-o serie de articole și materiale pe care acesta le-a
publicat în unele reviste ale timpului. Astfel de materiale
publicistice au un caracter preponderent politic, iar în
cuprinsul lor, de cele mai multe ori, Eminescu deplânge
16
„Părea că te-am uitat, / Că-n veci nu-i mai veni / Să-mi amintești o zi /
Din viața mea de sat”. Ms. 2262, f. 33, în G. Călinescu, Viața lui Mihai
Eminescu, p. 57.
17
Dicționarul literaturii românești, de la origini până la 1900, p. 312.
23
M ihai E minescu
situația țăranului și satului românesc din a doua jumătate

a veacului al XIX-lea. Bunăoară, într-un articol publicat
în 1876, Eminescu conturează starea socială deplorabilă a
țărănimii:
„Țărănimea este, într-o țară, clasa cea mai pozitivă din-

tre toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obice-
iuri, purtătoarea istoriei unui popor, nația în înțelesul cel
mai adevărat al cuvântului. Cum am tratat noi pe acești
țărani? Am clădit un aparat greoi și netrebnic pe spatele
său, aparat reprezentativ cum îl numim și care nu-i decât
pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plă-
tite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o țară care
n-are export industrial, țăranul muncește pentru toți:
sigur și necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe
chipiul generalului, condeiul de fier cu care scriem, chi-
britul cu care ne aprindem țigara, toate ne vin în schim-
bul grâului nostru și acest grâu îl produce numai țăranul;
grâul este produsul muncii sale. [...] Țăranul nostru este
același ca și înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o
poartă este înzecită. El poartă în spatele lui câteva mii
de proprietari, mii de amploiați. Pe atunci țăranul nos-
tru creștea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă
ușoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale
lungi, cu traiul său simplu. Azi muncește toată vara ca
să-și plătească dările, trăiește mult mai rău decât atunci
și se stinge”18.
18
M. Eminescu, „Influența austriacă asupra românilor din principate”,
în Opere, vol. IX, Ed. Academiei, București, 1980, p. 143.
24
În societatea confuză a secolului al XIX-lea, pe care

Eminescu o rezumă în poemul MAIO: „Cărți de joc îmi pare
lumea, oamenii îmi par nebuni / O convenție știința, legea o
păpușărie / Viața o monetă calpă cu surfața aurie / Sufletul
este o miasmă, ochiul este foc de cărbuni”19, soarta țăranului
român și a satului românesc sunt regretabile. În tot acest
context defavorabil, Eminescu admite că singurul sprijin al
țăranului român a rămas Biserica:
„Una, numai una, ne mănâncă pre noi țăranii, știți ce?

Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noștri săraci
și n-au de unde face școale și susține pre învățători. Dară,
bun este Dumnezeu și fondul nostru bisericesc. El este
menit și pentru școale. Așadară, de vom rămânea pe
lângă astfeli de școale, ce ni convin mai bine în împregiu-
rările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor
cu bani pentru susținerea lor, de care vom putea zice cu
drept cuvânt că sunt ale noastre și nu străine”20.
Un aspect interesant cu privire la publicistica eminesci-

ană este acela că textele semnate de Eminescu poartă cu ele un
mesaj profund; criticii și istoricii literari au admis că scrierile lui
Eminescu trebuie „descifrate în diagonală, multe dintre ele fiind
moduri aparent retrograde de protest împotriva prezentului
său”21. De exemplu, într-un scurt material publicat în anul 1877,
19
M. Eminescu, „MAIO”, în vol. Eminescu, versuri din manuscrise,
Ioana Bot, Cătălin Cioabă (eds), Ed. Humanitas, București, 2015, p. 38.
20
M. Eminescu, „Se vorbește că în consiliul...”, în vol. Opere, vol. IX, p. 209.
21
Istoria literaturii române, vol. I: Folclorul. Literatura română în
perioada feudală (1400-1780), Ed. Academiei, București, 1964, p. 6.
25
M ihai E minescu
în cotidianul Timpul, Eminescu atrage atenția că, în dorința sa

de emancipare, societatea românească riscă să își neglijeze și
să își piardă valorile. În acest sens, el face o comparație între
țăranul dacic de odinioară și țăranul lui Vodă Carol:
„țăranul dacic, care trecea în cojoc mițos Dunărea-

nghețată în vremea craiului Decebal, avea mai multă
perspectivă de viitor pentru limba și obiceiurile lui și
pentru felul lui de a fi decât țăranul lui Vodă Carol, care
se reîntoarce la vatra sa și nu mai găsește nimic din felul
lui de a fi, ci numai așezăminte franțuzești, industrie
austriecească, limbă păsărească și liberali cari nu mun-
cesc nimic și trăiesc din exploatarea ideilor politice”22.
Într-un alt material publicat în Timpul, intitulat sugestiv

„Cu cât trec una după alta zilele...”, Eminescu reia condiția
mizeră a țăranului român și critică autoritățile care au rol de
decizie:
Această subtilitate la care apelează marele poet nu poate fi despărțită

de cultura lui generală și de capacitatea cu care se ambiționează să
cerceteze și să clarifice anumite aspecte. „Opera lui Eminescu, cel mai
mare poet român, se explică nu numai printr-o excepțională înzestra-
re nativă, ci și printr-o neobișnuită aspirație spre cunoaștere, printr-o
rară capacitate de asimilare a valorilor spirituale, însușiri dominate
de conștiința vocației sale de creator. În structura personalității lui se
includ, ca elemente de bază, cunoașterea profundă a limbii și psiholo-
giei populare, a tradițiilor și obiceiurilor, a mentalității propriului său
popor, impunând operei sale acea pecete națională, timbrul specific în
cadrul valorilor literare europene și universale” – Dicționarul literatu-
rii românești, de la origini până la 1900, p. 318.
22
M. Eminescu, „Drumurile s-au troienit...”, în vol. Opere, vol. X
(Publicistică, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880), Ed. Academiei,
București, 1989, p. 17.
26
„Populația rurală în marea ei majoritate, mai ales cea

mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât
mămăligă cu oțet și cu zarzavaturi, drept băutură spirt
amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, și nici chiar
atunci în multe cazuri, se învrednicește să mănânce carne
și să bea vin; trăind sub un regim alimentar așa de mize-
rabil, țăranul a ajuns la un grad de anemie și de slăbiciune
morală destul de întristătoare. Chipul unui țăran român,
om de la țară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului
stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin
satele noastre, mai ales prin cele de câmp și de baltă, a
putut constata că d-abia din trei în trei case se găsește o
familie care să aibă un copil, mult doi, și aceia slabi, gal-
beni, lihniți și chinuiți de friguri permanente. Această
populație, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce
pune vârf la toate: administrația. De Dumnezeu nu mai are
nicio teamă muncitorul de la țară, pentru că Dumnezeu
l-a părăsit, pentru cine știe ce păcate, în mâna acestei
administrații, compusă în cea mai mare parte din haitele
de cafenegii, din ștrengarii și necăpătuiții de prin târguri”23.
O bună parte dintre textele eminesciene publicate în

ziarele și revistele vremii preiau și dezvoltă această situație
mizerabilă în care se afla țăranul român. Pe alocuri, pe
lângă criticile sau aspectele dezbătute, Eminescu nu pre-
getă să afirme importanța satului românesc. Bunăoară,
într-un material publicat în Timpul, în anul 1880, pe când
îndeplinea funcția de redactor-șef, Eminescu amintea că
23
M. Eminescu, „Cu cât trec una după alta zilele...”, în vol. Opere, vol. X,
p. 249.
27
M ihai E minescu
„celula constitutivă a vechilor state române este republica

țărănească”24, iar într-un alt articol, publicat în același an,
Eminescu numea România liberă o „țărancă sprintenă”25,
sugerând astfel frumusețea și simplitatea societății
românești eliberată de orice constrângere străină. Nu
putem trece cu vederea frumoasa caracterizare pe care
Mihai Eminescu o face țăranului român, în articolul „Pare-
ni-se că...”:
„Se știe că țăranul nostru este un om și inteligent și, în

adâncul caracterului său, onest. Un țăran poate fi adus
prin dări exorbitante la starea de-a nu mai putea munci;
cu toate astea niciodată nu va tăgădui un ban ce l-ar fi
luat, niciodată nu va refuza a plăti o datorie dacă are de
unde. [...] Țăranul acesta onest are cea mai necinstită și
mai răpitoare administrație și toată legislațiunea, cal-
culată pe creare de posturi și pe căpătuire de postulanți,
contribuie a îngreuia zilnic poziția lui”26.
Toate aceste mărturii culese din opera publicistică a

lui Mihai Eminescu constituie tot atâtea dovezi care dau
mărturie despre respectul pe care l-a purtat satului româ-
nesc și țăranului român, dar și despre sensibilitatea pe care
Eminescu a avut-o mereu față de lumea rurală, spațiul în care
a copilărit și de care, în inima sa, nu s-a despărțit niciodată.
24
M. Eminescu, „Erodot al românului continuă...”, în vol. Opere, vol.
XII (Publicistică, 1 ianuarie – 31 decembrie 1881), Ed. Academiei,
25
M. Eminescu, „N-a trecut mult...”, în vol. Opere, vol. XII, p. 319.
26
M. Eminescu, „Pare-ni-se că...”, în vol. Opere, vol. XII, p. 390.
28
Concluzii
Pentru Mihai Eminescu, satul românesc rezonează cu

bucuria de a fi acasă. În mijlocului satului copilăriei, Ipotești,
învecinat de păduri și izvoare, Eminescu s-a simțit mereu
acasă, în sânul familiei. De aceea, viața satului i-a rămas per-
manent în suflet marelui scriitor. Mai târziu, când va fi ajuns
la vârsta maturității, Eminescu a devenit un apărător înfocat
al satului românesc și al țăranului român. În versurile sale, el
își plânge dorul de copilărie și emoția pe care a trăit-o în satul
natal; în proza sa, Eminescu se folosește de folclorul satu-
lui românesc, de eroii legendari născociți de bătrânii satu-
lui, de zona pitorească în care și-a petrecut copilăria. Mihai
Eminescu devine un veritabil apărător al condiției țăranului
român și un aspru critic al celor care asupresc țărănimea. El
se numără între fiii satului românesc, iar opera sa, indiferent
că este vorba despre versuri, proză sau texte publicistice,
reprezintă dovada incontestabilă a filiației și a respectului pe
care le-a arătat față de sat.
29
M ihai E minescu
și dorurile după cer
† Timotei Prahoveanul
M
ănăstirile au fost întotdeauna porți ale
Cerului, locuri unde oamenii au pregustat
încă din această viață bucuriile veșniciei prin
participarea la slujbe, mărturisire, ceasuri
de liniște și meditație. Monahii ortodocși au deschis porțile
mănăstirilor și celor din lume, primindu‑i cu bunăvoință și
îndemnându‑i să meargă pe calea cea strâmtă care duce la
Dumnezeu. Cei mai mulți dintre ei au păstrat mănăstirile
între locurile dragi ale inimilor lor și au revenit întotdeauna
ca acasă, ostoindu‑și în aceste oaze duhovnicești setea după
înălțimile pe care, din anumite pricini, oamenii nu pot să le
31
M ihai E minescu
atingă în această viață. Cei simpli, cu a lor credință nealte-

rată de îndoieli, au învățat din evlavia monahilor nevoitori și
au devenit în multe cazuri trăitori în duh filocalic, care și‑au
dus povara crucii în mijlocul lumii, în cetățile cu încercări și
viață grea, alinându‑și „pelinul” drumului cu rugăciunea și
cuvintele vieții veșnice.
Cei care au primit mulți talanți, creatorii de valori, au
găsit în mănăstiri locuri umbrite de darul lui Dumnezeu,
care i‑a inspirat; de multe ori opera lor a atins perfecțiunea,
primind aceasta ca o picătură din izvorul cel nesecat care
vine de la Dăruitorul a toate pentru toți.
Mihai Eminescu a avut o legătură specială cu Biserica,
chiar dacă ea n‑a fost suficient de clar reliefată. Puțini știu
că el a numit Biserica Ortodoxă Română „mama spirituală
a poporului român”. La vârsta maturității a citit din paginile
Sfintei Scripturi, pe marginea manuscrisului care cuprin-
dea poezia capodoperă Luceafărul regăsindu‑se trimiteri la
Evanghelia după Ioan, cu Logosul Care S‑a făcut trup și S‑a
sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia năs-
cut din Tatăl, plin de har și de adevăr.
Printre cele mai frumoase versuri ale poetului se află și
cele închinate Izvorului nemuririi noastre:
„Crăiasă alegându‑te
Îngenunchem rugându‑te
Înalță‑ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea‑ți adorată
32
Asupră‑ne coboară,
O, maică preacurată
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, cei din mila Sfântului

Umbră facem pământului
Rugămu‑ne‑ndurărilor
Luceafărului mărilor,
Ascultă‑a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, maică preacurată
Marie!”.
În copilăria sa, poetul a petrecut perioade de timp la

Mănăstirea Agafton din ținutul Botoșanilor, unde mama
sa avea trei surori care au îmbrățișat viața călugărească.
Schimonahiile Fevronia (†1895), Sofia (†1897) și Olimpiada
(†1902) Iurașcu erau călugărițe model în obștea Mănăstirii
Agafton, care număra atunci până la 200 de viețuitoare. Ele
au adus la mănăstire și pe o nepoată de‑a lor, Safta Velisarie,
devenită apoi vestita călugăriță Xenia. Având darul lacri-
milor, într‑o zi ucenicele au întrebat‑o: „de ce plângi, maică
Xenia? Plâng pentru vărul meu (Mihai Eminescu), că a avut
o viață zbuciumată și a murit de tânăr”.
Olimpiada Iurașcu a fost stareță la Agafton cinci
ani. O mărturie tulburătoare se află pe filele unui Pateric
33
M ihai E minescu
manuscris, păstrat la Biblioteca Academiei Române, care a

aparținut călugărițelor Fevronia, Sofia și Olimpiada Iurașcu.
Pe fila 92, jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai
Eminescu. Este mărturia că în chiliile mănăstirii citea din
paginile sfinte, așa cum arată și patericul amintit. Ce‑ar fi
fost, oare, dacă Eminescu s‑ar fi aplecat mai mult asupra
învățăturii creștine?
Frumusețea slujbelor ortodoxe, dar și rânduielile speci-
fice monahilor se regăsesc în opera sa. Lumina lină a făcliilor
de ceară alunga întunericul și trimitea asupra icoanelor aura
zilei a opta, iar cântările călugărițelor umpleau văzduhul de
parfumul unei lumi nepământene în care muritorii își croiau
drum cu dorința de a trăi veșnic.
În biserica de la Agafton, ori la Ipotești sau altundeva,
Eminescu va fi auzit cuvintele tânărului din Evanghelie care
s‑a apropiat de Domnul și L‑a întrebat: „Doamne, ce să fac ca
să moștenesc viața veșnică?”. Dorul acesta după vita aeterna
l‑a căutat și poetul, dincolo de hățișurile și capcanele care se
ivesc muritorilor și care, din păcate, ne fac prizonieri pentru
mult timp ori chiar pentru totdeauna. Gândul la moarte l‑a
învățat tot de la monahiile Agaftonului, iar rânduiala îngro-
pării în rogojină o regăsim în poezia Mai am un singur dor:
„Nu voi sicriu bogat

Nu‑mi trebuie flamuri
Ci‑mi împletiți un pat
Din tinere ramuri”.
Viețuitoarele Agaftonului erau așezate în mormânt

fără sicriu bogat, doar înfășurate în rogojini. Drumurile
34
zbuciumatei vieți a lui Eminescu au dus adeseori în mănăs-

tiri cunoscute, cum ar fi Putna, Văratec ori Neamț, ca să
amintim doar câteva dintre ele. Se știe că la Neamț a poposit
într‑o perioadă neagră a existenței sale, când era bolnav și
cu mintea răvășită. Pe un Ceaslov de la Neamț, un ieromo-
nah, care l‑a spovedit pe Eminescu cu puțin timp înainte de
moarte, făcea următoarea însemnare: „L‑am spovedit astăzi
pe Mihai Eminescu. Era senin și liniștit! Am stat de vorbă cu
el vreun ceas și apoi l‑am împărtășit”.
Locurile de la Mănăstirea Neamț păstrează în tradiție
câteva amintiri legate de poetul nostru național. Acesta
simțea nevoia rugăciunii și a liniștii. Ele l‑au pregătit întru-
câtva pentru trecerea în țara de dincolo de veac. Rugăciunile
Bisericii l‑au însoțit și după aceea mereu, ca o recunoștință
pentru darurile primite de la Dumnezeu, pe care le‑a așezat
în paginile închinate Cuvântului veșnic viu. Călugărițele de
la Agafton l‑au pomenit cu evlavie și au amintit adeseori de
trecerea lui prin mănăstirea lor.
Primul patriarh al românilor, Elie Miron Cristea, i‑a
închinat lui Eminescu o teză de doctorat, de fapt întâia
lucrare de acest fel dedicată geniului național. Au urmat
nenumărate scrieri pe care criticii operei sale le‑au dăruit
literaturii române, multe dintre ele având autori apropiați
Bisericii. La Sfintele Altare s‑au înălțat rugăciuni pentru
odihna sufletului său și au fost evocate nu doar luminile ope-
rei sale, ci și legătura pe care a avut‑o cu Biserica lui Hristos
din ținutul locuit de români.
Mireasma de tămâie s‑a contopit cu parfumul teilor
înfloriți, iar seara, pe deal, buciumul sună cu jale în ținutul
Bucovinei ca și în vremea când poetul, însoțit de Ciprian
35
Porumbescu, Slavici și alți români entuziaști, petrecea nopțile
de vară în vecinătatea mănăstirilor, amintindu‑le celor care
uitaseră că istoria noastră are ceva sfânt și vine de departe.
Șoaptele tainice le‑a înțeles mai bine decât alții și le‑a așezat
în pagini nemuritoare. Pe altele le‑a dus cu sine dincolo,
mărturisindu‑le înaintea Cuvântului, pe Care L‑a slujit cu
măiestrite cuvinte. Căutând printre tomuri colbuite, mitro-
politul de pioasă amintire Antonie Plămădeală al Ardealului
a descoperit opera Patriarhului Elie Miron Cristea, pe care a
publicat‑o sub titlul Pagini dintr‑o arhivă inedită. Câți din-
tre noi știu că primul român care i‑a închinat lui Eminescu
o lucrare de anvergură a fost un mare ierarh și că lui i‑au
urmat alții, care au căutat lumina înțelepciunii?
Citind cu atenție opera poetului, descoperim înțelesuri
creștine, inspirație, erudiție, dar și dorul după înălțimile
unde Își are sălașul Dumnezeu, de la Care și prin Care sunt
toate.
36
M ihai E minescu ,
în presa botoșăneană
între anii 1886-1949 1
Gheorghe Lungu
R
ăsfoind cele 180 de publicații de presă apărute
în orașul Botoșani între 1866 și ultima come-
morare a morții sale din anul 1949, vedem că
primul organ de presă din Botoșani, care s-a
ocupat îndeaproape de persoana marelui poet, este Curierul
Român al prietenului său Scipione Bădescu. Niciuna dintre
publicațiile apărute în orașul Botoșani până la 1886 nu au
scris nimic despre Eminescu.
1
Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXV
(1959), 7-8, pp. 509-515.
37
M ihai E minescu
Ioniță Scipione Bădescu, „vechiul dascăl în publicitate”

al lui Caragiale, a lucrat împreună cu Eminescu în redacția
ziarului Timpul din București. În scrisoarea sa către
Bădescu din 25 februarie 1891, la doar 2 ani după moartea
lui Eminescu, Caragiale scria printre altele lui Bădescu la
Botoșani:
„M-ai făcut, trădătorule, să pierd o seară încântătoare

(Bădescu plecase din București fără să-și ia ziua bună
de la Caragiale) [...] atât mai rău pentru mine, cât și
pentru tine. Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape
un sfert de veac prin reconstituirea acelor scumpe tim-
puri trecute la Timpul, când strălucea pe scena tine-
retului bucureștean celebru trio, Eminescu-Bădescu-
Caragiale, când gândeam și râdeam împreună așa de
mult”.
În presa botoșăneană, Eminescu nu a scris personal

nimic, nici în Curierul Român al lui Bădescu. Ca vechi pri-
eten al lui Eminescu, Scipione Bădescu a prezentat cititori-
lor săi, ultimii 2 ani (1887-1889) din viața poetului. „Poetul
Eminescu este oaspetele urbei noastre”, anunță pe cititorii
Curierului Român, în anul 1887.
„Cu trenul de ieri sosi dulcele amic, iubitul poet și

distinsul concetățean între noi, spre a-și vedea sora
și, în același timp, și urba natală, care este Botoșanii.
L-am văzut dar, l-am îmbrățișat și nu putem îndeajuns
descrie bucuria noastră pentru buna stare a sănătății
sale, atât de zdruncinată în anii din urmă. Marele bard
38
va petrece în mijlocul nostru câteva zile. Să salutăm

deci toți acest eveniment cu un sincer, călduros și
patriotic: bine ai venit între noi, între ai tăi, dulce și
nemuritor poet, cel mai ilustru fiu al cetății noastre”2.
Dar starea bună a sănătății lui Eminescu era numai

aparentă. El a fost nevoit să rămână în Botoșani nu doar
câteva zile, cum credea Bădescu, ci aproape 4 luni. Numai
după cinci săptămâni de la sosirea sa în Botoșani, Curierul
Român, prin pana lui Bădescu, anunța pe cititori:
„poetul Eminescu este iar pradă crudei sale boli, ce îl

ofilește și îl consumă de atâta timp. De o săptămână
întreagă nu vorbește, nu umblă, nu mănâncă. Pe
lângă gingașa și duioasa îngrijire a surorii sale, câțiva
medici ai urbei și amici ai săi apropiați nu lipsesc de a
se perinda și a sta astfel în permanență lângă dânsul.
Afară de aceștia, doi prieteni apropiați din Iași se aflau
și dumnealor la Botoșani, aducând un ajutor bănesc
și chibzuind împreună cu sora, medicii și prietenii
apropiați ai poetului, ce ar fi de făcut în interesul său
pe viitor”.
Bădescu încheie disperat: „Toate aparențele noastre de

reabilitare a zdruncinatei sale sănătăți par zdrobite de acest
din urmă atac, mai puternic decât toate celelalte ce l-au
pălit”. Aici Bădescu face aluzie la accesele de boală ale poe-
tului dintre anii 1883 și 1885. În luna iunie 1887, sănătatea
2
În: Curierul Român, 22, 22 aprilie 1887.
39
M ihai E minescu
poetului, care era tot la Botoșani, s-a mai îmbunătățit.

Bădescu publică imediat în Curierul Român o înștiințare că
starea sănătății poetului s-a ameliorat:
„Nu mai prezintă nicio tulburare manifestă din par-

tea sistemului nervos. Rănile de la picioare sunt vin-
decate, mănâncă cu apetit, răspunde la toate întrebă-
rile, întreținând șirul conversațiilor și somnul îi este
liniștit, dar este nevoit a mai păzi patul câteva zile,
apoi, după recomandațiile medicilor, va avea nevoie de
o cură serioasă la vreunul din stabilimentele balneare”.
Din buletinul medical, dat de medicul botoșănean

Palauz, în iunie 1887, reieșea că Eminescu a început iarăși
să devină stăpân pe simțurile sale: „Pare conștient de tot
ce îl înconjoară. Mănâncă și răspunde la unele întrebări”.
Această situație satisfăcătoare a fost doar de moment.
Avocatul și scriitorul botoșănean Vladimir Șardin, care
l-a cunoscut personal pe Eminescu, la Iași, în 1885, ne
povestește una dintre cele mai zguduitoare scene din viața
lui Eminescu în Botoșani:
„În una din zile, după sosirea mea (Șardin venise de

la București, unde studia Dreptul), pe la jumătatea
lui iulie, trecând prin piața Birjăriei, atenția mi-a fost
atrasă de un grup de persoane adunate în fața case-
lor Șmelț, care aveau pe partea din față a clădirii, în
stradă, o terasă mare de piatră, în preajma căreia era
adunat un grup de curioși. M-am apropiat și eu intri-
gat și iată ce mi se înfățișează privirilor. Un bărbat în
40
vârsta maturității, îmbrăcat cu o cămașă murdară,

numai zdrențe și pantaloni la fel, prin spintecăturile
cărora se vedea goliciunea trupului, ședea rezemat
de zidul clădirii și impasibil, sub privirile curioase ale
mulțimii care era adunată în fața lui, strivea cu dege-
tul dezgustătoarele insecte de care era cotropit din
pricina necurățeniei. Fața era umflată, de culoare nea-
gră-arămie, încadrată de un păr lung și în dezordine,
care se ridica vâlvoi pe capul lui gol. Era nespălat, cu o
barbă sălbatecă de multă vreme nerasă, iar picioarele
lui goale pe a căror glezne se îmbinau niște răni vinete
în supurație erau încălțate cu niște galoși vechi, numai
ferfenițe, adunați, probabil, de pe niște gunoaie. El își
continua liniștit ocupațiunea, ridicând numai din când
în când privirile adâncilor săi ochi, din care scânteia
genială era stinsă. Un anonim care se oprise și el ca
să privească ca și ceilalți acest spectacol dureros, îmi
spune că este Mihai Eminescu. M-am cutremurat până
în adâncul sufletului”.
Și Vladimir Șardin continuă îndurerat:
„Nimic din înfățișarea lui de odinioară nu îmi mai

amintea de omul pe care îl cunoscusem nu prea cu
mult timp înainte. Teribila lui boală, ajutată de mize-
rie și privațiuni, câștigase teren și spectrul demenței
așternuse vălul întunecat peste geniala minte a lui, al
cărui adăpost de noapte era sub cerul liber, pe sacii de
cereale din jurul magaziei gării. Și această tragedie se
desfășura în timpul când în fiecare seară în cluburile
41
M ihai E minescu
burghezo-moșierimii din Botoșani, la masa verde, se

câștigau și se pierdeau averi imense, din care o infimă
părticică ar fi putut alina atâta suferință a unui om cum
nu a mai fost altul în țara sa, prea mândru, chiar în sta-
rea lui de nebunie, de a întinde o mână cerșetoare pen-
tru a culege pomană și care se stingea în fiecare clipă
tot mai mult în văzul tuturor din orașul său natal, fără
ca cineva să se simtă îndurerat de atâta grozăvie”.
Credem că nu comitem o impietate față de marele poet

când evocăm aceste clipe atât de zguduitoare din viața sa
petrecută în orașul său natal, ci voim să facem prin aceasta o
repetată acuzație unei clase ignorante, care a pierit odată cu
indolența și năravurile ei.
La câteva zile după scena povestită de Vladimir Șardin,
în ziua de 19 iulie, Eminescu părăsește Botoșanii, plecând la
Iași și de acolo la Viena. La 11 august 1887, Bădescu anunță
prin Curierul Român pe cititorii săi că Eminescu se află la
Băile Hali din Austria, îngrijit fiind de doi medici austrieci și
de medicul ieșean Grigore Focșa.
În septembrie același an, un articol al lui Bădescu, publi-
cat în același ziar, cu titlul „Poetul Eminescu”, arăta că poetul
„s-a reîntors de câteva zile de la Viena la sânul dulcii sale
surori din Botoșani, zilele sale nefiind decât o tristă și dure-
roasă licărire a vieții, decât o jalnică și sfâșietoare agonie”.
Eminescu s-a întors la sora sa Henrieta, bolnavă și ea,
fiind paralizată de picioare. Henrieta Eminescu locuia în
Botoșani prin împrejurimile Bisericii „Sfântul Spiridon”,
într-o cocioabă sărăcăcioasă, trăind în foarte mari lipsuri.
Nu se găsise nicăieri un loc mai bun în țară pentru el, decât
42
cocioaba sărăcăcioasă a surorii sale de la Botoșani, unde tre-

buia să împartă sărăcia și să-și mărească durerea și suferința.
La intervenția dârză a lui Bădescu, Consiliul județean
Botoșani propune o pensie de 120 lei pe lună, dar nu a fost
aprobată de Guvern.
Disperat de această situație, Bădescu se adresează tutu-
ror conducătorilor țării, scriitorilor și tuturor celor care au
înțeles valoarea lui Eminescu.
La 1 octombrie 1887, Eminescu se afla tot în Botoșani,
și Bădescu scrie despre el: „poetul este în starea cea mai dis-
perată, neputând părăsi patul de săptămâni întregi. Și niciun
ajutor de nicăieri!”.
Datorită devotatei îngrijiri a surorii sale și a medicului
Isaac, starea sănătății poetului se mai ameliorează. Bădescu
scrie în Curierul Român că Eminescu se află cu „desăvârșire
bine, face plimbări zilnice pe jos și cu trăsura, căutătura-i
senină și fața sa curată ne face a crede că marele nostru
poet este redat cu totul sieși, amicilor săi, țării și poate și
literaturii”.
La 17 decembrie 1887, Eminescu semnează o chitanță
pentru primirea unui ajutor bănesc în sumă de 646 lei, sumă
realizată în urma unui spectacol dat în Botoșani, în cinstea
sa, de trupa Tardini-Vlădicescu. Un alt ajutor bănesc mai
primește Eminescu de la pianista Maria Harhas, în urma
unui concert dat de ea în orașul Iași.
În septembrie 1888, Curierul Român anunța:
„poetul Eminescu, genialul fiu al urbei noastre, se află

tot în București pe cât se pare pe deplin restaurat. El
a terminat zilele acestea o dramă de mare valoare, în
43
M ihai E minescu
versuri ritmate, având ca subiect pe frumoasa Larisa

din Corint și care se va juca în curând pe scena Teatrului
Național din București”.
Abia la 25 noiembrie 1888, Senatul a votat o pensie via-

geră pentru poetul Eminescu în sumă de 250 lei lunar, de
care botoșănenii vor lua cunoștință tot prin Curierul Român.
În tot cursul anului 1889, Curierul Român îi va informa pe
cititori asupra evoluției bolii lui Eminescu. În mai 1889,
Bădescu anunța:
„o știre foarte tristă ne vine din București. Sănătatea

poetului Eminescu, ilustrul fiu al județului nostru,
merge din ce în ce mai rău. Este în așa stare că nu mai
știe ce face; scrie și iar scrie, spunând că sunt traduceri
din Cicerone. Doctorul Șuțu, în căutarea căruia se află,
nu dă nicio speranță de scăpare, din contră, el spune
că boala se agravează mereu și că nu poate fi departe
momentul când ea va duce la deznodământul fatal”.
Și acesta nu a așteptat mult.

La 20 iunie 1889, Bădescu anunță decesul marelui poet
și felul cum au decurs funeraliile sale în București. Moartea
poetului este anunțată și de o altă publicație botoșăneană cu
titlul Vocea Botoșanilor.
Îndată după moartea marelui poet, Scipione Bădescu va
desfășura o vie activitate pentru ridicarea unui bust al lui
Eminescu în Botoșani. În acest scop, organul său de publi-
citate se face ecoul acestor năzuințe, la 9 septembrie 1889
făcându-se inaugurarea bustului în fața teatrului căruia i s-a
44
dat numele lui Eminescu, de unde apoi a fost luat și așezat

în grădina publică a orașului, care poartă numele poetului.
Doi ani trecuseră de la moartea lui Eminescu, iar biogra-
fii săi nu erau lămuriți asupra locului nașterii sale. În această
privință se încheie un proces verbal la 30 martie 1891, care
se publică în Curierul Român, din 4 aprilie 1891, prin care
se arată că:
„locul de naștere al poetului Eminescu, după Scipione

Bădescu, fost revizor școlar pentru Dorohoi și Botoșani,
amic vechi al poetului, și Gr. Chiriță, proprietarul
moșiei Ipotești, și din cele aflate de la moașa comunei,
ar fi la Ipotești. După Gr. Cerchez, prefectul județului
Botoșani, I. Franc, președintele Comitetului perma-
nent, maica Fevronia, rudă de aproape a lui Eminescu,
și preotul Dimitrie Stamati de la Biserica Uspenia,
rezultă că poetul s-a născut la 15 ianuarie 1850 și s-a
botezat la 21 ianuarie 1850 în Botoșani”.
Câteva note asupra vieții și operei lui Eminescu apar

între anii 1891 și 1893 în Curierul Român, Vocea Botoșanilor
și Libertatea, publicație care a apărut chiar în anul morții
poetului (9 februarie 1889). O poezie cu titlul La moartea
lui Eminescu, este semnată, în Curierul Român, de E.C.
Calognomu în octombrie 1893. În anii următori în presa
botoșăneană au mai apărut diferite articole referitoare la
Eminescu.
În anul 1905, apare în Botoșani seria a doua a revistei
Mihai Eminescu (seria întâi apăruse la Iași). Tot în acest an
apar în Curierul (publicație deosebită de Curierul Român,
45
M ihai E minescu
care nu mai apărea de la 1904) diferite articole referitoare

la Eminescu, despre traducerea în limba germană a pro-
zei Sărmanul Dionis de H. Sanielevici în colaborare cu W.
Majerschik și despre recenzia elogioasă a acestei opere pe
care o face revista Neue freue Presse, în care se spune, printre
altele, că Eminescu este întemeietorul direcțiunii romantice
în literatura română și se numără printre cei mai buni poeți
și cugetători ai României.
Menționăm interesanta comemorare a morții lui
Eminescu din anul 1909 descrisă pe larg de Gazeta
Botoșanilor. La serbarea organizată cu această ocazie la gră-
dina publică „Mihai Eminescu” din Botoșani, iau parte activă
și poeții Ștefan Octavian Iosif, Natalia Iosif și D. Anghel.
Ștefan Octavian Iosif citește poezia Lui Eminescu, compusă
de el și de Anghel, iar Natalia Iosif citește câteva versuri
omagiale. D. Anghel citește Un basm, în care se descriu răs-
coalele țărănești din 1907.
În Gazeta Botoșanilor, din 13 iunie 1909, I.P. Darie,
directorul gazetei, publică două scrisori ale surorilor lui
Eminescu adresate lui Scipione Bădescu, în care este vorba
despre starea sănătății poetului.
În martie 1915, apare în Botoșani revista Teatrul
Eminescu, număr unic în care Emil Vasiliu, redactorul
revistei, scrie articolele: „Casa lui Eminescu din Ipotești” și
„Teatrul Eminescu”.
La comemorarea a 30 de ani de la moartea lui Eminescu,
toate publicațiile botoșănene scot câte un număr festiv în
memoria poetului.
În revista Junimea Moldovei de Nord scriu despre
Eminescu, Nicolae Iorga, I. Simionescu, Sextil Pușcariu,
46
Artur Enășescu, C. Oprescu. Îndrumarea, publicație edi-

tată de poetul Artur Enășescu, nr. 20 din 1919, este în între-
gime închinată memoriei lui Eminescu, la fel și publicația
Cuvântul din 29 iunie 1919, unde se găsesc toate articolele
scrise în presa locală din timpul când s-a stins Eminescu. O
altă publicație din 1919, cu titlul Crai Nou, condusă de M.
Ciutea și D. Șerpeanu, apare în număr festiv pe hârtie de lux,
ilustrată (lucru foarte rar în acea epocă postbelică într-un
oraș de provincie). În Crai Nou se publică o poezie inedită
a lui Eminescu, apoi Odă lui Eminescu, de St.Oct. Iosif și
D. Anghel, Pesimismul lui Eminescu, de C. Mighiu, Părerile
didactice și educative ale lui Eminescu, de Natalia Pașa, Imnul
în limba franceză, al lui Rene Bezin, dedicat lui Eminescu,
poezia Lui, de Veronica Micle, și Eminescu cugetător și gaze-
tar, de M. Ciutea. Într-un alt număr al publicației Crai Nou,
I. Agârbiceanu publică articolul „O glorie națională”, în care
arată că Eminescu a rămas neîntrecut în gândirea lui poetică.
În publicația socialistă Vâltoarea, tot din anul 1919, con-
dusă de Vladimir Șardin, acesta publică poezia Lui Eminescu
și Scrisorile unui Proletar, sub semnătura lui Vladimir
Nicoară.
Un interesant articol, cu titlul „Originea etnică a lui
Eminescu”, semnat de V. Gherasim, îl găsim publicat în
Revista Moldovei din anul 1923. Autorul articolului spunea
că Eminescu se trage dintr-o familie de țărani români, care
s-au amestecat cu ucraineni.
O comemorare cu prilejul împlinirii a 45 de ani de la
moartea lui Eminescu o inițiază ziarul Reformatorul din
iunie 1934. În acest ziar, Barbu Lăzăreanu publică arti-
colul „Mihai Eminescu, cântărețul Comunei din Paris”,
47
citând versuri din poezia Proletarul. Într-un alt număr al
acestui ziar din iulie 1934, Barbu Lăzăreanu scrie despre
„Eminescu și Ronetti Roman”, arătând corespondența din-
tre Caragiale, Ronetti Roman și Eminescu. „Optimismul lui
Eminescu” este un articol semnat de profesorul V. Tufescu
din Botoșani în Reformatorul, din iunie 1936. Articolul inti-
tulat „Nerecunoștința” este semnat în Reformatorul din 1
august 1937 de profesorul D. Alexa din Botoșani. Autorul
arată indignarea opiniei publice față de nepăsarea pe care
au arătat-o autoritățile botoșănene, neîngrijind casa lui
Eminescu de la Ipotești.
În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, se mai
face comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Eminescu în
anul 1939. Menționăm articolele publicate cu această oca-
zie: „Mihai Eminescu om al școlii”, de M. Apostol, „Copilăria
în opera lui Eminescu”, de C. Buzneanu, și „Ceva despre
Eminescu”, de M. Graur.
În anul 1949, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la moar-
tea poetului Eminescu, acesta a fost comemorat într-un cadru
festiv de amploare. Manifestațiile artistice-culturale care s-au
desfășurat cu această ocazie în Botoșani au antrenat întreaga
comunitate botoșăneană.
48
M ihai E minescu ,
125 de ani de la naștere 1
Pr. Gheorghe Cunescu
O
rice aniversare eminesciană se preface în
sărbătoare obștească. Sunt manifestări
spontane ale dragostei și venerației pen-
tru „cel mai iubit poet al neamului nostru”,
iubire și venerație care sunt permanente în sufletul colectiv
al țării. Aniversările lui Eminescu sunt erupții de lavă sufle-
tească din inima poporului.
Faptul se adeverește și la aniversarea măreață de cinci
sferturi de veac de la nașterea poetului (15 ianuarie 1850),
1
Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975),
1-2, pp. 109-117.
49
M ihai E minescu
când întreaga țară pune cununi de flori și de lauri pe fruntea

cu constelații de luceferi a lui Eminescu.
De la această pomenire națională nu poate să lipsească
Biserica Ortodoxă Română. Poetul și operele lui sunt deopo-
trivă de dragi și preoților, care au cărțile lui la loc de cinste în
bibliotecile personale. Unii s-au ocupat mai de aproape, au scris
despre el și au cinstea să figureze în bibliografia eminesciană2.
Viața și opera lui Mihai Eminescu sunt pildă și școală de
patriotism, de conștiință cetățenească și de dăruire pentru
binele țării și al poporului. Cunoașterea lor este deosebit de
instructivă.
Mihai Eminescu reprezintă punctul capital al literatu-
rii, istoriei și științei literare românești, trezind interes larg
în multe țări. Ediții noi de cărți, cercetări fructuoase, stu-
dii amănunțite, biografii documentare, exegeze riguroase,
acțiuni oficiale3, toate întregesc și precizează aureola de
2
Cităm câteva nume: protopopul ortodox din Târgu Mureș, Partenie
Trombițaș, l-a găzduit în casa sa pe Eminescu, când acesta, în mai-iunie
1866, a trecut spre Blaj; protopopul ortodox din Rășinari, Bratu, bunicul
lui Octavian Goga, l-a ajutat să treacă Carpații, în Muntenia; Patriarhul
Miron Cristea a luat doctoratul în litere cu o lucrare despre poezia lui
Eminescu; preotul scriitor Gala Galaction a scris o biografie – Viața lui
Eminescu (două ediții); preotul D. Furtună-Dorohoi a scris documente
și articole; preotul Al. Barieru-Botoșani, documente și articole.
3
În 1971 s-a înființat catedra „Eminescu” la Universitatea din București;
la Iași, se organizează în fiecare an „Zilele Eminescu”; Editura Eminescu
tipărește Caietele Eminescu. Câteva titluri de cărți: Augustin Z.N. Pop,
Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, 1962; George
Călinescu, Viața lui Eminescu, 41964; Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
Mihai Eminescu, 1963; László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu,
1964; Dumitru Murărașu, Comentarii eminesciene, 1967; Ioan CreŢu,
Mihai Eminescu, Biografie documentară, 1968; Fănică N. Gheorghe,
Mihai Eminescu, Analize și sinteze, 1972; Perpessicius, Eminesciana,
1973.
50
merite excepționale și de incandescențe solare ale celui mai

mare poet român.
S-a arătat și se arată că opera eminesciană, respectiv
simțirea și gândirea lui Eminescu, concepția politică, socială
și de viață sunt străbătute de vibrațiile și energiile unui fier-
binte și viguros patriotism. Geniu al poporului, în plinătatea
lui istorică, geografică, etnică, spirituală, el s-a identificat cu
poporul, cu soarta sa, i-a cunoscut trecutul istoric, i-a trăit
prezentul, i-a întrevăzut profetic viitorul; a cunoscut țara,
cu frumusețile și bogățiile ei. Poporul se recunoaște în el, în
gândirea, simțirea și scrisul lui. Eminescu reprezintă poporul
și țara ridicate la înălțimile geniului. Este scriitor național.
A cutreierat țara și, față de cum era, a închipuit-o vizio-
nar într-o imagine rotundă, ca luna plină pe cerul ei, a vetrei
istorice strămoșești și a neamului românesc, hotărnicită
geografic de ape curgătoare care se țin în horă. S-a inspirat
din cronici, din fapte voievodale, din mărturiile munților
și ale codrilor, din destăinuirile baladelor populare, din
șoaptele râurilor, din sunetele clopotelor de la mănăstiri,
din scânteile stelelor. A fost impresionat de voievozii și
domnii de țară și de popor, luptători viteji pentru neatâr-
nare, pentru câștigarea și apărarea libertății, pentru chiver-
nisirea dreaptă și propășirea țării, pentru viață tihnită și cu
mulțumiri poporului. S-a întâlnit cu umbrele luminoase ale
Basarabilor și Mușatinilor:
„Descălecători de țară, dătători de legi și datini,

Ce cu plugul și cu spada au întins moșia noastră
de la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră”.
(Al. Davila)
51
M ihai E minescu
S-a întâlnit cu Mircea cel Bătrân, cu Sf. Ștefan cel Mare,

cu Mihai Viteazul, cu Horea și Avram Iancu. Le-a înțeles
inima, voința, solia și testamentul lor.
Înălțat pe aceste piscuri ale istoriei naționale, poetul și-a
mărturisit patriotismul în una dintre primele lui poezii, cu o
diademă de urări pentru „dulcea Românie”:
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție,
Ca a nopții stele, ea a zilei zori.
Viața în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc
Vis de vitejie, fală și mândrie...
Dulce Românie, asta ți-o doresc!”.
Patriotismul viguros al lui Eminescu s-a hrănit și s-a

împrospătat din cunoașterea și prețuirea creațiilor spirituale
ale țării.
A fost un nesățios cititor și iubitor al manuscriselor și
al cărților românești vechi, respectiv al manuscriselor și
cărților bisericești, „al scripturilor române din zilele de aur”,
cum le-a numit.
S-a întâlnit cu ele, a început să le citească și le-a îndră-
git. Tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, era și el iubi-
tor de cărți și de citit. Avea cărți românești vechi, între care
Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673). Pe ea ar
fi notat căminarul, care „avea scriere citeață și condei cult”
(cum apreciază G. Călinescu), nașterile copiilor săi, printre
care și cea a lui Mihai, al șaselea copil.
52
Având în casa părintească Psaltirea în versuri a mitro-

politului Dosoftei, se poate afirma că ea a fost una dintre
primele cărți de versuri citite de Mihai Eminescu.
Cărți românești vechi (bisericești) a văzut copilul Mihai
și în biserica de lângă conacul părintesc de la Ipotești. Aici,
în biserica vecină cu casa părintească, copilul Mihai a intrat
adeseori, dând peste cărțile de strană.
Cărți românești vechi a găsit și a citit Eminescu și la
Cernăuți, ca elev gimnazist și bibliotecar al profesorului
Aron Pumnul.
Manuscrise, copii și cărți românești vechi, mai multe
a găsit Eminescu însă în mănăstiri, bogate în documente și
tipărituri vechi. Pentru acestea, și desigur pentru urmele de
istorie din ele, precum și pentru liniștea și singurătatea lor,
lui Eminescu îi plăcea să frecventeze aceste mănăstiri, aceste
„flori de piatră” ale țării, după expresia lui Gala Galaction.
A început cu Mănăstirea Agafton de lângă Botoșani,
unde avea două mătuși (surori ale mamei)4 călugărițe: maica
Fevronia și maica Olimpiada Iurașcu, care a fost și stareță
(1888-1902). Maica Fevronia (călugărită din 1828) a asis-
tat la botezul lui Mihai și a făcut mărturie că a fost bote-
zat, în Botoșani, în Biserica „Uspenia”. Eminescu a vizitat
Mănăstirea Agafton când era la Ipotești, cu părinții și sin-
gur, dar și mai târziu. S-a stabilit că la o vizită, prin 1875,
4
Familia, cu mulți copii, a stolnicului Vasile Iurașu, bunicul după
mamă al lui Eminescu, a dat călugăriei și mănăstirii și alți copii. Astfel,
pe primul copil, Costache, l-a călugărit cu numele de „Calinic”, la
Mănăstirea Vorona; Iancu, cu numele de „Iachint”, a ajuns arhiman-
drit la Mănăstirea Socola; o fată s-a călugărit cu numele de „Sofia”
(la Agafton). Murind în anul 1878, numele ei l-a luat „Safta”, o soră
mai mare, rămasă văduvă. Aceasta a călugărit-o și pe fiica ei „Xenia”
(A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., pp. 142-145).
53
M ihai E minescu
a stat la o șezătoare de tors lână, unde a auzit, de la maica

Zenaida, povestea lui Călin, din care a scris poemul Călin,
file de poveste și varianta basmului Călin Nebunul5.
S-au remarcat și alte ecouri de la vizitele poetului la
Mănăstirea Agafton, bunăoară silueta schitului din poezia
Făt-Frumos din tei:
„Mâne-n schit la Sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vieții tale
Mântuirea feței mele”.
De aici fireasca întrebare: „Fost-a oare de față Eminescu

la vreo juruință călugărească?”6. La Mănăstirea Putna a fost,
în august 1871, la pomenirea a patru sute de ani de la târno-
sirea mănăstirii (ctitoria Sf. Ștefan cel Mare), pomenire orga-
nizată de el, Ioan Slavici și Societatea academică România
Jună a studenților români din Viena, urmată de Congresul
studențesc (luni, 16 august 1871)7.
Într-un articol a relatat amănuntul că un călugăr bătrân
i-a arătat, înăuntrul bisericii mănăstirii, locul unde stătuse
aninat portretul original al lui Ștefan Vodă8.
Un popas mai prelungit, de câteva luni, l-a făcut
Eminescu la Mănăstirea Râșca, ctitoria lui Petru Rareș. În
5
A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., p. 265.
6
Gala Galaction, „Silueta Mănăstirii Agafton”, în: Dimineața, 10 iu-
lie 1926, p. 1.
7
Pr. Gheorghe Moisescu, „Parohul bisericii ortodoxe române din
Viena”, în: Centenarul Societății academice literare „România Jună”
din Viena (1871-1971), Ed. Coloniei române din Austria, Viena, 1971.
8
I. Creţu, Mihai Eminescu, Biografie documentară, pp. 106-107.
54
1909, călugării bătrâni își mai aminteau și arătau vizitato-

rilor chilia în care a stat poetul, o chilie cu masă și scaune
de brad. Destăinuiau că a scris acolo mai multe poezii, între
care poezia Singurătate (1878), în care, într-adevăr, vorbește
despre masa de brad, de focul care pâlpâie în sobă, de dulcea
pace, de lampa care arde9.
A vizitat, fără nicio îndoială, mănăstirile Galata, Golia,
Cetățuia. O perioadă a locuit, împreună cu Creangă, când
acesta era diacon, într-o chilie din curtea Mănăstirii Golia.
S-ar părea că avea preferințe pentru liniștea și singurăta-
tea din mănăstiri. Când, în 1877, a venit să stea în București,
prima locuință a fost în curtea Mănăstirii Caimata, într-o
chilie a prescurăresei10. Se crede că această cămăruță mănăs-
tirească, în care a stat un an de zile, i-a sugerat strofa de poe-
zie, rămasă în manuscris:
„O, chilia mea sărmană

cu negritul, tristul zid,
dacă n-ați fi voi în lume,
aș fi stat să mă ucid”.
În anii petrecuți la București, deși prins în febra muncii

gazetărești de la Timpul, nu se poate ca Eminescu, căruia îi
plăceau excursiile, să nu fi fost, în căutare de manuscrise și
tipărituri românești vechi, și la mănăstirile din vecinătatea
9
A.Z.N. Pop, „Despre Eminescu. La Râșca”, în: Convorbiri literare,
1/1975, p. 11.
10
La sfârșitul veacului, Mănăstirea Caimata a fost dărâmată. Un semn
de piatră, închis cu grilaj, arată unde a fost mănăstirea. S-a cerut să se
pună și o placă, cu inscripția: „Aici a locuit Eminescu” (A.Z. N. Pop,
Contribuții documentare..., p. 384).
55
M ihai E minescu
Bucureștilor: Cernica, Pasărea, Căldărușani, care aveau

bogate fonduri de tipărituri vechi11.
Aduna, cu pasiune de arghirofil, manuscrise și tipări-
turi românești vechi. Se cunoaște că de la Episcopia Buzău-
lui a achiziționat manuscrisul unui Tetraevangheliar vechi
(c. 1550-1600). Prietenii și vizitatorii au remarcat, cu toții,
cărțile multe pe care le avea Eminescu, dintre care Biblii,
psaltiri, ceasloave. Foarte greu și cu mare strângere de
inimă se despărțea de ele, vânzându-le sau amanetându-le
în împrejurări grele. Promitea că le va răscumpăra.
Eminescu citea cu nesaț aceste cărți. După propria-i
mărturisire, a citit aproape tot ce se tipărise în românește
până la el! Și era un lector foarte exigent. Sublinia cu creio-
nul roșu paginile și paragrafele care-i plăceau sau prezen-
tau interes. Le transcria în caietele sale. În manuscrisele
rămase de la el (c. 15.000 de foi, păstrate de Titu Maiorescu
și donate, în anul 1904, Academiei Române) sunt nume-
roase copieri și fragmente din cărțile citite, cu precădere
din manuscrisele și tipăriturile românești. S-au întreprins
și se întreprind încercări de reconstituire a bibliotecii lui
Mihai Eminescu, a lecturilor și culturii sale12.
S-a observat că în biblioteca lui Eminescu și, respec-
tiv, în lectura și cultura sa, un spațiu larg îl ocupă cărțile
românești vechi, cărțile bisericești și de cult, cu implicații
în creația literară. Se evidențiază îndeosebi două cărți:
Psaltirea în versuri, a mitropolitului Dosoftei, și Cărticică
11
I.L. Georgescu, Roman Stanciu, Mănăstirea Cernica, Ed. Meridiane,
1969.
12
Ion Staicu, „Biblioteca lui Eminescu”, în: România literară, 3/1975,
p. 15.
56
sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri, a nălucirii și

a inimii, a Sf. Nicodim Aghioritul, tradusă în anul 1819,
de un călugăr necunoscut de la Mănăstirea Neamț, tipă-
rită, tot la Neamț, în 1826. Eminescu a citit-o într-o copie
manuscrisă (se păstrează la Biblioteca Academiei, Fondul
Eminescu)13.
Cu Psaltirea în versuri s-a întâlnit, după cum s-a
văzut, în casa părintească și a rămas toată viața un mare
admirator al mitropolitului-poet. Când era bibliotecar la
Biblioteca din Iași (1874-1875), în lista de cărți propusă
Ministerului Instrucțiunii pentru a fi cumpărate, a trecut
Psaltirea în versuri și Acatistul românesc, tipărit în 1673,
de mitropolitul-poet moldovean (titlul exact este Acatistul
Precistei). A trecut și alte cărți bisericești. Cunoștea bine
cărțile mitropolitului tâlcuitor și poet. Pe un exemplar
din Viețile Sfinților, tălmăcite și tâlcuite de mitropolitul
Dosoftei, Eminescu a notat pe o filă:
„Această carte, Petrecerea Sfinților (titlul complet este

Viața și petrecerea Sfinților) sau Prologul Sfinților, com-
pusă de mitropolitul Dosoftei, a fost tipărită la Iași, în
anul 1682, sub domnia lui Duca Vodă. Completă este în
13
I. Creţu, „Eminescu și Cărticică sfătuitoare a monahului Nicodim”,
în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), 56, pp. 574-583. Dă și
titlul complet al cărții: Cărticica sfătuitoare pentru păzirea celor cinci
simțiri și a nălucirii și a minții și a inimii. Și pentru aceea care sunt
îndulcirile acelea duhovnicești și chiar ale muzicii. Alcătuită adică
mai înainte pe limba grecească și iarăși îndreptată mai pe urmă, de
către cel prea mic între monahi Nicodim din Sfântul Munte. Iară acum
întâia dată în tipar, prin cheltuiala cea osârdnică a Prea Sfințitului
Mitropolit Kiriu Kiriu Ierotei Naxiul. Pentru carele s-au și alcătuit.
Spre folosul nostru de obște al tuturor pravoslavnicilor.
57
M ihai E minescu
două volume. Acesta de față este volumul întâi. Mihai

Eminescu”14.
Exact s-au tipărit 4 volume (1682-1686), dar s-au legat

două câte două.
Pe poetul Eminescu l-a încântat mult Psaltirea în ver-
suri, observându-se ecouri dosofteiene în creația poetică
eminesciană15. Mihai Eminescu a citit atent și cu multă pre-
ocupare și lucrarea Sf. Nicodim Aghioritul, Cărticică sfă-
tuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri, a nălucirii și a
inimii. Dovadă sunt numeroasele sublinieri cu roșu, precum
și transcrieri din ea. Mai cu seamă i-au trezit interes capito-
lele „Pentru păzirea vederii. Ce este vederea și ochii”, „Pentru
păzirea auzului”. Pentru că ochii și vederea sunt „ferestrele
gândirii”, precum și ale vieții sufletești și ale păcatelor prin
realitățile văzute, poetul a aprobat cele scrise de monahul
aghiorit, versificând pagini întregi16. Această lectură, deose-
bit de stăruitoare, se regăsește în creația poetului, cum dove-
desc cercetările mai noi17.
Mihai Eminescu avea Biblia lui Șerban Cantacuzino
(1688); la Blaj, a văzut Biblia lui Inocențiu Micu-Klein (1795),
la Sibiu, poate, și Biblia lui Andrei Șaguna (1854-1856).
14
Alexandru Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, în: Studii și
cercetări de bibliologie, 1/1955, pp. 129-158.
15
G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, în Opere, vol. XII, XIII, Ed.
pentru literatură, 1969; Petru Zugun, „Rima la Dosoftei și la Eminescu”,
în: Cronica, 2/1975, p. 6.
16
I. Creţu, „Eminescu și Cărticică sfătuitoare...”; I. Creţu, „Izvoare vechi
folosite de Eminescu în scrierile sale”, în: Viața românească, 10/1965;
I. Creţu, Mihai Eminescu. Biografie documentară, pp. 205, 211.
17
Virgil Cândea, „Glose la «ferestrele gândirii»”, în Caietele Mihai
Eminescu, 1974, pp. 34-40.
58
În Memento mori pomenește de Palestina, Sion,

Chedron, Ierusalim, Liban, David, Solomon. Însuși titlul
inițial al poemului era Deșertăciunea deșertăciunilor, luat
din cartea Ecclesiastul. În altă poezie (Iconostas), regăsim
alte nume biblice: Agar, Ismail, Levi, Laban18.
În alte încercări de poezii, de pildă în versurile manus-
crise de mai jos, se resimt cărțile de cult:
„Când ființele se-mbină,

Când confund pe tu și eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu”.
Poetul a închegat și a tipărit poezii religioase finali-

zate: Învierea, Rugăciune, Răsai asupra mea. Reproducem
mai întâi partea a doua și sfârșitul din Învierea, care atestă
cunoașterea cântărilor bisericești:
„Un clopot lung de glasuri vui de bucurie

Colo-n altar se uită preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia!
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, pp. 456-458; Mihai

18
Eminescu, Opere, vol. V: Poezii postume, Perpessicius (ed.), Ed.

Academiei, 1958, pp. 278, 283.
59
M ihai E minescu
Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”.
„Primindu-L cu psalme și ramuri” se referă la intrarea lui

Iisus în Ierusalim, iar „Hristos au înviat din morți” este cunos-
cuta cântare pascală. Înțelegem că „Lumina mormintelor”, ulti-
mul stih din fragmentul precedent, are în vedere pe Mântuitorul
Hristos înviat, „lumina ducând-o celor din morminte”.
Plină de căldură, cu accente duioase și limbaj de acatist
este minunata Rugăciune, în care poetul, invocând ocrotirea
Sfintei Fecioare, spune:
„Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică prea curată
Marie!
Noi, cei din mila sfântului

Umbră facem pământului,
Rugămu-ne ’ndurărilor,
60
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Lumină dulce clară,
Marie!”.
Rugăciune și Învierea au trecut printr-un proces de ela-

borare literară specific eminescian cu numeroase variante19.
În sonetul-rugăciune Răsai asupra mea, este invocată,
de asemenea, Sfânta Fecioară Maria:
„Răsari asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină”20.
Bun psiholog și sociolog, lui Mihai Eminescu nu i-au

scăpat însă unele situații și aspecte negative din viața reli-
gioasă și morală a unora dintre slujitorii bisericești din vre-
mea sa, care se reflectă în unele dintre versurile sale, mai cu
seamă cele rămase în manuscris21.
Mihai Eminescu a avut, de asemenea, o largă și temeinică
lectură și cultură religioasă eterodoxă, îndeosebi brahmană
19
M. Eminescu, Opere, vol. V: Poezii postume, pp. 370-371, 384-386.
20
Ms. 2276; M. Eminescu, Opere, vol. V: Poezii postume, p. 372.
21
G. Călinescu, „Cultura lui Mihai Eminescu”, în: Studii și cercetări
de istorie literară și folclor, V (1956), 1-2, pp. 243-377.
61
M ihai E minescu
și hindusă, cu repercusiuni în gândirea și în creația sa lite-

rară22 (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Kamadeva). Ioan
Slavici, care l-a cunoscut bine pe Mihai Eminescu, fiind
buni prieteni, face despre Eminescu, sub raport religios,
următoarea mărturisire:
„El cunoștea la vârsta de douăzeci de ani nu numai

învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe ale lui Platon,
pe ale lui Confucius, Zoroastru și Buddha, și punea
religiozitatea, oricare ar fi ea, mai presus de toate”23.
Interesul pentru vechea carte românească și pentru

credința și tradiția ortodoxă a fost completată cu intere-
sul pentru poezia populară, pentru folclorul românesc și
pentru graiul popular. Eminescu a umblat pe meleagurile
Mioriței, a auzit poezia populară și limba poporului. A
notat în caiete tot ce întâlnea ca poezie și creație folclo-
rică, o parte din ea a încorporat-o, prin prelucrări de geniu,
creației sale literare: Fata-n grădina de aur, Călin Nebunul,
Codrule.
Cât privește limba populară, Eminescu a înnobilat-o,
învestind cuvintelor încărcături poetice și semantice. A
prefăcut cuvinte simple în mărgăritare și nestemate, în
colierele versurilor sale. Stăruința și dorința poetului erau
să toarne în formă nouă „limbă veche și înțeleaptă”.
22
G. Călinescu, „Cultura lui Mihai Eminescu”, pp. 448-455; I.M.
Rașcu, Eminescu și catolicismul, București, 1935.
23
Ioan Slavici, Amintiri, George Sandu (ed.), Ed. pentru literatură,
București, 1967, p. 16; M. Eminescu, Opere, vol. VI: Literatura popu-
lară, Perpessicius (ed.), Ed. Academiei, București, 1963, pp. 585-586.
62
Fie că este vorba de poezie, fie că este vorba de proză,

fie că este vorba de jurnalistică, în toate domeniile de acti-
vitate scriitoricească, Eminescu a fost preocupat perma-
nent să spună adevărul.
Viața lui Eminescu a fost un exemplu de muncă, poezia
sa un calvar al trudei creatoare, prezidată de o intransigentă
conștiință artistică.
„Faptul că Eminescu a ajuns poetul nostru național se

datorează uriașei sale munci. Munca lui Eminescu și-a
arătat roadele abia mai târziu, faptele lucrării lui s-au
săvârșit după plecarea lui dintre noi; am putea spune că
fructele s-au copt fără el, când el era retras în patria tri-
umfală, iar unele dintre fructele trudei lui încă nici nu
au fost gustate îndeajuns, altele însă nici nu s-au copt”24.
Deprins cu munca cotidiană, munca creatoare, Eminescu

a prescris munca drept regulă, obligație și condiție de viață
socială, ca datorie cetățenească. A condamnat toate formele
de parazitism, de sustragere de la muncă, de parvenire one-
roasă. Lui Eminescu îi aparține axioma: „Bogăția unei țări
nu stă în bani, ci în muncă”. Cultul muncii este o expresie a
patriotismului eminescian, a actualității lui permanente.
Ieșită din conștiința patriotică, poezia lui Eminescu
conține în ea mesaje și energii de acțiuni revoluționare sociale,
așa cum atomii cuprind în ei extraordinara putere nucleară.
Așa sunt îndemnurile revoluționare din Împărat și proletar:
24
Ioan Alexandru, „Nobila muncă, jurnal de poet”, în: Luceafărul,
3/1975, p. 1; Șerban Cioculescu, „Cultul muncii (la Eminescu)”, în:
România literară, 3/1975, p. 7.
63
„Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!
Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,
Faceți c-an astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare și să trăim ca frați!”.
Mihai Eminescu și opera sa au unit și unesc, sub

constelația lor de luceferi și stele, țara și poporul, trecutul,
prezentul și viitorul, obidele, năzuințele și idealurile. S-a spus
despre Eminescu că este cel mai național poet al nostru și de
aceea și cel mai universal. Acesta se explică în felul următor:
„Cu cât glasul poetului este mai pătrunzător, adică mai

general uman, fiindcă vine din străfundurile specificu-
lui național, de istorie și de spiritualitate a unui popor,
cu atât va pătrunde în macroritmurile culturii univer-
sale, în larga respirație a acestora, integrându-se în
nobilul concert al geniilor naționale reprezentative”25.
Mihai Eminescu a intrat în circuitul universal. Poezia sa

s-a tradus până acum în 63 de țări. Multe adevăruri a spus
Eminescu, adevăruri eterne cât Carpații și soarele de pe cer.
S-a înșelat doar când s-a numit pe sine „mormânt fără de
prieteni și făr-de noroc”. Poate era astfel când a închis ochii
în somnul nemuririi la 15 iunie 1889, însă astăzi, după 125 de
ani de la naștere, Mihai Eminescu are mormântul în inima
vie a țării și a poporului.
25
Z. Dumitrescu-Bușulenga, „Eminescu, poet național și univer-
sal”, în: Săptămâna, 215/1975, p. 1.
64
M ihai E minescu
și limba veche 1
Ioan Nicola
A
vând în vedere personalitatea poetică a
lui Mihai Eminescu, care cu cheia de aur
a geniului său ne-a deschis poarta și am
pătruns în cultura universală, evenimentul
împlinirii celor 125 de ani de la nașterea sa nu poate fi tre-
cut cu vederea.
„El a lăsat atâtea amintiri de existența lui trecătoare,

încât ne silește oarecum să ne gândim la el și să îl iubim,
1
Text publicat original în: Mitropolia Banatului, XXV (1975), 1-3,
pp. 66-71.
65
M ihai E minescu
în orice moment îi întâlnim numele înscris în mar-

mura sculptorului, pe volumele cercetătorului pios, ori
pe operele lui concrete, din care trăiesc și se bucură
generațiile următoare. Și acel suflet, care a trăit odini-
oară într-un singur focar de conștiință, se simte acum
trăind în mii și nenumărate conștiințe, ca un fulger
măreț care se oglindește în aceeași clipă în mii și nenu-
mărate râuri, izvoare și priviri omenești”2. „Cu cât trece
vremea, cu atât Eminescu se înalță. La început stătea
în puterea sufletească numai a unora a pricepe lirismul
atât de delicat al noului poet, care se depărta deopo-
trivă de Bolintineanu, ca și de Alecsandri, însă astăzi
toată lumea simte poezia lui Eminescu, toată lumea,
dar mai cu seamă cea tânără”3. „Eminescu reprezintă el
singur o frază a istoriei române; el este o culme. După
el, o lume nouă se deschide”4.
Luceafărul poeziei românești domină și înălțimile

celui mai înalt vârf.
„Astăzi însă când poporul românesc, după o lungă

robire dinăuntru și dinafară, a luat conștiință de sine,
chipul lunar și amar zâmbitor al poetului își regăsește
puterea asupra sufletelor noastre, și el ne apare drept
cel mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și
românești, și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele
2
Panait Cerna, „Eminescu”, în: Convorbiri literare, 6/1909.
3
Duiliu Zamfirescu, „Eminescu”, în: Convorbiri literare, 6/1919.
4
Marcel Montandon, „Mihail Eminescu”, în: Les Annales des
Nationalites, 6/1914.
66
noastre sociale pretutindeni: «Peste ape, peste punți /

Peste codri de pe munți»”5.
Iată câteva păreri autorizate, care legitimează popa-

sul nostru de astăzi. La întrebarea firească de ce Eminescu
este un poet mare, nu este greu de răspuns dacă îi citești
opera. El aduce un fond adânc țesut din idei generale care
interesează deopotrivă atât pe români, cât și pe străini,
care s-au grăbit să îl traducă, aduce o intensitate de senti-
mente general-omenești și o formă nouă, care stau într-o
desăvârșită armonie.
„Armonia eminesciană este actul care stă la temeiul

acestei uriașe prețuiri și nimic nu se mai poate integra
în conștiința românească dincolo de această armonie.
În decurs de două sute cincizeci de ani de scris româ-
nesc, niciodată cuvintele acestei limbi n-au sunat așa
cum sună în poezia lui Eminescu. Este un fapt atât de
real, că pare firesc”6.
Ideile științifice, abstracte și reci, de care luăm cunoș

tință cu mintea, devin sub pana de aur a maestrului plas-
tic concrete și atrăgătoare, ele adresându-se deopotrivă
și sufletului nostru pentru a îl impresiona. Să ne gândim
bunăoară la cele cinci scrisori, la poezia filosofică și soci-
ală, câtă bogăție de idei și câtă dăruire de suflet prezintă,
îmbrăcate toate „în straie de purpură și aur”.
5
George Călinescu, Opere, vol. XI, Ed. pentru literatură, 1969, p. 315.
6
Camil Petrescu, „Eminescu și esențele”, în: Revista Fundațiilor, 7/1939.
67
M ihai E minescu
Limba literară a vremii încă nedeplin formată, cu o slabă

putere de evocare, nu putea îmbrăca o asemenea bogăție de
idei, fapt care îl determină pe poet să creeze o limbă nouă, limba
eminesciană, mai bogată și mai pitorească, cu o mai mare posi-
bilitate de evocare și mai muzicală; numai așa se explică acea
bogăție de imagini care strălucesc asemenea nestematelor, ase-
menea boabelor de rouă în strălucirea soarelui de dimineață.
Totdeauna, poetul a fost preocupat de cultivarea limbii
noastre. Iată ce ne spune în această privință un bun prieten
al său:
„El avea multă slăbiciune pentru muzicalitatea limbii

române; zicea că neologismele pocesc muzicalitatea
aceasta, fiindcă ele nu pot fi rostite ca vorbele românești
cele adevărate. Ceea ce îi atingea plăcut urechea erau mai
ales sunetele «ea», «ie», «oa», «ă» și «i», care în neologisme
adeseori se pierd. După părerea lui vorbele nu se născo-
cesc, ci răsar ca firele de iarbă pe câmp, limba română nu
este, cum se zice, «fiica» celei latine, ci mai veche decât
aceasta și românească este oricare vorbă, de care se folo-
sesc toți românii, fiindcă o rostesc ușor, le sună bine la ure-
che și are pentru dânșii un înțeles bine hotărât. El nu mai
cerceta doar originea vorbei, ci o prețuia după valoarea ce
i-o dă întrebuințarea. Numai rar de tot se întâmplă să fie
mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și mulțumit era nu
de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândi-
rea. Ținea ca muzicalitatea limbii să fie și ea astfel alcătuită,
încât să simtă ceea ce voiește el și cei ce nu înțeleg vorbele”7.
7
Ioan Slavici, „Eminescu și limba românească”, în: Convorbiri litera-
re, 6/1909.
68
S-a spus că Eminescu este făuritor de limbă. Niciodată

limba română literară nu a atins gradul de perfecțiune pe
care i l-a dat autorul Luceafărului. Bogăția fondului în idei
și sentimente adânci și general-omenești nu putea fi îmbră-
cată într-o limbă pe cale de formare. Era nevoie de o limbă
mai bogată, mai expresivă, mai plastică și mai armonioasă.
Poetul purifică vocabularul popular, vocabularul arhaic, din
care aduce la lumină anumiți termeni, și limba literară a vre-
mii, făurind astfel o limbă nouă, limba eminesciană, pe care
o toarnă în tiparul versului.
„El a cutreierat pământul locuit de români, stând ani

întregi în Bucovina și Ardeal, s-a coborât în popor ca să
îl cunoască de aproape, a cules creațiile lui poetice, iar
în ceasurile de singurătate, pe care le căuta într-adins,
se cufunda în cronicile și cărțile bisericești cu vechea
lor limbă dulce și înțeleaptă”8.
Cartea veche bisericească s-a bucurat și ea de o atenție

deosebită din partea poetului9. Eminescu face mărturisirea:
„Cărții vechi, roase de molii cu păreții afumați

I-am deschis unsele pagini cu-a lor litere bătrâne”.
Poezia Strigoii începe cu un citat din slujba înmormân-

tării mirenilor:
8
Octavian C. Tăslăuanu, „Mihail Eminescu”, în: Luceafărul,
12/1914.
9
Ion Nicola, Influența religioasă în poezia lui Eminescu, Caran
sebeș, 1944.
69
M ihai E minescu
„… că trece aceasta ca fumul de pre pământ.

Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,
cu pânză se înfășură, cu pământ se acoperă”.
Scrisoarea a V-a este intitulată „Dalila” și prezintă, la

început, episodul biblic referitor la Samson și Dalila:
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine”.
Se mai întâlnesc: „Egipet”, „mur” (perete), „vergină”,

„vecie”, „veacuri”, „selbe” (păduri) și altele. Forma verbală
la persoana întâi plural este prin analogie de la persoana
a treia singular: el văzu, noi văzum (văzurăm), precum în
limba veche, „acolo șezum și plânsem”. Tot sub influența
limbii vechi, Eminescu folosește forma „ei-și”, o formă de
pronume de întărire: „Dar ea seamănă celora îndrăgiți de
singuri ei-și”.
„Prin adăugarea lui «-și» la pronumele personal a

rezultat o serie de forme care au aceeași funcție ca
însumi, îns(u), astfel că limba sec. al XVI-lea era mai
bogată decât cea de astăzi, pentru a exprima noțiunea
de eu însumi”10.
În poezia Miron și frumoasa fără corp, poetul ne descrie

atât de simplu și într-o limbă arhaică ceremonialul botezului:
10
Ovid Densușianu, Istoria limbii române, vol. II, Ed. Științifică,
70
„L-au spălatu-l, pietănatu-l,

La botez l-au dus pe micul,
La icoane l-a închinatu-l,
Un diac citi tipicul”.
Ne întrebăm: unde a cunoscut poetul cartea veche bise-

ricească sau cronicile? Cărțile vechi au fost cunoscute de el
chiar în casa părintească.
„Părinții lui, mai ales mama, erau oameni evlavioși, în

afară de aceasta, în familie erau multe fețe călugărești.
Doi dintre frați și trei dintre surorile Ralucăi (Calinic,
Iachint, Fevronia, Olimpiada, Sofia), precum și o nepoată
de soră (Xenia, fata Saftei Iurașcu) erau călugări”11.
Este cunoscut că lectura bătrânilor noștri era formată

din cărți bisericești, de preferință Psaltirea, Viețile sfinților
și Ceaslovul, cronicile, pe lângă cărțile populare, precum
Alexandria, Fabulele lui Esop, Floarea darurilor și altele.
Matei Eminescu, unul dintre frații mai mici ai poetu-
lui, mărturisește că în casa părintească exista o psaltire, pe
care părinții însemnau datele mai importante din viața fami-
liei. Era un fel de cronică de familie, în care Matei a văzut
însemnată, de către Gheorghe Eminovici, data nașterii poe-
tului: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și
cincisprezece minute europenești, s-au născut fiul nostru
Mihai”12. Data aceasta este combătută de certificatul de
11
G. Călinescu, Opere, vol. XI, p. 58.
12
Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Alcalay, București, 1901.
71
M ihai E minescu
naștere alcătuit la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”

din Botoșani.
Bătrânul Eminovici, care avea o frumoasă bibliotecă
pentru vremea aceea, va fi avut și cronicile lui Kogălniceanu
și alte cărți de istorie, pe care copilul inteligent și curios, ca
toți copiii, le va fi citit. Poetul a cunoscut cartea veche în
biblioteca eminentului profesor Aron Pumnul, pe care a și
condus-o o vreme.
Multe cărți cu slova veche, a cunoscut pe când era
directorul bibliotecii din Iași. El a fost în serviciul bibliote-
cii între 1874-1875, când a condus-o. Din acești ani pose-
dăm o corespondență a poetului cu Ministerul Instrucțiunii
Publice și al Cultelor, privitoare la cumpărarea unor cărți
vechi românești din care reiese o vie preocupare pentru
mărirea fondului bibliotecii, cărți a căror importanță isto-
rică, literară și lingvistică ține să o facă cu insistență cunos-
cută autorităților superioare.
În data de 17 octombrie 1875, înaintează Ministerului
un raport cu privire la o ofertă de cărți vechi românești și
manuscrise, alăturând următorul tabel cu descrierea fiecă-
reia în parte, scris de el însuși:
Anul Autor Cuprins Preț

1645 Necunoscut Șapte taine din vremea lui Vasile 100
Lupu și a Mitropolitului Varlaam.
Lipsesc din ea foi nenumerotate,
dintr-o scrisoare a Mitropolitului
către Domn; foile din urmă ale scri-
sorii domnești și din text foile pag.
249-250, 288-289, 294-295, 302-303;
iar la capăt probabil că tabla materiei.
72
1673 Dosoftei 1. Psaltirea în versuri. Lipsește 250

titlul, probabil că și precuvântarea
nepaginată, iar la sfârșit parte din
Psalmul 149 și întreg Psalmul 150.
2. Acatist din același an; pare a lipsi 250
sfârșitul.
1698 Dimitrie Divanul sau Gâlceava înțeleptului 170
Cantemir cu lumea. Text românesc cu tradu-
cere grecească. Lipsește titlul. Foile
sunt precuvântării stricate. Stampa
și foaia întâi a textului sunt lucrate
cu mâna. În rest este completă.
1728 Necunoscut Manuscript. Viața și fabulele lui 15
Esop. Istoria universală de la zidirea
lumei până la Constantin și Iulian.
În restul volumului este descrisă
de o mână mai târzie domnia lui
Neculai Alexandru Mavrocordat.
1772 Necunoscut Manuscript. Carte filozofică-religi- 15
oasă a Sf. Grigorie Sinaitul, com-
pletă.
1802 Necunoscut Manuscript. Numit Talmud sau 5
Pentru sfârșitul lumii și pentru
Antichrist. Lipsesc șapte foi din
început.
1803 Manuscript, foarte bine conservat, 30
asupra vieții călugărești.
Poetul poartă tratative asupra prețurilor cu antica-

rul care oferea cărțile. Prin adresa din 25 noiembrie 1874,
Ministerul aprobă suma de 585 lei pentru achiziționarea
cărților de la anticarul Kuperman și înaintează bibliotecaru-
lui mandatul nr. 8656 cu suma necesară.
73
M ihai E minescu
La 17 ianuarie 1875, înaintează Ministerului un raport

în care arată că a obținut de la anticar o reducere de 185
lei din suma prevăzută, pe care Eminescu o numește „eco-
nomie”, și arată noile prețuri:
Șapte taine 100 62

Psaltirea lui Dosoftei 250 210
Divanul lui Cantemir 170 100
Manuscriptul Isopia 15 10
Manuscriptul Gr. Sinaiteanul 15 10
Manuscriptul numit Talmud 5 3
Manuscript asupra vieții călugărești 30 5
__________________
400 l.n. (lei noi)
În același timp, Mihai Eminescu înaintează un

raport privind un manuscris oferit spre vânzare de Iancu
Codrescu, având 282 de file, conținând un Dicționar slavo-
român și Gramatica limbii slave bisericești13.
„Toți scriitorii noștri anteriori, contemporani și

posteriori lui Eminescu, au îmbătrânit ori încep
să îmbătrânească. Numai el rămâne pururi tânăr,
rămâne eternul confident al sufletelor sensibile și
visătoare. De la apariția lui Eminescu și până astăzi,
s-au perindat atâtea școli literare, atâtea curente și
atâtea mode, care uneori păreau că îl întunecă, dar
13
G. Zane, „Câteva știri despre Eminescu”, în: Revista Fundațiilor
Regale, 6/1939, pp. 317-326.
74
el rezistă mereu și apărea din nou strălucitor ca și

luceafărul lui”14.
Aniversarea a 125 de ani de la nașterea lui Mihai

Eminescu este sigur un moment potrivit
„pentru a se inventaria încă o dată moștenirea rămasă

de la acest geniu formidabil răsărit fără veste în mij-
locul nației noastre și care într-o viață foarte scurtă
a semănat constelații bogate și strălucitoare pe fir-
mamentul aproape gol al culturii românești, unde
abia scânteiau puține stele răzlețe, pe lângă alte biete
luminițe, la care, pentru a le deosebi efectiv, trebuia
să te uiți cu telescoape uriașe, a căror lentilă era mai
mult patriotică decât științifică. Opera de poet-mira-
col și de prozator-artist a lui Mihai Eminescu a fost
multilaterală, posedând fațete numeroase, în fiecare
dintre marile ei despărțituri”.
14
Garabet Ibrăileanu, Eminescu, Ed. Junimea, Iași, p. 98.
75
N ouăzeci de ani
de la moartea poetului
M ihai E minescu ( 1889-1979 ) 1
Augustin Z.N. Pop
Eminescu și Biserica străbună
Vreme de nouă decenii după moartea lui Eminescu, exe-

geza s-a extins asupra tuturor sectoarelor, temelor și motivelor
operelor lui reprezentative, mai puțin însă asupra raporturilor
poetului și familiei sale cu spiritualitatea ortodoxă, cu textele
românești, cu concepția poetului asupra instituției naționale
1
Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979),
5-6, pp. 724-744.
77
M ihai E minescu
a Bisericii în afirmarea comunității de origine, de limbă, de

simțire a românilor pe cuprinsul geografic strămoșesc, pe care
poetul îl străbătuse în multiple împrejurări și despre care ținea
să dea mărturie că-i cunoscuse „în cruciș, și-n curmeziș”2.
O psihologie religioasă, pe lângă cea de independență
morală și de migrare, i-a guvernat pe ascendenții lui Emi-
nescu dinspre mamă. Doi unchi, Iorgu și Costache Iurașcu,
se călugăriseră, primind nume monastice: Iachint și Calinic3.
Iachint Iurașcu a fost econom al trapezei mitropolitane,
ocupându-se în timpul liber la Socola cu pescuitul și apicul-
tura. La Mănăstirea Aroneanu, el a funcționat ca îngrijitor și,
în ultima parte a vieții, a condus ca stareț Coșula4. În vremea
studiilor peste hotare ale fraților eminoviceni, printre care
și viitorul poet, Iachint a mijlocit obținerea pașapoartelor5.
Căpitanul Matei Eminescu își amintește că arhimandritul,
venit să vadă la Ipotești pe „cumnatul Gheorghieșu” și pe
„țițaca Rarișa”, i-a dăruit 10 galbeni, iar surorilor sale, Harieta
și Aglae, câte 15 și 20 de galbeni.
Calinic a slujit la Mănăstirea Vorona. Trei surori ale
Ralucăi, „dulcea mamă” a lui Eminescu, Fevronia, Olimpiada
și Sofia, primiseră metanie la Mănăstirea Agafton, din veci-
nătatea Ipoteștiului6.
În Condica de qualități a petrecătoarilor din Santa
Monastire Agaton della Districtul Bottoșani, înființată în
anul 1874, păstrată în Arhivele Statului (Botoșani), Fond
2
Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 5.
3
A.Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu,
Ed. Academiei, București, 1962.
4
Eminescu în documente de familie, București, 1977.
5
În: Universul literar, XLVIII (1939), 25, p. 6.
6
A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, pp. 142-146.
78
„Mănăstirea Agafton”, Dosar 4, la paginile ce se specifică în

subsolul fiecărei partide, se găsește descrierea mătușilor lui
Eminescu:
I.
„Fevronia Iurașcu monahie, etate 62 ani, călugărită la anul

1828, luna..., zile..., cu metania din Mănăstirea Agafton.
Conduita în anul 1874 a fost meritabilă de nota opt.
Conduita în anul 1875 a fost meritabilă de nota opt bună.
În 1877 a meritat nota 8.
Conduita în anul 1882 a meritat de nota 8.
În anul 1885 a meritat nota 8.
În anul 1889 a meritat nota 9”.
II.
„Olimpiada Iurașcu, monahie, etatea 47 ani, călugărită la

anul 1840, luna..., zile..., cu metania din Mănăstirea Agafton.
79
M ihai E minescu
Conduita în anul 1875 a fost meritabilă de nota opt bună.

Conduita în anul 1885 a meritat nota 9.
În anul 1888 s-a decretat Superioară.
În anul 1889 a meritat nota 10”.
III.
„Sofia Iurașcu, monahie, etatea 51 de ani, călugărită la anul

1840, luna..., zile..., cu metania din Mănăstirea Agafton.
Conduita în anul 1874 a fost meritabilă de nota șapte.
Conduita în anul 1875 a fost meritabilă de nota șapte bună.
Conduita în anul 1876 a fost meritabilă de nota 7.
Trecută din viață”7.
În arhiva Agaftonului, astăzi la Mitropolia Moldovei

și Sucevei, se păstrează vechiul pomelnic al monahiilor
7
A.Z.N. Pop, „Adăugiri biografice”, în: Caietele Mihai Eminescu, IV
(1977), pp. 292-294.
80
Iurașcu, din 1843, specificându-le la vii, iar la morți orân-

duind pe înaintașii paterni și materni, continuați cu frați
și surori moarte înainte de timp: Iov, Maria, Iacob, Gafița,
Parascheva, Vasile, Gheorghe, Elena, Safta, Gheorghe8.
Maica Fevronia a participat la botezul lui Eminescu din
Biserica „Uspenia”. La o șezătoare, Eminescu ar fi auzit, în 1868,
de la maica Zenaida, povestea lui Călin. Ele au lăsat merite
clericale, și și-au încheiat zilele în chinovia botoșăneană,
rămânându-le acolo, potrivit pravilei, tot rostul gospodăresc
și păstrându-li-se amintirea câteva generații9.
Maica Olimpiada Iurașcu a fost cea mai importantă
dintre conducătoarele cunoscute în istoria Agaftonului. Una
dintre coincidențe, care confruntă până la uimire împre-
jurările lumești, a apărut în presa bucureșteană din 3 apri-
lie 1888, pe aceeași pagină cu rezumatul ședinței Camerei
Deputaților din ajun, în care se votase poetului o pensie via-
geră de 250 lei pe lună, următoarea informație la „Cronica
zilei”: „Cuvioșia sa monahia Olimpiada Iurașcu este numită
ca stareță a Mănăstirii Agafton”10. Ea a condus obștea mănăs-
tirii între 1888-1902, făcându-și rândul între starețele Agafia
Vârnav (1874-1888) și Eupraxia Herescu (1902-1919).
Pe lângă priceperea administrativă și ținuta de puritate
ortodoxă, ea a dăruit locașului botoșănean un policandru în
1899. Sora sa, maica Fevronia, călugărită în 1828, își sfârșește
existența ca schimonahie11.
8
Eminescu în documente de familie, p. 93.
9
Corneliu Botez, „Fețe bisericești în familia lui Eminescu”, în Omagiu
lui Eminescu, 1909, pp. 206-208.
10
În: România liberă, XII (1888), 3177, p. 2.
11
81
M ihai E minescu
Încă din 1824, altă soră, Maria, căsătorită cu banul

Iordache Mavrodin, este pomenită printre donatoare. Pe un
Mărgăritar din 1691 se citesc la Agafton însemnări auto-
grafe ale lui Vasile Iurașcu, de la Mavrodinești, și altele din
familia Cananău:
„În anul 1824, februarie, în 10 zile am cununat pe

Marghiolița cu Mihalache Mavrodin, alegându-l eu
din 49 ce au cerut-o până la acesta, căruia am și dat-o.
Marghiolița, fiica mea, s-a născut la anul de la Hristos
1804, august în 20. Domnul să le folosească și tot binele
să le dăruiască. În anul 1837, decembrie 27, s-a săvârșit
părintele meu vornicul Lupu Mavrodin, s-a îngropat
în biserica veche din Târgul Mihăileni”. „La 27 ianuarie
1845 s-a săvârșit din viață răposata maică mea Ecaterina
Mavrodin, născută”. „În 1856 luna aprilie, în 7, la 4 cea-
suri după amiază zi, după calendarul nou s-a mutat
din viață domnul Mihalache Mavrodin, fiul celor mai
sus însemnați cu însăși slova sa (Lupu Mavrodin, Elena
Mavrodin) și al celui ce au însemnat aici și au fost ginere.
Fost-au bărbat cu știință cu carte întreagă, la mulți au
fost trebuitor aflând la el (povață) prin bunele lui sfaturi,
cunoscut-au legile și sfaturile”12.
Din spița îndepărtată a neamului iurăscesc, de viteji și

diplomați, Gh. Ghibănescu, în Surete și Izvoade (vol. XIX,
Iași, 1927), a publicat adnotarea pe care un Iurașcu din
12
Alexandru H. Simionescu, Mănăstirea Agafton din județul
Botoșani, Botoșani, 1929, pp. 20, 24-26, 37-38, 41.
82
secolul al XVI-lea, preocupat de un Letopiseț asupra

despoților, arhiepiscopilor sârbi cum li s-a scurs viața lor, „cu
vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului
Duh”, l-a cumpărat de la un popă Ioan cu 28 de zloți și l-a
dăruit Mănăstirii Sucevița. Profesii bisericești se pot urmări
documentar și la înaintașii poetului din partea tatălui: epi-
tropi și dascăli-cântăreți la Călineștii lui Cuparencu13.
Sufletul mamei lui Eminescu a fost evlavios, dragos-
tea ei pentru Biserică venind din tradițiile Iurăsceștilor.
Lângă hotarul micii proprietăți din Ipotești, cumpărată cu
bani dotali, „dulcea mamă” simte nevoia de a avea alături
biserica din sat și de a o întreține pentru propriile rugă-
ciuni, ale familiei și pentru cultul clăcașilor locului. Locașul
fusese construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Este menționat printre ctitori Teodor Murguleț, socrul lui
Constantin Hurmuzaki, de la care Gheorghe Eminovici
cumpără Ipoteștiul în 184914. Dar la micuța biserică de pe
deal cu hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil” nu se mai
slujea și nimeni dintre cei patru coproprietari ai cătunului
ipoteștean nu gândea să aducă preot.
Mama poetului a cumpărat biserica de la urmașii lui
Murguleț15, pe care îl trece în pomelnicul ctitorilor, pictat
pe lemn și păstrat la proscomidiarul bisericii până astăzi, cu
toate că biserica a fost părăsită între timp: „Vii: Iordache, Safta,
13
Vasile Gherasim, „În satul Eminovicenilor”, în vol. Mihai Eminescu,
Iași, 1977, pp. 108, 111; A.Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la
biografia lui Mihai Eminescu, București, 1969, p. 23.
14
C. Botez, „Viața lui Mihai Eminescu (Date biografice inedite)”, în
Omagiu lui Eminescu, p. 32.
15
C. Botez, „Viața lui Mihai Eminescu...”, p. 33.
83
M ihai E minescu
Gheorghe, Vasile, Toader, Ilie și tot neamul său; Răposați:

Alecsandru, Luca, Roman, Vasile, Gheorghe și tot neamul”.
Pe temeiul mărturisirilor unui bătrân, contemporan
al familiei Eminovici, biograful Corneliu Botez susținea că
mama scriitorului era „evlavioasă și înțeleaptă, cum nu mai
era alta”. Moș Costache Crețu își aduce bine aminte cum
dânsa ducea pe micul Mihai înfășat la biserică în zilele de
sărbători16.
Numai la insistențele ei, care a înzestrat cu odoare bise-
rica, trebuie să fi fost adus ca deservent preotul Nicolae
Cucoranu, originar din comuna de hotar a Cucorănilor.
Pentru preotul Nicolae, tatăl poetului face diligențe, îi asi-
gură o parcelă de pământ ca să o cultive, condiții de trai,
luptând cu coproprietarii din Ipotești să contribuie și ei
proporțional cu întinderile de arătură pe care le stăpâneau.
O bogată corespondență păstrată în parte în arhiva
veche a Cucorănilor arată strădaniile căminarului Eminovici
în folosul preotului adus, râvnă care nu găsește înțelegere și la
ceilalți proprietari, fapt care îl determină pe părintele Nicolae
Cucoranu să intervină personal prin cereri în susținerea
drepturilor legitime.
Se precizează că, la stăruințele soției sale, Gheorghe
Eminovici a donat bisericii din Ipotești, „de bună voie”, cum
arată procesul-verbal de încheiere a lucrărilor reformei lui
Cuza, o parcelă apreciabilă. Pe tabela împroprietăriților
din 186517, preotul ipoteștean și cântăreții de la strană sunt
arătați beneficiari: „preotul Neculai, dascălul Gheorghi
Sevăscu și dascălul Neculai Ciobotariu”.
16
C. Botez, „Viața lui Mihai Eminescu...”, p. 37.
17
84
Deși delegații comisiei de împroprietărire specifică

și-au înscris loturi pentru slujitorul altarului, moșierii locu-
lui nu au respectat câtimile cuvenite preotului din Ipotești.
Primarul din Cucoreni îndrepta în acest sens autorității
comunale o plângere, iar aceasta, la rândul ei, intervenea, la
12 februarie 1866, mai departe, la plasa Târgului:
„Nr. 64 1866 februarie 12
La Sub Prefect,
În urma reclamațiilor ce s-au primit de la Preot Nico-
lae Cocoranu, servitorul Bisericii din comuna Ipotești,
această comună în cazul pământului ce i se cuvine după
așezământul nu i s-ar da de către acea proprietate pre-
cum s-au avut și în anul 1865. Subsemnatul cu onoare
vi se înfățișează cu rugămintea ca să binevoiți a da res-
pectuoasa dezlegare de urmare, ca lămurire în acest
scop. Moșia mai sus zisă se stăpânește de 5 proprietari,
și anume D. Gheorghe Eminovici; D. Iordachi Isacescu,
partea Mănăstirii Gorovei, partea D. Gheorghe Mavro-
din și D. Vasile Petrovici și în privire că între aceste părți
de moșii urmează oareșicare nedumerire cu darea unui
asemenea pământ, atare de D.Gh. Eminovici, care verbal
a declarat că dacă va da și celelalte părți, apoi și Ds. îi va
răspunde, iar acei cu totul se împotrivesc sub cuvânt că
preotul să-și ia pământul de la cei ce i-au dat mai înainte”.
Este doar conceptul.

Ce se răspunde de către subprefect edilului țăran din
Cucoreni?
85
M ihai E minescu
„România
Subprefectura
arondismentului Târg
N. 1000
1866 martie 16
Domnule Primar,
La raportul Dv. Nr. 64 relativ la pământul de hrană
reclamat de preotul Nicolai Cucoranu din satul Ipotești,
că nu i s-ar dat de către toți proprietarii părțăloru din
trupul acei moșii. Vi se răspunde că întru-cât Biserica
de pe partea Ipotești a domnului Eminovici este pentru
toate celelalte trupuri de moșie, apoi de sine se înțelege
că, conform cu dispozițiile Consiliului de Miniștri din
11 septembrie 1864, aflată în Colecția dezlegărilor de
aplicarea legii rurale pagina 25, bazată pe legiuirea din
1847 în privința pământurilor cuvenite preoților, tre-
buind a-și avea preotul pământul de plin, la care să ia
parte toate părțile, adecăte pe No. locuitoriloru. Prin
Urmări Dv. nu aveți a vă conforma în totul și în toate
de legea din 1847 aflată la pagina 665 din regulamentul
organic art. 3, alin. 3, așa să se înțeleagă acuma că după
legea rurală acele pământuri sunt ale Bisericii.
p. Subprefect
D.I. Răileanu”
Pe adresa primită, primarul pune rezoluția: „Martie 17,

prin adresă se va face cunoscut proprietarilor din trupul
moșiei Ipotești să se conformeze”. Iar pe verso, notarul arată
că prin hârtia nr. 165 din 19 martie 1866, „s-au făcut cunoscut
86
D.Gh. Eminovici”. După o săptămână, tatăl poetului, confir-

mând primirea adresei, răspunde primăriei din Cucorani:
„Domnule primar,
La adresa Domnii voastre cu numărul N. 165 cu onoare
vă răspund: Comisia de constatare a înscris un preot
pentru întreaga comună Ipotești, prin urmare de sine
se înțelege că toți proprietarii sunt datori după legile
vechi și noi, a da pământul legiuit pentru un preot.
Bine voiți, Domnule primar, a primi încredințarea
considerației mele.
G. Eminovici
1866 Martie 25
Ipotești
Domniei Sale
Domnului primar al comunei Cucorani”18
Această hârtie este adnotată de primar pentru rezolva-

rea acestei cerințe:
„Cu pășirea subsemnatului în comuna Ipotești îi voi în-

demna și pe ceilalți proprietari analogici, fiecare în parte,
de a da pământul cuvenit preotului după așezământ”.
p. Primar, Voinescu”
Ceilalți proprietari nu s-au învoit, astfel încât cheltuie-

lile cu altarul ortodox din Ipotești au rămas să fie suportate
numai de părintele scriitorului:
18
În colecția Muzeului memorial „Mihai Eminescu” din Ipotești.
87
M ihai E minescu
„Subsemnatul Preot Emanoil Bercea a făcut cunos-

cut prin înscris că m-am alcătuit cu D.D. Gheorghe
Eminovici a-i fi preot servitor la biserica ce o are în satul
Ipotești pe a D-selle proprietate pe cât timp voi avea
viață și D-l Eminovici este obligat a-mi plăti pe fiecare
an câte douăsprezece galbeni, două bucăți de pământ de
arătură, una falce iarbă de cosă, două care nuelle și două
vite varate și iarnate și eu mă îndatoresc a servi biseri-
cii regulat rânduiala preoției și a nu face abateri, căci la
di contra voiu fi pedepsit după pravilă. Drept care am
rugat și pe Primăria locală a legaliza conform legii.
1871 9/20 Martie
Emanuel Bercea”
După însemnări pe o Evanghelie și urmând tradițiile orale

ale sătenilor, în 1882, la Ipotești slujește preotul Mihalache,
anterior dascăl și la școala sătească din Stâncești:
„Prin decretul N. 2315, motivat pe Expunerile proto-

iereului Boroianu, în anul 1882, am devenit Parohul
Bisericilor din Cătămărești și Ipotești. Așa precum am
mai fost în anii 1864, 1865 și 1866, profesor la Stăncești și
preot în parohia din Cătămărești, am servit până în ziua
de Bobotează sau Botezul Domnului în Cătămărești.
Iar în acea zi, arzând Biserica „Buna Vestire”, știe
Dumnezeu din ce cauză, am rămas și fără cărți, pe lângă
Biserică. Am găsit numai această Sfântă Evanghelie în
biserica din satul Ipotești, a domnului Gh. Eminovici,
decedat și înmormântat în fața bisericii, alături de con-
soarta sa Raruca. Și rugând pe d-nul Neculai Gheorghiu
88
de națiune grec, crâșmari o au legat această Evanghelie

spre pomenirea părinților săi, a toată familia. Oameni
bătrâni întâlniți la Ipotești cu un sfert de veac în urmă,
arătau vatra unde a locuit popa Mihalache și pomeneau
și pe următorii acestuia, preoții Ursachi, Scobai, spre
timpul nostru pr. Constantin Amitroaie”19.
Din aceleași preocupări, descifrăm pe un Evhologhion

tipărit de Veniamin Costache:
„Această carte s-a cumpărat cu propria mea cheltu-

ială și am dăruit-o de bună voia mea Bisericii «Sfinților
Voievozi» din această comună, Ipotești-Comuna Cuco-
reni, pentru pomenirea mea și a familii mele, pentru
care am iscălit cu propria mea iscălitură, punând dege-
tul, eu neștiind carte.
eu, Constantin Leancă”20.
Constantin Leancă a fost vreme îndelungată epitrop al

bisericii din Ipotești și numele lui se întâlnește, ca martor,
pe cele mai multe dintre actele civile ale familiei Eminescu.
Relicvă prețioasă până astăzi, se păstrează la Ipotești
lingurița de împărtășanie a mamei lui Eminescu cu mono-
gramele „R.E.”21.
Fără ca poetul să fi fost un habotnic, Ortodoxia și cadrul
religios de la Ipotești au lăsat urme în scrisul său:
19
În biblioteca parohială din Ipotești.
20
În biblioteca parohială din Ipotești.
21
Între exponatele Muzeului memorial „Mihai Eminescu” din Ipotești,
reprodusă fotografic de A.Z.N. Pop, Contribuții documentare..., p. 179.
89
M ihai E minescu
„În biserica pustie, lângă arcul în perete,

Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger,
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede. [...]
Cufundat în întuneric lâng-o cruce mărmurită

Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon el veghează, [...]
Ea un înger ce se roagă, el un demon ce visează;

Ea o inimă de aur, el un suflet apostat;
El în umbra lui fatală stă-ndărătnic răzimat,
La picioarele Madonei tristă, sfânta ea veghează”22.
(Înger și demon)
De asemenea, în poezia S-a dus amorul:
„Prea mult un înger mi-ai părut

Și prea puțin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.
Prea ne pierdurăm tu și eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu,
Precum uitarăm toate”23.
Riposta agitatorică dată religiei în Împărat și prole-

tar, presupunem că nu infirmă elementele primare ale
22
Mihai Eminescu, Poezii, Perpessicius (ed.), București, 1958, pp. 40-41.
23
M. Eminescu, Poezii, p. 145.
90
conștiinței lui Eminescu. Poemul-satiră ilustrează un

moment istoric în dezvoltarea omenirii iar atitudinile
ce-l dezbat nu-l angajează aici subiectiv pe Eminescu.
La poet nu este vorba despre o religie a silei, a negării, a
pasivității budiste, despre o religie ruptă de societate și
îndreptată împotriva ei, ci despre o coordonată a mesajului
ei spiritual, național, despre un reazem și, totodată, des-
pre o verigă solidă a confruntării cu vrednicia înaintașilor,
drept pentru care scria: „precum mergi și te împărtășești
cu sângele Mistuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul
tău din reamintirea trecutului”. Nu întâmplător Congresul
studențesc din 1871, în organizarea căruia Eminescu luase
parte activă, și-a desfășurat dezbaterile în cetatea mănăsti-
rească a Putnei24, lângă cripta apărătorului creștinătății de
la Podul Înalt. Gazetarul va lovi în cei ce „banul îl vânează
și câștigul fără muncă”:
„Civilizațiunea unui popor constă cu deosebire în dez-

voltarea acelor aplicațiuni umane, în genere, care sunt
neapărate tuturor oamenilor. Legislațiunea trebuie să
fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în
raport cu trebuințele poporului. Industria trebuie să fie
a națiunii aceleia și păzită de concurență, iar purtătorul
ei, comerțul, să o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce
hrănește pe industrie și îmbracă pe agricultor, trebuie
asemenea să fie în mâinile aceleiași națiuni. Munca
este creatoarea tuturor drepturilor. Munca este legea
modernă, care nu are loc pentru leneși. Fiecine, și mare și
24
Teodor Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, Cernăuți, 1932.
91
M ihai E minescu
mic, datorește un echivalent de muncă societății în care

trăiește. Munca și numai munca este izvorul libertății și
al fericirii. Munca mușchiulară consistă în producere de
obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală, în faci-
litatea producției acestor obiecte. Împăcare între muncă
și capital va fi foarte greu, este chiar cu neputință”25.
Sunt poeme și versuri izolate în tezaurul liricii emines-

ciene, în care amintirea bisericii din Ipotești se reflectă în
imagini realiste, fie că poetul se găsea acasă, fie că trăia în
depărtări, peste hotare sau la București. Rămân impresio-
nante perspectivele din Melancolie, poezie scrisă la Ipotești
în zilele lui august 187626, curând după înmormântarea
Ralucăi, trist eveniment la care poetul luase parte:
„Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul,
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul,
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,

Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un grier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toarcă cariul sub învechitul mur,
Credința zugrăvește icoanele-n biserici,

Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
25
Dumitru Spânu, „Morala lui Eminescu și raportul ei cu religiunea
creștină”, în: Candela, XLII (1931), 1-2, p. 17.
26
A.Z.N. Pop, Contribuții eminesciene, vol. II, București, 1940, p. 2.
92
Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste și umbre-au mai rămas”27.
Iconografia vechilor tipărituri bisericești îl stăpânește

și-i dictează asocieri poetice, care se transformă în emoții de
artă creștină:
„Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,

I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.
Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,

Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Hristoase, o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!
Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană

Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.
Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,

Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.
În pădurile antice ale Indiei cea mare,

Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
27
M. Eminescu, Poezii, pp. 57-58.
93
M ihai E minescu
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine

Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.
Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune

C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?

Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?
Va putea să risipească cea neliniște eternă,

Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr-de margini?... Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.
În tavernă?... -n umilință s-a născut dar adevărul?

Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...
Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile

Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.
Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă

Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
94
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...

Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin

Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin. [...]
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,

Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om – nu Dumnezeu.
Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –

Ieri ai fost credința simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”28.
(Dumnezeu și om)
Am aflat între cărțile parohiei din Ipotești o „gravură

grosolană”, o vignetă de încheiere, care documentar se supra-
pune poate chiar stihurilor citate.
Poezia Învierea trimite la realismul slujbei din noap-
tea Paștilor. În 1878, când a fost scrisă, Eminescu locuia
într-una dintre chiliile Bisericii „Caimata” din București și
prospețimea imaginilor probează vecinătatea, poate chiar
participarea sa la procesiunea sfântă din noaptea Învierii:
28
95
M ihai E minescu
„Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe

Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe. [...]
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită și preoți și popor,
«Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Cu cetele sfinte,
96
Lumina ducând-o
Celor din morminte!»”29.
Cine ar putea trece fără interes peste lauda închinată

Fecioarei Maria?30.
Din valul ce ne bântuie:
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului

Rugămu-ne-ndurărilor,
O, maică prea curată
29
30
I.M. Rașcu, Eminescu și catolicismul, București, 1938, pp. 8-10.
97
M ihai E minescu
Marie!”31.
(Rugăciune)
Aceeași temă se regăsește și în sonetul Răsai asupra

mea, scris tot în anul 1879:
„Răsai asupra mea, lumină lină,

O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină!
Speranța mea tu n-o lăsa să moară,

Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie,
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”32.
Asemenea declarații de credință nu exprimă pesimism33

și negație, ci dezbaterea propriei salvări morale după îndoială.
31
32
33
Ion C. Nicola, Originea religioasă a pesimismului eminescian, Caran
sebeș, 1944.
98
Eminescu a manifestat întotdeauna un cult pentru limba

textelor religioase din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și
care recomandă una dintre tăriile lexicului eminescian.
Poetul întâlnise tipărituri religioase din veacurile tre-
cute în biblioteca tatălui său34, în biblioteca „Gimnaziștilor
români din Cernăuți”, unde, printre alte cărți de frunte, se
găseau Cazania lui Varlaam (1643), Psaltirea în versuri a lui
Dosoftei (1673), Cheia lui Galeatovschi, tipărită de Varlaam
(1678), și altele, dăruite de Aron Pumnul35. Eminescu, în
perioada directoratului său aici, a arătat interes remarca-
bil pentru înzestrarea colecțiilor de cărți rare ale bibliote-
cii cu imprimate și manuscrise religioase, profane și istorice
vechi, necesare aprofundării studiilor de istorie a limbii și
culturii vechi românești. Căutările sale la anticariatele din
Iași și propunerile de achiziții făcute Ministerului Cultelor și
Instrucțiunii Publice sunt documente clare pentru familiari-
tatea poetului cu literatura religioasă, tot așa cum era cu cea
filosofică, istorică, economică și literară36.
La sfârșitul volumului al doilea din Cărțile populare în
literatura românească (Epoca influenței grecești) [București,
1938], volum care folosește între manuscrisele fondului
Moses Gaster și pe cele care au fost împrumutate acestuia de
Eminescu prin 1881-1882, N. Cartojan a publicat următoa-
rea relatare dintr-o scrisoare primită de la Gaster în 1934:
34
Octav Minar, Eminescu. Aspecte din viața și opera poetului, Bucu
rești, 1935, pp. 9-12.
35
A.Z.N. Pop, „Cămara lui Eminescu”, în: Universul literar, LI (1942),
36, p. 1.
36
cercetări de bibliologie, I (1955), pp. 129-158.
99
M ihai E minescu
„El care stătea întotdeauna ca și cum ar fi visând și urma

cu ochii gânduri îndepărtate, vorbind alene cum îi era
obiceiul, îmi spunea: «Hai să vedem ce scrie». După ce
începeam să citesc, el parcă își venea din nou în fire
și asculta cu un viu interes. Când îi plăcea vreo frază
îmi spunea: «Ia mai citește odată, că tare îmi place!»
sau «Știi că zice bine!». Și din când în când lua câte o
fițuică de pe masă și copia sau o frază sau un cuvânt
care-i plăcea mai mult. Nu mă îndoiesc că pe urmă aș
fi putut ușor să le găsesc în poeziile sau scrierile lui.
El avea obiceiul de a copia des ceea ce a scris odată și
de a tot schimba și netezi cuvintele și nicio îndoială
că frumusețea limbii sale se datorează citirii textelor
vechi, pe care se vede că el le citise odinioară”.
Referința se deslușește nu numai asupra textelor popu-

lare, fiind prețioasă cu cât vine de la cineva care a trasat
drumuri hotărâtoare în studiul literaturii noastre vechi, nu
simplu contemporan, dar și apropiat poetului.
Pentru lucrările Literatura populară română (1883),
Crestomația română (1891) și Geschichte der rumänischen
Litteratur (1901), Gaster împrumutase de la Eminescu, pe
lângă o serie de cronici și de codexuri moralistice, urmă-
toarele manuscrise religioase: Tetravanghel (secolele XVI-
XVII), Amartolon sotirie, adică mântuirea păcătoșilor.
Dintru ceale piste fire <...> minuni a Prea Sfintei Fecioare
Maria (1693), Viața și spunere petrecerii minunilor a Prea
cuviosului părintelui nostru Vasilie cel Nou, Descoperirea
Sfintei Liturghii, Varlaam și Ioasaf (copie din 1814) și Cuvânt
100
pentru viitoare giudecată (1815)37, texte din propria-i biblio-

tecă și care nu i-au mai fost restituite liricului niciodată.
La inițiativa lui Nicolae Titulescu, ca statul român să
cumpere manuscrisele menționatele (și altele) de la Moses
Gaster, textele religioase numite au intrat în colecțiile
Bibliotecii Academiei Române, păstrându-se în vecinătatea
caietelor de concepte lirice ale poetului38.
Studiul culturii lui Eminescu vădește, cum am mai afir-
mat, un puternic fond de literatură veche atestat de mărtu-
riile lui Teodor V. Ștefanelli, Ioan Slavici, Gheorghe Panu,
Zamfir Arbore39, glosările lui de istorie socială, religioasă și
culturală întrebuințând mai ales materialele din arhiva lui
Hasdeu; de aici folosirea arhaică, în lexic și în construcții de
stil, a limbii din secolul al XVII-lea, precum și încadrarea
admirativă în spiritul vrednicilor înaintași.
Iată date privind activitatea mitropolitului Varlaam în
slujba cărții și a demnității ortodoxe prezentate de Emi-
nescu în câteva articole. Cel dintâi a apărut în Curierul
de Iași (125-130/1876), sub titlul „România și Austro-
Ungaria”40, studiu cuprinzător și pentru conflictele dintre
regimul habsburgic și așezămintele românești specifice
din Bucovina și Ardeal. Printre nesocotiri se include, cu
37
Al. Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, pp. 158-129.
38
Al. Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, p. 145.
39
Rapoartele sale în calitate de bibliotecar la Iași, din care se desprinde
interesul și competența pentru cărțile și manuscrisele vechi românești,
în: Revista Fundațiilor, VI (1939), 2; Ioan Slavici, Amintiri, Ed. Minerva,
1983, p. 16.
40
M. Eminescu, Scrieri politice și literare, vol. I, București, 1905, p. 148;
M. Eminescu, Opere complete, Iași, p. 515.
101
M ihai E minescu
durere, și biserica din Țara Fagilor, moștenitoarea, prin

scaunul episcopal de Rădăuți, a vechii tradiții autoritare
duhovnicești de până la 1777 din Moldova de Nord:
„Orice s-ar zice despre alte popoare, nu se poate con-

testa în ele un fel de respect față de trecut, și aceasta
este un semn că o nație are în sufletul său religia
umanității. Și religia umanității consistă tocmai în
recunoașterea existenței unui principiu moral în isto-
rie. Și nu a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu
moral? Nu a fost ea aceea care a dat reazimul evanghe-
lic populațiilor aservite din Polonia, nu a fost ea cea
care a apărat intactă creștinătatea față de agresiunea
mahomedană, nu a fost ea aceea care în persoana lui
Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vor-
bească în limba neamului românesc, să redea în gra-
iul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta
Scriptură și preceptele blândului nazarinean?”.
În ziarul Timpul, Eminescu a ridicat problema limbii

literare, așa cum trebuie înțeleasă și întrebuințată pentru
temeiul evoluției sale în secolul al XVII-lea și care oglindea
momente hotărâtoare pentru afirmarea specificului româ-
nesc41. În acest periodic, de sâmbătă, 10 octombrie 1881, el
recunoaște „însemnătatea limbii cărților bisericești”, aduce
exemplul Bibliei lui Luther, prin care s-au unificat pentru
germani „variile dialecte ale limbii într-o altă limbă de stat”,
astfel că în cursul veacului al XVII-lea, când „averea lexicală,
41
I. Slavici, Amintiri, p. 37.
102
sintaxa limbii erau alterate și falsificate de mii de fraze

franțuzești sau latinești”, Biblia a rămas „reprezentantul de
căpetenie al unei limbi germane curate”.
„Epoca reformațiunii, răspândindu-se prin periferii,

a ajuns în Ardeal. Calvinii începuseră a traduce cărți
bisericești în românește, pentru a atrage la Reformă și
poporul românesc. Ei bine, Biserica și domnii noștri
au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a
se traduce cărțile bisericești în limba românească, au
introdus limba poporului în Biserică și stat, în locul
celor străine hieratice. Dacă ar fi existat înclinări de
dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momen-
tul în care Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a
ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat. Din
acel moment trăsătura de unitate a devenit și a rămas
limba și naționalitatea, pe când înainte românul înclina
a confunda naționalitatea cu religia”. Limba cărților
bisericești va fi supusă unei revizuiri în ceea ce privește
slaviștii tehnici nejustificați și nepricepuți nici până în
ziua de azi de popor. Cuvinte populare romanice se
vor introduce în locul termenilor slavonești, cuvinte
înțelese de toți; frazelor li se va da pe ici colo orându-
irea ce li se cuvine după genul limbii noastre, înlătu-
rându-se traduceri servile și prea ad litteram; cu un
cuvânt, ferindu-se în mod egal de neologisme, dar și de
barbarisme slavonești sau de altă origine, revizuitorii
cărților vor avea în vedere atât avutul propriu al limbii
populare, cât și arhaisme care se pot reintroduce fără
alterare a înțelesului”.
103
M ihai E minescu
În articolul de fond din 22 ianuarie 1880 din ziarul

Timpul, atacând expresia impură a oratoriei liberale, stre-
coară aluzii la filologia exclusivistă a Academiei Române,
Eminescu încheind ironic:
„Ne-am subțiat, ne-am civilizat, în loc de-a merge la

Biserică, mergem la Café chantant, unde ne întâlnim cu
omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi
ca prin minune. Ba, pentru că limba noastră cam veche,
cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuțiuni, îi
cam jena pe prietenii noștri, am dat-o deoparte și am pri-
mit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxă cosmopo-
lită, pe care cineva, dacă știe nițică franțuzească, o învață
într-o săptămână de zile. Varlaam, mitropolitul Moldovei
și Sucevei, în înțelegere cu domnii de atunci și cu un sinod
general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă
unitate, care a făcut ca limba noastră să fie aceiași, una
și nedespărțită în palat, în colibă și în toată românimea,
și-ar face cruce creștinul auzind o păsărească, pe care
poporul, vorbitorul de căpetenie și păstrul (sic!) limbii nu
o mai înțelege. Dar Varlaam era un prost. În zilele noas-
tre, nici membru la Academie nu ar putea să fie”.
Mitropolitul Varlaam este citat a treia oară în Timpul

din 20 martie 1882. Tonul pamfletar îl împrumută convin-
gerii că sub liberali, și prin mijlocirea lor, Biserica națională
ajunsese batjocura unui instrument politic:
„Biserica? Creațiunea aceasta eminamente națională a

unui Iuga Vodă, care în anul 1399 încă o face neatârnată
104
de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui

Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a nea-
mului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea
etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo
de granițele noastre și azilul de mântuire națională în
țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna
tagmei patriotice? Un instrument politic”.
Lepturariu rumânesc, din care Eminescu a învățat la

Cernăuți și din care a scos caracterizările scriitorilor din
Epigonii42, are, în tomul al III-lea (Viena, 1862), la cazania
Duminicii a treizecea după Rusalii, următoarea notă asupra
prestigiosului mitropolit moldovean:
„A păstorit Biserica Moldovei în două rânduri: 1632-

1654 și 1663-1668. Sub acest mitropolit s-a făcut hotă-
râre sinodală, prin care s-a scos din Biserica română
limba veche slavonă, pe care nu o înțelegea nimeni dintre
români, și în locul aceleia s-a introdus cea română, pe
care o înțelegeau și o înțeleg toți românii. Spre aceasta
a dat îndemn catehismul cel calvinesc tipărit în limba
română de Giorgiu Racoti, principele Ardealului, și impus
de către acest principe cu de-a sila tuturor românilor din
Ardeal și din Ungaria. Varlaam a fost trimis în anul 1641
din partea domnului moldovean, Vasile Lupu, cu treabă
de ale statului la Matei Basarab, domnul României la
Târgoviște; acolo află la logofătul Udriște Năsturel, între
42
Dumitru Murărașu, „Din izvoarele poeziei Epigonii”, în: Preocupări
literare, 1, 3, p. 135; Victor Morariu, „Glosse eminesciene”, în: Mihai
Eminescu, I (1930), 1, p. 3.
105
M ihai E minescu
alte cărți, și numitul Catehism calvinesc racotian. Deci,

judecând pericolul ce poate urma pentru români din acel
catehism calvinesc, tipărit în limba românească, mai ales
pentru că românii nu înțelegeau nimic din toate câte li
se citeau în biserică în limba slavonă, a adunat sinod la
Iași, îndată ce s-a reîntors acasă, la care au fost de față și
Partenie, Patriarhul de la Constantinopol, și mitropolitul
din România și toți episcopii și egumenii din principate.
În acest sinod s-a hotărât, între altele, «ca limba veche sla-
vonă să se scoată din biserică și să se introducă cea româ-
nească». Scriptele lui Varlaam sunt: Evangeliul învottio-
etoriu, tipărit la Iași, 1643, și cartea numită Răspunsuri,
tipărită la Iași, 1645, prin care răstoarnă învățăturile cate-
hismului calvinesc racotian”.
Că n-a cunoscut Răspunsul la catehismul calvinesc este

evident, neștiindu-se până târziu decât predoslovia în repro-
ducerea lui Șincai. Dar Cazania, acea minunată Carte româ-
nească de învățătură dumenecale preste an și la praznice
împărătești și la svânți Mari, care se găsea în Biblioteca gim-
nazialilor români (exemplar păstrat astăzi în fondurile speciale
ale Bibliotecii Academiei Române) și se întâlnește în rafturile
Bibliotecii Mihăilene (astăzi Biblioteca Centrală Universitară
„M. Eminescu” din Iași) a cunoscut-o. Dovada este că poetul
și-a lăsat semnătura pe un exemplar ieșean, fără „poartă”, căruia
îi dădea la fila 109 identificarea eronată: „Viețile sfinților, tipărit
probabil în prima jumătate a secolului al XVII-lea (1640)”.
Susținerea lui Octav Minar (Eminescu. Aspecte din viața și
opera poetului, București, f.a.), cum că Gheorghe Eminovici a
însemnat: „Fiul nostru Mihai, întru Domnul hărăzit la Ipotești,
106
în noaptea de 24 decembrie 1849 și botezat în Botoșani la 21

ianuarie 1850 la Sfânta Biserică Uspenia”, pe o Psaltire, „toc-
mită de mitropolitul Dosoftei în 1673, și dăruită lui Teodor
Ștefanelli de sora lui Eminescu, Aglae”, este un fals.
În fondul de texte vechi din casa lui Aron Pumnul,
Eminescu a avut la îndemână Psaltirea în versuri a lui Dosoftei,
care purta pe pagina de gardă semnătura de dăruitor a magis-
trului transilvănean. Școlarul din Ipotești ar fi putut-o răsfoi,
în două etape, adăpostit în scunda cameră cu cărți din curtea
magistrului.
Altă coincidență, de data aceasta pentru manuscrisul
autograf al Psaltirii versificate: el s-a aflat cândva în regis-
trele unui slujitor ce-și atestă vremelnica proprietate a textu-
lui: „Psaltirea, această stihularnică, este din cărțile mele Ioan
Dimitriu preot și psalt Ospeniei din Botoșani, 1831 iulie 10”.
La aceeași biserică va fi botezat Eminescu în ianuarie 1850,
iar tatăl său avea imobil lângă Biserica „Uspenia”. Manuscrisul
ajunse în 1837 la G. Săulescu și de la urmașii acestuia la
un anticar ieșean, de la care-l achiziționează, în 1872, D.A.
Sturdza, spre a-l dona Bibliotecii Academiei Române.
În Lepturariul lui Aron Pumnul (vol. III), Eminescu cita
antologat din Dosoftei, între paginile 43-52, psalmii versificați
8, 46, 48, 53, 54, 55, 132 și argumentul bibliografic de la p. 42.
Dar pentru valorificarea moștenirii poetice, el nu a reținut în
Epigonii, din rațiuni lexicale, nimic, preferând evocări sugestive
pentru Cantemir, Alecu Beldiman, Cichindeal, Mumuleanu,
Pralea, Daniil Scavinschi, Al. Donici, Iancu Văcărescu, Sihleanu,
Anton Pann, Eliade Rădulescu, Bolliac, Cârlova, Bolintineanu,
Grigore Alexandrescu, Andrei Mureșanu, Costache Negruzzi,
Alecsandri.
107
Psaltirea în versuri pare să-și fi prelungit totuși în timp,
în amintire și cultură, cadențele:
„Peste luciu de genune

Trec corăbii cu minune”.
În imaginea marină a Luceafărului:
„Privea în zare cum pe mări

Răsare și străluce
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce”.
G. Călinescu presupunea că Eminescu a împrumutat

din Dosoftei, deși forma apare și în multe alte texte religi-
oase, arhaicul perfect simplu abreviat „văzum”:
„M-a fermecat cu vro scânteie

Din clipa-n care ne văzum”.
Studiul stilistic comparativ arată ceea ce culege consti-

tutiv expresia lui Eminescu din „limba veche și înțeleaptă”
a cărților și manuscriselor religioase43, ca și în cazul limbii
poetice a lui Arghezi, întregind și pe această cale capitolul
datoriilor artistice întru scripturile veacului al XVII-lea până
în primele trei decenii ale secolului său. Soare cu veșnică
lumină, conștiința lui Eminescu confesează în spațiile ei de
grație lirică și de patriotism că Biserica străbună este „maica
spirituală a neamului românesc”.
43
Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, Tudor Vianu (ed.), București,
1968.
108
L umina E vangheliei
în opera lui E minescu
( legenda L uceafărului ) 1
Pr. Mihail Bulacu
P
rin editarea operelor postume ale lui Eminescu,
după propriile sale manuscrise identificate la
biblioteca Academiei Române, s-au descoperit
comori sufletești ce nu au putut fi cunoscute
până acum. Aceste descoperiri au scos și mai mult la iveală
meritele geniale ale lui Eminescu. Între aceste descoperiri
se află și multe teme religioase, din care se poate vedea cum
1
Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979),
5-6, pp. 744-767.
109
M ihai E minescu
marele poet și-a aflat izvorul de inspirație în cărțile Sfintei

Scripturi. Lărgirea orizontului și cunoașterea operelor lui
Eminescu, prin descoperirea operelor nepublicate, ne ajută
mult la cunoașterea și aprecierea marelui geniu român. Iată
atâtea motive ce ne determină să încercăm, cu prilejul acestei
comemorări, a trata documentat o importantă și inepuiza-
bilă temă: ecoul „Luminii Evangheliei” asupra operei poe-
tului Mihai Eminescu, cu privire specială asupra „Legendei
Luceafărului”. Este o datorie de conștiință a releva adevărul,
când putem descoperi documentat pe manuscrisele sale
însăși cugetarea poetului, ce l-a inspirat și l-a călăuzit în fer-
mecătoarea făurire a Luceafărului.
Eminescu iubea și venera Evanghelia, luminile sale
divine. Evangheliarul sau Tetraevangheliarul, tipărit de
diaconul Coresi la Brașov, în anul 1561, între primele tipări-
turi românești, era opera religioasă mult apreciată, venerată,
meditată și iubită de marele geniu român. Evangheliarul
avea cuprinsul celor patru Evanghelii, adică întreaga
Evanghelie după Matei, Marcu, Luca și Ioan. De aceea l-a
și transcris Eminescu în întregime. Copiat astfel de Mihai
Eminescu, cuprindea 314 pagini, constituind în mod special
„Manuscrisul Eminescu”.
Pentru a fi publicat de M. Gaster în Crestomație
Română, Mihai Eminescu i-a împrumutat din manuscrisele
biblice pe care le avea și „Manuscrisul Tetraevanghelului”.
Gaster însă nu i-a mai înapoiat lui Eminescu acest important
manuscris. De aceea, acest manuscris al Tetraevanghelului
lui Eminescu nu se află la manuscrisele eminesciene de la
Biblioteca Academiei Române. Gaster amintește în lucrarea
Crestomația Română despre colecționări ale „Manuscrisului
110
Eminescu”, arătându-i importanța istorică. În menționata sa

lucrare, în primul volum, redă cu text chirilic fragmente din
trei Evanghelii, și anume: Matei (10, 1-5), Luca (16, 1-13)
și Ioan (11, 38-66)2. Dovadă că acest colecționar a avut la
îndemână manuscrisul Tetraevanghelului este faptul că l-a
prelucrat personal și l-a publicat mai târziu sub numele său3.
Importanța istorică și culturală religioasă a Tetraevan-
ghelului lui Coresi se poate vedea din republicarea lui cu text
latin, de cercetători specialiști și competenți4.
Totuși, la biblioteca manuscriselor Academiei Române,
avem câteva texte după Evanghelia lui Ioan, în manuscrise
eminesciene5. Pentru vremea sa, Mihai Eminescu cunoștea
foarte bine Noul Testament, tipărit în limba română, la
Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, cu binecuvântarea mitro-
politului Simeon Ștefan, care alesese cuvintele românești pe
care le pot înțelege românii de pretutindeni6. De asemenea,
cunoștea întreaga Biblie, tipărită în anul 1688, la București,
cu sprijinul domnitorului Țării Românești, Șerban Vodă
Cantacuzino, și cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie,
cu aceeași grijă de a putea fi înțeleasă de românii din
orice țară: „căci toți românii dintr-o fântână cură”7. Mihai
2
Moses Gaster, Crestomație română, vol. I, București, 1891.
3
Tetraevanghelul Diaconului Coresi, prelucrat de M. Gaster, Imprime
riile Statului, București, 1561.
4 Tetraevanghelul Diaconului Coresi, reimprimat după ediția din 1560-
1561 de † Gherasim Timuș Piteșteanul, cu o prefață de Constantin
Erbiceanu, 1889.
5
Mihai Eminescu, Manuscrisul bibliotecii Academiei R.S.R. 2260,
ff. 45-46.
6
Ioan Lupaș, Istoria Bisericii Române, București, 51935, p. 62.
7
Biblia de la București, 1688, p. 78.
111
M ihai E minescu
Eminescu cunoștea prea bine cuprinsul cărților din Vechiul

Testament, din Biblia românească. Din cartea Facerea, ne-a
lăsat cunoscutul său manuscris despre creație, intitulat
Genaia.
Încă de la vârsta adolescenței, pe când trecea prin Blaj,
în anul 1866, Mihai Eminescu era preocupat de probleme
metafizice, punându-și întrebări mari:
„Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?”.
În Scrisoarea întâi8 avea să ne înfățișeze, în versuri

sublime, marele eveniment al creației universului, cum
nimeni altul nu ar fi putut să sintetizeze în câteva rânduri
acest adevăr universal:
„La-nceput, pe când ființa nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu se ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși, odihnea cel nepătruns. [...]
Dar deodat-un punct se mișcă... Cel întâiu și singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!”.
Publicarea Sfintei Scripturi, a tălmăcirilor ei în limba

română, precum și răspândirea ei în toate ținuturile locuite
de români îl incitau pe Eminescu. De aceea venera memoria
înaintașilor săi, poeți și scriitori, care folosiseră în operele
8
M. Eminescu, „Scrisoarea întâia”, în: Convorbiri Literare, XIV (1881),
p. 405.
112
lor din Luminile Sfintei Scripturi. În poezia Epigonii, a doua

poezie pe care o trimitea, ca student de la Viena, spre a fi
publicată în Convorbiri literare, în anul 1870, se exprima gla-
sul unei conștiințe românești și creștinești, curate și lumi-
nate, a unui suflet luminat prin luminile cărților divine:
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine,
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele.
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu isvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări”.
În marele său entuziasm, de a vedea în Scripturile române

acele „izvoare ale gândirii”, Mihai Eminescu a înfățișat, în cele
19 strofe ale Epigonilor9, nu numai numele marilor scriitori
și poeți români din trecut, dar și însușirile lor sufletești, ce îi
făceau mari în operele lor, nu numai „cu o limbă ca un fagure
de miere”, „cu gură de aur, ca un Cichindeal din Ardeal”, dar și
cu pasiuni pentru Sfânta Scriptură, ca la Heliade Rădulescu,
„delta biblicelor sfinte”, autorul Biblicilor10, și traducătorul
Bibliei cu text latin la Paris; sentiment religios puternic și sin-
cer, ca la Grigore Alexandrescu, autorul celebrei Rugăciuni,
cu „Sfânta candelă a operărei”, sentiment național, ca la
Andrei Mureșanu de la Brașov, „preot deșteptării noastre,
semnelor vremii profet”, frumusețea artistică a versurilor
9
M. Eminescu, „Epigonii”, în: Convorbiri Literare, IV (1870), 12, p. 185.
10
Ion Heliade-Rădulescu, Biblicele sau Notițe istorice filosofice re-
ligioase și politice asupra Bibliei, Biblioteca Academiei Române, II
(1858), 101.695.
113
M ihai E minescu
lui Vasile Alecsandri, ce străbate secole, ca într-o „minune

luminoasă”.
Cugetând despre înaintași, care erau însuflețiți de „gân-
duri sânte”, ce „convorbeau cu idealuri”, având rostirea „sântă
și frumoasă”, căci „de minți era gândită” și „din inimi era
scoasă”, sufletul lor fiind „un înger” și inima lor „o liră”, „can-
delă de aur”, epigonii se întreabă „Ce este cugetarea sacră?”,
spre a răspunde singuri: „Dumnezeul nostru o umbră”, „noi
nu credem în nimic”. Această înaltă evocare a marelui nos-
tru Eminescu a generațiilor trecute și crescute sub bineface-
rile sufletești ale luminilor Sfintei Scripturi vine să ilustreze
în chipul cel mai artistic, dar și foarte convingător, toate
afirmațiile scrise de Sf. Ierarh Andrei Șaguna despre binefa-
cerile traducerilor și tipăririlor Sfintei Scripturi.
Deși a trecut peste un veac de la publicarea poeziei lui
Eminescu, declamarea acestei opere eminesciene în vremea
noastră este tot atât de impresionantă ca în anul când s-a
publicat pentru prima oară (1870).
Aceeași prețuire și cinstire, până la venerație, a acor-
dat marele nostru Eminescu și memoriei marilor noștri
ierarhi ai Bisericii, care au publicat în limba română expli-
carea Evangheliei și a cărților Sfintei Scripturi pentru po-
porul român de pretutindeni. Mihai Eminescu avea să publice
cele mai alese aprecieri și omagii pentru Cartea românească
de învățătură, tipărită la Iași, în anul 1643, de marele mitro-
polit al Moldovei, care cu zel pastoral și părintesc explica
dumnezeieștile învățături ale Evangheliei pe înțelesul poporu-
lui în cuvinte înțelese de românii de pretutindeni. La aceasta
era îndreptățit pentru tipărirea, retipărirea și răspândirea
acestei opere, sub denumirea de Cazania lui Varlaam, nu
114
numai în Moldova, ci în toate ținuturile românești din Ardeal,

Maramureș și Țara Românească. În fața acestui adevăr isto-
ric, Mihai Eminescu avea să scrie în presa românească: „În
persoana lui Varlaam mitropolitul, Biserica a făcut ca Duhul
Sfânt să vorbească în graiul de miere al coborâtorilor armi-
ilor romane, Sfânta Scriptură și preceptele blândului naza-
rinean”. De aceea a afirmat că „Biserica noastră este Maica
Neamului Românesc”11. După cum, tot în presa românească,
Mihai Eminescu avea să repete același adevăr:
„Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, Maica spi-

rituală a Neamului Românesc, care a născut unitatea
limbii și unitatea etnică a poporului, ea care domnește
dincolo de granițele noastre și este azil de mântuire
națională a Țării și unde Românul nu are Stat”12.
Aceste exprimări eminesciene confirmau, de fapt, adevă-

ruri istorice, bine documentate, nu numai de istoria Bisericii
Ortodoxe Române, dar și de însăși istoria românilor.
Sufletul mare al lui Eminescu, având o temeinică credință
în existența lui Dumnezeu și în creația divină a universu-
lui și a omului, dar și în dumnezeiasca inspirație a cărților
Sfintei Scripturi, ca o binefăcătoare a sufletului omenesc,
iubea Biserica strămoșească până la venerație, relevându-i
toate meritele în trecutul istoric al poporului român, pre-
cum am putut vedea. Pe această temelie a convingerilor sale
11
M. Eminescu, „România și Austro-Ungaria”, în: Curierul, Iași, 1876;
I. CreŢu, Mihai Eminescu. Viața politică, vol. II, București, 1941, p. 176.
12
M. Eminescu, „Instituțiile țării, în lumina lor istorică”, în: Timpul,
22 martie 1882; I. CreŢu, Mihai Eminescu, p. 429.
115
M ihai E minescu
religioase, marele Eminescu avea să-și ridice adorația sa pe

dumnezeiasca Evanghelie, cu viața, învățăturile și minunile
Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Îi cunoștea bine
cuprinsul, o iubea din convingere și îi cânta în versurile cele
mai alese momentele mari din viața și învățăturile Domnului
Iisus, blândul nazarinean. Lumina Evangheliei lui Iisus era
apreciată ca lumina venită de sus, de la Dumnezeu, pentru
om și omenire.
Evanghelia, după Mihai Eminescu, este cartea care de
mii de ani crește omenirea în luminile divine, precum afirma
în presa românească:
„Iată două mii de ani aproape, de când ea a ridicat

popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubi-
rii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului
lui Dumnezeu este cartea după care se crește omenirea.
Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile
stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao Tse, deși
asemănătoare cu învățăturile creștinismului, nu au avut
atâta influență, nu au ridicat atâta pe om ca Evanghelia,
această simplă și populară biografie a blândului naza-
rinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari
dureri morale și fizice, și nu pentru El, ci pentru binele și
mântuirea altora”13.
Nu se putea un omagiu mai mare adus Evangheliei,

decât această mărturisire a lui Eminescu, publicată în presa
românească. Pe această temelie a convingerilor sale, avea să
M. Eminescu, „Învierea”, în: Timpul, 12 aprilie 1881; I. CreŢu, Mihai

13
Eminescu. Viața politică.
116
înfățișeze momentele mari ale Evangheliei, în neîntrecuta sa

formă artistică. O altă latură fundamentală a convingerilor
lui Eminescu era fenomenul psihologic, că sufletul omenesc
reflectă lumina pe care o primește din lumina de sus:
„Sufletul omului este ca un val, sufletul unei națiuni ca

un ocean. Când vântul cu aripi tulburi domnește asupra
mării și a valurilor ei, ea doarme monotonă și întune-
cată în fundul ei care murmură; pe când, dacă senina și
albastra împărăție a cerului înflorește lumina ca o floare
de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa ca un soare, iar
marea împrumută culoarea sa, seninul geniului său, și le
reflectă în visul său cel adânc și luciu”14.
Pe lângă această lumină de sus, înălțarea sufletului ome-

nesc are trebuință de a fi uns cu mirul harului lui Dumnezeu:
„O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu este în

stare să formeze din oceanul cugetărilor omenești o sin-
gură volbură gigantică, care să se înalțe din fundul abisu-
lui mării până sus în nourii gânditori din cerul luceafăru-
lui, ce se numește geniu”15.
Acestea erau premisele conștiinței marelui geniu Mihai

Eminescu, care avea să devină autorul Luceafărului divin:
„Lumină din lumină”, precum și al luceafărului – astru, care
avea să-l consacre marele geniu în literatura română.
14
M. Eminescu, Geniu pustiu, D. Murărașu (ed.), Ed. Scrisul Româ
nesc, Craiova, 1948, p. 140.
15
M. Eminescu, Geniu pustiu, p. 144.
117
M ihai E minescu
Cunoscător al istoriei religiilor, precum și al tuturor sis-

temelor filosofiei antice și moderne, Mihai Eminescu avea să
rămână credincios luminii Evangheliei. Dovada concretă ne-o
face în poemul: Memento mori (Panorama deșertăciunilor)16.
După ce trece cu privirea sa istorică aproape toate popoarele
lumii, începând de la egipteni și asiro-babilonieni, trece la
israelieni, cu ai lor regi David și Solomon, la greci, la romani
și daci, la etapa modernă a Apusului, cu căderea Bastiliei
și Napoleon, a ajuns la concluzia că totul este trecător și
deșertăciune în istoria lumii și viața este vis, când vezi cum
nasc și mor popoarele acestei lumi. Singură, „apa cea vie”,
acea „aghiasmă”, ne poate da nemurirea și veșnicia:
„Din aghiasma din lacul, ce te-nchină nemurirei,

E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei,
Dar o picătură numai. Decât altele ce mor,
Ele țin mai mult. Umane, vor pieri și ele toate.
În zadar le scrii în piatră și le crezi eternizate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător”.
„Apa cea vie și nemuritoare” sau „aghiasma”, din care cel

ce va bea nu va înseta niciodată, este învățătura dumneze-
iască a Evangheliei, precum a rostit Domnul Hristos în mod
figurat către femeia samarineancă: „Cel ce va bea din apa pe
care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care
i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă curgătoare
spre viața veșnică” (Ioan 4, 14). Evanghelia, care cuprinde
învățătura cea veșnică, dacă este ascultată și urmată în viață,
16
M. Eminescu, Opere, Perpessicius (ed.), vol. IV, București, 1952.
118
duce la nemurire, precum a învățat Domnul Hristos: „Cel ce

ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, are viață
veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în
viață” (Ioan 5, 24). Toate aceste învățături ale Evangheliei erau
bine cunoscute de Eminescu, când folosește cuvintele: „Este
un lac de apă vie, cine bea din el nu moare”. Deci Evanghelia
singură aduce veșnicia și nemurirea, față de cetățile trecă-
toare și de popoarele acestei lumi.
Cu asemenea convingeri, marele nostru geniu român,
Mihai Eminescu, vedea în Domnul Iisus Hristos și în eve-
nimentele mari ale Evangheliei lumina cea adevărată pen-
tru om, omenire și poporul nostru român. Astfel, Nașterea
Domnului, istorisită de Sfinții Evangheliști, era înfățișată de
Eminescu ca o coborâre a adevărului luminos între oameni
pe pământ. Adevărul luminos din ceruri s-a coborât într-
o peșteră întunecoasă. Numai lumina puternică a stelei
cerului arăta oamenilor locul unde se află lumina cea ade-
vărată, lumina cea dumnezeiască într-un prunc plăpând
și nevinovat. S-ar părea o inspirație profetică a geniului
lui Eminescu, dar pe bază științifică, când a scris poezia
La steaua.
„La steaua care-a răsărit

E o cale atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne ajungă”.
Domnul Iisus era o nouă stea plină de lumină, cu lumina

mai puternică decât a aștrilor, pe care-i crease pe bolta
cerească. Așa se explică ultimele versuri cu care-și termină
119
M ihai E minescu
poezia Dumnezeu și om, în care scria nemuritoarele cuvinte:

„Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...”, adică exact
menirea viitoare a Evangheliei.
Cu prilejul călătoriei magilor către Betleem, un mag
bătrân îi aduna și le spunea celorlalți că „un nou gând se
naște în oameni” și „o stea strălucitoare arde în cer, arătând
calea la a evului minune”. După cum aceeași convingere o
exprima în poezia sa: „în caravană după steaua plutitoare”,
implorând: „Răsări o stea de fală, luminând și cerul”. Toate
aceste idei sunt cuprinse în poezia, Dumnezeu și om, din
care redăm o strofă caracteristică:
„În tavernă?...-n umilință s-a născut dar adevărul?

Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...”.
Ca Dumnezeu și om trebuie văzut și în icoana Nașterii

Domnului pruncul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lângă Maica
sa, Sfânta Fecioară Maria. Chipul Domnului Iisus trebuie
privit cu evlavia credinței pentru dumnezeirea Sa, spunea
Eminescu, cu adorare, iar nu cu privirea admirației pentru
arta cu care este pictat și pentru materialul scump și stră-
lucitor cu care este executată icoana, precum se manifestă
noua generație a urmașilor bătrânilor de altă dată. Aceste
mărturisiri le făcea Eminescu în poezia Christ, care avea să
fie o variantă la cea precedentă Dumnezeu și om. Redăm
câteva strofe din poezia Christ, din care se poate vedea ceea
ce dorea Eminescu de la bunul și adevăratul creștin, care
trebuie să-și păstreze credința. Admirația artei nu trebuie
120
să împiedice adorația credinței. În Domnul Hristos trebuie

văzut nu numai Omul, ci Dumnezeu-Omul.
„Am luat cartea cea vechită cu păreții afumați

Am deschis unele pagini cu-a lor litere bătrâne
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine
Triste ca aerul bolnav de sub murii cufundați.
Dar pe pagina din urmă în trăsuri groase și reci

Te-am văzut mișcând în paie fața mică și urâtă
Tu Christos în hieroglife stai cu fruntea amărâtă
Tu Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci.
Era timpul aice. Doamne, când gravura grosolană

Ajuta numai al minții sbor de foc cutezător,
Pe când mâna-ncă copilă pe ochiul cel arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.
Azi artistul te concepe ca pe-un rege’n tronul tău

Dară inima-i pustia mâna fină n-o urmează
De a veacului suflare inima lui este trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om... nu Dumnezeu.
Paiul criptei azi e d’aur, ești scăldat în mir ș’oleu

Mama ta e o regină, nu femeia cea săracă,
Azi fontasa-i bogată, dar credința este seacă,
Căci în ochii ironiei tu ești om... nu Dumnezeu.
Azi ești frasă strălucită, azi ești masca cea regală,

Eri ai fost credință simplă, însă sinceră, adâncă
Azi în marmoră te scrie, ori pe pânză te exală”.
121
M ihai E minescu
Pentru Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, prin

care s-a întrupat Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
marele nostru Eminescu exprima în versuri nemuritoare
sentimentul său religios de supravenerare, până la înălțimea
celor mai curate și vibrante rugăciuni. Cunoștea prea bine
menirea divină a Sfintei Fecioare Maria, prezisă de proro-
cii, din istorisirile Sfinților Evangheliști, privitoare la Buna
Vestire (Luca 1, 26-39), precum și la Nașterea Domnului
(Matei 1, 18-24; Luca 2, 1-20), ca și întreaga Sa viață, descrisă
în Evanghelie. Lumina dumnezeirii Domnului Iisus Hristos
o privea resfrângându-se asupra Sfintei Fecioare Maria,
pentru a o înfățișa ca pe un Luceafăr între Dumnezeu și
om, precum și purtătoare a rugăciunilor creștinului către
Dumnezeu. Acestea erau convingerile lui Eminescu, când,
în formă lirică, cu evlavie își îndrepta rugăciunile către
Maica Domnului:
„Rugămu-ne-ndurărilor,
Din valul ce ne bântuie,
Înalță-ne, ne mântuie,
Privirea adorată,
Asupra-ne coboară,
Marie!”.
„Rugămu-ne-ndurărilor
Ascultă-a noastră plângeri,
122

Din neguri se arată,
Marie!”.
Se poate vedea cum în adorarea sa pentru Sfânta

Fecioară Maria, Maica Domnului, marele geniu român
vedea nu numai o Maică preacurată și pururea Fecioară, ci
și un „Luceafăr al mărilor”, cu „lumină dulce clară”, „lumină
lină”, ce ne „luminează în noaptea gândurilor noastre” și
care „ne înalță, ne mântuie” din „valul ce ne bântuie”. Prin
această lucrare luminoasă asupra sufletelor noastre, Maica
Domnului ne poate reda și întări credința, după cum și
deplina noastră sănătate. În alte versuri, Eminescu vedea în
Maica Domnului „limanul sărmanilor”, „balsamul răniților”.
Pasionat de folclorul românesc, ca acela ce iubea dati-
nile strămoșești populare, Mihai Eminescu s-a încadrat
în Societatea Orientul, alături de câțiva tineri, care culti-
vau folclorul. El însuși se însărcinase cu adunarea de poe-
zie populară din Moldova, preocupare cu urmări prețioase
pentru toată activitatea sa poetică de mai târziu. El însuși
se socotea desprins din popor, precum singur mărturisea
în proza scrierilor sale: „Dumnezeul geniului meu m-a sor-
bit din popor, precum soarele soarbe un nour de aur din
mare”17. În această atmosferă folclorică, Eminescu a cules
17
D. Murărașu, Istoria literaturii române, Ed. Cartea Românească,
123
M ihai E minescu
și ne-a lăsat o Colindă18, cu „Dumnezeu mititel, mititel și

înfășețel”, și Colinde, colinde, în care, „de dragul Mariei,
și-a Mântuitorului, lucește o stea călătorului”19. Într-o vari-
antă a colindelor se menționează și aprinderea luminilor la
sosirea colindătorilor, căci la Nașterea Domnului „a răsărit
lumii, lumina cunoștinței”, prin Domnul Hristos, „Soarele
dreptății”, venit prin „răsăritul cel de sus”.
Mihai Eminescu, în cadrul temei sale Dumnezeu și om,
după ce a terminat poezia Christ, a continuat cu înfățișarea în
câteva strofe a pătimirilor și suferințelor Domnului Hristos
pentru mântuirea noastră. Cele două strofe se află în josul
paginii, în spațiul rămas liber după transcrierea lui Christ, în
anul 1872:
„Asta-i tot Iisuse dulce – pus pe Cruce pentru lume?

Asta-i tot frunte de rege, cu cununa cea de spini?
Eri ai fost steaua de aur – a-mpăraților creștini
Azi în gura lor profană nu mai ești decât un nume.
O? Zdrobită e coroana care secoli o măriră

Trebue-n purpură și aur, Tu Christoase să Te-mbraci
Dacă vrei mulțimei grele s-o domnești sau ca să-i placi
Azi numai-ntr-a artei lucruri nu te-adoră ci Te-admiră”20.
Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu, avea să se înfățișeze în fața tuturor, prin cea mai
18
M. Eminescu, „Colindă”, în Manuscrisul Academiei Române 2260, f. 141.
19
M. Eminescu, „Colinde, colinde”, în Manuscrisul Academiei Române
2276.
20
M. Eminescu, „Christ”, în Manuscrisul Academiei Române 2250, f. 29.
124
mare minune care pecetluiește dumnezeirea creștinismului,

Învierea Sa, a treia zi din mormânt. Adevărul acesta dumne-
zeiesc a fost mărturisit și istorisit de Evanghelie, prin Sfinții
Evangheliști Matei (28, 1-20), Marcu (16, 1-18), Luca (24,
1-49) și Ioan (20, 1-31; 21, 1-25).
Mihai Eminescu, care cunoștea tot cuprinsul Evangheliei,
ca și al celorlalte cărți ale Noului Testament, nu numai că
împărtășea cu profundă credință cele istorisite de Sfinții
Evangheliști și Apostoli, marele eveniment istoric al Învierii
Domnului, dar în anul 1878 ne înfățișa în strălucita sa poe-
zie Învierea desfășurarea pe etape a sărbătoririi împărătești,
cu desfășurarea cultului divin al Sfintei Învieri în Biserica
noastră strămoșească, pentru ca în presa românească s-o
ofere publicului românesc prin foiletoanele de ziar Paștele
(1878) și Învierea (1881), în care avea să-și desfășoare ideile
așternute în proză, lângă variantele poeziei Învierea.
Poezia Învierea21, care conține adevărate perle, Emi-
nescu o începe cu înfățișarea atmosferei creștinești de la
miezul nopții, când „un singur glas îngână cuvintele de
miere închise în tratajul străvechii Evanghelii”22, după care
preotul slujitor și predicator cu lumina aprinsă, „cu un muc”,
„moșneagul cu barba albă ca zăpada, din cărți cu file unse,
norodul îl învață”23, iar „o muzică adâncă și plină de blândețe,
pătrunde tânguioasă puternicele bolți”24. Lumina Sfintei
Învieri se revarsă cu putere în toată Biserica, cu candele și
21
M. Eminescu, „Învierea (1878)”, în Manuscrisele Academie Române
A. 2254, f. 99; B. 2259, ff. 331-332; C. 2261, ff. 77-79.
22
M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa I, p. 358.
23
M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa II, p. 358.
24
M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa III, p. 358.
125
M ihai E minescu
cu lumini aprinse și în mâinile credincioșilor, „douăspre-

zece păsuri ... răsună ... miez de noapte ... deodată-n negre
ziduri lumina dă năvală”25. Lumina Sfintei Învieri se revarsă
și alungă tot întunericul necredinței și al tuturor îndoieli-
lor când toată suflarea creștinească din Biserică, în frunte
cu preoții slujitori, cântă solemn și cu creștinească bucurie:
„Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând
și celor din morminte viață dăruindu-le!”. Strălucirea lumi-
noasă a marelui geniu român Mihai Eminescu se revarsă
cu putere prin vibrația propriei sale credințe creștine, când
încheie cu aceste versuri nemuritoare:
„Un clopot de glasuri vui de bucurie...

Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie.
Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție, Unuia,
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morți,

Cu cetele sfinte,
Lumină ducând-o
Celor din morminte!”26.
25
M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofa V, p. 358.
26
M. Eminescu, „Învierea (1878)”, strofele VI-VIII, pp. 358-359.
126
Eminescu dorea ca Sfânta Înviere a Domnului, teme-

lia divină a creștinismului, să nu rămână numai în versurile
meritate, în duioasele și în mângâietoarele cântări creștinești
din Biserică, ori numai în salutul creștinesc al credincioșilor,
în perioada Săptămânii Luminate, ci să pătrundă adânc în
inimile creștinilor, cu iubirea aproapelui, a păcii și a bună-
voirii oamenilor unul față de altul, a deplinei renașteri
sufletești a creștinului. Adevărul acesta al luminării sufletu-
lui prin lumina Sfintei Învieri era subliniat și argumentat de
marele Eminescu în presa românească, prin foiletonul zia-
rului Timpul, intitulat „Paștele”. Astfel, începând cu cântă-
rile creștinești ale Bisericii la suferințele, moartea și învierea
blândului nazarinean, răspunde la întrebările puse de David
Strauss, scriitorul vieții lui Iisus, înfățișând îndrumările
morale creștine sociale date de Sf. Ierarh Calist, patriarhul
Constantinopolului, afirmând:
„Învierea Domnului trebuie să aducă renașterea

vieții, spre a nu rămâne creștinul în întunericul hao-
tic, în care rămăsese Faust, al filosofului Goethe, care
auzea solia, dar îi lipsea credința într-însa. Mulți sunt
chemați, după sfaturile patriarhului Calist, dar puțini
sunt creștinii, care le urmează în comunitatea creștină.
Datina strămoșească a Sfintei Învieri are chema-
rea de a se bucura cei buni în Ziua Învierii, când ne
luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și
zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți
pentru Înviere, strigând cu toți «Hristos a înviat!»”27.
27
M. Eminescu, „Paștele”, în: Timpul, 16 aprilie 1878.
127
M ihai E minescu
Ideea aceasta a iubirii dintre oameni, în sinceritate

creștinească și cu profunde repercusiuni social-umane, îi
era atât de scumpă lui Eminescu, încât a consemnat-o în
manuscrisul din 1878, precum s-a putut identifica și publica
între postumele sale:
„Tiranul, ce mână la moarte sute de mii fără niciun

scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezește
patimile cele mai negre și mai urâcioase ale mulțimii,
sunt adesea mai credincioși decât Faust; poate că după
orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei și șoptesc
cuvintele lui Calist, cerând iertare de la lesne-iertătorul
Dumnezeu. Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa
cum este demult: și de nu va sosi niciodată acea zi, din
care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii
de oameni, totuși este bine să se creadă la sosirea ei,
pentru ca să se bucure cei buni în Ziua Învierii, când
ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul
și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți
pentru înviere, strigând cu toții: «Christos a înviat!»”.
Ideea fundamentală din aceste texte avea să fie izvorul

fundamental al foiletonului menționat. Evanghelia, cu textul
după Sf. Evanghelist Ioan, ce se citește în noaptea Sfintei
Învieri, la Sfânta Liturghie, a fost aceea care l-a impresio-
nat cel mai mult pe Eminescu, nu numai prin întărirea
credinței sale, dar înălțându-i inspirația cu idei mari către
opere nemuritoare, ce i-au consacrat marele său geniu.
Avea deplină dreptate să aprecieze cuprinsul Evangheliei
după Ioan, fiindcă niciun alt evanghelist nu se ridicase cu
128
inspirația scrierii Evangheliei la înălțimea luminii divine ca

acest Evanghelist.
Sunt caracteristice textele din Evanghelia după Ioan,
în care Apostolul Domnului stăruie asupra lumii divine:
„Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot
omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). „Întru El era viață și viața
era lumina oamenilor. Și lumina în întuneric luminează și
întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). „Lumina a venit în
lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina,
căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19). Însuși Domnul Iisus
Hristos a vorbit deschis, în auzul tuturor: „Eu sunt Lumina
lumii, cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci
va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). „Atât cât sunt în lume,
Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5). „Eu, Lumină am venit în
lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric”
(Ioan 12, 46). Deci „Cuvântul” sau „Logosul divin” se conto-
pesc în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum mărturisim
și în Simbolul de credință ortodoxă28. Întreaga Dumnezeire
este „Lumină”, căci „Lumină este Tatăl”, „Lumină este Fiul” și
„Lumină este Sfântul Duh”29.
Mihai Eminescu vedea în Evanghelie revelația dumneze-
iască scrisă de Sfinții Evangheliști, pe calea inspirației divine,
căci au fost și martorii oculari la minunile și învățăturile
Domnului Iisus Hristos. De aceea, precum am văzut din
articolul său de fond, combătând ideile lui David Strauss
(1808-1874), care, în lucrarea Viața lui Iisus, consideră
28
M. Eminescu, „Învierea”, în: Timpul, 12 aprilie 1881.
29
Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea a cincea despre Dumnezeu,
cap. 3.
129
M ihai E minescu
istorisirea evanghelică un veritabil mit30, relevă dumnezeirea

creștinismului față de budism, față de filosofia chineză a lui
Lao Tse, precum și față de sistemele filosofice ale stoicilor31.
Mihai Eminescu studiase la Viena și religiile Orientului,
având cunoștință despre Confucius, Zoroastru și Buddha32.
În studiile sale la Berlin, Mihai Eminescu, pe lângă
cunoștințele pe care le primea din istoria religiilor despre
Brahma33 și cosmogonia indienilor34, studiase, pe lângă Kant
și Schopenhauer, pe Goethe, Schiller, Shakespeare, Byron,
Heine, Locke, Lamarque și alți filosofi35. La Berlin începuse
traducerea operei filosofice a lui Kant, Critica rațiunii pure36.
Profesorul universitar, Titu Maiorescu, care îl susținea la
studii, îl invită pe Eminescu să ocupe o catedră de filosofie la
Universitatea din Iași, la care Eminescu răspunde că încă nu
și-a terminat toate studiile.
Filosofia kantiană a avut o puternică influență asupra
cugetării lui Mihai Eminescu, precum singur o mărturisește
într-un manuscris:
„Da! Orice cugetare generoasă, orice descoperire

mare purcede de la inimă și apelează la inimă. Este
ciudat când cineva a pătruns pe Kant, când este pus
30
M. Eminescu, „Paștele”, în: Timpul, 16 aprilie 1878; I. CreŢu, Mihai
Eminescu.
31
M. Eminescu, „Învierea”; I. CreŢu, Mihai Eminescu.
32
Vasile Gherasim, „Eminescu la Viena”, în: Junimea literară, 10-11/
1923.
33
M. Eminescu, Manuscrisul Academiei Române 2257, f. 45.
34
M. Eminescu, Manuscrisul Academiei Române 2276, f. 18.
35
I. CreŢu, Mihai Eminescu, pp. 134-135.
36
Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, Studii, București, 1910, p. 35.
130
pe același punct de vedere, atât de înstrăinat acestei

lumi și voințelor ei efemere, mintea nu mai este decât
o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi noi,
pătrunzând în inimă. Capul unui om de talent este ca o
sală iluminată, cu pereții de oglinzi”37.
Fenomenul acesta psihologic, desprins din filosofia

kantiană, era însușit și trăit sufletește în operele sale de
Eminescu, care tot de la filosoful Kant învățase că omul,
plecând de la idealitatea timpului și spațiului, își poate clădi
o viață imaginară în alt cadru al existenței, în altă epocă,
și să-și realizeze astfel dorul de libertate38. La aceste con-
vingeri filosofice ulterioare, merită să reamintim ideile lui
Eminescu, exprimate în opera Geniu pustiu, pe când se afla
la studii în Viena: „că o singură frunte, unsă cu mirul lui
Dumnezeu, poate să se urce în cugetare până sus, în nourii
gânditori din cerul luceafărului, ce se numește geniu”39.
Avea toată îndreptățirea marele nostru Eminescu să
poposească la cel mai important capitol al Evangheliei, să-l
transcrie și să elaboreze din el cea mai fermecătoare poezie.
Este vorba despre primul capitol al Evangheliei după Ioan, ale
cărei prime versete se citesc solemn în noaptea Sfintei Învieri,
la Sfântă Liturghie: „La început era Cuvântul și Cuvântul
era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1-5).
Întregul text al Evangheliei după Ioan, ce se citește în noaptea
Sfintei Învieri, apreciat ca o comoară dumnezeiască, a fost
37
M. Eminescu, Manuscrisul Academiei Române 2287, f. 15; I. CreŢu,
Mihai Eminescu, pp. 137-138.
38
D. Murărașu, Istoria literaturii române, p. 227.
39
M. Eminescu, Geniu pustiu, p. 144.
131
M ihai E minescu
consacrat de Mihai Eminescu ca tezaur divin, într-un manus-

cris special, păstrat la Biblioteca Academiei Române:
„Santa Evangelie quea dela Ioanu. La început era

Cuvântul și Cuvântul era Domnne Dieu și Domnne
Dieu era Cuvântul, Aquesta era la început la Domnne
Dieu. Tote pre în într-Ensul se au făcut și fără Ensului
nimic nu se-au făcutu. Întru de-Ensulu Vieutia și
Vieutia era Lumina Omenilor. Și lumina întru întuneri-
cul luminează și întunericul pre d’Ensa nu au cuprins.
Fost-au homu trimisu de la Domnii Dieu”40.
Textul acesta a fost copiat personal, de pe originalul

eminescian, de la secția manuscriselor la Academie, întru-
cât nu este publicat în postume. Adică exact textul celor
cinci versete, din primul capitol al Evangheliei după Ioan,
menționate mai sus. Dar ceea ce este important și foarte
interesant este realitatea că deasupra acestui text manus-
cris stau scrise și subliniate tot de Eminescu două cuvinte:
„Legenda Luceafărului”41. Aceste două cuvinte transmit,
precum vom vedea, enorm de mult.
Pe temeiul convingerilor, exprimate asupra puterii
luminătoare a Evangheliei lui Iisus, precum și a reflectă-
rii puternice a luminii pe care o primește sufletul ome-
nesc din lumina de sus, Eminescu avea să scrie o vibrantă
și pioasă mărturisire în versuri: „Lumină din lumină”. Era
reflexia asupra propriului său suflet a luminii Logosului
40
M. Eminescu, Manuscrisul 2260, ff. 45-46.
41
M. Eminescu, Manuscrisul 2260, f. 44.
132
divin, cu cele scrise de Sf. Evanghelist Ioan și așternute în

menționatul său manuscris. S-ar putea numi „Luceafărul
Luminii”, după însuși textul refren la toate strofele poeziei.
Dacă Maica Domnului a putut fi venerată de Eminescu ca
„Luceafăr al mărilor”, cum de n-ar putea fi adorat Domnul
Iisus ca „Luceafăr al Luminii”, „Luceafăr divin”?
Spre a nu părea subiectivi în argumentarea noastră
vom folosi numai textele manuscriselor eminesciene și vom
urmări cu toată atenția pe texte firul călăuzitor al mare-
lui geniu român, de la Lumina logosului divin, la lumina
Luceafărului astru, văzut pe cer, spre a-l privi în convorbire
cu o ființă umană de pe pământ și va ajunge la concluzia
că geniul, chiar pe pământ, este nemuritor. Să-l lăsăm pe
marele nostru Eminescu să ne expună mai întâi în varianta
sa la opera cea mare Luceafărul, cum a privit „Luceafărul
divin” prin „Lumină din Lumină”42:
„Cum vei putea să fi supus,

Să ispășești o vină,
Nerăsărit și neapus
Lumină din Lumină!
Cum ai putea să fi supus

Să porți a vieții vină,
Făr de apus și răsărit
Lumină din lumină!
42
M. Eminescu, Opere, t. II, București, 1943, p. 450.
133
M ihai E minescu
Tu nu poți fi închipuit
Din lacrămi și din tină,
Făr de asfințire răsărit
Lumină din lumină!
Tu nu poți fi închipuit
Din lacrămi și din tină,
Căci din adânc ai răsărit
Lumină din lumină!”.
Acesta este „Luceafărul divin”, „Lumină din Lumină”,

„Logosul divin”, „Care din Tatăl s-a născut mai înainte de
toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de este de o ființă
cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”43.
„Logosul divin nu are de ispășit o vină” și „nu poartă
a vieții vină”, fiind „Lumină din Lumină”. Iată confesiunea
tradițională a marelui Eminescu, pe care a desprins-o din
meditarea pioasă creștinească a textului său manuscris,
după Evanghelia lui Ioan, deasupra căruia a scris celebrele
cuvinte: „Legenda Luceafărului”. Așa precum a citit și a scris,
așa a și cugetat: „Cuvântul era Lumina cea adevărată, Care
venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9).
Dar de pe planul metafizic al Creatorului, expus în
Evanghelie, Eminescu a coborât pe planul celor create, în
lumea fizică a universului văzut, și totuși, spre a se ridica
către cerul luceafărului, către geniu, clădindu-și o viață ima-
ginară în alt cadru al existenței, în însuși astrul luminos –
43
Simbolul de credință, art. 2.
134
Hyperion. Luceafărul luminos și cu raze scânteietoare în

mod figurat era însuși geniul luminos al lui Eminescu, pre-
cum singur se plasase și avea să ne dezvăluie acest adevăr
mai târziu.
În alternanță cu Luceafărul divin, Luceafărul astru
Hyperion își are apusul și răsăritul său, iar razele sale lumi-
noase pot fi privite de omul de pe pământ. Geniul uman nu
se poate confunda cu Logosul divin, dar în mod alegoric se
poate compara cu Hyperion, Luceafărul de pe cer. Deci, este
vorba de astrul de pe cer, privit în mod izolat, Luceafărul:
„Căci tu în raza mea rămâi

Oriunde ai apune.
Căci tu Hyperion rămâi

Cum ochiul meu-n’apune.
Căci tu Hyperion răni îi

Ori unde ai apune.
Căci tu Hyperion rămâi

Și nu mai poți apune”44.
Acest Hyperion, Luceafărul astral, strălucitor și lumi-

nos, care izolat pe bolta cerească își îndeplinește misiunea
de a lumina pământul, după legile puse de Creator, privește
și vede multe dintre realitățile vieții oamenilor muritori pe
pământ. El știe multe și poate spune multe în mod figurat. În
44
M. Eminescu, Opere, t. II, p. 451.
135
M ihai E minescu
opera Sărmanul Dionis, Eminescu afirma că poeții și filosofii

unei națiuni luminate pot să comunice în cântec și în cuget
înălțimile cerului către națiunile lor:
„Când națiunea este în întuneric ea doarme în adâncu-

rile geniului său și a puterilor sale neștiute și tac, iar când
libertatea, civilizația plutesc asupră-i, oamenii superi-
ori se ridică spre a reflecta în frunțile lor și a le arunca
apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în
sânul mării întregi: se face o zi senină, se resfrânge în
adâncul ei cerul. Poeții și filosofii unei națiuni luminate
presupun în cântec și în cuget înălțimea cerului și le
comunică națiunilor respective”.
Aceste convingeri ale lui Eminescu erau preludiul

măreței și vastei sale opere Luceafărul, la care a lucrat
meditativ timp de zece ani (1872-1882). Deci, lumina
Luceafărului divin se transpune, motivat, în lumina Lucea-
fărului cosmic.
Față de cele două variante ale Luceafărului, cu „Lumină
din Lumină” și „Hyperion”, mai găsim în manuscrisele lui
Eminescu câte o strofă pentru fiecare, desigur ca un refren
comparativ, spre a se vedea că totuși rămâne o legătură
între Creator și cele create pe tema luminii.
„Cum ai putea să fii zidit

Din lacrimi și din vină
Când ești din veci nerăsărit
Lumină din Lumină!
136
Când tu Hyperion rămâi

De nu mai poți apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâiu
Să-ți dau înțelepciune!”45.
În măreața și neîntrecuta sa operă Luceafărul

(Hyperion), cu 98 de strofe și 395 de versuri, Eminescu avea
să încadreze în cuprinsul său și o poveste populară româ-
nească, ca sursă folclorică, tradusă din limba germană cu
titlul: Fata din grădina de aur. Asupra acestei îmbinări artis-
tice, între un astru și o tânără muritoare, însuși Eminescu
ne dă lămuriri: „Prin anul 1861, germanul Richard Kunisch
a publicat un volum intitulat București și Stambul, schițe
din Ungaria, România și Turcia46, în care se găsesc două
basme, cel dintâi intitulat Fata în grădina de aur”47. Aceste
două basme au fost traduse de Eminescu și puse în versuri,
eveniment care datează din vremea când se afla la Iași. Se
știe că Eminescu, care făcea parte din asociația folclorică
Orientul, iubea foarte mult literatura populară românească,
precum el însuși mărturisea într-un manuscris al său, în
care notase: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor,
cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”48.
Însuși Eminescu recunoaște folosirea basmului româ-
nesc Fata din grădina de aur în Luceafărul:
45
M. Eminescu, Opere, t. II, p. 449.
46
Richard Kunisch, Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn,
Rumanien und der Türkei, Berlin, 1861.
47
Dumitru Caracostea, Două basme necunoscute din izvoarele lui
Eminescu, București, 1926, p. 8.
48
137
M ihai E minescu
„În descrierea unui voiaj în țările române, germanul

Kunish povestește legenda Luceafărului. Aceasta este
povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă
geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de
simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu este
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El
nu are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că
soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta
geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”49.
Astfel, legenda Luceafărului cosmic s-a îmbinat cu

o legendă folclorică. Mihai Eminescu își înălțase cugetarea
către cerul Luceafărului pe alt plan al existenței, spre a
înfățișa astrul cu lumina strălucitoare, în care vedea în
mod alegoric geniul de pe pământ, nemuritor, prin faptul
că numele lui scapă de uitarea oamenilor, dar care nu poate
ferici pe cineva și nu este nici el fericit. Chiar dacă în opera
sa poetică intră și povestirea Fata din grădina de aur, tema
fundamentală a operei sale rămâne tot Luceafărul:
„Ce-ți pasă ție chip de lut,

Dac-oiu fi eu sau altul
Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece”.
49
D. Caracostea, Două basme necunoscute..., p. 6.
138
Revărsarea razelor de lumină ale Luceafărului, ace-

lui Hyperion cu răsărit și cu apus, „ce izvora lumina peste
a haosului văi, ca-n ziua cea dintâi”, precum și convorbirea
cu o ființă muritoare, pe fondul uman, încântată de lumina
sa, dând operei poetice a lui Eminescu o coloratură plină de
pitoresc, fac din Luceafărul cea mai frumoasă poezie din
literatura românească. Farmecul său este cu atât mai mare,
cu cât este desprins dintr-o povestire românească, sursă
curată a folclorului. Așa se și explică începutul acestei opere
strălucitoare, în forma povestirilor noastre românești, în
curățenia ei morală:
„A fost odată ca-n povești

A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești
O prea frumoasă fată.
Și era una la părinți

Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele”.
Luceafărul, ca astru creat de Dumnezeu și cu legi fixe în

lucrarea sa cerească, în dorința de a coborî pe pământ prin-
tre muritori, începuse a-și îndrepta privirile către Creator,
amintindu-și cum a venit pe cer spre a alunga întunericul:
„La început, pe când ființa nu era, nici neființă

Pe când total era lipsă de viață și voință,
139
M ihai E minescu
De-atunci negura eternă se desface în fâșii,

De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii”.
Rugăciunea Luceafărului către Părintele ceresc este deo-

sebit de impresionantă, fiind pătrunsă și însuflețită de însuși
geniul Eminescu, care a conceput-o și a scris-o:
„De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă desleagă.
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă.
O cere-mi, Doamne, orice preț,

Dar dă-mi o altă soartă,
Căci tu isvor ești de vieți
Și dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb

Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.
Din chaos, Doamne-am apărut...

Și m-aș întoarce-n chaos...
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos”.
Răspunsul Părintelui ceresc a fost mustrător și îndru-

mător pentru Luceafărul astral, ce vrea să devină om, să se
coboare pe pământ printre muritori și să se dezbrace de
140
nimbul nemuririi, să ajungă muritor, în loc să ceară cuvân-

tul cel dintâi, să-i dea înțelepciune. Luceafărul nu are pentru
cine să devină muritor, pe acest pământ rătăcitor, unde nu
știe ce-l așteaptă.
„Tu vrei un om să te socoți

Cu ei să te asemeni?
Dar piară oamenii cu toți,
Și ar naște iarăși oameni.
Și pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă”.
Și atunci Luceafărul dând ascultare poruncii divine, s-a

întors pe linia misiunii sale și și-a revărsat razele luminii sale
peste codrii, peste dealuri, „călăuzind singurătăți de născă-
toare valuri”.
În grandioasa și strălucitoarea operă Luceafărul, Mihai
Eminescu a reușit să condenseze în mod fermecător gându-
rile sale exprimate încă de pe când își făcea studiile la Viena,
cu ideile filosofice ulterioare și cultura sa generală. Inspirat
din Evanghelia după Ioan, al cărei text (Ioan 1, 1-9) ni l-a lăsat
în manuscris și deasupra căruia ne-a lăsat scris „Legenda
Luceafărului”, oferindu-ne schița pioasei meditații „Lumină
din lumină”, coborând pe planul existenței create, și-a înălțat
cugetarea sacră către cerul Luceafărului cosmic, ale cărui
raze de lumină se revarsă peste univers și peste omul muri-
tor. Drama sa sufletească, ca geniu între oameni pe pământ,
141
M ihai E minescu
unde se simte izolat prin superioritatea sa, a fost transpusă

alegoric pe poziția unui astru de pe cer. Dacă geniul care nu
cunoaște moartea și numele lui scapă de simpla uitare nu
poate ferici pe cineva și nici el să fie fericit, are soarta geniu-
lui pe pământ.
Reiese ideea fundamentală a înfrățirii sorții geniului pe
pământ cu soarta Luceafărului, care în lumea sa se simte
nemuritor și rece. Îmbinând inspirația divină a luminii de
sus, după care a trecut la lumina cosmică a Luceafărului și
sursa folclorică umană, Eminescu revărsa lumina propriului
său geniu nemuritor în lumea celor muritori, adică printre
cititorii operei sale. Este însăși confesiunea marelui geniu
român Mihai Eminescu, expusă în mod alegoric, cu idei mari
și sublime, dar în forma artistică grandioasă și strălucitoare,
o adevărată capodoperă în literatura românească.
Deși despre poemul Luceafărul al lui Eminescu s-au
putut scrie lucrări literare ce numără peste 950 de titluri50,
totuși puțini au fost acei care au sesizat izvorul inspirației
Luceafărului, precum și înțelesul alegoric dat poemului,
exprimat de fapt de însuși Eminescu51. Distinsul critic literar
G. Ibrăileanu, profesor universitar la Iași, avea să scrie:
„De la apariția lui Eminescu și până azi, s-au perindat

atâtea școli literare, atâtea curente și atâtea mode, care
uneori păreau că-l întunecă, dar el rezista mereu și apă-
rea din nou strălucitor ca și Luceafărul lui”52.
50
Lenuța Drăgan, Eminescu, Biblioteca Centrală Universitară, Iași,
1971.
51
Marin Mincu, Mihai Eminescu, Ed. Albatros, București, 1978, p. XV.
52
Garabet Ibrăileanu, Note și impresii, Iași, 1920, pp. 178-179.
142
Tot Ibrăileanu, pe lângă aprecierea neîntrecutului său

talent, elogia scriitorii care foloseau Biblia ca inspirație, pre-
cum a procedat și Eminescu:
„Biblia este de folos și pentru scriitori, izvor de inspirație

și ca rezervor de expresii, de comparații, de metafore,
de aprecieri minunate. Biblia este mai presus de orice
operă. Ea este întotdeauna nouă de aprecieri minunate,
ca și ceea ce este etern în sufletul omenesc. În Biblie
este literatură, este filosofie, este istorie morală. Este
răspunsul natural și spontan al sufletului omenesc la
toate întrebările puse de natură și de viață”53.
„Luceafărul își are forța sa tocmai prin eternitatea Părin-

telui ceresc, a lui Hyperion și vremelnicia oamenilor”54. A
fost firesc ca Ibrăileanu să omagieze strălucirea Luceafărului
lui Eminescu, întrețesut cu luminile biblice ale Scripturilor
române. Profesorul și criticul literar G. Călinescu vedea în
Luceafărul un tratat de metafizică abstractă, iar pe lângă alte
sisteme filosofice, în Luceafărul colabora, după unii, și Logo-
sul revelator al dumnezeirii55. Afirmarea aceasta o făcea și în
scrierea sa despre filosofia teoretică și practică a operelor lui
Eminescu, fără să-și fixeze propria-i părere56. Adică se între-
vedea în orizont ceea ce lăsase Eminescu în manuscrisul
Evangheliei după Ioan, fără precizare.
53
G. Ibrăileanu, După Războiu, Iași, 1921, pp. 61-70.
54
G. Ibrăileanu, „Edițiile poeziilor lui Eminescu”, în: Viața româ-
nească, 5-6/1929.
55
G. Călinescu, Opera lui Eminescu, Fundația pentru literatură și
artă, 1935.
56
G. Călinescu, Opera lui Eminescu, vol. I-II, București, 1969, pp. 58-59.
143
M ihai E minescu
Dacă scriitorul și criticul literar Al. Piru vedea în

Luceafărul starea de spirit ca personalitate de geniu într-un
mediu incapabil de a se ridica la înălțimea lui57, criticul lite-
rar D. Popovici vedea în Luceafărul conflictul dintre uman
și divin, între cer și pământ58. Iar dacă filosoful Tudor Vianu
vedea în Luceafărul o sinteză a categoriilor lirice mai de
seamă, pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte59,
scriitoarea și critica literară Zoe Dumitrescu-Bușulenga
caracteriza Luceafărul astfel:
„Văzut de sus, din perspectiva absolutului spre care

Eminescu a aspirat cu o irezistibilă putere și cu rezul-
tate practice uimitoare, Hyperion este o făptură nemu-
ritoare, aparținând primei creații, asociat într-un anu-
mit fel la facerea lumii”60.
Un comentariu literar al Luceafărului lui Eminescu, cu

spirit de observație mai apropiat de fondul religios al aces-
tui poem minunat și care se apropie mai mult de „Legenda
Luceafărului”, subscrisă de Eminescu lângă manuscrisul
menționat, este al criticului literar D. Murărașu, intitu-
lat Comentarii eminesciene61. Apreciind sursa folclorică
57
Alexandru Piru, „Luceafărul. Analize și sinteze critice”, în: Scrisul
românesc, 1973.
58
Dumitru Popovici, Poezia italiană în poezia lui Eminescu, Ed.
Tineretului, 1969.
59
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Ed. Cartea românească, 1930.
60
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, Ed.
Eminescu, 1976.
61
D. Murărașu, Comentarii eminesciene, Ed. pentru Literatură, Bucu
rești, 1967.
144
Fata din grădina de aur, care constituie elementul uman

al poemului, autorul se oprește la strofele din urmă ale
Luceafărului, precizând noțiunea de geniu:
„Geniul are aici numai înțelesul de duh intermediar

între divinitate și lumea pământească. La adevăra-
tul sens alegoric al basmului, Eminescu ajunge numai
odată cu Luceafărul”.
Lumea Luceafărului este aceea a Divinității, din care

emană62 geniul. „Rece” înseamnă sustras oricărei pasiuni
pentru ceea ce-i muritor și trecător. Pentru „nemuritor”,
adevăratul înțeles ni-l dă Platon în Dialoguri63.
La rugăciunea Luceafărului, autorul precizează: Este
Tatăl ceresc Care vorbește, iar „Cuvântul de-ntăi” nu poate
fi decât Logosul evanghelic: „La început a fost Cuvântul”.
„Așadar Tatăl poate să acorde «Luceafărului» atribute de
ale «Logosului», dar nu-i poate acorda moartea”64. Adică o
legătură directă între Logosul Părintelui ceresc din rugă-
ciunea Luceafărului astru cosmic și Logosul divin, Logosul
creator și luminător al Evangheliei după Ioan, Creator și
luminător al vieții (Ioan 1, 1-5), fără a se confunda Logosul
divin, „Lumină din lumină”, cu Luceafărul astru strălucitor
și luminător, creat între aștrii cerului, care poate lumina pe
timpul nopții pământul și omul. Acest comentariu atent ne
duce la concluzia fondului problemei, că inspirația marelui
geniu Eminescu în poemul Luceafărul, confirmă afirmarea
62
D. Murărașu, Comentarii eminesciene, p. 28.
63
D. Murărașu, Comentarii eminesciene, p. 30
64
145
sa din manuscris, a „Legendei Luceafărului”. Este confirma-
rea deplină a ecoului luminii Evangheliei asupra celei mai
strălucitoare creații poetice a marelui geniu Eminescu.
În Istoria literaturii române avea să afirme că Luceafărul
este cea mai frumoasă poezie din literatura noastră. Este
cea din urmă culme a genialității lui Eminescu. Raportat
la Eminescu, Luceafărul are semnificația gândului ajuns la
împăcare și înseninare, prin înțelegerea vieții cu micimile
ei, a vieții care nu poate oferi mulțumirile geniului condam-
nat la izolare, prin însăși superioritatea lui65. Cu opera lui
Eminescu începe epoca formării idealului artistic în litera-
tura română66. Tudor Vianu în analiza poeziei eminesciene a
mers până acolo, în aprecierea Luceafărului, încât a afirmat
că dacă opera poetică a lui Eminescu s-ar pierde și s-ar păs-
tra numai Luceafărul, s-ar putea culege imaginea esențială a
poetului, putându-se privi bogata înflorire a frumuseții sale67.
Astfel, după un deceniu de elaborare și șlefuire, Luceafărul se
citește pentru prima oară în anul 1882 în ședințele Junimii,
văzând lumina tiparului mai întâi în Almanahul România
Jună din Viena, în aprilie 1882, iar în revista Convorbiri lite-
rare, în august 1883.
Biserica noastră strămoșească, venerată de marele
geniu român, se asociază la această comemorare, căci niciun
alt scriitor și poet nu a vădit mai mult ecoul luminii Evan-
gheliei în operele sale literare ca marele geniu român Mihai
Eminescu.
65
66
67
T. Vianu, Poezia lui Eminescu.
146
I naugurarea bustului
lui M ihai E minescu
de la M ănăstirea P utna 1
Victor Macarie
R
idicarea unui bust în cinstea lui Mihai
Eminescu în urmă cu 60 de ani, în incinta
Mănăstirii Putna, de către Cercul studențesc
Arboroasa, a fost determinată de rolul hotă
râtor pe care l-a avut poetul în inițierea, organizarea și
desfășurarea marii serbări românești și a primului con-
gres al studenților români de pretutindeni, care a avut loc
1
Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXII (1986),
6, pp. 106-111.
147
M ihai E minescu
la mormântul Sf. Ștefan cel Mare, între 14-18 august 1871.

Ideea organizării acelei serbări, al cărei suflet2 și animator3 a
fost, se pare că i-a aparținut lui Eminescu4. „Timid și sfios”, o
fi împărtășit poetul de la început această idee unora dintre
colegii săi, așa cum arată în evocarea sa Teodor V. Ștefanelli5,
„timid și sfios din pricină că realizarea ei, atât din cauze poli-
tice, cât și materiale, nu era ușoară, și visul său, poate cel mai
frumos, lesne putea numai vis să rămână”. Dar lucrurile erau
în favoarea inițiativei mărețe și ideea sa era acceptată cu mare
însuflețire de către colegii săi din toate pământurile românești.
„Atunci sfiosul și puțin energicul Eminescu a început să dez-
volte o deosebită activitate pentru realizarea idei sale”.
Fiind apreciat de studenții români de la Viena, reuniți în
Societatea România jună, Mihai Eminescu a fost ales secre-
tar al comitetului de organizare6, calitate în care va redacta
apelurile publicate sau trimise comunităților de studenți și
elevi din țară și din străinătate pentru a se organiza în vede-
rea participării lor la marea serbare care „trebuia să devină
purtătoarea ideii unității morale a națiunii noastre”7. Dacă
„în trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”,
scria poetul în apelul adresat studenților din Blaj, invitându-i
2
În: Glasul Bucovinei, IX (1926), 2170, p. 1.
3
Șerban Cioculescu, Eminesciana, București, 1985, p. 33.
4
Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Iași, 1983, p. 124;
Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 117.
5
T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, p. 125.
6
Ș. Cioculescu, Eminesciana, pp. 32-33. La 4 martie 1870, alături de
Eminescu, președinte este ales contele E. Logothetty, fiind înlocuit în
aceeași lună cu viitorul mare chimist Nicolae Teclu, iar de la 8 aprilie
1871 este ales Ioan Slavici, el prezidând marea serbare de la Putna ală-
turi de Eminescu, care și-a păstrat funcția de secretar în tot acest timp.
7
Ș. Cioculescu, Eminesciana, p. 34.
148
la „un pelerinaj de pietate către trecut, la mormântul Sf.

Ștefan cel Mare, și la un congres al inteligenților din respect
pentru viitor”8.
Ajuns la Mănăstirea Putna cu o lună de zile mai
devreme, Eminescu a retipărit, alături de alți membri ai
comitetului, vechiul necrolog al Sf. Ștefan cel Mare, alcătuit
de Vartolomei Măzăreanu. A imprimat discursul oficial pre-
zentat de A.D. Xenopol, a scris pentru această ocazie marșul
La arme (căruia i-a fost preferat un Imn închinat Sf. Ștefan cel
Mare, de Vasile Alecsandri, și pus pe muzică de Alexandru
Flechtenmacher)9, a distribuit participanților poezia lui
Dimitrie Gusti, Poemul Putnei10. Pe întreg parcursul mani-
festărilor11, Eminescu a fost prezent la toate momentele
importante care s-au consumat la acea mare întrunire româ-
nească12. Prin amploarea și programul ei, această manifes-
tare poate fi considerată ca o legitimă continuare a Adunării
de la Blaj (unde din 40.000 de piepturi de români s-a strigat:
„noi vrem să ne unim cu țara”) și ca o anticipare a Adunării
din anul 1918, care a consfințit unitatea națională a tuturor
românilor.
8
Ș. Cioculescu, Eminesciana, p. 34.
9
A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, pp. 122, 125.
10
T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, pp. 129-133; Ioan Slavici,
Amintiri, București, 1983.
11
A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, pp. 121, 125. „Serbarea
a început sâmbătă, 14 august, anunțată cu 21 de salve și cu primirea
protocolară a oaspeților sosiți cu miile [...]. Congresul își deschide lu-
crările în trapeza Putnei, luni, pe seară, continuându-se a doua și apoi
a treia zi, încheindu-se cu un prânz dat de egumenul mănăstirii, după
care congresiștii părăsiră mănăstirea miercuri 18 august 1871”.
12
T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, pp. 127, 139; A.Z.N. Pop,
Pe urmele lui Mihai Eminescu, p. 12.
149
M ihai E minescu
Datorită importanței pe care o prezintă pentru isto-

ria noastră acea întrunire din anul 1971, de la mormântul
Sf. Ștefan cel Mare, era firesc ca în anii de după Unirea cea
Mare să fie comemorată tot printr-o serbare națională de
amploare și tot la Putna, iar mentorul ei să fie omagiat cu un
bust în incinta acestui autentic panteon românesc, de unde,
de-a lungul veacurilor, „au iradiat idei înălțătoare care au
sensibilizat și dinamizat simțirea și acțiunea tuturor româ-
nilor pentru înfăptuirea idealurilor supreme de libertate,
independență și unitate politică”13. Această datorie a revenit
Cercului studențesc Arboroasa, care, din cauza „nevoilor de
tot felul”14, nu a putut să o organizeze în anul 1921, la împli-
nirea semicentenarului, amânând-o cu cinci ani, până în
anul 1926, când se împlineau 55 de ani de la marea serbare,
422 de ani de la moartea Sf. Voievod Ștefan cel Mare și 37 de
ani de la moartea poetului Mihai Eminescu.
Evocând acele înălțătoare momente, când o mână de
studenți, în frunte cu Eminescu, Slavici, Porumbescu15 și
alții, au chemat pe toți românii la o serbare de înfrățire,
președintele Cercului studențesc Arboroasa arată, printre
altele, că acea serbare fusese „pornită dintr-un sentiment
de pietate către trecutul nostru, pe cât de glorios, pe atât
de nefericit”, și era privită ca ocazie unică de meditație seri-
oasă asupra problemelor impuse de viitorul națiunii noastre.
13
Constantin Gh. Marinescu, Alexandru Tănase, Conștiința
națională și valorile patriei, Iași, 1982, p. 254.
14
***, „Sărbătoarea de la Putna (1971-1926)”, în: Glasul Bucovinei, IX
(1926), 2170, p. 1.
15
A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu. Acesta, alături de Grigore
Vindireu, a cântat „pentru toată Dacia”, după cum îi scria marele muzi-
cian și patriot tatălui său la Stupca.
150
„Așa gândise Eminescu acea serbare și acesta i-a fost ros-

tul”. Români din toate ținuturile au luat parte și, încă o dată,
s-a dovedit unitatea sufletească, „toți erau un neam, aveau
aceeași limbă, același suflet și aceleași aspirații: toți erau
conștienți de trecutul acestui neam și de viitorul către care, în
chip firesc, trebuia să tindă”16. Era o datorie și o onoare pen-
tru generația imediat următoare actului de voință națională
de la 1 decembrie 1918 să evoce marile evenimente și marile
personalități:
„Nouă ne-a fost hărăzit să vedem visul atâtor generații

împlinit. Este datoria noastră să sărbătorim acum, când
unitatea națională s-a făcut, pe vrednicul voievod și pe
marele Mihai Eminescu. Să ne plecăm cu smerenie îna-
intea generațiilor care au luptat pentru această unitate
și au ținut continuu vie conștiința trecutului glorios,
pregătind astfel viitorul neamului românesc”.
Luând inițiativa comemorării acelui eveniment printr-o

mare serbare națională, studenții făceau apel la românii de
pretutindeni și la toate instituțiile să-i sprijine spre a aduce
la bun sfârșit inițiativa luată. Se pare că sprijinul a întrecut
așteptările tineretului studios, dacă ne gândim că la înce-
put ei își propuneau: „cu această ocazie se va pune un epitaf
nou pe mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare, se va așeza
o placă comemorativă lui Mihai Eminescu și se va bate o
medalie jubiliară”17.
16
Teodosie Popescu, „Un apel și o datorie”, în: Conștiință națională,
II (1926), 1-2, p. 26.
17
T. Popescu, „Un apel și o datorie”, p. 26.
151
M ihai E minescu
Dacă inițial se propusese o placă comemorativă pen-

tru Mihai Eminescu, datorită popularității și simpatiei de
care se bucura marele poet în rândul tineretului universitar
în acele momente, studenții organizatori au revenit asupra
hotărârii lor, lansând liste de subscripție și realizându-i un
bust lui Eminescu, „ale cărui sentimente pentru «dulcea
Bucovină», în care marele poet nu avea încă niciun monu-
ment, erau bine cunoscute”18. Fondurile s-au strâns relativ
ușor și sculptorul Oscar Han a realizat bustul poetului în
timp record.
Data dezvelirii bustului a fost stabilită pentru ziua de 8
august 1926, ocazie la care au fost invitate toate societățile
culturale românești să participe în număr cât mai mare „și
cu steagurile lor”. Oaspeții erau informați că vor beneficia
de o reducere de 50% la călătoria cu trenul, biletul dus fiind
valabil și la întoarcere, pe baza unei vize puse la Putna19.
Tot în vederea atragerii a unui număr cât mai mare de
participanți, pentru prima dată întâlnim ideea filmării unei
manifestări populare: „întreaga serbare se va cinematogra-
fia”, anunțau organizatorii prin paginile ziarelor locale20.
La chemarea arborescenilor, Mănăstirea Putna deve-
nise centrul de interes al neamului românesc:
„spre Putna se îndreaptă gândurile românilor de pretu-

tindeni. Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu
întruchipează viziunea națiunii noastre și aspirațiile
poporului român: unitatea și libertatea. Putna a devenit
18
***, „Sărbătoarea de la Putna (1971-1926)”, p. 2.
19
***, „Sărbătoarea de la Putna (1971-1926)”, p. 2.
20
În: Glasul Bucovinei, IX (1926), 2168-2170, p. 2.
152
un simbol, un loc de pelerinaj, de închinare, de slăvire și

de speranțe”21.
„Veniți la Putna!”, era deviza și apelul studenților orga-

nizatori, care se adresau românilor cu un vibrant patrio-
tism. Se dorea ca manifestarea să fie pusă sub patronajul
lui Iacob Negruzzi, participant la serbarea din anul 1871,
acum președinte al Academiei Române22, dar acesta, la fel ca
Octavian Goga, ministru de interne, și Vasile Goldiș, minis-
trul artelor23, nu a participat, fiind doar reprezentați prin
înalți funcționari ai respectivelor instituții.
Oaspeții sosiți din toate colțurile României Mari erau
îndrumați, atât spre locurile de cazare, cât și acolo unde
urmau să aibă loc manifestările, de către studenți energici,
membri ai comitetului organizator, care purtau ca semn dis-
tinctiv un ecuson tricolor la butonieră, pe care era gravată
litera „A”, însemnul Arboroasei, spre a fi ușor de identificat
de către cei care aveau nevoie de indicații.
La 8 august 1926, ziua stabilită pentru ceremonie, curtea
Mănăstirii Putna era neîncăpătoare pentru cei peste 5.000 de
participanți la acest nou pelerinaj la mormântul Sf. Voievod
Ștefan cel Mare, veniți pentru comemorarea sa, a lui Mihai
Viteazul, domnul primei Uniri, și a lui Mihai Eminescu.
Serbarea a început cu un serviciu religios săvârșit de către
părintele Volcovschi, starețul mănăstirii, însoțit de un sobor
de preoți. După acest moment inaugural, în sunetul muzicii
militare, studenții au tras tricolorul de pe chipul în bronz
21
În: Universul, 181, 8 august 1926, p. 2.
22
T. Popescu, „Un apel și o datorie”; în: Glasul Bucovinei, 27 iulie 1926.
23
În: Glasul Bucovinei, 4, 6 august 1926.
153
M ihai E minescu
al lui Mihai Eminescu, în fața asistenței, care a izbucnit în

prelungite urale, ovații de bucurie și entuziasm. Buciumașii,
îmbrăcați în straie de sărbătoare, au vestit clipa solemnă de
pe înălțimile turnului de la poarta mănăstirii și ale dealurilor
din împrejurimi24.
În această atmosferă însuflețitoare, în fața operei sculp-
torului Oscar Han, a început seria discursurilor omagiale
prezentate de invitații de onoare și de reprezentanții unor
instituții culturale centrale și din diferite orașe de pe întreg
cuprinsul românesc. Printre cei care au luat cuvântul a fost
profesorul Domițian Spânu, care a vorbit în calitate de prim
președinte al Cercului studențesc Arboroasa25, arătând
importanța congresului de la Putna organizat de Eminescu,
Slavici și alții, la 1871, și semnificația reluării acestei tradiții26
de către Societatea Arboroasa. De asemenea, a caracterizat
personalitatea lui Mihai Eminescu, relevând dominanta ide-
alurilor sale patriotice: „unitatea tuturor românilor într-un
stat unitar și independent”27. Au luat apoi cuvântul delega-
tul Ministerului Artelor, delegatul sindicatului ziariștilor din
24
În: Universul, 183, 11 august 1926, p. 2.
25
C. Ghibănescu, Cânta la Stupea o vioară, București, 41967. Cercul
studențesc Arboroasa a fost înființat în anul 1875, primul președinte
fiind Gherasim Buliga; din 1876 a fost ales președinte Ciprian
Porumbescu. În urma cunoscutei telegrame de condoleanțe trimisă
la Iași, în anul 1877, cu ocazia centenarului decapitării de către turci
a lui Grigore Ghica-Vodă, societatea a fost desființată și reînființată la
28 noiembrie 1918.
26
La acest panteon românesc a mai avut loc o adunare populară în iu-
lie 1904, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la moartea Sf. Voievod
Ștefan cel Mare.
27
***, „Dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu la Putna”, în: Glasul
Bucovinei, IX (1926), 2173, pp. 2-3.
154
România, profesorul Constantin Berariu, care, în numele scri-

itorilor bucovineni, a adus omagiu memoriei lui Eminescu și
a mulțumit Societății Arboroasa pentru inițiativa luată, pro-
punând ca astfel de manifestări să se organizeze cât mai des.
Au mai prezentat cuvinte de salut și mulțumire profesorul
Lungulescu, reprezentantul Casei Școlilor, studentul Nicolae
Dragoș, președintele Uniunii studenților români, profesorul
V. Gheorghiu, în numele Societății pentru cultură, și pro-
fesorul Max Hacman, în numele Universității, care a ară-
tat meritele Societății Arboroasa și a îndemnat tineretul
universitar la muncă rodnică și constructivă, luând pildă
de la marii înaintași ai neamului. În încheiere a luat cuvân-
tul studentul Teodosie Popescu, președintele în exercițiu
al Cercului studențesc Arboroasa, care a mulțumit tuturor
pentru participare la marea manifestare și pentru sprijinul
acordat prin toate mijloacele materiale și spirituale, sublini-
ind ideea organizării și în viitor a unor astfel de manifestări
cu un pronunțat caracter patriotic și național.
După cuvântările rostite, toți cei prezenți au fost invitați
la o masă câmpenească și a urmat un amplu program artis-
tic, la care, între formații, s-au numărat corurile din Putna,
atât cel școlar, cât și al căminului cultural, care au intonat
cântecele patriotice: Deșteaptă-te, române!, Răsunetul
Ardealului, și compozițiile lui Ciprian Porumbescu: E
scris pe tricolor Unire, Trei culori. A urmat corul Societății
Arboroasa, reunit cu ansamblul coral mitropolitan, ale căror
cântece erau amplificate de dangătul bătrânului clopot Buga,
care înălța în eter numele ctitorului acestui străvechi lăcaș28.
28
În: Universul, 181, 8 august 1926, p. 2
155
M ihai E minescu
Serbarea populară a continuat până seara târziu cu recitări,

cântece și hore tradiționale. S-au făcut focuri pe dealurile
din împrejurimi, încheindu-se printr-un pitoresc și original
joc de artificii.
La reușita acestei serbări au avut o contribuție deose-
bită și arcașii, bravi urmași ai plăieșilor Sf. Voievod Ștefan cel
Mare, bătrâni cu plete încărunțite, alături de mândri feciori
din frumoasa grădină a Bucovinei29.
Această adunare populară a fost una dintre cele mai
mari și mai frumoase manifestări culturale și de solidari-
tate românească din câte s-au organizat după Unirea cea
Mare. Toate organele de presă, centrale și locale, au trimis
corespondenți, care au publicat impresii și reportaje privind
întrunirea de omagiere a lui Eminescu și pelerinajul de la
mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare30. Spre amintire,
celor prezenți le-a fost înmânată medalia jubiliară realizată
special pentru această ocazie, pe care este înfățișat marele
voievod al Țării Moldovei, Sf. Ștefan cel Mare, alături de
marele voievod al limbii române, Mihai Eminescu, două
dintre personalitățile strălucite ale istoriei și limbii neamului
nostru. Medalia a fost bătută din aluminiu, cu diametrul de
30 mm, și prevăzută cu o tortiță de agățat pentru a fi purtată
ca medalion sau breloc31.
29
***, „Dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu la Putna”.
30
În: Opinia, XXII (1926), 5760, 11 august, p. 3. Acest articol face refe-
rire numai la pelerinajul de la mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare
și nu amintește nimic despre dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu,
care a fost principalul mobil al adunării. Medalia a fost înmânată cu o
panglică tricoloră, așa cum se observă din exemplarul care a fost pus
la dispoziția noastră cu multă amabilitate de către Anatolie Ciobanu.
31
***, „Dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu la Putna”.
156
Chipul în bronz al lui Eminescu, de o frumusețe cla-

sică, cu fruntea largă de cugetător, cu ochii privind adânc în
vreme, de parcă ar vrea să cuprindă toate tainele viitorului32,
este inspirat după prima sa fotografie33, și îl reprezintă tânăr,
așa cum era când a venit „la praznicul marelui Ștefan, în anul
1871”34. Ca orice operă de artă plastică, bustul lui Eminescu
de la Putna a constituit obiectul unor aprecieri din partea
specialiștilor sau a unor oameni de cultură și artă. Astfel, H.
Blazian a arătat că Oscar Han iubește viața și-i iubește poe-
zia, dar el nu face piatra (bronzul) să tresară și să respire, el
nu vrea să ne dea iluzia mișcării și a vieții imediate. În cazul
acestei opere, accentul grav nu cade pe ceea ce constituie
personalitatea lui poetică35. Iar Ionel Teodoreanu, mai gene-
ros, a subliniat că „Han este singura rimă în marmură a lui
Eminescu”. O părere similară a avut și Mihail Sadoveanu36,
când propunea omagierea poetului cu un bust nou, care să
fie realizat tot de Oscar Han37.
Oscar Han a arătat că sculptura monumentală trebuie
să reziste în cadrul naturii profilate pe arhitectură și că un
monument este simultan arhitectură și sculptură, care se
32
Fotografie realizată în toamna anului 1869, la Praga, în drumul său
spre Viena, în atelierul fotografului J. Tomás.
33
Gala Galaction, „La Mănăstirea Putna”, în: Adevărul literar și ar-
tistic, IX (1928), 104, p. 1.
34
Henri Blazian, „Oscar Han”, în: Glasul Bucovinei, VII (1926), 302, p. 5.
35
Lecca Morariu, Buletinul Mihai Eminescu, X (1939), p. 88; România,
II (1939), 377.
36
Chipul lui Eminescu a constituit o permanență în activitatea lui
Oscar Han. A realizat un număr de alte cinci busturi monumentale și
două statui, alături de multe alte lucrări răspândite în muzee.
37
H. Blazian, „Oscar Han”; Marin Mihalache, Oscar Han, Ed.
Pygmalion, București, 1985, p. 44.
157
unesc într-un volum, într-o formă în care planurile și lini-
ile sculpturii fac un tot unitar ca stil, contopite astfel încât
monumentul privit din orice latură să facă o singură siluetă,
„o singură încheiere arhitectonică prin armonie și unitate”38.
Acest monument, așezat inițial într-o poziție inadecvată,
jenantă și echivocă nu îndeplinea tocmai acele cerințe de
armonie cerute teoretic de însuși sculptorul realizator.
Impresia aceasta și nevoia de a fi mutat de lângă ușa
mănăstirii, arată Gala Galaction, poate că este sporită și de
stihurile de blestem din Doina lui, unde conchide vizionar:
„într-o zi urmașii noștri (mai subțiri) vor așeza pe marele
cântăreț ceva mai departe de altar și vor săpa și alte versuri
pe soclu”39.
Previziunea și dorința părintelui scriitor Gala Galaction
a fost de bun augur și realizarea ei nu s-a lăsat prea mult
așteptată. Astfel, bustul a fost mutat, inscripția înlocuită și
dezvelită la 13 octombrie 1935, oferind ocazia unei noi adu-
nări populare la acest panteon al neamului nostru.
În prezent, bustul lui Eminescu este pus în valoare atât
prin locul în care este amplasat, îndeplinind acele cerințe
de spațiu și lumină, cât și prin soclul de granit, „piatră din
munții noștri”, pe care puteai citi versurile de cel mai pro-
fund patriotism:
„Ce-ți doresc eu, ție, Dulce Românie?

La trecutu-ți mare, mare viitor”.
38
Gala Galaction, „La Mănăstirea Putna”.
39
Conform unor informații extrase dintr-o monografie a Cercului stu
dențesc Arboroasa, aflată în manuscris la unul dintre foștii ei președinți
și trimisă nouă de către învățătorul pensionar Iancu Istrate din Rădăuți.
158
M etafore - simbol dacice
în gândirea și poezia
lui M ihai E minescu 1
Maria Platon
A
titudinea deliberat restrictivă pe care ne-am
îngăduit-o față de o temă de cercetare atât
de cuprinzătoare, cum este cea a raportu-
rilor dintre dacism și literatura română, ne
dispensează de obligația de a aborda teoretic conceptul de
mit al originii și de a urmări, în detaliile lui, modul în care
acesta își afirmă potențialul semantic și estetic în devenirea
1
Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXII (1986),
6, pp. 546-552.
159
M ihai E minescu
istorică a culturii naționale. Ne limităm, nu întâmplător, la

o singură vârstă din evoluția scrisului nostru artistic, aceea
a romantismului, și, în cadrul ei, la o singură ipostază ide-
ologică și literară a motivului dacic, adăugat patrimoniului
spiritual românesc prin contribuția lui Mihai Eminescu.
Mai întâi romantismul, pentru că niciunul dintre curen-
tele literare, care au brăzdat câmpul culturii noastre, nu a
fost mai hotărât orientat, în poetica sa, de un mod atât de
particular de înțelegere a trecutului istoric și de conștiința
reprezentării lui în artă ca romantismul românesc.
În această epocă a istoriei noastre active, când se refor-
mulează problemele fundamentale ale existenței materiale
și spirituale românești, literatura, integrată în contextul
activității politice și culturale a momentului, își asumă toate
imperativele mișcării de libertate și unitate națională, slu-
jindu-le, prin virtuțile sensibile ale cuvântului scris, ca o
excelentă armă de luptă.
Reprezentând, în mod exemplar, cauza românească
și slujind-o în toate revendicările și contestațiile ei, istoria
devine un obiect al studiului sistematic, transformându-se,
prin contribuțiile lui Kogălniceanu, Bălcescu, Florian Aaron,
G. Bariț, Odobescu și Hasdeu, într-o disciplină științifică
modernă, care își adaugă erudiția, metoda și spiritul filo-
sofic. Se cercetează, organizat, istoria în întregul și deveni-
rea ei, în epocile de înălțare și de cădere, dar se studiază,
cu justificată precădere, dacă raportăm lucrurile la spațiul
social și politic particularizat al Țărilor Române, istoria ori-
ginilor, „capul moșiei” și „începăturile neamului”. Nu pentru
că această epocă, socotită cândva a „enigmei și miracolului
românesc”, se înfățișa ca un teritoriu de liberă vagabondare
160
imaginativă, ca o atracție fascinantă pentru romanticul

sensibilizat la ceea ce părea a fi mai „diferit” și mai „bizar”.
Preocupările istoricilor, prin particularizarea istoricității
în literatura beletristică, și a scriitorilor noștri cu privire la
originile poporului sunt departe de a se fi înscris în limi-
tele restrânse ale educației unui istorism superficial, avid de
culoare locală și de spectacol senzațional.
Ele răspundeau, cum am amintit, unui program al
conștiinței contemporane, orientat spre atestarea identității,
apărarea autonomiei și definirea ființei naționale în constan-
tele ei distinctive, prin valorificarea elementului local, spe-
cific, existent într-o realitate etno-genetică fundamentală,
multimilenară.
„Pelerinajul” spre origini, înfăptuit cu o nepotolită sete
de „rădăcini”, ne-a ajutat să descoperim, din dubla, vechea
și nobila noastră familie, nu doar chipul „divinului Traian”,
ci și pe acela, încă atât de puțin știut, al poporului pe care
Herodot îl socotea a fi „cel mai viteaz și mai drept” dintre
toți tracii, chipul dacilor, „străbunii noștri de la Burebista
și mai de demult”, și imaginea acelui pământ întins, plin de
daruri, din spațiul carpato-pontic-dunărean, proiectat atâta
vreme în aura preistoriei.
Adâncirea în autohton, „restituirea” Daciei, reactualizarea
mitului Daciei, revitalizarea valențelor lui ideologice și artis-
tice, reprezintă un fenomen logic al gândirii și sensibilității
românești, produs pe terenul maturizării conștiinței noastre
etnice, ca un rezultat al victoriilor științelor exacte și soci-
ale și al mutațiilor de mentalitate. Componentă definitorie
a specificului național, dacismul devine, în aceste condiții,
un fapt uman și o realitate culturală complexă, păstrătoare
161
M ihai E minescu
a unor valori rațional-afective fundamentale, cu o multiplă

funcționalitate de ordin gnoseologic, social, politic, estetic,
valorificată pilduitor de romantism. Romantismul românesc
coboară mitul originii în istorie, îi încorporează semnificațiile
în existența cotidiană contemporană, asociind mereu ideii
genezei pe cea de patrie și permanență. Secundând isto-
ria, literatura, la rândul ei, exploatează sugestiile artistice
fertile ale motivului dacic, demonstrând, prin producțiile
artistice, calitativ deosebite de la un stadiu literar la altul,
că modalitățile istorizării miturilor fundamentale rămân în
matca activă a unei arte naționale, inepuizabile.
Grupului socio-cultural al romantismului românesc îi
aparține și „dacistul” Eminescu. Ca orientare, el se înscrie,
metodologic, în spiritul general al curentului, dar se perso-
nalizează prin noi și superioare elemente de viziune și abor-
dare practică a motivului. Deși marele poet a fost reținut
de legitima „seducție a metaforei mitice”, nu poate fi vorba,
totuși, doar de un banal atașament sentimental față de „avu-
tul nostru cel mai vechi” și nici de o întâmplătoare întâlnire
cu o ademenitoare temă literară. Dincolo de „expresia exte-
rioară a formelor”, dincolo de „hieroglifele” mitului, el desco-
perea, cum o și spune, un „profund învățământ”, o „profundă
idee internă”. Din această cauză motivul dacic nu rămâne,
pentru poet, un simplu „limbaj”, ci el își reintegrează un
semnificant, de unde și o asumare conștientă a sensurilor
motivului în ființa-i subiectivă și în viziunea asupra istoriei,
culturii și progresului.
Cu înțelegere simpatetică și pătrundere intelectuală,
Eminescu transforma dacismul din „motiv literar” într-un
resort interior fecund, care îi justifică și angajamentele
162
ideologice și opțiunile artistice. El își depășește, în felul

acesta, cu mult precursorii, iar fiabila distanțare de ordin
teoretic și estetic marchează o nouă vârstă pe spirala litera-
turii naționale.
Sporul acesta de asumare conștientă a sensurilor dacis-
mului în gândirea și scrisul eminescian îl învederează lim-
pede modul original în care poetul folosește densitatea
semantică a mitului și îi complexează funcționalitatea în
definirea spiritualității românești, în certificarea diferenței ei
specifice în ansamblul comunităților umane, cu alte cuvinte,
în structurarea conținutului specificului național.
Soluția pe care o caută, mergând spre o înțelegere dina-
mică a conceptului, o găsește la noi acasă, în „însăși viața
neamului”, știind că procesul de formare a conștiinței etnice
și de cristalizare a acesteia într-o emblemă națională unifi-
catoare s-a hrănit din experiența istorică locală, în raport
organic cu dezbaterea existențială a poporului român.
Acumularea, progresiv încercată, a tentativelor de definire
a specificității ființei naționale trebuia să ajungă, în saltul
calitativ pe care urma să-l facă, în acord cu spiritul „veacu-
lui naționalităților”, la cunoașterea „naturii pământului de
sub picioare și a cerului de deasupra”, a „elementelor sta-
tornice” ale poporului, la descoperirea „originilor”, pentru
că, motivează poetul în articolele sale din Curierul de Iași,
Federațiunea și Timpul, caracteristicile sinelui național nu
sunt urmări ale „penetrației de elemente străine”, ci răsar din
„rădăcini proprii, în adâncime proprii”2. Cum în gândirea
2
Mihai Eminescu, „Strângerea literaturii noastre populare”, în Mihai
Eminescu despre cultură și artă, Iași, 1970, p. 47.
163
M ihai E minescu
sa, structurată de un organicism bine articulat, totul se

rânduiește după „simțul istoric” al românilor, după „simțul
de dezvoltare continuitivă și organică”, Eminescu ajunge, pe
firul istoriei, din treaptă în treaptă, la adâncuri, la vârsta nea-
mului geto-dac, unde află forțele genuine ale spiritualității
autohtone.
Nucleu stabil în concepția sa istorică și social-politică,
clasicismul este pentru poet un punct de referință și un ter-
men de comparație în judecarea stărilor de lucruri din vremea
sa, în aprecierea gradului de civilizație și cultură al contempo-
ranilor săi.
La temelia progresului social și moral al „civilizației
adevărate”, el așază „elementele civilizației vechi”, tradiția
și „naționalitatea”. Tot ce pornește din „obiceiurile străine,
limbile străine, instituțiile străine” dă naștere „semibarba-
riei”, stare „de degradare, de regres”3. În contrast cu „semi-
barbaria”, „boală primejdioasă” pentru evoluția unui popor,
care și-a urmărit existența, ca un bun în continuă devenire,
a „propriilor puteri”, Eminescu așază „sănătoasa barba-
rie” și „primitivitatea”, adică puritatea morală și curățenia
fizică a strămoșilor noștri, a dacilor. „Totul trebuie dacizat
de aici înainte, conchide, în prelungirea logică a ideii, poe-
tul, convins că printr-o „parțială întoarcere la trecut”, „la
elementele lui sănătoase, proprii de dezvoltare”, s-ar realiza
premisa reală a „adevăratei civilizații”, s-ar pune fundamente
solide limbii și literaturii naționale, amândouă „măsurariul
civilizațiunii poporului”, și s-ar afla garanția calității acelor
3
M. Eminescu, „Despre civilizație”, în Mihai Eminescu despre cultură
și artă, p. 16.
164
„note caracteristice comune unei totalități de oameni”, care,

numai în acest mod, ar ajunge să dobândească și „simțământul
subiectiv al națiunii, simțământul solidarității naționale”4.
Devenită un termen constitutiv al specificului național
și un factor hotărâtor în stabilirea direcțiilor progresu-
lui material și spiritual, ideea dacică renovează, datorită
lui Eminescu, sensurile și funcțiile generatoare ale unei
colectivități umane, care, cândva, într-un spațiu și timp
arhetipal, acel in illo tempore, ab origine5, a dat lumii o
mare civilizație și ne-a transmis, odată cu o bogată zestre
de mituri, atribute de preț ale structurii intime, organice și
ale spiritualității naționale.
Statutul privilegiat pe care îl cunoaște, în concepția
social-politică și cultural-eminesciană, întoarcerea spre ori-
ginar, determinată de o evidentă opțiune sentimentală pentru
trecut, își are explicația în larga experiență personală și soci-
ală a poetului. Observator lucid al realităților contemporane
și judecător al lor, Eminescu condamnă cu neascunsă mânie
„nevredniciile” oamenilor timpului său. Rechizitoriul este
făcut în numele unor valori materiale și spirituale fundamen-
tale, descoperite în umanitatea arhaică a băștinașilor acestui
pământ, iar în paralela dintre trecut și prezent pe care o face,
pornind de la criteriul utilității sociale, ascendența calitativă
a lumii dacice este, în mod justificat, pusă în lumină.
Timpul trecutului mitizat se constituie, și la acest mare
romantic, ca un ideal cu funcție compensatorie, iar acest
4
M. Eminescu, „Artele din punct de vedere economic și administra-
tiv”, în Mihai Eminescu despre cultură și artă, p. 20.
5
Mircea Eliade, Le mythe de l'eternel retour, Archétipes et répétition.
Nouvelle édition revue et augmentée, Paris, 1969, p. 33.
165
M ihai E minescu
ideal este cu atât mai intens întreținut cu cât realitatea

prezentului îi apare mai potrivnică. Trecutul este, în unele
cazuri, cel apropiat, al copilăriei fericite, dar din vârstă în
vârstă, în virtutea cunoscutului mecanism de funcționare
a principiului reiterării amintirilor, este și trecutul cel mai
îndepărtat, originar, păstrat în memoria colectivității, trecu-
tul Daciei și al străvechii civilizații preistorice, simboluri ale
unor vremuri mitice și eroice.
Că dacismul nu este un „accident” în gândirea și scri-
sul eminescian, cum au socotit-o unii, că el nu este selec-
tat spontan, din aspirația romantică, legitimă, către mituri,
și nici nu este generat doar de mentalitatea publicistului,
ținând exclusiv de domeniul jurnalisticii, ci vizează un plan
adânc, legat de străfundurile eului poetului, ne-o demon-
strează și creația poetică. Opțiunile ideologului Eminescu
se întregesc, complementar, cu cele ale artistului, făcând loc
larg și în albia poeziei sale metaforei-simbol dacice.
Elocventă pentru adâncimea la care vibrează dacismul
în viziunea poetică și universul artistic eminescian ni se pare
a fi, în primul rând, hotărârea mărturisită de către poet, încă
din anii studiilor vieneze, de a se întoarce înapoi „uriașa roată
a vremii”, pentru a o opri la Preistorie și a da o mare epopee
a începuturilor poporului său. O asemenea epopee el nu a
reușit să realizeze, dar mulțimea și întinderea în timp a pro-
iectelor (Planul lui Decebal, Memento mori, Sarmis, Strigoii,
Rugăciunea unui dac, Dachia și ursitorile, Sarmis-Gemenii),
abundența aluziilor, imaginilor, metaforelor dacice, prezente
difuz, în toată opera sa, reflectă, îndeajuns, măsura în care
dacismul a polarizat disponibilitățile spirituale ale poetului
și i-a marcat, benefic, întreaga lui experiență literară.
166
Mai elocvent ni se pare a fi, însă, modul în care Eminescu

redimensionează, și în poezie, mitul dacic, amplificându-i
sugestiile, adâncindu-i semnificațiile, pentru a înfățișa ima-
ginea Daciei și chipul locuitorilor în tablouri gigantice și în
lumini apoteotice, cu grija de a seconda polivalența seman-
tică de cea a valorilor expresive. Amplul episod dacic din
poemul Memento mori, unul dintre fragmentele închegate
ale întinsei sale Panorame ale deșertăciunilor, adevărată
demonstrație artistică a dialecticii istoriei, ne stă la înde-
mână pentru a ne convinge.
Introducând în ficțiunea poetică a mitului episodul
istoric cunoscut, Eminescu descrie, prin liricizarea voită a
structurii esențial epice a motivului, în cadrul unor imagini
fantastic dimensionate, țara de basm a vechii Dacii, intrată,
încă din Antichitate, prin textele istoricilor și scriitorilor, în
aura legendei.
„Lângă râuri argintoase, care mișcă-n mit de valuri

A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolți săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codri de argint ce mișcă a lor ramuri luminate
Și păduri de-aramă roșă răsunând armonios.
Munți se-nalță, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,

Purtând pe-albia lor albă insula fermecătoare,
Ce par straturi uriașe cu copacii înfloriți,
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui streșin-o pădure,
A cărei copaci se mișcă între nouri adânciți. [...]
167
M ihai E minescu
Asta-i raiul Daciei vechi-a zeilor Împărăție

Într-un loc e zi eternă-sara-n altu-n vecinicie”6.
Această țară binecuvântată, cu o natură imensă, cu o vege

tație luxuriantă, al cărei simbol este „muntele sfânt, jumătate-n
lume, jumătate-n infinit”, evocată în imagini hiperbolizate,
nu doar picturale și lămuritore, ci și sugestive, care surprind
nuanțe, este țara zânei Dochia, un alt simbol al patriei, al ființei
naționale neatârnate, „menită” să rămână, prin semnificația
istorică a destinului poporului ei, în „Planul Eternității”.
Metafora continuității, a permanenței patriei este com-
pletată de o imagine-simbol a umanității stăpânitoare a aces-
tui întins pământ „de rai”, imaginea dacilor, „băștinașii dintru
început”, străbunii noștri. Raportați la o scară „urieșească”
de însușiri fizice și valori umane, Eminescu îi înfățișează în
linii „ciclopice”, iar atitudinea este sentimentală, vizibilă:
„Daci-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă.

Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă,
Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu,
Tari la braț și drepți la suflet și pieptoși, cu spete late,
Coifuri ca granit de grele au pe frunte așezate
Și-a lor plete lungi și negre pe-umeri cad de semi-zeu”.
Aceste exemplare umane, care reprezintă pentru poet

apoteoza umanității, sunt sintetizate, prin generalizare și
esențializare, într-un personaj hieratic-simbolic, instalat,
cu atributele-i demiurgice, în mitologia istoriei românilor,
6
M. Eminescu, Opere, Perpessicius (ed.), vol. IV, pp. 123-124.
168
sub chipul lui Decebal. Regele „barbar”, marele învins al lui

Traian, personificarea înțelepciunii, demnității și libertății
poporului său, al cărui chip este schițat în atâtea „planuri”
eminesciene7 și deplin conturat în poemul Memento mori, îi
dă posibilitate poetului să transforme, din nou, mitologia în
istorie și s-o solemnizeze prin evidențierea gestului suprem
al eroului, rămas triumfător chiar în căderea, în moartea sa.
Înmuiat în sânge, actul de naștere al poporului român este
învestit, la Eminescu, nu doar cu atributele eroismului, ci și
cu cele ale tragicului8. Mai mult decât atât, poetul a dat și
cea mai înaltă întrupare estetică destinului literar al eposu-
lui nescris al morții lui Decebal, descifrând și semnificațiile
adânci ale jertfei eroului dac. „De moare Decebal”, scrie
Eminescu, „nu moare Dacia”. Nu poate fi vorba, în niciun
caz, de o „cădere a eroilor ce au încercat să creeze o istorie a
poporului român”, cum s-a spus9, ci, dimpotrivă, de o nouă
trimitere la ideea de continuitate, de nemurire și de suge-
rare a unei alte metafore a dăinuirii. În acest mod, poetul a
deschis patriotismului și umanismului românesc, cu pute-
rea neobișnuită a minții și cu frumusețea expresiei artistice,
nu doar o perspectivă înalt axiologică și politică, dar și una
profund filosofică, demonstrând, încă o dată, caracterul
funcțional și social al mitului originii. Interpretările roman-
ticului Eminescu nu sunt silnice, abuzive, dictate de senti-
mentalism și de imaginație neîngrădită de niciun criteriu.
7
Marin Bucur, „De la un monog dacic la un început de traducere din
Shakespeare”, în: Manuscriptum, 1/1975, pp. 10-14.
8
Paul Anghel, „Dacia, început de poezie”, în Popasuri între arme, Ed.
Militară, București, 1979, p. 49.
9
E. Tudoran, Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972, p. 194.
169
Fantezia poetului face, pe terenul atât de ipotetic, în
epoca sa, al preistoriei noastre, un compromis înțelept între
ipoteză și rigoare științifică, și, cu o intuiție extraordinară, el
crează, interpretând, imaginea paradisiacă a Daciei și chi-
pul gigantic al dacului în limitele unui posibil, pe care isto-
riografia contemporană l-a transformat în real, înlăturând
vechile prejudecăți cu privire la modelul economic, social,
etic al lumii geto-dacilor.
Cum înțelesurile unui mit nu sunt numai afective, ci și
intelectuale, este vorba, în ultimă instanță, de o „acomodare” a
„subiectului la mediul obiectiv”10, pentru a ni se face, la modul
cel mai convingător, demonstrația că și mitul dacic, ca oricare
alt mit, este alcătuit din simboluri și are „propriul său sens”11.
O prefigurare mai hotărâtă a datelor importantei probleme a
densității semantice a mitului etnogenezei nu ne-a dat-o, în
cadrul romantismului românesc, nimeni, ci numai poetul.
Sensurile timpului istoric sunt, așadar, în scrierile de
alcătuire ideatică și artistică ale lui Eminescu multiple. El
înțelege să mitizeze istoria și să istorizeze mitul, contempo-
raneizându-l, prin încorporarea, în structuri lirice și nara-
tive de o singulară originalitate, a dimensiunilor simbolice
ale unui motiv care ne personalizează, atât de particular,
spiritualitatea națională. Prin înțelesurile politice și etice,
încifrate în simbolica motivului dacic, poetul a dat o nouă
vârstă semantică și estetică unuia dintre miturile fundamen-
tale românești.
10
Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed.
Minerva, București, 1977, p. 444.
11
M. Eliade, Images et symboles, Ed. Galimard, Paris, 1952, p. 80;
M. Eliade, Aspects du mythe, Ed. Galimard, Paris, 1963.
170
C ugetarea „ veche ”
religioasă în opera lui
M ihai E minescu 1
Liviu Stoina
O
pera lui Mihai Eminescu constituie o sinteză
genială a celor mai sublime și profunde idei
și a celor mai nobile sentimente exprimate
în înțelepciunea Antichității, îndeosebi reli-
gioasă, și totodată în timpurile moderne.
Opera sa a devenit nemuritoare și, la fel ca un luceafăr
de argint, strălucește pe bolta înstelată a literaturii și culturii
1
Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXIV
(1988), 1, pp. 90-108.
171
M ihai E minescu
românești, cu scânteieri vii în fiecare dimineață, pentru eter-

nitate. Și este firesc așa, deoarece opera marelui poet a avut
trei izvoare principale: literatura noastră populară, tipăritu-
rile religioase vechi românești și literatura romantică euro-
peană, toate conferindu-i valoare inestimabilă, recunoscută
în toată lumea culturală, fiind tradusă și citită alături de cea
a marelui filosof-poet Lucian Blaga.
Opera eminesciană în întregime, arhaică și modernă tot-
odată, exprimă istoria și spiritualitatea noastră întreagă, având
ca temelie îndeosebi înțelepciunea populară, înălțându-se
până la marea înțelepciune a credinței ortodoxe, deoarece
cărțile sale sfinte vorbesc despre originea omului, scopul și
sfârșitul vieții sale pământești, despre originea și transfigu-
rarea întregului cosmos, despre epoca de aur a omenirii în
illo tempore, despre unitatea neamului omenesc și căderea
sa, mântuirea firii decăzute prin Mântuitorul Hristos.
În opera lui Eminescu, fără ca el să fie teolog, au pătruns
fecund elemente din religia Egiptului, mitologia greco-
romană, budism, dar și din religia strămoșilor noștri geto-
daci. Poetul nu ne-a lăsat o autobiografie sau o autoexegeză,
deci nu știm în mod concret cât asimilase din înțelepciunea
antică și care este influența exactă a acesteia în opera sa.
Precizăm, după cuvintele lui Nicolae Iorga, că:
„nicio influență nu a creat, desigur, pe Eminescu; dar

Eminescu nu este explicabil, dacă se lasă deoparte
măcar una dintre aceste influențe care au lucrat asupra
sufletului lui așa de complex”2.
2
George Călinescu, Istoria literaturii române, 1929, p. 173.
172
I. Elemente din religia Egiptului antic

în opera lui Mihai Eminescu
Biografii ni-l prezintă pe Eminescu însetat de cultură și

înzestrat cu puteri nebănuite în munca de informare spiri-
tual-culturală. Printre notițele din manuscrisele lui Eminescu
s-au găsit liste cu faraonii Egiptului, ceea ce presupune că el
se ocupase în vremea studenției și cu istoria Egiptului antic;
între 1872 și 1873, printre diferite cursuri, audiază și Istoria
Egiptului și Monumentelor Egiptului, Obiceiurile și moravu-
rile egiptenilor, ale profesorului Lepsius3.
Atras de frumusețea și de misterul pe care îl produce
istoria antică a Egiptului, Eminescu a scris poezia Egipetul.
Îndepărtata țară a „Egipetului”, în care Nilul mișcă a lui
legendă, a fost un loc de creație și de știință tainică, în
care regii și preoții au căutat „al vieții înțeles nedezlegat”.
Desfășurarea poeziei este uneori sumbră, alteori cu tendințe
de a reînvia viața de odinioară din Egiptul antic: „Din pământ
și de sub mare s-aud sunete ce cresc”.
Egiptul trăiește astăzi în istorie, în conștiința noastră,
prin construcțiile sale celebre, pline de mister, de multe
enigme nedezlegate nici până în ziua de astăzi: piramidele,
creație a lui homo religiosus, cu faimoasele inscripții pe
pereții interiori. Cu aceste inscripții, faraonii din dinastia
a VI-a stârnesc admirația omului contemporan. Totodată,
piramidele conțin și sarcofage („racle”) cu inscripții
valoroase.
3
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Iași, 1977, p. 192; Petru
Rezuș, Mihai Eminescu, București, 1983, pp. 59, 84.
173
M ihai E minescu
„Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,

Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganți
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție.
Colo se ridic trufașe

Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald”4.
Nilul, plin de sacralitate, amintește de vremuri antice,

când a fost zeificat; misterioasele sale izvoare îndepărtate și
cu binefăcătoarele sale revărsări periodice a avut un profund
ecou în imaginația poporului egiptean care i-a închinat imne
și i-a consacrat serbări5. Astfel poetul zice:
„Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure

De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure...”6.
Pe malul „râului sfânt”, se află piramidele, lăcaș al zeilor

care sunt slujiți de preoți:
4
Mihail Sadoveanu, Opere alese, vol. I, Perpessicius (ed.), București,
2
1973, pp. 48-49; Mihai Eminescu, Poezii, vol. I, D. Murărașu (ed.),
București, 1982, pp. 178-179. Eminescu mai exprimă monumen-
talitatea Memphisului în nuvela Avatarii faraonului Tlà, dar în altă
perspectivă. Despre piramide, a se vedea: Georgeta ChiŢulescu,
Traian ChiŢulescu, Șapte monumente celebre ale arhitecturii antice,
București, 1960, pp. 9-46; Constantin Daniel, Arta egipteană și
civilizațiile mediteraneene, București, 1980, pp. 63-66; Ovidiu Drimba,
Istoria culturii și civilizației, vol. I, București, 1984, pp. 145-147.
5
Diac. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, București, 1982, pp. 101, 108.
6
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 49; M. Eminescu, Poezii, vol. I,
p. 179.
174
„Și în templele mărețe, colonade-n marmuri albe,

Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe,
Și al preoților cântec sună-n harfe de argint”7.
Cetatea și piramidele Egiptului, căzute în ruină, retrăiesc
„datorită potențialului de gând și vis incorporat în

ele prin strădania intelectuală și spirituală a regilor și
preoților din vechime. Ca niște snopuri gigantici de
lungi sulițe de argint, regii acționează prin timp, învi-
ind aura de vis a locurilor asupra cărora magul a abătut
pustiirea ca pedeapsă pentru decăderea tocmai a acelor
regi și preoți”8.
Magul invocă o implacabilă justiție, rămas singur,

„pavăză a răzbunării”, împotriva „unei ginți efeminate”, a
unor „regi pătați de crime”, astupă în nisip întregi orașe:
„Memfis, Teba, țara-ntreagă coperită-i în ruine”9. Acest
mag are însușiri supranaturale, concentrând în ele toată
puterea asupra destinului istoriei Egiptului. Magul „între-
prinde un efort de centrare a lumii, efort care în ochii lui
Eminescu însemna atingerea țelului celui mai înalt, demi-
urgic, tentat de mintea omenească”10. Preoții la egipteni
erau împuterniciții regelui și se bucurau de o mare cinstire
7
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 50.
8
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, București,
1976, p. 67.
9
Cezar Papacostea, „Filosofia antică în opera lui Eminescu”, în vol.
D. Murărașu, Eminescu și clasicismul greco-latin, Iași, 1982, p. 75.
10
Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, p. 67.
175
M ihai E minescu
din partea poporului. Ierarhia preoților egipteni avea în

fruntea sa un mare preot11.
Piramidele din Egipt, ca monumente ale spiritului reli-
gios din Egiptul antic, mai sunt menționate de Eminescu în
Memento mori (Panorama deșertăciunilor), de unde reiese
că la baza civilizației egiptene a stat dorința de realizare
a nemuririi prin construcții arhitectonice. De fapt, acest
poem are la bază tema romantică a caducității civilizaților;
în concepția lui Eminescu fiecare civilizație constituie mate-
rializarea unei idei prin care omenirea a căutat să biruiască
moartea12. De asemenea, în poeziile Cu gândiri și cu imagini
și Floare albastră, mai apar Memphis și Theba. La Memphis,
întemeiată de faraonul Menes, lângă actualul Cairo, capitala
Primei Dinastii, s-a articulat „teologia” cea mai sistematică,
în jurul zeului Ptah13. În fosta Theba (la Luxor și Karnak)
erau foarte multe temple pe vremea Imperiului Nou; unele
se păstrează și astăzi14. Theba avea un mare templu și aduce
aminte de cultul lui Aton, pe care l-a introdus Amenofis al
III-lea (1400-1362)15. La vestul Tebei se găsește vestita Vale a
Regilor, unde regii din perioada Regatului Mijlociu își săpau
mormintele în stâncă (mastaba)16.
11
Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 106.
12
Gheorghe Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, în Caietele
Mihai Eminescu, vol. I, București, 1975, p. 32; Răzvan Theodorescu,
„Câteva însemnări eminesciene despre arta veche”, în Caietele Mihai
Eminescu, vol. VI, 1985, pp. 59-63.
13
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, București,
1961. p. 92.
14
C. Daniel, Arta egipteană și civilizațiile mediteraneene, p. 68.
15
16
176
În Odă (în metru antic), apare mitul păsării Phoenix,

cunoscută și în folclorul nostru cu denumirea de „pasăre
măiastră”:
„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?17.
Din această poezie reiese că poetul este atins de un foc

care îl consumă, dar nu îl ucide; nu îl mai pot scăpa nici
apele mării. De aceea, în deznădejde, aruncă o întrebare de
o stingheră și imposibilă nădejde spre cer: „Pot să mai ren-
viu luminos ca Pasărea Phoenix?”. Gândul refacerii și învi-
erii păsării Phoenix din propria-i cenușă trece ca un fulger
curat, ca o ieșire din focul malefic, prin refacerea naturii lui
superioare, de străluciri celeste18.
În Sărmanul Dionis, eroul eminescian caută să dez-
lege taina timpului cu ajutorul științelor magice ale egip-
tenilor și asirienilor19. Totodată, găsim unele referințe și
la metemsomatoza egipteană: Dionis se întoarce în vis la
încarnarea sa anterioară, călugărul Dan. „Bine zici, meștere
Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsi-
hoza lor”20.
17
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 194; M. Eminescu, Poezii,
vol. III, p. 84.
18
19
Amita Bhose, Eminescu și India, Iași, 1978, p. 132.
20
M. Eminescu, Poezii, Proză, Petru CreŢia (ed.), 1984, p. 313.
177
M ihai E minescu
II. Elemente budiste și ecourile lor

În opera lui Mihai Eminescu există și unele elemente

din gândirea religioasă indiană veche, care au pătruns și au
fost asimilate de cultura românească; alte aspecte ale gân-
dirii religioase indiene vechi le-a aflat în literatura roman-
tică europeană sau în studiile de istoria religiilor, care aveau
capitole speciale cu privire la India21.
Încă din primii ani de școală, Eminescu a fost fascinat
de istoria antică și mitologia sa. Astfel, după obiceiul vremii
și cu o sete nestăvilită de studiu, și-a însușit o cunoaștere
vastă a lumii antice, inclusiv a celei indiene, având acces la
biblioteca profesorului său Aron Pumnul, încât dascălii săi
de la Cernăuți au fost plăcut impresionați. În perioada ani-
lor 1868-1869, când se cunoaște cu Caragiale, îi vorbește
despre India22. În anii de studenție la Viena (1869-1872),
poetul s-a cultivat sistematic în domeniul indologiei. Atunci
a citit Sakuntala, Ramayana și Mahabharata, intrând în
contact direct cu religia budistă. Totodată a citit operele lui
Schopenhauer, în care a găsit o sursă de informație în ceea
ce privește budismul23, completându-și, însă, cunoștințele
și cu alte izvoare24.
21
A. Bhose, Eminescu și India, p. 16.
22
Ion Luca Caragiale, Opere, vol. IV, București, 1965, p. 11; A. Bhose,
Eminescu și India, p. 16.
23
24
Cicerone Poghirc, „O sursă indiană a Luceafărului lui Eminescu”,
în Caietele Mihai Eminescu, vol. IV, 1977, p. 50.
178
Ioan Slavici, în Amintirile sale, spune că Eminescu

cunoștea la vârstă de 20 de ani învățăturile lui Buddha;
împreună au citit despre budism și confucianism din
publicațiile vremii25. Între 1872 și 1874 a audiat la Berlin cur-
suri privitoare la India și religiile ei. Mai mult, întorcându-se
în țară, în anul 1888, Eminescu a tradus o parte din grama-
tica sanscrită a lui Franz Bopp, numită în original: Kritische
Gramatik der Sanskrita-Sprache in kürzerer Fassung (Berlin,
1845). Totodată, a transcris câteva pagini din glosarul san-
scrit latin al lui Franz Bopp, numit în original Glossarium
comparativum linguae sanscritae (Berlin, 1867)26.
S-ar putea spune că Eminescu nu a avut în acest mod
o cunoaștere amplă a religiei Indiei, dar trebuie să se țină
cont că indicațiile bibliografice nu sunt întotdeauna direct
proporționale cu actul de creație. De aceea, cultura lui
Eminescu trebuie înțeleasă în contextul întregii sale creații,
„prin modul cum ea iradiază, în opera sa, după modul

cum fecundează gândirea sa artistică și cum se refon-
dează pe o nouă tulpină sufletească. Evidența culturii
indiene o probează cu certitudine numai gândirea emi-
nesciană, cristalizată în opera sa lirică”27.
25
26
A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică a lui Fr. Bopp în traducerea lui
Eminescu”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. IV, p. 68; M. Eminescu,
Opere, vol. XIV, 1983, pp. 509-816, 817-897. Eminescu cunoștea într-o
oarecare măsură sanscrita, după cum reiese din exegeza manuscriselor.
Dintr-o analiză atentă reiese că Eminescu cunoștea aproximativ 2500
de cuvinte în sanscrită (A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 76).
27
179
M ihai E minescu
Eminescu a îmbinat gândirea filosofică cu imaginația sa

poetică înveșmântându-și viziunile filosofice cu vălul poe-
ziei. Se poate conchide că Eminescu, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, a avut posibilitatea să citească diferite
lucrări care constituie izvoare ale religiilor Indiei, printre
care: Rig-Veda („Veda imnelor de laudă”) și comentariile
ei, Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”), Manava-
Dharma-Sastra („Cartea Legii lui Manu”), Upanișadele
(„Învățături secrete”), eposurile indiene Ramayana și
Mahabharata, Lalitavistara („Viața lui Buddha”)28.
Influențe budiste, mai mult sau mai puțin sporadice,
se găsesc în următoarele poezii ale lui Eminescu: Epigonii,
Împărat și proletar, Rugăciunea unui Dac, Glossă, Scrisoarea
I, Tat twam-asi, Luceafărul, Kamadeva, iar în proză în:
Poveste indică, Sărmanul Dionis, povestea Archaeus, nuvela
Avatarii Faraonului Tlà, schița Toma Nour în ghețurile
siberiene.
Poezia Epigonii are în cuprinsul său și elemente budiste:
„«Moartea succede vieții, viața succede la moarte»,

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;
Numesc sfânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol”29.
28
P. Rezuș, Mihai Eminescu, pp. 367-368; A. Bhose, Eminescu și India,
pp. 21-30.
29
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. I, p. 40; M. Eminescu, Poezii, vol. I,
p. 94.
180
Gh. Bogdan-Duică a arătat că versul „Moartea succede

vieții, viața succede la moarte” este, de fapt, o transpunere
a unui comentariu din lucrarea lui E. Burnouf, Introduction
à l'histoire du Bouddhisme indien (Paris, 1844): „la mort
succède à la vie, et la vie à la mort”. D. Murărașu afirmă că
Eminescu a pus versul între ghilimele pentru a cita sursa30.
La celelalte patru versuri din strofă, Gh. Bogdan-Duică
găsește corespondența lor într-un dialog al lui Buddha, tot
din aceeași lucrare a lui Burnouf, și afirmă că aceste versuri
sunt „gândite tot budist”, deoarece „zugrăvesc iluzia forme-
lor în fondul cărora se află suportul material-cadaveric, cor-
pul supus mereu nașterii și morții”31.
Din această strofă a poeziei Epigonii, reiese că Eminescu
a găsit inspirație într-un tratat budist. Din finalul poeziei se
desprinde ideea zădărniciei oricărui efort uman și „pare să-și
aibă originea în unele texte budiste care predică inutilitatea
vieții pe pământ și falsitatea idealului de fericire”32.
Unele ecouri budiste se găsesc și în poezia Împărat
și proletar (1874). Rugăciunea unui Dac (1879) conține și
câteva elemente budiste, uneori contestate. De pildă: glorifi-
carea autoflagelației (termen mai mult hindus decât budist),
mortificarea tuturor plăcerilor, aspirația către stingere și
dorința dispariției fără urmă. Această poezie „rostește filo-
sofia indiană cu o intonație străină”33. Cuvintele dacului de
la Sarmizegetusa sunt de fapt „o rugăciune pentru decăderea
30
A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 73.
31
Gheorghe Bogdan-Duică, Despre „Luceafărul” lui Eminescu, Brașov,
1925, p. 17; A. Bhose, „Gramatica sanscrită mică...”, p. 73.
32
33
181
M ihai E minescu
tuturor valorilor (binele, cunoașterea de sine, prietenia, dra-

gostea, existența), uitarea de durere fiind uitare de existență,
redare neființei, puse însă sub semnul lui poate”34. Eminescu
îi dăduse titlul Nirvana, după cum ne arată o variantă a poe-
ziei (Ms. 2260, ff. 229-331), dar a revenit la titlul inițial, deoa-
rece, „în ultimă analiză, Rugăciunea rămâne tot a dacului,
care s-a sinucis la Sarmizegetusa, cu toate căpeteniile sale”35.
În Glossă (1883), se observă o pregnantă influență
budistă. Din prima strofă reiese că un om ajuns la starea de
desăvârșire trebuie să rămână nepăsător la toate întâmplă-
rile trecătoare ale lumii acesteia:
„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera, și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece”36.
Aceeași atitudine se întâlnește în Dhammapada, carte

fundamentală budistă37. Alte influențe budiste, de pildă:
dorința vieții eterne, detașarea, cele opt căi, se observă în
celelalte strofe ale poeziei.
34
Constantin Barbu, Rostirea esențială, Craiova, 1985, p. 48.
35
36
vol. III, p. 81.
37
182
Poezia Odă (în metru antic) ni-l descoperă pe Eminescu

gândindu-se filosofic, în comparație cu filosoful rece din Glossă.
Locul răcelii filosofice este luat de flacăra poetică38.
Sporadice influențe budiste se mai întâlnesc în Memento
mori (simțul supremației morții), Scrisoarea a IV-a (setea
liniștii eterne), Luceafărul (setea de repaos a lui Hyperion
este o dorință de Nirvana)39.
S-a afirmat de multe ori că în Scrisoarea I se află o vădită
influență din cosmogonia indiană. Într-adevăr, Eminescu a
cunoscut și Imnul creațiunii din Rigveda, dar, următoarea
strofă ne duce cu gândul la prima carte a Sfintei Scripturi,
Facerea:
„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns,
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”40.
În continuare este descris procesul cosmogonic, însă

Eminescu exprimă concepția cosmogonică, prin prisma pro-
priei sale gândiri. Poetul se folosește aici de simbol. Mircea
Eliade afirmă că omul se află „în comunicație cu lumea, pen-
tru că folosește același limbaj: simbolul”41. Cosmogonia are
capacitatea de a fi aplicată pe diverse planuri de referință,
ceea ce este destul de semnificativ.
38
39
40
vol. III, p. 38.
41
M. Eliade, Aspecte ale mitului, București, 1978, p. 134.
183
M ihai E minescu
„Cosmogonia este modelul exemplar al unei serii

întregi de faceri: nu numai pentru că, de fapt, cosmosul
este deopotrivă arhetipul ideal al oricărei situații cre-
atoare și al oricărei creații, dar și deoarece cosmosul
este o operă divină, el este, așadar, sanctificat în însăși
structura lui”42.
În Luceafărul (1883), capodopera geniului eminescian,

privit prin prisma tuturor variantelor, observăm câteva eco-
uri indiene. În două variante ale Luceafărului apar numele
lui Brahma și al lui Buddha, iar legături cu temele nirvana
și brahman-atman apar și în dialogul dintre Hyperion și
Demiurg, care amintește de Naciketas și zeul Yama, zeul
morții din Katha-Upanisad43; toate ființele sunt existente în
ființa nemuritoare și toate creaturile se nasc din Brahman și
se întorc în el44. Tot în Luceafărul mai apar similitudini cu
aspecte din Legea lui Manu.
Subiectul poeziei Ta twam-asi (între 1877 și 1880) este
tipic european și nu pare să aibă legătură cu Upanișadele.
Totuși folosirea formulei Ta twam-asi ca titlu este intere-
santă și dezvăluie totodată înclinația lui Eminescu spre doc-
trina religiilor Indiei. Titlul nu este finisat de autor (poezia
a apărut postum); corect este Tat twam-asi, dar greșeala nu
aparține ignoranței poetului în limba sanscrită, cum s-a mai
afirmat, ci mai degrabă lipsei de atenție45.
42
M. Eliade, Aspecte ale mitului, pp. 30-32.
43
C. Poghirc, „O sursă indiană a Luceafărului lui Eminescu”, p. 51.
44
45
A. Bhose, Eminescu și India, p. 129. De aceea, D. Murărașu reprodu-
ce în ediția sa critică titlul corect (M. Eminescu, Poezii, vol. III, p. 18).
184
Asemănările cu unele concepții din religiile Indiei, fie

că este vorba despre împrumuturi, fie de o apropiere intu-
itivă, se manifestă într-un mod mai pronunțat în proza lui
Eminescu. Astfel, Sărmanul Dionis este conceput filosofic și
„prezintă o sinteză a numeroaselor idei provenite din diverse
sisteme de gândire: occidentale și orientale, contemporane
și moderne, științifice și oculte”46.
Elemente din religiile Indiei: cugetarea lui Dionis că
lumea este visul sufletului nostru, metafora eroului, „pădu-
rea într-un sâmbure de ghindă”, își au corespondența în
Chandogya Upanișad, metemsomatoza (Dionis se întoarce
în vis la încarnarea sa anterioară, călugărul Dan)47 și
învățăturile meșterului Ruben se bazează pe concepția omo-
logării dintre om și Dumnezeu, care corespunde în genere
cu ideea Upanișadelor că sufletele tuturor ființelor izvorăsc
din sufletul universal48. Puterea magică a meșterului Ruben
stă în numărul șapte, simbol existent și în iudaism (Caballa),
în învățătura creștină (simbolul perfecțiunii, Apocalipsa).
Dan este însoțit de Maria prin puterea iubirii49.
Învățătura pe care o primește Dan de la înger, că
Dumnezeu există în sufletul uman, aparține gândirii religi-
oase a Indiei. La fel, revelația momentană a eroului, că el este
Dumnezeu, se apropie de gândirea Upanișadelor, unde se
spune că este în starea de transcendență și sufletul uman se
identifică cu cel universal. Omul, cunoscându-l pe Brahman,
46
47
Aici este vorba de metemsomatoza egipteană; am amintit aici me-
temsomatoza deoarece aceasta aparține și religiilor Indiei.
48
49
185
M ihai E minescu
devine și el Brahman, realitatea absolută în care există toate

ființele50.
Povestea Archaeus (1873) „pare să deslușească pro-
blema lui Atman și Brahman expusă în Upanișadele indiene
și, în mod concret, să se inspire din episodul învățăturilor
lui Prajapati către Indra, în Chandogya Upanisad”51.
Semnificația conceptului de Archaeus al lui Eminescu pare
a se explica astfel: „Archaeus este singura realitatea pe lume,
toate celelalte sunt nimicuri. Archaeus este tot”52.
În nuvela Avatarii Faraonului Tlà53, acțiunea se
desfășoară pe baza teoriei metemsomatozei, pe care
Eminescu a cunoscut-o pe cale indirectă, sub influența
romanticilor germani. Termenul de avatar își are originea
în hinduism; zeii se nasc pe pământ în chip uman sau de
animal, pentru a-și îndeplini rolul de mântuitori ai lumii de
păcat. Această întrupare a zeilor se numește avatar, concepție
exprimată în Bhagavagita54.
III. Elemente din mitologia greacă

în opera lui Eminescu
Eminescu era încântat de frumusețile antice ale Greciei

și a intenționat să le slăvească într-un întreg poem, pe care
50
51
52
A. Bhose, Eminescu și India, p. 138; C. Barbu, Rostirea esențială,
pp. 132-184.
53
Titlul este dat de G. Călinescu.
54
186
îl numise Grecia. Din manuscrisul rămas de la poet străbat

până la noi aceste frumuseți antice:
„O! Grecie, tot pământu-ți e un Panteon, o grădină

Unde florile acopăr potolind a lor lumină
Dulce-adânc mirositoare, delicatele cugetări
A țarinei tale sfinte”55.
Eminescu nu s-a mulțumit numai cu atât, el a dorit să

cunoască spiritualitatea și cultura Greciei antice în între-
gime. De aceea a învățat limba greacă, pe care în școală o
studiase puțin. Faptul că la Blaj se împotmolise la grama-
tica elină nu înseamnă că nu cunoștea limba; unii biografi
și exegeți eminescieni tind să creadă că lui Eminescu i se
dăduseră și câteva forme neregulate ale unor verbe de către
vreun elenist fervent! Eminescu a învățat bine limba greacă,
în paralel cu latina, dar ca autodidact, fapt dovedit de unele
manuscrise. Chiar el zicea:
„Să iau și Evanghelia lui Luther tot pentru grecește, dar

îmi trebuie și Biblia latină. De aceea, Biblia trebuie citită
în textul ei original în școală și să aibă două traduceri
alături, latino-greacă. Așa se învață limbile clasice”56.
Mai mult, Eminescu l-a citit pe Homer și a încercat să

traducă din Iliada și Odiseea, izvoare de bază pentru reli-
gia și mitologia Greciei. Dar nu a putut să realizeze acest
55
Ms. 2259, f. 279; D. Murărașu, Eminescu și clasicismul greco-latin,
pp. 125-126.
56
D. Murărașu, Eminescu și clasicismul greco-latin, p. 127.
187
M ihai E minescu
vis din cauza felului său de viață, activitatea diferită pe care

a desfășurat-o și munca istovitoare de ziarist la Timpul.
Deși nu a putut să îmbogățească literatura noastră de atunci
cu unul dintre izvoarele antice ale Greciei, Eminescu și-a
perfecționat posibilitățile de creație. În opera sa, îndeosebi
cea poetică, întâlnim zei, personaje și episoade din mitologia
greacă. Din panteonul grecesc îi regăsim pe: Eol, care „cântă
dulce”, silfele culcate „prin lilii”, Amor, cu săgețile înveninate,
zeul Apollo, cu ghirlande și cununi de lauri pe frunte, pajul
Cupidon, Menelaos, Muntele Olimp, calul troian, Ahile
cel „furios”, „aprigul” Ajax, Eros, tânărul Endymion, Erato,
Okeanos, Echo, Narcis.
În poezia La Heliade, este evocat Apollo, zeul grec
al luminii și al artelor, care a avut ca fiu pe zeul medicinii
Asklepios, patronul oracolului din Delfi. Nici Eros, divinita-
tea greacă primordială, personificând dorința, născută din
Haos, nu este uitat:
„Într-un cuib de turturele

Ca și fluturii de-ușor,
Saltă Eros nebunește...”57.
În Sonet, apare și Okeanos, zeul grec al „fluviului Ocean”,

cel mai în vârstă dintre titani, care se căsătorește cu sora sa
Tethys și devine tatăl Oceanelor. Echo, zeița greacă a ecou-
lui, nu este decât Oreada îndrăgostită de Narcis, silind-o fără
voia lui să-și risipească vocea și oasele în lume, până când
s-au prefăcut în stânci răsunătoare (O călătorie în zori).
57
188
În Călin, apare și Narcis, care:
„...văzându-și fața în oglinda sa, izvorul,

Singur fuse îndrăgostit, singur îndrăgostitorul...”58.
Narcis, un tânăr frumos, respinsese multe fete muri-

toare, printre care și pe Echo. A fost pedepsit de zeița răz-
bunării Nemesis să-și vadă chipul în izvor și să moară de
durerea de a nu fi putut ajunge la tânărul zărit în undele
cristaline.
Episoade dramatice din mitologia greacă se găsesc și în
Odă (în metru antic), în strofa a treia. Autorul poeziei arată
„jalnic”, „chinuit”, „înveninat”, exact ca în legenda cu Nessus
și Hercule, făcând aluzie că factorul feminin este provocator
de suferințe înflăcărate. Centaurul și eroul au pierit unul de
mâna celuilalt, printr-o trădare de femeie.
„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării”59.
Eminescu valorifică și mitul lui Orfeu. Orfeu era fiul

muzei Calliope și al regelui trac Oiagros, protejatul zeului
Apollon, care îi dăruise propria sa liră când cânta, Orfeu
izbutind să miște pietrele și să îmblânzească fiarele. El își
iubea foarte mult soția, Euridike, după a cărei moarte a
58
59
vol. III, p. 84.
189
M ihai E minescu
coborât în infern, la Hades, spre a o readuce pe pământ,

fermecându-i pe zei cu cântecul său și înduplecându-i; dar
restituirea soției este condiționată: Orfeu nu are dreptul să
o privească până nu vor fi ajunși dincolo de tărâmul morții.
Orfeu nu rezistă, o privește pe Euridike, iar ea se destramă
ca o umbră, întorcându-se pentru totdeauna în Hades.
Tema centrală: iubirea lui Orfeu pentru Euridike, a
impresionat pe artiștii tuturor timpurilor, încât a fost trans-
pusă în toate artele. Eminescu, în Memento mori, episodul
Grecia, schimbă perspectiva mitului: Orfeu este dovada
că nimic nu se poate sustrage legii implacabile a morții60.
Poetul se folosește de acest mit pentru a zugrăvi prăbușirea
civilizației grecești. Dar acest mit în creația eminesciană se
mai dezvoltă și pe o altă coordonată: înzestrat cu o forță ire-
zistibilă, cântecul lui Orfeu atrage totul. Așa este în poezia
Gemenii: cântecul lui Sarmis, atunci când este condamnat
la orbire, are forță magică, orfică61. În poezia Gemenii, întâl-
nim un alt motiv din mitologia greacă: cecitatea62 artistului.
Acest lucru nu este lipsit de interes, deoarece motivul orbirii
se înscrie pe una dintre coordonatele viziunii eminesciene:
gândirea este înzestrată cu puteri creatoare. Orice creație
este materializarea unor idei prin însuși actul gândirii. Sau,
cum spune Călinescu, la Eminescu, „lumea este cugetare, și
când Dumnezeu gândește, cosmosul se face”63.
60
Gh. Ceaușescu, „Eminescu și antichitatea clasică”, în vol. D. Murărașu,
Eminescu și clasicismul greco-latin, p. 235.
61
Gh. Ceaușescu, „Eminescu și antichitatea clasică”, pp. 228-239.
62
Cecitate = Absență a vederii datorită unor leziuni ale mediilor trans-
parente oculare, ale retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor vede-
rii; orbire – n.red.
63
Gh. Ceaușescu, „Eminescu și antichitatea clasică”, p. 234.
190
IV. Aspecte ale religiei strămoșilor geto-daci

În opera lui Eminescu este prezentă și tema originii

popoarelor și a spiritualității lor, de pildă în poemul Memento
mori, în care se vorbește și despre Dacia. De fapt, din întreaga
operă eminesciană reies și unele aspecte privitoare la daci și
la spiritualitatea lor. Astfel sunt poeziile: Rugăciunea unui
Dac, Sarmis, Gemenii, Odin și poetul, precum și o serie de
încercări dramatice ale poetului.
Rugăciunea unui Dac are vădite influențe budiste,
deoare ce poetul vedea originea înțelepciunii dacilor în
Himalaia. În strofele 4-5 nu este vorba de o dorință de auto
chinuire, ci de dorințe de a avea tăria sufletească să îndure
chinul. Mesagerul, ales prin tragere la sorți, care se trimi-
tea odată la patru ani la Zamolxis cu doleanțele poporului
prin aruncarea în cele trei lănci, trebuia să îndure acest chin
pentru a ajunge nemuritor, în spațiile uraniene64. De aceea,
mesagerul primea cu bucurie să fie ales pentru acest sacrifi-
ciu și considera o vrednicie a merge în lumea lui Zamolxis,
o împărăție plină de soare. Din primele versuri ale poeziei
se simte o bucurie a vieții. Zeul creator este identificat de
Eminescu cu „moartea morții și învierea vieții”. Este deosebit
de interesant faptul că
„în timp ce aproape toți eminescologii români afirmă

izvoarele indiene ale gândirii eminesciene expuse
în Rugăciunea unui Dac, unui indian i se pare că
64
Pr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericești din epoca străromână,
București, 1979, pp. 21-22.
191
M ihai E minescu
sentimentele de bază ale poetului au un izvor autoh-

ton de inspirație, la care se adaugă unele împrumuturi
din filosofiile indiene. Această deosebire de părere ne
arată cât de apropiată este gândirea indiană de cea
românească și cât de subtile sunt nuanțele prin care se
deosebesc una de alta. Prin urmare, ea ne îndeamnă
să reflectăm asupra faptului că într-adevăr concepția
getică a morții se aseamănă cu filosofia Upanișadelor
indiene”65.
Rugăciunea unui Dac ne duce cu gândul la soldatul

dac îngenuncheat care a răspuns interlocutorului său de
pe coasta Galiei: „Prin sabia aceasta transmit fraților mei
rugăciunea”66.
După cum reiese din întreaga operă eminesciană, în
Dacia nu avem de a face cu o civilizație ca în cazul Egiptului,
Asiriei, Greciei, deoarece civilizația presupune intervenția
omului asupra naturii. În Dacia eminesciană nu sunt
prezenți nici omul, nici creația umană. Sarmizegetusa, din
poeziile lui Eminescu, nu este o așezare umană, ci un colț
natural din cadrul geografic al României antice67.
Dacia eminesciană este un rai, cu multe bogății natu-
rale, o împărăție a zeilor: „Asta-i raiul Daciei veche, a zeilor
împărăție”68. Din norii Daciei se formează o „domă” care se
ridică până la cer. Fluviile Daciei poartă insule, adevărate
65
66
Diac. P.I. David, „Portul, rugăciunea și milostenia la strămoșii
noștri”, în: Glasul Bisericii, XXIX (1970), 3-4, p. 241.
67
Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 33.
68
Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, p. 33; M. Eminescu,
„Memento mori (Panorama deșertăciunilor)”, în Poezii, vol. I, p. 196.
192
edenuri răsărite din ape, încât apar două raiuri, unul care
se înalță sub lumina stelelor, altul care se adâncește în apele
râurilor. Acest rai dacic pare a fi suspendat între ceruri,
căci apele reflectă cerul înstelat. În mijlocul raiului dacic se
înalță un munte uriaș, probabil Kogaionon (Muntele Sfânt).
Din cele spuse de Strabon, reiese că marele preot al daci-
lor, devenit apoi zeu, își avea reședința într-o peșteră de pe
vârful muntelui Kogaionon, munte identificat astăzi în chip
ipotetic cu Dealul Grădiștii din Munții Orăștiei69. Pe acest
munte, în viziunea poetică a lui Eminescu, se află o poartă
solară, care duce la împărăția soarelui, locuită de zei. Scările
de stânci urcă la poartă; în spatele ei stau zeii daci pe stânci
trunchiate ca pe tronuri și beau auroră din cupe. Este și
firesc, deoarece dacii au avut ca zeitate supremă pe Zamolxis
și s-a afirmat că religia geto-dacilor a fost monoteistă, teorie
respinsă de cvasitotalitatea cercetătorilor români și străini.
Pe lângă Zamolxis, dar într-o măsură mai mică, erau adorate
și alte zeități. Este vorba de henoteismul geto-dacilor, adică
„divinitatea principală este adorată ca și când ar fi singura,
dar fără să fie singura divinitate”70. Dacă un egiptean, un
roman, un grec, un sirian, a venit cu idolul său sau cu statuia
zeificată și, din întâmplare, se descoperă pe teritoriul vechii
Dacii, nu înseamnă că și strămoșii noștri s-au închinat aces-
tor statui! Unele fețe ale adoratului (Zamolxis) sau moduri
69
Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 322; Nicolae Gostar, Vasile
Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iași, 1984,
pp. 83-84.
70
Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 319; M. Eliade, De la
Zamolxis la Genghis-Han, București, 1980, p. 65; Vasile Pârvan,
Getica. O protoistorie a Daciei, București, 1982, p. 81; N. Gostar, V.
Lica, Societatea geto-dacică..., pp. 70-74.
193
M ihai E minescu
de venerare au fost interpretate de unii ca zeități separate,

afirmând „monoteismul” sau „politeismul” geto-dacilor71.
În împărăția soarelui descrisă de Eminescu, codrii lip-
sesc față de edenul Daciei. De aceea, în împărăția soarelui
„totul este lumină clară”.
Sanctuarele geto-dacilor descoperite la Grădiștea
Muncelului, Costești, par să fi fost ridicate în cinstea unor
divinități urano-solare72. Divinitatea supremă a panteonu-
lui dacic zugrăvit de Eminescu pare să fie Soarele. Soarele
este cel care hotărăște și aduce la îndeplinire sentința împo-
triva lui Sarmis, în Gemenii73. Este firesc, deoarece cultul lui
Zamolxis, sincretizat în perioada finală a religiei geto-daci-
lor, va fi fost un cult adus ca unei divinități urano-solare,
caracterizând prin aceasta religia geto-dacică însăși74.
Un important pavaj circular de andezit descoperit la
Grădiștea Muncelului și numit „Soarele de piatră”, servea ca
altar de jertfă. „Caracter net solar aveau, de altfel, majorita-
tea emblemelor religioase descoperite de săpăturile arheolo-
gice pe teritoriul patriei noastre”75.
Zamolxis apare și el ca divinitate, deoarece Eminescu nu
a vrut să trateze subiectul istoric numai în cadrul imaginației
poetice, ci a dorit să introducă în poem elemente proprii
71
Diac. P.I. David, „Aspecte ale vieții spirituale a geto-dacilor în tim-
pul marelui rege Burebista”, în: Mitropolia Olteniei, XXXII (1980), 7-9,
pp. 583-584; N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică..., p. 70.
72
73
74
Diac. E. Vasilescu, Istoria religiilor, p. 321; Jean Coman, „Zamolxis.
Un grand problème gète”, în: Zamolxis, III (1939), p. 110; Diac. P.I.
David, „Aspecte ale vieții spirituale...”, pp. 574-594; Diac. P.I. David,
„Portul, rugăciunea și milostenia...”, pp. 240-245.
75
194
religiei geto-dacice. Zamolxis a creat lumea și nu poate fi

atins de blestem. El este valorizat și de Eminescu, deoarece
„întrupează geniul religios al daco-geților, pentru că, în ultimă
instanță, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor, a acestor
strămoși aproape mitici, învinși și asimilați de romani”76.
Eminescu a recreat civilizația dacică după propria sa
viziune, deoarece cunoștințele despre aceasta, pe timpul său,
erau prea puține. El a introdus în universul dac elemente de
mitologie populară, pe care le-a găsit în folclor, ținând cont
de faptul că basmul oglindește practici și credințe religioase
vechi77. Astfel, raiul dacic va fi populat de Dochia, legendară
fiică a lui Decebal, zână căreia îi aparțin zimbrii. Dar Dochia
pare a fi numele ipostazei pământene a zeiței Luna. Dochia,
fecioara, apare ca zeitate feminină, ca divinitate protectoare,
ca imagine a unei maici eterne, din care vor coborî toți
aleșii78. În împărăția soarelui, numărul zeilor se îmbogățește
mereu, deoarece sufletele eroilor daci după moarte intră
în rândul zeilor. Geții, „cei mai viteji dintre traci și cei mai
drepți” (Herodot 4, 93), se socoteau „nemuritori”79.
În Charmides, Socrate vorbește despre un medic trac, pe
care îl întâlnise, „unul dintre acei doctori ai regelui Zamolxis
despre care se zice că stăpânesc meșteșugul de a te face nemu-
ritor”. În peștera de pe Kogaionon, Zamolxis nu va primi decât
pe rege și pe proprii lui servitori, care mai târziu i se adresau ca
unui zeu80. Geții erau viteji tocmai pentru că aveau fundamen-
tul moral al acestei virtuți: eroii vor merge în împărăția zeilor.
76
M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, p. 86.
77
78
79
80
195
M ihai E minescu
În poemul Sarmis, pământul dacic se formează la lumina

și din imboldul lunii. Astfel, Dacia este o creație a astru-
lui selenar. Aceasta ne duce cu gândul că zeul principal al
geto-dacilor, Zamolxis, în perioada de înflorire a civilizației
dacice, avea un caracter uranian81.
Eminescu a considerat Dacia drept o permanență și a
căutat să redea aceasta prin mitul metamorfozei cetății în
codru, care nu poate fi reînviată decât prin sunete de corn.
Permanența Daciei și a spiritualității sale a fost deseori ame
nințată. De aceea, Eminescu face apel la ficțiune literară
pentru a descrie expediția argonauților: celebrul Tezeu, învin-
gătorul Minotaurului, care a urmat expediției egiptenilor82.
Mitul lui Traian și al Dochiei simbolizează unirea celor
două popoare: roman și geto-dac. Amintirea Romei cre-
ează premisele pentru apărarea raiului dacic și astfel Dacia
este, în viziune eminesciană, „o realitate eternă printre
vârtejurile mereu trecătoare”83. Dochia coboară, precum
Eva, din transcendența paradisiacă în imanența plină de
mister a pământului românesc. Ea rămâne cu pruncul în
brațe după moartea lui Traian, soțul ei, „într-o tinerețe și o
frumusețe neschimbată, legată și datorată timpului mitic,
care stăpânește toposul mitic al pădurii”84.
Din planul spiritualității dacice, Eminescu a mai scos
în relief pe preotul lui Zamolxis, magul, care mai apare în
Strigoii și în Povestea magului călător în stele. Magul pare a
81
82
83
84
Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, p. 25; Eugen
Todoran, Mihai Eminescu. Epopeea română, Iași, 1981, pp. 106-107.
196
fi o ipostază imanentizată a divinității supreme la geto-daci:

el avea putere supranaturală, știință adâncă, stăpânea tainele
viitorului, capacitate de comunicare cu puterile supreme ale
lumii85, deci însușiri supra-umane, locuind în muntele Peon,
ca oarecând Zamolxis sau Deceneu în peștera de pe muntele
Kogaionon.
V. Elemente din religia romană

Ajunși la mitul lui Traian și al Dochiei, prin care

Eminescu, pasionat de istoria neamului său, a căutat, prin
frumoase metafore, să expună unirea celor două popoare,
roman și geto-dac, trecem la unele aspecte ale poporului
roman și ale religiei sale, oglindite în creația eminesciană.
Roma are o geneză misterioasă. Poporul roman este
un „popor de zei” și conferă această calitate popoarelor pe
care le-a cucerit, deci și poporului geto-dac. Poporul roman
constituie arborele puternic din care se dezvoltă popoarele
romanice, deci și strămoșii noștri geto-daci. Eminescu a
considerat că singura ramură care a mai rămas înfloritoare
din acest arbore străvechi este reprezentată de poporul nos-
tru. Cei care au în conștiința lor spirituală Roma, Cetatea
eternă, sunt mândri de originea lor și cei care-i cugetă pe
romani devin egalii lor86.
85
Z. Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, pp. 26-27;
Diac. P.I. David, „Aspecte ale vieții spirituale...”, p. 575; N. Gostar, V.
Lica, Societatea geto-dacică..., pp. 80-82, 94-95.
86
197
M ihai E minescu
„Când îi cugeți, cugetarea sufletu îți divinizează.

În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfânta cu-nmiita-i armonie...
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim
pe ei”87.
Amintirea cetății eterne, a cetății sfinte, a cetății celor

șapte coline, Roma, duce implicit la apărarea raiului Daciei,
deoarece romanii nu numai că nu au alterat vechile virtuți
dace, ci le prelungesc peste secole88.
Mihai Eminescu a avut la îndemână în preocupările
sale și opera unor poeți latini unde s-a întâlnit cu panteonul
zeităților romane. A tradus chiar din acești poeți și a prelu-
crat traducerile făcute, după cum reiese din manuscrisele
eminesciene, de pildă din Horațiu, din care a tradus și a
versificat două ode: Ad Mercurium89 și Către Bullațiu. În
amintirea acestui poet, Eminescu a valorificat moștenirea
Antichității clasice, scriind versuri safice și adonice în dece-
niul al VIII-lea al secolului trecut, când „ideea latină” se
afla la momentul de vârf. În poezia lui Eminescu se găsesc
nume de zei din panteonul roman, precum: Jupiter, Thetis,
Venus, Marte, Saturn.
În poemul Memento mori, unde Eminescu evocă răz-
boiul dacic, suprema promovare ascensională a acestuia are
87
M. Eminescu, „Memento mori (Panorama deșertăciunilor)”, p. 204.
88
Gh. Ceaușescu, „Dacia în poezia lui Eminescu”, pp. 41-42.
89
Varianta completa se află în Ms. 2277, ff. 65-68.
198
loc prin transfigurarea sa ca luptă în înalt, între zei, unde

fulgera Joe90. Motivul ascendent se continuă progresiv și
la această altitudine. Astfel, zeul Marte, care își îndreptase
arcul împotriva zeului Zamolxis al geto-dacilor, ridică spre
armată semnele Cetății eterne, pe care după obținerea vic-
toriei, le înfige în pământul abia cucerit91.
Eminescu prezintă Cetatea sfântă și eternă într-un
tablou strălucitor, ducând-o astfel într-un timp mitic, fabu-
los. Peste tot, evocarea Romei acționează orbitor: „lănci ce
fulgeră”, „în zenit stau zeii Romei în auritele lor straie”92. În
acest context, zeul Joe, exponent al puterii romane cuceri-
toare, apare la orizont, dominându-l pe Zamolxis:
„El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale

Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale...”93.
Aici „capul lui Joe” reprezintă amplificarea uriașă a

busturilor lui Jupiter din sculpturile romane. „Această
amplificare nu este numai măritoare, ci și transfiguratoare.
Capul lui Joe apare aurit de raze triumfale, asemenea unui
pisc de munte, pe care apusul soarelui îl îmbracă într-o
nebănuită strălucire. Acționează aici în chipul cel mai ori-
ginal sugestia de măreție a Romei”94.
90
Edgar Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, în vol. D. Murărașu
Eminescu și clasicismul greco-latin, p. 267.
91
E. Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, p. 267.
92
E. Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, p. 268.
93
M. Eminescu, Poezii, vol. I, p. 199.
94
E. Papu, „Imaginea și simbolica Romei”, p. 269; E. Papu, „Modelul
Romei la Eminescu”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. VI, pp. 73-77.
199
M ihai E minescu
VI. Credința străbună oglindită

Spiritualitatea ortodoxă, sublimă ca albastrul de Voroneț

al cerului, nu i-a fost străină lui Eminescu. Ascendenții săi au
intrat în contact în mod direct cu spiritualitatea ortodoxă.
Doi unchi ai săi se călugăriseră, ca de altfel și trei surori ale
mamei sale95, dar și o verișoară, maica Xenia Velisania, fiica
altei surori a poetului, Safta din Ipotești96. În chilia maicii
Fevronia, la o șezătoare, ar fi auzit povestea lui Călin, de la
maica Zenaida97.
Dar și la ascendenții din partea tatălui se pot observa
ocupații legate de Biserică; pe baza documentelor: epitropi și
cântăreți la Călineștii lui Cuparencu98. Însăși mama poetului,
Raluca Eminovici, avea un suflet evlavios, cu dragoste față de
Biserică. Aceste sentimente alese le-a împărtășit și copiilor ei.
Poetul ar fi fost botezat în Biserica „Uspenia” din Botoșani
„la 21 Ghenari 1850” (această biserică a fost zidită în 1522 de
95
Este vorba de Iorgu și Costache Iurașcu, care au primit numele
de Iachint (la Mitropolia din Iași) și Calinic (la Schitul Vorona); su-
rorile mamei sale erau Fevronia, Olimpiada și Sofia, cu metania la
Mănăstirea Agafton (jud. Botoșani); Augustin Z.N. Pop, „Eminescu și
Biserica străbună”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), 5-6,
pp. 724-726; A.Z.N. Pop, „Familia Eminescu și biserica din Ipotești”,
în: Mitropolia Olteniei, XXII (1970), 5-6, pp. 830-831.
96
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Roman, 1986, p. 250.
97
Gheorghe Ungureanu, Eminescu, documente de familie, București,
1977, pp. 238, 433; Gheorghe Cunescu, „Eminescu în conștiința lui
Gala Galaction”, în: Revista de istorie și teorie literară, XXIX (1980),
3, p. 407.
98
A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, p. 726; Tatăl poetu-
lui era fiu de iobag din Călineștii lui Cuparencu, cântăreț bisericesc
(A.Z.N. Pop, Pe Urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 17).
200
Doamna Elena, soția lui Petru Rareș)99: astăzi, o inscripție cu

această dată a botezului lui Eminescu se află pe peretele exte-
rior de la intrarea în Biserica „Uspenia” din Botoșani, așezată
în iunie 1979 cu ocazia Zilelor Mihai Eminescu, ediția a VI-a.
Cristelnița în care a fost botezat a fost strămutată în bise-
rica veche de la Ipotești100. Eminescu era atras de frumusețea
vieții mănăstirești. Iată cum îl descrie monahia Agafia Moisa
(1886-1982):
„Venea regulat în fiecare vară la maicile Iurașcu,

mătușile lui. Povestea maica Olimpiada că venea la ele,
stătea câte o săptămână, se ruga în biserică și mai ales
asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum
cântă. Era întotdeauna singuratic. Venea mereu sin-
gur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în
pădure, unde este o poiană frumoasă, liniștită. Medita,
admira priveliștea codrilor seculari de pe dealuri, scria
poezii, asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea la
maicile Iurașcu, se ruga, mânca ceva și se culca. După
ce s-a îmbolnăvit, nu mai venea așa des. Dar maicile
Iurașcu mereu plângeau și dădeau slujbe la preoții
mănăstirii pentru sănătatea lui. La fel ne povestea și
vara lui, maica Xenia Velisarie. Iar după ce a murit
Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă și parastas la
biserică, în fiecare sâmbătă”101.
99
A.Z.N. Pop, Pe Urmele lui Mihai Eminescu, p. 24; Gala Galaction,
Mihai Eminescu, Iași, 1987, pp. 31-32.
100
Maria Bunea, „Muzeul memorial Mihai Eminescu de la Ipotești”,
în: Clopotul, XLVI (1979), p. 6.
101
I. Bălan, Convorbiri duhovnicești, pp. 358-359.
201
M ihai E minescu
Preotul, scriitorul și profesorul de teologie Gala Galaction

(Grigore Pișculescu, 1879-1961), în perioada când își făcea
studiile de doctorat în Teologie la Cernăuți (1905-1908), pri-
vind la șirurile de elevi care veneau la Catedrala orașului, l-a
văzut aievea și pe tânărul Mihai Eminescu, căci a notat în jur-
nalul său:
„Ori de câte ori văd pe acești școlari, curgând doi

câte doi către Catedrală, sau unul după altul în nao-
sul Catedralei, gândul meu urcă scara anilor cu câteva
zecimi de ani și caută printre copiii de atunci pe copilul
ce era să fie Eminescu. Și el venea așa între colegii lui,
în Catedrala aceasta”102.
După moartea mamei sale, la a cărei înmormântare

Eminescu luase parte, va scrie poezia Melancolie (august
1876), în care va evoca cu fior liric biserica din Ipotești:
Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul,
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul,
Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur”103.
102
Gheorghe Cunescu, „Eminescu în conștiința lui Gala Galaction”, în
G. Galaction, Mihai Eminescu, p. 8.
103
M. Eminescu, Poezii, vol. II, p. 102; Lângă biserica „dulcei mame” din
Ipotești se află mormintele părinților și fraților poetului, Iorgu și Nicolae.
202
Desigur, versuri lirice, scrise prin prisma tragicului

eveniment. Biserica din Ipotești a mai fost evocată și în
alte poeme sau chiar în versuri răzlețe104. Poetul a căpătat
cunoștințe de religie din cuvântările catehetului Veniamin
Iliuț, apoi din Sfânta Scriptură, din diferite cărți de religie,
mai ales manuale; lecturi complete a făcut însă în perioada
studiilor în străinătate, citind și lucrări teologice contempo-
rane105. În paginile Sfintei Scripturi el a aflat multe motive de
inspirație. De pildă, din Vechiul Testament:
„Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,

Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos
ochii”106.
Sau unul dintre titlurile poemului Memento mori, la

care se gândise poetul, a fost Vanitas vanitatum omnia
vanitas107. Eminescu a avut un cult aparte pentru textele
religioase din secolele XVII-XVIII, ceea ce ne arată clar că
el a studiat cu atenție și pasiune cultura noastră veche. De
aceea, el a învățat paleoslava, necesară studiului pe text ori-
ginal. Eminescu a început traducerea din germană a unei
Gramatici paleoslave, rămasă neterminată, gramatică deve-
nită clasică în slavistica europeană108.
104
A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, p. 733.
105
P. Rezuș, Mihai Eminescu, pp. 341-343.
106
M. Eminescu, „Scrisoarea V”, în M. Sadoveanu, Opere alese, vol.
I, p. 158.
107
Ms. 2259, f. 68.
108
Gheorghe Mihăilă, „Eminescu și studiul limbii paleoslave”, în
Caietele Mihai Eminescu, vol. IV, p. 83.
203
M ihai E minescu
Pe când era bibliotecar la Iași, în vârstă de 25 de ani,

avea o râvnă deosebită să achiziționeze cărți rare și vechi,
de pildă un Dicționar slavo-român și Gramatica limbii slave
bisericești109. El a și scris despre limba veche românească.
Din numeroasele lui lucrări, în proză sau în versuri, reiese
că era un admirator al limbii noastre vechi110. El întâlnește
tipărituri religioase vechi în biblioteca tatălui, apoi în biblio-
tecile pe unde a studiat.
Din cărțile vechi religioase rămase de la Eminescu
(aproximativ douăzeci și cinci de manuscrise, unele în frag-
mente, altele în întregime) se remarcă Psaltirea în versuri,
a mitropolitului Dosoftei, și Cărticică sfătuitoare pentru
păzirea celor cinci simțiri și a nălucirii și a minții și a ini-
mii, a Sf. Nicodim Aghioritul, tradusă în 1819 de un călugăr
la Mănăstirea Neamț, unde s-a și tipărit în 1826. Ele s-au
bucurat de o mare prețuire din partea poetului, fapt ușor
de observat în creația sa literară111. În 1876, Eminescu a luat
apărarea Bisericii din Bucovina în conflictul cu habsburgii112.
Poetul, împreună cu alți scriitori (Ioan Slavici), a par-
ticipat și la serbarea de la Putna (15/27 august 1871), când
109
Alexandru Elian, „Eminescu și vechiul scris românesc”, în
Eminescu, poetul național, vol. I, 1983, pp. 229-240; D. Murărașu,
Mihai Eminescu. Viața și opera, București, 1983, p. 366.
110
Dan Simonescu, „Din nou despre Eminescu și limba noastră ve-
che”, în Caietele Mihai Eminescu, vol. I, p. 110.
111
I. CreŢu, „Eminescu și cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim”,
în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), 5-6, pp. 575-581;
Pr. Gh. Cunescu, „Mihai Eminescu”, în: Biserica Ortodoxă Română,
XCIII (1975), 1-2, pp. 112-113; Petru Zugun, „Rima la Dosoftei și
Eminescu”, în: Cronica, 2/1975, p. 6.
112
„România și Austro-Ungaria”, în: Curierul de Iași, 125-130/1876;
A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, pp. 739-740.
204
s-au sărbătorit 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna

(1470) a Sf. Ștefan cel Mare, de către mitropolitul Teoctist,
dormind „pe fân proaspăt în tinda bisericii113. La serbare,
Eminescu a împărțit un teanc de hârtii cu poemul La mor-
mântul lui Ștefan cel Mare (1871), compus de el114, în cea
mai mare parte.
Eminescu a fost deci unul dintre animatorii acestei ser-
bări. În numele comitetului de organizare a serbării de la
Mănăstirea Putna el a trimis, ca secretar, o adresă studenților
Facultății de Teologie de la Blaj, spre a le cere participarea și
concursul. Din documentul-autograf inedit, reiese că nimeni
nu a simțit ca Eminescu în acel moment mărețul sens sim-
bolic al unanimului pelerinaj studențesc român la ctitoria
și mormântul Sf. Ștefan cel Mare pentru unitatea morală a
întregului nostru neam115.
Limba operelor diaconului Coresi, a mitropoliților
Varlaam și Dosoftei, a avut o influență binefăcătoare asu-
pra gândirii poetice a lui Eminescu. El a transcris personal
Tetraevanghelul lui Coresi (Brașov, 1501), ceea ce denotă că
a avut un cult aparte pentru Evanghelia lui Hristos. În cea
dintâi mare poezie a sa, Venere și Madonă, aflăm versul: „O!
te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste”, care nu este alt-
ceva decât Sfânta Evanghelie. Într-un articol de fond numit
„Învierea”, Eminescu zicea astfel despre Sfânta Evanghelie:
113
† Miron Cristea, „Eminescu. Viața și opera”, în vol. Pagini dintr-o
arhivă inedită, București, 1984, p. 254; A.Z.N. Pop, Pe Urmele lui Mihai
Eminescu, pp. 117-125; G. Galaction, Mihai Eminescu, p. 65.
114
Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Iași, 1983, pp. 124-139.
115
Șerban Cioculescu, „Eminescu și serbarea de la Putna”, în Eminesciana,
București, 1985, pp. 31-33.
205
M ihai E minescu
„Iată două mii de ani aproape, de când ea a ridicat popoare

din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproa-
pelui, două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu
este cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui
Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea
spre virtute a chinezului Lao Tse, deși asemănătoare cu
învățăturile Creștinismului, nu au avut atâta influență,
nu au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și
populară biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă
a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice
și nu pentru El, ci pentru binele și mântuirea altora”116.
Eminescu vedea în Iisus Hristos și în evenimentele

mari ale Evangheliei, lumina cea adevărată pentru întreaga
omenire și îndeosebi pentru poporul român, începând cu
Nașterea Domnului, adevărul luminos din ceruri s-a coborât
pe pământ într-o peșteră întunecoasă117. Într-una dintre vari-
antele Luceafărului, părintele Adonai este gata să acorde lui
Hyperion atribute ale puterii divine. El este cuvântul dintâi
(din prologul Evangheliei după Ioan), deci nu „moartea”118.
În 1883, Titu Maiorescu a suprimat „cuvântul dintâi”, din
cauză că era din prologul Evangheliei după Ioan119.
116
Ș. Cioculescu, „Eminescu și serbarea de la Putna”, pp. 33-34.
117
În: Timpul, 12 aprilie 1881.
118
Pr. Mihail Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu
(Legenda Luceafărului)”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979),
5-6, p. 750; Pr. Zevin Rusu, „Noi considerații cu privire la izvoarele
poemului Luceafărul de Mihai Eminescu”, în: Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LIV (1978), 3-4, pp. 302-320.
119
Este vorba despre varianta din Almanahul Societății Academice
„România Jună” din Viena, aprilie 1883; D. Murărașu, „Luceafărul
206
În poezia Christ, variantă la Dumnezeu și om, Eminescu

descrie Nașterea Domnului lângă Maica Sa, Sfânta Fecioară
Maria, cu emoții artistice de artă creștină primară:
„Te-am văzut mișcând în paie fața mică și smerită

Tu, Christos, în hieroglife stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci”120.
Tot în această poezie poetul a reliefat faptul că Pruncul

Iisus trebuie privit cu credință, cu adorare și nu cu privire
admirativă pentru arta cu care este pictat. Inima artistului să
trăiască ceea ce pictează121.
În cadrul temei din poezia Dumnezeu și om, Eminescu,
după ce a terminat poezia Christ, a continuat să prezinte în
câteva versuri pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, așa
cum sunt istorisite de Sfânta Evanghelie:
„Asta-i tot Iisuse dulce, pus pe Cruce pentru lume?

Asta-i tot frunte de rege, cu cununa cea de spini?
Ieri ai fost steaua de aur, a-mpăraților creștini,
Azi în gura lor profană nu mai ești decât un nume”122.
lui Eminescu la o sută de ani după apariție”, în: Flacăra, XXXII (1984),
30 martie, p. 17; Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui
Eminescu...”, pp. 759-766.
120
Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, pp.
759-766. Într-un caiet al său, Eminescu a notat: „Nimic nu există în
lume de nu are o cauză începătoare și un timp de începere”, sau: „Orice
are o rațiune de a fi, ori la-nceput era Cuvântul”.
121
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, p. 201.
122
Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, p. 751;
Ioan Alexandru, Patria în poezia lui Pindar și Eminescu, București,
1973, p. 23.
207
M ihai E minescu
Evanghelia cuprinde și cea mai mare minune pe care

Domnul nostru Iisus Hristos a făcut-o asupra propriei Sale
persoane, arătând lumii întregi că moartea nu are putere
asupra vieții: Învierea. Eminescu surprinde aceasta în poe-
zia cu același nume, retrăind momentul sublim al slujbei din
noaptea Sfintelor Paști. În 1878, anul în care a scris această
poezie, Eminescu locuia într-una dintre chiliile Bisericii
„Caimata” din București. Redăm ultima parte a poeziei:
„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

Cântări și laude ’nălțăm

Noi, Ție Unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri
Cântând Aliluia!
Christos a înviat din morți
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”123.
Eminescu dorea ca Învierea Domnului să nu rămână

doar în cântările din Biserică sau numai în salutul creștinesc,
ci „să pătrundă adânc în inimile creștinilor, cu iubirea
123
Pr. M. Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu...”, p. 754.
208
aproapelui, a păcii și a bunăvoirii oamenilor unul față de

altul, a deplinei renașteri sufletești a creștinului”124. În ziarul
Timpul, din aprilie 1878, scria:
„Învierea Domnului trebuie să aducă renașterea vieții,

spre a nu rămâne creștinul în întunericul haotic. Datina
strămoșească a Sfintei Învieri are chemarea de a se
bucura cei buni în Ziua Învierii, când ne luminăm prin
sărbătoare, și ne primim unul pe altul și zicem frați
celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru Înviere,
strigând cu toții «Hristos a înviat!»”125.
Creștinii trebuie să fie schimbați lăuntric de Învierea

Domnului, având iubire, care este mai mare ca toate.
Eminescu zicea:
„De ce este Hristos așa de mare? Pentru că prin iubire

el a făcut cearta între voințe imposibilă. Când iubirea
este, și ea este când este numai reciprocă și reciprocă
absolut, va să zică universală; când iubirea este, cearta
este cu neputință și de este cu putință ea nu este decât
cauza unei iubiri preînnoite și mai adânci încă de când
fusese înainte”126.
Mai mult, din întreaga operă a lui Eminescu transpare și

astăzi iubirea de oameni, de desăvârșire, care își are originea
124
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, p. 385; M. Eminescu, Poezii,
vol. II, pp. 203-204.
125
126
209
M ihai E minescu
într-un suflet nobil, „atins de aripa marii iubiri de care a fost

atins Platon sau Dante, iubirea pură din Fra Angelico, cea
care inundă în albul orbitor firea zidirii atinsă de priveliștea
desăvârșirii”127.
Lumina dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos,
Eminescu o vedea răsfrângându-se asupra Sfintei Fecioare
Maria, față de care sentimentul religios de supravenerare lua
formă și sens până la înălțimea celor mai curate și vibrante
rugăciuni. Adevărul despre Maica Domnului îl cunoștea
genialul poet român tot din paginile Sfintei Evanghelii.
El o prezintă pe Sfânta Fecioară Maria ca pe un Luceafăr
între Dumnezeu și om, precum și purtătoarea rugăciunilor
creștinilor către Fiul Său, deci Mijlocitoare128. Iată câteva
fragmente:
„Răsai asupra mea, lumină lină,

O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină”129.
Ascult-a-noastre plângeri,
127
Domițian Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu și raportul ei cu re-
ligiunea creștină”, în: Candela, XLII (1931), 1-2, p. 30; † M. Cristea,
„Eminescu. Viața și opera”, p. 284.
128
I. Alexandru, Iubirea de patrie, vol. II, 1985, p. 174.
129
210

O, Maică preacurată,
Marie!”130.
Pasionat de folclor, Eminescu a cules și ne-a dat în ver-

suri Colinde, colinde! (1881), ducându-ne cu mintea, de
fiecare dată, la colindul copilăriei noastre, în noaptea de
decembrie a Nașterii Domnului:
„Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor.
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur’ copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își pieptănă pletele,
De dragul Mariei
Și-a Mântuitorului
130
vol. III, p. 21.
211
M ihai E minescu
Lucește pe ceruri
O stea călătorului”131.
În Sărmanul Dionis personajul principal este călugărul Dan.

În nuvela Cezara acțiunea începe la o mănăstire. Printre
personaje întâlnim și monahi, unul tânăr, Ieronim, și duhov-
nicul său. În Geniul pustiu sunt descrise unele evenimente
legate de Biserică: o înmormântare, o rugăciune murmu-
rată, o amintire fugară a unei slujbe. Ba mai mult, Eminescu
descrie un masacru oribil din casa unui preot, făcut de hon-
vezi, în timpul revoluției lui Avram Iancu.
Atât în poezie, cât și în proză apar frecvent termeni
ai spiritualității ortodoxe, precum: înger, candelă, icoana
Mântuitorului, carte de închinăciune, doma lui Dumnezeu,
cărți bisericești.
În ceea ce privește morala care se desprinde din opera lui
Eminescu, avem de spus că genialul poet a fost, în primul rând,
un mare patriot care a luat atitudine față de nedreapta stăpâ-
nire a habsburgilor asupra Bucovinei și a Bisericii Ortodoxe.
Într-un articol din ziarul Timpul s-a ridicat împotriva
pretențiilor pe care le invocau călugării de la Locurile Sfinte
cu privire la averile secularizate ale mănăstirilor românești
închinate, demonstrând netemeinicia acestor pretenții132.
S-a declarat împotriva epigonilor care duceau patria
și credința ortodoxă la ruină. A militat pentru iubirea
aproapelui prin transformare lăuntrică. Eminescu a arătat
131
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, pp. 386-387; M. Eminescu,
Poezii, vol. III, p. 17.
132
M. Sadoveanu, Opere alese, vol. II, pp. 383; M. Eminescu, Poezii,
vol. III, p. 59.
212
că „moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea

pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau
degenerat”133. Patria se susține și se împrospătează prin
muncă. El a susținut în articolele sale că „munca este legea
lumii moderne, care nu are loc pentru leneși”. Munca este
o datorie. Individul găsește în societatea căreia îi aparține
un număr de bunuri, pe care le folosește de-a gata. Pentru
aceasta, are obligația morală să răspundă cu munca sa.
Munca este grea, dar este necesară, căci „nimic pe acest
pământ, pentru a fi priincios, nu se câștigă fără muncă
îndelungată. Astfel, „munca și numai munca este izvorul
libertății și al fericirii”134.
Virtuos este cel capabil să înțeleagă și să făptuiască
„ceea ce-i sfânt, frumos și bun”. Omul de caracter poate fi
acela care corespunde virtuții; virtutea-caracter este mai de
preț decât însăși truda-muncă. „Munca unui om se poate
plăti; caracterul, cultura lui nicicând”135.
Demn de amintit este faptul că genialul poet, parcă
prevăzând că nebunia acestei lumi poate duce la distruge-
rea planetei, a lăsat câteva versuri nemuritoare:
„Nu e păcat
Ca să se lepede
133
„Ziarele vorbesc...”, în: Timpul, V (1880), 99, 3 mai, pp. 1-2.
134
Fragmentarium, Magdalena D. Vatamaniuc (ed.), București, 1981,
p. 102.
135
D. Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu...”, pp. 17-18. Eminescu a
avut și preocupări de morală generală. Pagini întregi expun comentarii
la un fragment fundamental din partea principală a Tratatului des-
pre esența libertății umane (1809) al lui Schelling (C. Barbu, Rostirea
esențială, pp. 180-182).
213
M ihai E minescu
Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?”136.
Preoții, în misiunea lor, trebuie să aibă chemare, să fie

pilde vii. Eminescu a criticat unele vicii ale clericilor și lipsa
exemplelor personale în pastorație. Așa se explică unele
strofe sau unele poezii anticlericale. Clerul se cuvine să fie
„luminat” și să ferească pe alții „de vicii și de demoralizare”,
dar să nu fie însuși vicios137.
Atunci când a fost cazul a arătat meritele ierarhilor ro-
mâni:
„Pornind de la niște începuturi mici, dar muncind

cu dezinteresare pentru ridicarea poporului lor din
neștiință și sărăcie, acești bărbați se ridică încet în
văzul lumii prin merite reale, prin muncă, prin iubire
de adevăr”138.
Pentru catehizarea maselor, Biserica străbună se

îngrijește și prin cultul său. „Arta bisericească a înălțat, prin
mijloace lesne de înțeles pentru toți, sufletul omenesc”139.
Am văzut că Eminescu a arătat și marile merite ale Bisericii
străbune.
În baza celor afirmate se poate conchide că la Eminescu
nu este vorba despre o religie a silei, a negării, a pasivității
136
I. Alexandru, Patria în poezia lui Pindar și Eminescu, p. 52.
137
vol. III, p. 33.
138
D. Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu...”, p. 25.
139
„Din Viena ne vine știrea”, în: Timpul, V (1880), 55, p. 1.
214
budiste, de o religie ruptă de societate și îndreptată împo-

triva ei, ci de o coordonată a mesajului ei spiritual, național,
de un reazem și, totodată, de o verigă solidă a confruntării
cu vrednicia înaintașilor, drept pentru care și scria: „precum
mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului, astfel
împărtășește-ți suflatul tău din reamintirea trecutului”140.
Eminescu s-a simțit „sorbit” de valoarea morală a
spiritualității ortodoxe care a dat operei sale noi sensuri și
semnificații.
Poporul nostru se mândrește cu opera lui Eminescu,
„creată cu măiestrie, iubire de țară, de umanitate și frumos,
admirată de milioane de cititori din patria noastră și de iubi-
torii de literatură din lumea întreagă”141.
În opera eminesciană, privită în ansamblul ei, au pătruns
în mod fecund idei valoroase din înțelepciunea antică, înde-
osebi cea religioasă, și din romantismul german, care era în
floare în vremea lui Eminescu. Gala Galaction l-a socotit și
unul dintre cei mai mari artiști naționali din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea142.
Nicolae Iorga a vorbit despre Eminescu ca fiind „expre-
sia integrală a sufletului românesc”. Constantin Noica îl con-
sideră uomo universale pe linie de cultură, „un miracol al
culturii românești” și „omul deplin al culturii românești”143.
În opera eminesciană se găsesc influențe fecunde
din religiile Egiptului, Indiei, Greciei și Romei. Geniul
140
D. Spânu, „Morala lui Mihai Eminescu...”, p. 25.
141
A.Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună”, p. 732.
142
G. Galaction, Mihai Eminescu, p. 93
143
Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al cul-
turii românești, 1975, p. 20; Cultura, creația, valoarea, motive dominante
ale filosofiei românești, Ed. Eminescu, 1983, p. 98.
215
artistic surprinde și elemente din religia strămoșilor geto-
daci, în strânsă legătură cu Roma; la o privire exegetică
atentă, se observă cum slujitorii lui Zamolxis aderă treptat
la creștinism. Așa este și firesc, deoarece perioada de for-
mare a poporului nostru coincide cu primirea Evangheliei
lui Hristos. Suntem aici de două mii de ani singurul popor
latin, dar de credință ortodoxă. Ne-am născut creștini în
istorie, iar Biserica străbună a fost una cu ființa și aspirațiile
poporului. De aceea, în opera eminesciană se simte vibrația
credinței și a spiritualității ei. În patria noastră este destul să
scormonești puțin pământul frământat de istorie și se ivește
îndată piatra greacă sub piatra romană și ciobul fenician
lângă cel grecesc, toate acoperite în țărâna eternă geto-dacă
peste care atârnă tăblița de la Biertan, în dangătele imnurilor
de rugăciune ale clopotelor de la Voroneț, Rohia sau Curtea
de Argeș, care murmură pentru eternitate:
„Rugămu-ne îndurărilor
Înalță-ne, ne mântuie,
Marie!”.
216
M ihai E minescu ,
o sută de ani de la moartea sa1
Adrian N. Popescu
A
cum o sută de ani, la 15 iunie 1889, înceta
din viață, într-un sanatoriu din București, în
vârstă de numai 39 de ani și jumătate, Mihai
Eminescu, cel mai mare poet român de până
astăzi și unul dintre cei mai mari ai lumii. O moarte fizică pe
care timpul avea să o convertească într-o nemurire spiritu-
ală, aureolată de nimbul biruitor al eternității.
Principalele repere ale biografiei celui care avea să fie
numit cu deplină îndreptățire „Luceafărul poeziei românești”
1
Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, CVII (1989),
5-6, pp. 70-74.
217
M ihai E minescu
sunt următoarele. S-a născut la 15 ianuarie 1850, la

Botoșani, după unii cercetători, sau în Ipotești, locali-
tate apropiată, după alții, fiind cel de-al șaptelea dintre
cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici
(1812-1884), descendent dintr-o familie de țărani din nor-
dul Moldovei, din satul Călineștii-Cuparencu, și al Ralucăi
Iurașcu (1816-1876) din Joldești. Gheorghe Eminovici,
tatăl, era un om instruit, reușind să ajungă pe scara ier-
arhiei sociale a vremii la treapta de căminar. Convins de
binefacerile învățăturii de carte, a ținut ca toți copiii lui,
atât băieții, cât și fetele, să studieze.
Mihai Eminescu studiază mai întâi la Cernăuți, apoi
la Viena și Berlin, unde se preocupă îndeosebi de filosofie,
dar audiază și cursuri de economie politică, drept, anato-
mie, istorie și altele. Încă din perioada în care era elev la
Cernăuți își încearcă harul poetic, scriind poezia La moar-
tea lui Aron Pumnul, de factură elegiacă, în memoria iubi-
tului său profesor, trecut la Domnul în ianuarie 1866.
Debutul publicistic propriu-zis și-l face tot în anul 1866,
în revista Familia din Pesta, condusă de cărturarul român
Iosif Vulcan. Publicându-i poezia De-aș avea..., directorul
revistei are fericita inspirație de a îi româniza autorului
numele din Eminovici, în Eminescu, grafie pe care poetul
o va adopta și o va păstra până la sfârșitul vieții. Adevărata
consacrare poetică a lui Eminescu are loc însă în perioada
studiilor sale vieneze, anume în anul 1870, când începe să
colaboreze curent la revista Convorbiri literare din Iași,
organul publicistic al Societății literare Junimea, al cărei
mentor era marele om de cultură, criticul Titu Maiorescu,
care intuiește în noul colaborator „un poet neobișnuit”.
218
În 1874, după perioada de studenție berlineză, poe-

tul Mihai Eminescu se reîntoarce în țară, fără a fi reușit,
totuși, să obțină o diplomă universitară. Ocupă la Iași, cu
sprijinul lui Titu Maiorescu, diferite funcții: bibliotecar,
profesor secundar, inspector școlar, redactor la Curierul
de Iași. În anul 1877, vine la București, unde până în 1883
desfășoară o istovitoare muncă în redacția ziarului conser-
vator Timpul. În acel an, se îmbolnăvește grav și nu se va
mai însănătoși deplin niciodată. Pe unde va mai lucra și ce
va mai publica, din când în când, de acum încolo, va purta
pecetea necruțătoarei sale boli, care se va sfârși odată cu
încetarea sa din viață, în ziua de 15 iunie 1889.
Cronologic, activitatea scriitoricească a lui Mihai
Eminescu s-a desfășurat până la vârsta de 33 de ani,
într-un răstimp de 17 ani, din 1866 până în 1883. Opera
sa literară este alcătuită în special din versuri. În timpul
vieții poetului a apărut un singur volum, cel publicat de
Titu Maiorescu, în 1883, când poetul era în spital. Volumul
cuprindea 65 de poezii, dintre care amintim: Venere și
Madonă, Floare albastră, Lacul, Sara pe deal, Înger și
demon, Dorința, Pe lângă plopii fără soț, O, rămâi..., Înger
de pază, Melancolie, Mortua est, Glossă, Luceafărul, Cu
mine zilele-ți adaugi..., Împărat și proletar, Scrisorile
(I-V), Ai noștri tineri, Călin, file de poveste, Ce te legeni?,
Revedere, Mai am un singur dor.
În afară de poezii, Eminescu a scris și a publicat și pro
ză poetică: Sărmanul Dionis, nuvelă filosofică fantastică,
Cezara, povestire romantică, La aniversară, schiță. La
redacția ziarului Timpul, Mihai Eminescu s-a manifestat și
ca un mare gazetar, publicând articole cu tematică diferită,
219
M ihai E minescu
cu o densă încărcătură ideatică, vădindu-se un neîntrecut

analist și un temut polemist și pamfletar.
La moartea poetului a rămas în manuscrise (unicate și
variante), care aveau să vadă lumina tiparului postum, până
în zilele noastre, un imens material, peste 15.000 de pagini,
conținând poezii, nuvele, un roman, un basm cult, basme
populare, încercări dramatice și traduceri.
Imensa operă manuscrisă „conține valori nepieritoare”,
situate de unii critici literari, precum George Călinescu,
„chiar deasupra celor apărute în timpul vieții” poetului.
Dacă „antumele ilustrează prin echilibrul lor artistic și prin
cultul formei [...] o ipostază clasicistă a poetului, postumele
îl atașează, fără echivoc, romantismului titanic, reflexiv, pe
care îl îmbogățește substanțial”, dar și romantismului senti-
mental-melancolic, de tip lamartinian.
Poet extrem de cultivat, dotat cu o permanenta „volup-
tate a cunoașterii” și cu un „rafinament artistic superior”,
„prestigiul dobândit de Eminescu se explică prin fap-

tul că originalitatea sa are o coloratură și o substanță
profund naționale. Marile teme și motive ale operei
sale pot fi ușor descoperite în istoria și spiritualitatea
românească, în folclor, în mitologia națională. Poetul
cânta începuturile, originile patriei sale, pe care le află
în lumea geto-dacică, iar felul în care apare, în poemele
și încercările dramatice, figura legendară a lui Decebal
este elocvent”.
„Cuibul dacic de la Sarmizegetusa este un adevărat

Olimp de titani”, care se impune, în primul rând, prin valorile
220
morale, prin dârzenia și demnitatea cu care apără țara în fața

expansiunii dușmanului cotropitor. În prelungirea acestui
context, Eminescu elogiază marile personalități ale istoriei
românești de după întemeierea Principatelor: Alexandru cel
Bun, Sf. Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș. Se
oprește, în egală măsură, la evenimentele istoriei moderne,
fiind fascinat, îndeosebi, de Revoluția Română de la 1848 din
Transilvania. Ecouri și imagini ale Revoluției transilvane se
găsesc în romanul Geniu pustiu.
Fără a fi un descriptiv, un peisagist consacrat, nimeni altul
ca Eminescu nu a prezentat, în versuri mai inspirate, natura
patriei, adânca ei legătură cu sufletul românului, frumusețea
ei de basm. Poeziile: Călin, file de poveste, Freamăt de codru,
La mijloc de codru des, Floare albastră, Lacul sunt adevă-
rate perle lirice pe această temă. Frumusețile naturii patriei
au la Eminescu rolul de cadru, de decor pentru mărturisirea
sentimentelor.
În poeziile: Luceafărul, Miradoniz, Povestea magului
călător în stele, La steaua, Cugetările sărmanului Dionis,
Eminescu este un veritabil „poet al sferelor astrale”, neîntre-
cut atât pe plan național, cât și pe plan universal.
O latură aproape necunoscută pentru cei mai mulți a
scrisul poetic eminescian este cea religioasă-bisericească,
domeniu în care marele poet și-a găsit o valoroasă și atrac-
tivă sursă de inspirație. De aici, ca dintr-un tezaur de mare
preț, și-a scos Eminescu o bogată și substanțială încărcătură
ideatică și a împrumutat inegalabile frumuseți expresive de
grai românesc, cărora, prelucrându-le cu măiestria-i cunos-
cută de neîntrecut artizan, le-a dat conținut și forme proprii
în marea sa creație literară laică.
221
M ihai E minescu
Biblia, cărțile de doctrină și filosofie religioasă creștină

sau necreștină, cărțile de morală și de cult, de folclor, pare-
miologie și înțelepciune populară, cărțile de literatură religi-
oasă veche și de istorie bisericească, apocrifele, mitologiile,
toate îl interesau, toate îi erau familiare poetului și i-au servit,
când a considerat necesar, ca surse de inspirație, ca modele
și mijloace de exprimare.
Cu toate că a avut la dispoziție un atât de bogat și variat
material de factură religioasă, Mihai Eminescu a scris, totuși,
puțină poezie religioasă în accepțiunea proprie a cuvântului.
Repertoriul scrisului religios eminescian ar cuprinde
următoarele lucrări: poemul Dumnezeu și om, publicat pos-
tum, inspirat din referatul biblic al Nașterii Domnului; poezia
de factură populară Colinde, colinde; poemul Christ, publicat
postum; poemul Înviere, inspirat din pericopele evanghe-
lice ale Pătimirilor, Morții și Învierii Domnului; Lumină din
lumină, scurtă meditație la capitolul I din Evanghelia după
Ioan, având ca temă dumnezeirea și eternitatea Logosului.
De menționat că Învierea Domnului Hristos a făcut
obiectul a două foiletoane din coloanele ziarului Timpul,
unde lucra poetul. Într-unul dintre aceste foiletoane, intitulat
chiar Învierea, într-un context de idei pe tema marii sărbă-
tori creștine, Eminescu vorbește despre vechimea, superio-
ritatea și rolul istoric și social-educativ al Evangheliei:
„Iată, de două mii de ani aproape, de când ea (Evan-

ghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit
pe principiul iubirii aproapelui; de două mii de ani
biografia Fiului lui Dumnezeu (Evanghelia) este cartea
după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha,
222
viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre vir-

tute a lui Lao Tse, deși asemănătoare cu învățăturile
creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat
atât pe om ca Evanghelia, această simplă și populară
biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost
străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu
pentru El, ci pentru binele și mântuirea altora”.
Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, Eminescu i-a

închinat două bijuterii lirice, poeziile: Rugăciune și Răsai
asupra mea, în care, după opinia noastră, sunt exprimate
poate cele mai sincere, mai curate și mai pline de admirație
sentimente față de Maica Domnului, din întreaga lirică
românească.
În manuscrisele eminesciene, se mai găsesc câteva rugă-
ciuni în limba latină: Pater noster, Ave Maria, rugăciunea
Mariei Stuart, regina Scoției, înainte de decapitare, copiate
de poet în vederea cristalizării din ele a unor rugăciuni în
versuri românești.
Dacă la acestea se reduce repertoriul poeziei religi-
oase a lui Eminescu, factorul religios-bisericesc, ca obiect
de referință și utilizare, se întâlnește la tot pasul în scrie-
rile marelui poet: fie sub formă de idei, aserțiuni, sintagme,
cadru, imagini și atmosferă, terminologie proprie sau figu-
rat-simbolică, fie ca tropică, metafore, alegorii, comparații,
epitete.
Am adăuga, în completarea celor de mai sus, faptul că
Biserica Ortodoxă Română, în ansamblul ei, și Mitropolia
Moldovei, îndeosebi, ca instituții cu rol de seamă în viața
poporului român, au făcut parte din preocupările majore ale
223
M ihai E minescu
marelui poet. Eminescu socotea Biserica drept o păstrătoare

a ființei naționale și a graiului românesc unitar. Ea era defi-
nită de poet ca „maica spirituală a neamului românesc, care
a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”; ea
„domnește puternică și dincolo de granițele noastre”, ea este
„azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are
stat”. Despre spiritul tolerant în materie religioasă al poporu-
lui nostru, Eminescu făcea următoarele aprecieri:
„ni se pare că niciun neam de pe fața pământului nu

are mai mult drept să ceară respectarea sa ca româ-
nul, pentru că nimeni nu este mai tolerant ca dânsul.
Singure țările românești sunt acelea în care, din vre-
muri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice
Dumnezeu a voit și să vorbească ce limbă i-a plăcut”.
Subliniind rolul unificator de neam și grai al vechilor

cărți bisericești în limba română, Eminescu scria în coloa-
nele ziarului Timpul:
„Biserica și domnii noștri au combătut Reforma cu armele

ei proprii. Au pus a se traduce cărțile bisericești în limba
română, au introdus limba poporului în Biserică și în stat,
în locul celor străine, hieratice. Dacă chiar ar fi existat
înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele ar fi încetat
din momentul în care Biserica a creat limba literară, a
sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat”.
Poet în egală măsură național și universal, prin înaltul

mesaj al operei sale, Eminescu a fost făcut cunoscut în multe
224
limbi străine pe calea traducerilor. Însemnăm titlurile câtorva

traduceri: Poems of Eminescu (Londra, 1930); Gedichte
(Jena și Leipzig, 1937); Poesie scelte (Modena, 1941); Poesie
(Florența, 1950); Gedichte (București, 1957); Stihi (Moscova,
1958); Quatre poemes (Paris, 1958); Poesias (Buenos Aires,
1958); Der Abendstern Gedichte (Berlin și Weimar, 1964);
Poesie d’amore (Torino, 1964); Válogatott művei (Budapesta,
1967); Poesias (Barcelona, 1971); Poésies (București, 1974).
Perfect cunoscător al limbii române autentice, pe care o
prețuia atât de mult și o apăra cu dârzenie împotriva tuturor
„stricătorilor de limbă”, arta rostirii poetice a lui Eminescu
este fără egal.
„Bogăția, naturalețea și expresivitatea lexicului și a

imaginilor în care formele vechi, arhaice, culese din
folclor, din cărțile populare ori bisericești, se întâlnesc
cu cele noi, dobândite prin familiaritatea poetului cu
speculația filosofică și cu ansamblul disciplinelor gân-
dirii moderne [...]. Nimeni ca Eminescu nu a realizat, în
acest sens, o sinteză atât de cuprinzătoare și de o forță
plastică atât de originală”.
Eminescu reprezintă în materie de rostire poetică „nos-

talgia eternă a artei în ipostaza desăvârșirii”.
Bibliografie selectivă:
Bhoșe, Amita, Eminescu și India, 1978;
Bulgăr, Gh., De la cuvânt la metaforă în variantele liricii emi-
nesciene, 1975;
Călinescu, G., Viața lui Mihai Eminescu, 1964;
225
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, 1982;
Del Conte, Rosa, Mihai Eminescu o dell’ Assoluto, 1962;
Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu. Cultură și creație, 1976;
Guillermou, Alain, La genese interieure des poesies d’Eminescu,
1963;
Munteanu, G., Hyperion. Viața lui Eminescu, 1973;
Murărașu, D., Comentarii eminesciene, 1967;
Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al
culturii românești, 1975;
Rezuș, Petru, Mihai Eminescu, 1983;
Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, 1964;
Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, 1930.
226
M ihai E minescu
în viaţa „ maicii spirituale
a poporului român ”,
B iserica O rtodoxă R omână ,
ieri și azi 1
Arhim. Casian Crăciun
M
ihai Eminescu își găsește locul „ca acasă”
și în paginile prestigioasei noastre reviste,
Biserica Ortodoxă Română, acum când
numărăm 100 de ani de la mutarea lui la
Domnul. Pomenirea lui, din neam în neam, din generație în
generație, acoperă anul acesta [1989] nu numai tot spațiul
1
5-6, pp. 75-80.
227
M ihai E minescu
românesc inundat de unda versului său nemuritor, ci și

sufletul românesc la prispa căruia bate raza de dimineață a
prospețimii graiului strămoșesc, ridicat de Eminescu pe cele
mai înalte culmi.
Motivați de aceste simțăminte, și slujitorii „Cuvântului
întrupat”, ai altarelor strămoșești din tot cuprinsul
spațiului românesc eminescian, ierarhii, preoții, călugării
și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române se alătură ace-
lora care înscriu anul acesta, pe filele „calendarului de inimă
românească”2, numele cel mai mare al creației noastre lite-
rare românești.
Deopotrivă cu cei care și-au pus pe hârtie gândurile în
prestigioasele periodice și reviste literare3, găsim oportună
zugrăvirea și în presa noastră bisericească a icoanei aceluia
care a înscris pagini de neuitat în presa vremii și în viața
Bisericii Ortodoxe Române, pe care a socotit-o „maica spi-
rituală a poporului român”.
Fără a pleda în favoarea chipului hieratic eminescian,
fără a încerca a face din el un credincios activ în înțelesul
de astăzi al cuvântului4, în cele ce urmează vom căuta să
amintim credincioșilor că Eminescu ne-a aparținut și ne
2
† Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu,
1988.
3
Toată presa literară și periodicele au înscris pagini închinate mare-
lui poet: „Centenar Mihai Eminescu”, în: Manuscriptum, XX (1989), 1;
„M. Eminescu 100”, în: Astra, XXIV (1989), 6; „Centenar Eminescu”, în:
Contemporanul, 16 iunie 1989; Eminescu, sens, timp și devenire isto-
rică, Gh. Buzatu, St. Lemny, I. Saizu (coord.), Iași, 1988; Poesii (ediție
princeps), 1884.
4
† Bartolomeu Anania, „Ipostaze ale liricii eminesciene”, în:
Telegraful Român, 21-24/1989.
228
aparține și că n-a fost absent nicidecum de la frământările

devenirii noastre.
Să îl lăsăm pe Eminescu să mărturisească, măcar doar
câteva momente și episoade ale vieții bisericești din vremea
sa, crezul apartenenței sale „trup și suflet” la obștea orto-
doxă, care în istorie s-a identificat cu cele mai înalte aspirații
ale neamului.
Ca fiu al plaiurilor botoșănene, îi era bine cunoscută situația
umilitoare a locuitorilor care se aflau sub ocupație austriacă în
Bucovina. Influența străină se resimțea până în cele mai mici
detalii ale vieții. Nici Biserica nu era scutită. Iată-l pe Eminescu
apărând-o cu condeiul nu numai în numele obligației civice, ci
ca un profund cunoscător al lucrurilor dinlăuntru:
„Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea

existenței unui principiu moral în istorie. Și n-a repre-
zentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? Nu a
fost ea aceea care a dat reazimul evanghelic populațiilor
aservite? Nu a fost ea aceea care în perioada lui Varlaam
mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în
limba neamului românesc, să redea în graiul de miere
al colaboratorilor armatei române Sfânta Scriptură și
preceptele blândului nazarinean”5.
Apără, cu argumente istorice, canonice și de viață bise-

ricească ortodoxă, dreptul sacru al moldovenilor de a își
alege mitropolitul, care era impus, pur și simplu, după bunul
interes al Vienei:
5
Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ed. Academiei, 1980, p. 259.
229
M ihai E minescu
„Arhiereii, după Scriptură și canoanele Bisericii

Răsăritene, se aleg. În Bucovina arhipăstorul este
numit de-a dreptul, pe când, în aceeași țară, lipove-
nii își aleg pe vlădicii lor de la Fântâna Albă. Dacă
va întreba cititorul ce biserică este aceea pe care
guvernul din Viena o supune administrației sale,
vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii
creștinătăți. Mitropolia Moldovei și a Sucevei este
ab antiquo suverană, neatârnată de nicio Patriarhie;
acestei Mitropolii a Moldovei și Sucevei se datorează
introducerea limbii române în Biserică și stat, ea este
mama neamului românesc”6.
Mai mult, apărând cetatea, limba, neamul și credința,

Eminescu avea conștiința că apără, ca și neamul biblic, ceta-
tea Ierusalimului, „Ierusalimul Moldovei”, cetatea Sucevei,
„scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo
sunt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo
este Ștefan, zidul de apărare al creștinătății”7. Deopotrivă
cu suferințele îndurate în Moldova cotropită, Eminescu se
face părtaș și apărător al suferinței transilvănenilor, cunos-
când foarte bine lupta lor pentru glie, credință, limbă și
pentru lege8.
Nu s-a oprit numai la Blaj, unde trimite o scrisoare de
invitație la ceremoniile prilejuite de comemorarea Sfântului
6
M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 429.
7
M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 257-259; Pr. Gheorghe Cunescu,
„Eminescu apărător al Ierusalimului Moldovei”, în: Telegraful
Român, 21-24/1989.
8
M. Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, 1985, pp. 354-355.
230
Ștefan la Mănăstirea Putna, o adevărată perlă, pledoarie

pentru dreapta învățătură privind mariologia ortodoxă și
unitatea Bisericii Ortodoxe pe tot cuprinsul și spațiul româ-
nesc9, ci pretutindeni în zbuciumata existență a Ardealului,
în viața de zi cu zi, în speranța de a deveni liber sub streașina
Bisericii mame și la căldura căminului străbun.
Îl pomenește cu venerație pe Sf. Andrei Șaguna, publică
materiale încurajatoare înmulțirii școlilor românești în paro-
hii10 și reproduce o scrisoare a fruntașului ortodoxiei tran-
silvănene, Partenie Cosma, privitoare la editarea cărților
bisericești cu litere latine în Ardeal, după modelul editării
lor dincolo de munți, în Principate. Eminescu pledează pen-
tru cointeresare și înțelegere „în fața acelei nobile misiuni
între Mitropolia românilor din Transilvania și mitropolitul
Bucovinei și întreg episcopatul românesc”11.
Cunoscător al situației spirituale a românilor din
Transilvania, mai ales după scindarea lor din voințe străine
unității de credință, limbă și neam, Mihai Eminescu cheamă
pe toți frații la orientarea sănătoasă spre „răsăritul credinței
ortodoxe”, fără a ignora legătura culturală cu Apusul:
„Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem în

realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus
și Răsărit. Aceasta o simțim noi înșine, se simte în mare
parte de opinia publică europeană, aceasta o voim [...].
Oricât de adânci ar fi dezbinările care s-au produs
în timpul din urmă în țara noastră, când este vorba
9
Eminescu, sens, timp și devenire istorică, pp. 543-544.
10
11
M. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 364.
231
M ihai E minescu
despre legea părinților noștri, care ne leagă de Orient,

și despre aspirațiile noastre, care ne leagă de Occident,
vrăjmașii, oricare ar fi ei, ne vor găsi uniți și tot atât de
tari în hotărârile noastre ca și în trecut”12.
Am amintit doar câteva aspecte ale implicării mare-

lui poet al neamului în unele dintre cele mai importante
momente ale vieții noastre bisericești, contemporane lui.
S-ar putea adăuga un argument din însăși viața care nu a
fost atât de departe de streașina Bisericii, de clerici, de rân-
duielile creștinești înaintea sfârșitului13.
Așa cum Eminescu s-a implicat activ în viața Bisericii,
după ce a trecut dincolo, Biserica l-a adus necontenit în con-
temporaneitate. Eminescu viază prin nemuritoare-i operă
care a devenit un fel de diplomă de maturitate culturală pen-
tru orice român.
Și-n viața de astăzi a Bisericii noastre, numele Eminescu
stă în atenția tuturor celor care slujesc altarului strămoșesc.
Încă de pe băncile seminariilor teologice, unde viitorii preoți
adună cunoștințe din nectarul dulcilor cazanii, se familia-
rizează și cu opera marelui Eminescu, prin care descoperă
tainele izvorului, codrului, lacului, serii de vecernie, lunii și
„Luceafărului” de-a pururi aprins pe firmamentul literelor și
vredniciilor culturii românești, care, prin el, marele poet, a
atins culmile cele mai înalte.
Preoții noștri păstrează cu venerație în bibliotecile
parohiale și personale operele lui Eminescu și la momente
12
Eminescu, sens, timp și devenire istorică, p. 446.
13
† Bartolomeu Anania, „Ipostaze ale liricii eminesciene”.
232
potrivite îl fac viu, prin cuvânt, în fața credincioșilor.

Comemorarea celor 100 de ani [1889-1989] de când s-a
mutat de la noi a fost în centrul atenției Bisericii noas-
tre. L-a însoțit, ca și la plecare, tot cu dragostea de „maică
spirituală”.
Fiindcă a intrat de mult în conștiința fiecărui colțișor
de suflare românească, în seminariile și institutele teolo-
gice s-au organizat simpozioane, iar în bisericile parohiale
unii preoți au săvârșit parastase la sorocul unui secol. Chiar
în ziua împlinirii celor 100 de ani, în data de 15 iunie, la
Institutul Teologic Universitar din București s-a oficiat un
parastas în Biserica „Sfânta Ecaterina”, după care s-a organi-
zat un simpozion în aulă, la care au participat și oameni de
cultură din oraș.
Cinstirea lui Eminescu a stat de mult la inima ierarhilor
Bisericii noastre ca o sfântă datorie. Primul omagiu în câm-
pul literelor românești, la nivelul de teză de doctorat, l-a adus
cel ce avea să devină întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, Elie Miron Cristea. Începutul cinstirii lui Eminescu
de către un viitor patriarh al României a fost semnul de netă-
găduit al permanenței marelui poet în viața Bisericii.
La 100 de ani, poetul, în ziua comemorativă, 15 iunie
1989, s-a bucurat de cinstire chiar sub cupola Patriarhiei
Române, în cadrul Sfântului Sinod, condus de întâistătăto-
rul Bisericii, Patriarhul Teoctist Arăpașu, care în mișcătoare
cuvinte izvorâte din adâncul inimii, dar și din conștiința
vecinătății eminesciene a dat glas simțămintelor ierarhiei,
clerului și credincioșilor la un asemenea popas de evocare.
Cuvintele Patriarhului Teoctist, rostite cu vădită emoție,
pe care le redăm în continuare, sunt mărturia vie a prezenței
233
M ihai E minescu
lui Eminescu și astăzi, ca și ieri, în viața Bisericii Ortodoxe

Române și totodată implicarea activă a Bisericii în avântul
cultural al neamului românesc:
„Ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

deși are o agendă bine cunoscută, capătă astăzi, 15
iunie, un caracter festiv de omagiere și de cinstire a
celui mai mare poet al neamului românesc, Mihai
Eminescu, de la a cărui mutare în lumea veșniciei s-au
împlinit 100 de ani. Această comemorare coincide cu
ofranda dragostei pe care întreg poporul românesc
de pretutindeni i-o trimite astăzi Luceafărului poeziei
și creativității noastre literare. Biserica noastră, cin-
stindu-l astăzi pe Eminescu, nu face altceva decât să își
continue un statornic obicei, acela de omagiere a fiilor
ei. Ne îndreptățesc chiar cuvintele rostite de Eminescu
în acest sens. El considera Biserica drept maică spiri-
tuală a poporului român: «Biserica Ortodoxă Română
este maica spirituală a neamului românesc, care a năs-
cut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, ea
care domnește puternică dincolo de granițele noastre
și refugiul de mântuire națională în țări unde românul
nu are stat»14. Eminescu a dovedit din viață nu numai
o cunoaștere a aspectelor canonice, dogmatice și litur-
gice ale vieții bisericești de pe tot spațiul românesc, dar
a luat atitudine în scris, apărând Biserica și credincioșii
ortodocși de valurile asupririi care veneau fie în
Ardeal, fie în Bucovina din Imperiul Austriac. Cultura
14
În: Strana românească, Bruxelles, iunie 1989, p. 4.
234
sa dovedește din plin migala pe bătrânele cazanii, pe

cronici bisericești și, de bună seamă, pe paginile Bibliei
de la București, care poate fi considerată drept sursa
principală de inspirație privind curăția și frumusețea
limbii în creația eminesciană. Pentru toate acestea se
cuvin adăugate, pe lespedea unde doarme poetul nos-
tru național, și florile recunoștinței Bisericii ortodoxe
reunită astăzi în Sfântul Sinod”.
Asemenea celor din vechime, ca și Iosua, să-L rugăm

pe „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul” să oprească de-a
pururi lumina „Luceafărului Eminescu” peste toată suflarea
românească.
235
Biserica Ortodoxă Română
în viziunea lui M ihai E minescu 1
Pr. Gheorghe Cunescu
O
rganizația Națiunilor Unite pentru Educație,
Știință și Cultură (UNESCO), întrunită în
sesiune în data de 10 iunie 1988, la Paris, a
hotărât, cu unanimitate de voturi, printr-o
rezoluție specială, ca în anul 1989 să se comemoreze, pe
plan mondial, centenarul morții poetului român Mihai
Eminescu, ca omagiu al întregii umanități, „pentru grandoa-
rea și frumusețea operei sale”2.
1
5-6, pp. 80-97.
2
„Centenar Eminescu”, în: România literară, 16 iunie 1988, p. 24.
237
M ihai E minescu
Ca urmare a acestei hotărâri, chiar din prima lună a anu-

lui 1989, au început manifestări de omagiere a „Luceafărului
culturii românești”, prin festivități comemorative și publi-
cistice, prin articole, studii și cărți. De la această apoteoză
universală a geniului poporului român nu se poate să lip-
sească, cum n-a lipsit niciodată, Biserica Ortodoxă Română,
al cărei fiu excepțional și credincios a fost Mihai Eminescu.
Geniu absolut al poporului și al spiritualității românești,
Mihai Eminescu s-a manifestat și a formulat opinii în toate
situațiile și problemele contemporane lui, care s-au ade-
verit dintre cele mai salutare, mai judicioase, mai lucide,
mai temeinice, fundamentate documentar pe o vastă și
diversă cultură, acreditate de girul și nimbul genialității
incontestabile.
În acest fel a acordat atenție și participare activă și pro-
blemelor religioase și bisericești, cu ecouri în creația sa poe-
tică și, mai direct, în publicistică, cu intervenții prompte,
ferme, competente, justițiare și exprimate prin formule
axiomatice.
Primise o încărcătură ereditară religioasă. Înaintașii
dinspre tată, căminarul Gheorghe Eminovici, au fost transil-
văneni, emigranți de dincolo de Carpați, ca mulți alți români
ortodocși transilvăneni, care s-au împotrivit uniației și n-au
voit să își lase legea lor românească. Bunicul din Călinești
(Suceava), Vasile Eminovici, om deosebit de credincios,
a fost dascăl bisericesc. Un băiat al său, Ioan Eminovici, a
fost epitrop al bisericii și primar3. În amintirea bunicului
3
Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai
Eminescu, București, 1962; Gheorghe Ungureanu, Eminescu în do-
cumente de familie, București, 1977, pp. 58-59, 279.
238
dascăl, Gheorghe Eminovici a dat prenumele de Vasile ulti-

mului său copil4. Din partea „dulcei mame”, Raluca Iurașcu,
fiica stolnicului Vasile Iurașcu, i-a venit, pe lângă trecutul
unui șir de comiși, jitniceri, paharnici, spătari, și cel al unei
tagme de monahi, precum arhimandritul Iachint și Calinic,
călugărițele Fevronia, Olimpiada, Sofia și Xenia, toate la
Mănăstirea Agafton, starețe sau în conducerea chinoviei5.
Maica Fevronia a asistat, în ziua de 21 ianuarie 1850, la
botezul copilului Mihai Eminovici, în Biserica „Adormirea
Maicii Domnului” din Botoșani6. În anul 1979, deasupra ușii
bisericii, afară, s-a pus o tăbliță cu textul: „În această biserică
a fost botezat, în ziua de 21 ianuarie 1850, Mihai Eminescu”.
Nepotul dascălului de strană de la Călinești, cămina-
rul Gheorghe Eminovici, sub raport religios, avea sufletul
poporului, „om de modă veche, cultivat la Biblie și tradiții”,
cum l-a caracterizat un biograf eminescian7. Mama, Raluca,
4
pp. 13-19, 58-59, 279; Petru Rezuș, Mihai Eminescu, București, 1983,
p. 444.
5
Corneliu Botez, Fețe călugărești în familia lui Mihai Eminescu. Omagiu
lui Mihai Eminescu, Galați, 1909, pp. 208-209; A.Z.N. Pop, Contribuții
documentare la biografia lui Mihai Eminescu, p. 611; Gh. Ungureanu,
Eminescu în documente de familie, p. 487; Augustin Z.N. Pop, „Familia
Eminescu și biserica din Ipotești”, în: Mitropolia Olteniei, XXII (1970),
5-6, p. 832; Augustin Z.N. Pop, „Eminescu și Biserica străbună – 90 de
ani de la moartea poetului”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979),
5-6, pp. 728-732; Augustin Z.N. Pop „Conduita mătușilor”, în: Caietele
Mihai Eminescu, 4/1977, pp. 292-294.
6
I. CreŢu, Mihail Eminescu. Biografie documentată, București, 1968, p. 10.
7
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1964, pp. 18-19.
Referitor la căminarul Gheorghe Eminovici, a se vedea: Zoe Dumitrescu-
Bușulenga, Eminescu, București, 1963, p. 9; Vasile Gherasim, Mihai
Eminescu – Studii și articole, Iași, 1977, pp. 115-120; Augustin Z.N. Pop,
Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, pp. 17, 43-47.
239
M ihai E minescu
era „mai evlavioasă”8. La stăruințele ei, probabil, Gheorghe

Eminovici a cumpărat, cu altă tocmeală, și biserica vecină,
„o bisericuță fără turn, cu clopotniță de lemn”9. Căminarul
a adus preot și i-a asigurat întreținerea, împroprietărindu-l
cu pământ și oferindu-i onorariu în bani 10. A rămas în
memoria sătenilor contemporani cum mama Raluca adu-
cea la biserică, duminica și de sărbători, pe copilul preferat,
pe Mihai11.
Aluviunile ereditare, fondul religios incipient,
contribuțiile părintești au fost consolidate și fructificate și
de alte împrejurări biografice personale. Părinții s-au mutat
la Ipotești, un sat la șapte kilometri de Botoșani, unde au
cumpărat o moșie răzășească (de cca. 300 hectare), cu locuri
pitorești, un lac („Lacul lui Leon”), dealuri cu păduri și codrii
pe ele, „guri de rai”. Copilului, ursit a fi poet, i-a plăcut să își
petreacă anii fericiți ai copilăriei în mijlocul naturii prodi-
gioase, îndeosebi în pădure și în codrii. „Fiind băiet păduri
cutreieram”, a destăinuit într-o poezie intitulată astfel, iar în
anii maturității a întrebat cu nostalgie: „Unde ești, copilărie
/ Cu pădurea ta cu tot?” (O, rămâi). Pădurea și codrul au
predominat în amintirea, psihologia și creația literară. S-a
calculat și s-a constatat că, în poeziile sale, Eminescu s-a
8
9
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18; Gh. Ungureanu,
Eminescu în documente de familie, pp. 56-57.
10
pp. 89, 261, 281; Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie,
pp. 56-57.
11
C. Botez, „Viața poetului Mihai Eminescu (Date biografice inedite)”,
în Omagiu lui Mihai Eminescu, pp. 70-75.
240
referit și a scris de 61 de ori cuvântul „pădure” și de 168 de

ori cuvântul „codru”12.
Prietenia trainică cu pădurea și codrul a avut asupra
copilului sensibil și receptiv și o repercusiune de natură
religioasă. Liniștea din pădure și codru, tainele lor șoptite
de freamătul frunzelor, ca „o mistică cântare”, cum a și
spus, „poienele cu luminișuri” și „bolți de cer”, care sugerau
biserici, au trezit în el înmuguriri religioase (fapt petrecut
și la alți poeți și scriitori cu copilării umbrite și tutelate de
păduri)13.
Pe această linie a formării fondului religios, se poate
atribui o contribuție adiacentă din partea bisericuței vecine,
cu tot ceea ce semnifica ea din punct de vedere istoric, cul-
tural, patriotic, religios. Eminescu a înțeles acest aspect încă
de pe atunci14. Copilul, care avea curiozități nepotolite, intra
în biserică și în afara serviciului religios. A cercetat cărțile
vechi bisericești, a contemplat icoanele cu chipuri de sfinți
12
Dumitru Murărașu, „Împărat slăvit e codrul”, în vol. Comentarii
eminesciene, București, 1967, p. 224; Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
Eminescu – Cultură și creație, București, 1976, p. 77.
13
Un alt scriitor-poet (deși prozator) a mărturisit: „În pădurea din co-
pilărie dacă ai stat și ai ascultat mai atent, ai auzit pașii lui Dumnezeu.
Aici am visat și am preamărit pe Dumnezeu” – Gala Galaction, „În
satul meu natal, după treizeci de ani”, în: Calendarul Minerva, 1926,
p. 76; Gala Galaction, „În județul de obârșie”, în: Dimineața, XXII
(1926), 27 iunie, p. 1; G. Galaction, „În ziua de Armindeni”, în:
Jurnalul de dimineață, VIII (1946), 2 mai, p. 1.
14
Pentru o situație similară autobiografică, Gala Galaction, cunoscut
pentru credința sa fierbinte, a declarat că „Biserica din copilărie, o bi-
serică de schit (pe care o avea în imediata vecinătate a casei părintești
și o frecventa din pruncie), a fost stâlpul sfânt de care se leagă tot ce-
am visat și am clădit mai târziu” – Gala Galaction, „Biserica din
copilăria ta”, în: România, II (1939), 31 ianuarie, p. 3.
241
M ihai E minescu
zugrăvite de pictori populari, corelând cu cele pe care le

auzea de la căminar sau le citea el însuși în cărți de istorie și
ecleziastice. A înțeles cele pe care le-a spus un alt poet des-
pre o asemenea bisericuță sătească:
„Bisericuță din Albac,

Tu ești al vremurilor semn,
Tot bietul nostru plâns sărac
E-nchis în trupul tău de lemn,
Din ce-am cerut, din ce-am gândit,
Atâtea rugăciuni cuprinzi,
Și-atâta vis neizbândit,
Subt vechiul tău tavan de grinzi”15.
Mihai Eminescu a prezentat bisericuța care i-a străjuit

copilăria în poezia Melancolie, pe care a scris-o în august
1876, la Ipotești. Venise de la Iași la vestea morții „dulcei
mame”, în data de 13 august 1876. A mai rămas câteva zile.
Răscolit și copleșit de amintiri la revederea locurilor natale
și ale copilăriei, a scris poeziile: Lacul, Dorința, O, mamă și
Melancolie. În acestea, face referire la bisericuța lângă altarul
căreia a fost înhumată „dulcea mamă”. Poetul i-a suprapus o
imagine și o stare de fantezie poetică bisericuței, diferită de
cea reală:
15
Octavian Goga, „Bisericuța din Albac”, în vol. Poezii, București,
1941, p. 355. Se cunoaște faptul că această bisericuță a fost făcută de
Horea din Albac, care era cioplitor, conducătorul Răscoalei din 1784,
tras pe roată. Bisericuța a fost strămutată dincoace de Carpați și fixată,
întâi la Florica (Pitești), apoi în stațiunea balneoclimaterică Olănești,
unde se află și astăzi, pe o coastă de deal.
242
Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vântul
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul
Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur”.
(Melancolie)
Biserica a supraviețuit până în veacul acesta. Astăzi

este cuprinsă în Complexul Muzeal „Mihai Eminescu” de la
Ipotești. În anul 1979 s-a adus și se păstrează în ea cristelnița
în care a fost botezat poetul16. În partea de la altar, au fost
înhumați căminarul Gheorghe Eminovici, decedat la 9 ianu-
arie 1884, și, înainte de el, fiii Iorgu și Nicolae, cu morminte
împrejmuite cu garduri de fier forjat, bine îngrijite17.
Referitor tot la fondul religios al poetului, se cuvin
menționate vizitele dese pe care le-a făcut Mihai Eminescu,
în anii copilăriei și ai tinereții, la Mănăstirea Agafton, la
mătușile călugărițe. Drumurile le făcea pe jos, căci mănăs-
tirea se afla la doar 5 km de Botoșani. Într-un popas la
Mănăstirea Agafton, a auzit la o clacă de tors lână, de la o
călugăriță bătrână, Zenaida, o poveste populară, care i-a
fost sursă de inspirație pentru Călin (file din poveste). S-a
mai afirmat că tot la Mănăstirea Agafton ar fi găsit inspirația
pentru poezia Făt Frumos din Tei (1875) și s-a presupus că a
16
Maria Bunea, „Vă prezentăm Muzeul Memorial «Mihai Eminescu»
de la Ipotești”, în: Clopotul, XLVI (1979), 15 iunie, p. 6.
17
Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, p. 47.
243
M ihai E minescu
asistat la depunerea unor voturi monahale18. Tot aici a auzit

și notat poezia populară Frunză verde mărăcine19. Acum și
de aici a deprins predilecția pentru mănăstiri, pentru cadrul
lor pitoresc, pentru liniștea, singurătatea, reveria, meditația
prielnice creației literare și tihnei odihnitoare din ele, pen-
tru comorile lor de documente și cărți vechi românești. În
Mănăstirea Râșca, ctitoria lui Petru Rareș, a stat câteva luni,
în anul 1909, călugării bătrâni arătând vizitatorilor chilia în
care a stat poetul și a scris poezii, o chilie cu masa și scau-
nele de brad. Ar fi scris aici poezia Singurătate (1878), în care
vorbește despre o masă de brad, despre o dulce pace, despre
focul care pâlpâia în sobă20. A locuit pentru o perioadă de
timp împreună cu Ion Creangă în Iași, într-o chilie din curtea
Mănăstirii Golia. Când a venit la București, prima gazdă a
avut-o în curtea Mănăstirii Caimata, în chilia prescurăresei21.
Școala primară a făcut-o în două locuri: primele două
clase în Botoșani (deci aproape de casă și într-un habi-
tat neschimbat, doar că a stat la nașa sa, băneasa Maria
Mavrodin-Marghioala)22; clasele a treia și a patra le-a urmat
în Cernăuți, la Școala primară Greco-Orientală „National
Hauptschule”. După absolvirea ei (1860), a urmat Liceul
18
G. Galaction, „Silueta Mănăstirii Agafton”, în: Dimineața, XXII
(1926), 10 iulie, p. 1; Eusebiu Camilar, „Făt-Frumos din tei”, în: Gazetă
literară, I (1954), 7 iunie.
19
Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Perpessicius (ed.), București,
1963, pp. 173-176.
20
Augustin Z.N. Pop, „Despre Eminescu la Râșca”, în: Convorbiri lite-
rare, I (1975), 1, p. 1.
21
p. 384.
22
P. Rezuș, Mihai Eminescu, p. 29.
244
german „Kaiserlich-Königlich Ober-Gymnasium”. Aici se

mai aflau încă trei frați mai mari: Șerban, Niculae și Iorgu.
Căminarul Gheorghe Eminovici, iubitor de carte și de cul-
tură, a stăruit să dea copiilor săi o pregătire școlară cât mai
temeinică. A adus acasă, în Ipotești, pentru copiii săi, profe-
sor de limba germană, astfel ca aceștia să deprindă limba ofi-
cială de mici, iar în Cernăuți au fost înscriși la școli germane.
Nu termină însă cursurile gimnaziului, iar după o
experiență de copist la Tribunalul și Primăria din Botoșani,
la stăruința părinților, Mihai Eminovici se reîntoarce la
Cernăuți și continuă gimnaziul ca „privatist”, în anul 1865.
A locuit în casa profesorului de limba română, transilvănea-
nul Aron Pumnul, care dădea elevilor mai distinși adăpost
și întreținere și îi punea să lucreze la catalogarea cărților
din biblioteca sa. Astfel a procedat și cu elevul Mihai
Eminovici. Lucrând la înregistrarea cărților, el le-a și citit. A
găsit și a citit Evanghelia învățătoare și Cazania Sf. Ierarh
Varlaam, Psaltirea slavo-română și Psaltirea pre versuri
tocmită ale Sf. Ierarh Dosoftei, Cheia înțelesului, tradusă
de episcopul Varlaam al Râmnicului, tipărită la București
în 1678. A găsit și a citit cărțile Sf. Ierarh Andrei Șaguna.
A citit cele cinci tomuri ale Lepturariu rumînesc cules de-n
scriptori rumîn, din care a luat nume și materiale literare
pentru poemul Epigonii, îl interesau religiile orientale și a
citit cărți ce-i depășeau cu mult vârsta, precum Mythologie
für Nichtstudierende, scrisă de G. Reinbeck, profesor la
Gimnaziul German din Sankt Petersburg.
În ianuarie 1866, s-a stins profesorul protector Aron
Pumnul. Elevul poet a scris poezia La mormântul lui Aron
Pumnul, declarând:
245
M ihai E minescu
„Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare,

Col? unde te-așteaptă toți îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Și-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!”.
În luna mai a anului 1866, a trecut munții în Transilvania

ca să își caute strămoșii neamului, cum se presupune23. A
poposit mai mult la Blaj și a încercat să dea câteva examene
școlare. Într-o biserică din Alba Iulia a asistat la Adunarea
Generală Anuală a ASTREI, ctitorită și condusă de Sf. Ierarh
Andrei Șaguna, despre care auzise și pe care acum l-a văzut
și auzit, mitropolitul obișnuind să participe la Adunările
Generale Anuale. În luna septembrie a ajuns la Sibiu, unde
avea un frate, Nicolae, student la Drept, dar nu l-a găsit, acesta
plecase la Timișoara ca secretar al unui avocat. A stat câteva
zile, a fost cazat de Nicolae Densușianu, colaborator al revistei
Familia, care îi aparținea lui Iosif Vulcan, acesta fiind primul
om care a tipărit poezii eminesciene. În Sibiu, a citit Telegraful
Român, pe care îl edita Sf. Ierarh Andrei Șaguna din ianuarie
1853, poate să fi fost și la mitropolie, căci Nicolae Densușianu
locuia pe o stradă din apropiere24. Protopopul Bratu din
Rășinari, bunicul lui Octavian Goga, i-a înlesnit trecerea prin
Vama Cucului. În acest an, 1866, revista Familia, condusă de
cărturarul Iosif Vulcan din Oradea, membru al Academiei
Române, i-a publicat primele poezii, românizându-i, inspirat,
23
D. Vatamaniuc, „Să fie Blajul vatra strămoșilor lui Eminescu?”, în:
Manuscriptul, VII (1976), 22, pp. 127-138.
24
Pr. Gh. Cunescu, „Mihai Eminescu la Sibiu”, în: Îndrumătorul bise-
ricesc, misionar și patriotic, 1989, pp. 23-26.
246
și numele, din Eminovici în Eminescu. Avea 16 ani și îl preo-

cupau probleme metafizice capitale:
„Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?”25.
A urmat întâlnirea cu omul providențial pentru el,

profesorul universitar de filosofie, omul de cultură și dem-
nitarul de stat, Titu Maiorescu, care a intuit posibilitățile
literar-culturale ale lui Eminescu, i-a dat o bursă de stat și
l-a trimis la universitățile europene din Viena și din Berlin,
ca să își completeze cultura, să obțină titlul de doctor și
de profesor universitar. Eminescu l-a dezamăgit în această
privință, însă l-a satisfăcut, în chip genial, ca poet și publi-
cist. La universitățile europene, Eminescu a citit extraordi-
nar de mult, formându-și astfel o cultură uimitor de vastă
și de diversă. Eminescologul G. Călinescu, biograf și editor
eminescian, a încercat să stabilească sursele lecturii și cultu-
rii lui Mihai Eminescu26. A constatat că „răsfoise des Biblia”.
Iată un lucru cert. Chiar versurile, a documentat Călinescu,
„Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea, / Când
dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea” (Scrisoarea
a V-a), sunt o mărturie a consultării directe a Scripturii. A
arătat, în continuare, elementele biblice din scrierile emines-
ciene: cărți biblice, personaje, reproduceri și citate27. Într-un
25
Ms. 2259, ff. 7-9.
26
G. Călinescu, „Cultura lui M. Eminescu”, în: Studii și cercetări de
istorie literară și folclor, V (1956), 1-2, pp. 244-377.
27
G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, în: Opere, vol. XII,
247
M ihai E minescu
alt capitol, „Biserica”, istoricul literar G. Călinescu a decla-

rat că Mihai Eminescu a avut întotdeauna „stimă pentru
Biserica Ortodoxă”, cu precizarea:
„Atitudinea favorabilă a poetului față de Biserică nu

pornește din vreo rațiune spirituală. În comunitatea
creștină Eminescu vedea realizarea spiritului gregar
natural, pe temeiul unui principiu moral care se con-
funda în fapte cu principiul național. Biserica păstrează
limba și națiunea și este prin aceasta cea mai înaltă
instituție de cultură”.
A reprodus un lung citat din articolul în care Eminescu

a proclamat Biserica Ortodoxă Română, „mama neamului
românesc”28.
După întoarcerea de la studiile universitare, fără să
obțină titlul de doctor, apele sufletești și cele religioase ale
lui Mihai Eminescu, învolburate de audieri de cursuri și
lecturi de cărți diferite, ezoterice și eterodoxe, s-au liniștit.
Gândirea și simțirea lui au ancorat în portul salvator și
sigur al vieții istorice și obștești a poporului, s-a identifi-
cat cu sufletul colectiv al poporului, cu tradiția, datinile și
credința poporului. Stânca destinului său mesianic a fost
lovită de Îngerul de pază (titlul unei poezii eminesciene)
și a început să curgă din Carpații României, un fluviu de
aur, un Iordan sfânt, atât pentru țară, cât și pentru uni-
vers. Eminescu devine geniul tutelar al țării, solul și cuvân-
tul reprezentativ al poporului, „poetul național”, cum l-a
28
G. Călinescu, Opere, vol. XIII, București, 1970, pp. 214-215.
248
proclamat George Călinescu29, și cu cât este mai național,

cu atât este și mai universal30, paradoxal, însă adevărat.
Despre credința religioasă a lui Mihai Eminescu s-a
scris în chip diferit și contradictoriu31. Evident este că
el și-a menținut interesul și prețuirea pentru cărțile și
manuscrisele vechi românești bisericești. Ca bibliotecar la
Biblioteca Centrală din Iași (1875), oferindu-i-se o ocazie
să achiziționeze manuscrise și cărți românești vechi, el a
propus să fie cumpărate Psaltirea pre versuri tocmită a Sf.
Ierarh Dosoftei și alte cărți religioase32. A adunat în biblio-
teca sa multe manuscrise și cărți vechi bisericești dintre cele
mai rare33. Dintr-un astfel de manuscris, Mărturie pentru
Sfântul Calist al lui Meletie al Athinilor din bisericeasca
istorie, scris de Teofan monahul în 1796, a făcut extrase,
29
G. Călinescu, „Mihai Eminescu”, în Istoria Literaturii Române de
la origini până în prezent, București, 1982, pp. 443-475.
30
Tudor Arghezi, Eminescu, București, 1943, pp. 7-8. „Fiind foarte
român, Eminescu este un european. Într-un fel, Eminescu este sfân-
tul preacurat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui
s-a ales un Iisus”; Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „Eminescu, poet
național și universal”, în: Săptămâna culturală a Capitalei, 17 ianuarie
1975, p. 1.
31
Pr. Mihail Bulacu, „Mihai Eminescu și credința strămoșească”, în
vol. Educatori creștini ai neamului românesc, București, 1944, pp. 71-
105; Pr. Mihail Bulacu, „Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu
(Legenda Luceafărului)”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII (l979),
5-6, pp. 744-762; Pr. Zevin Rusu, „Contribuții noi cu privire la gene-
za Luceafărului lui Eminescu”, în: Revista de istorie și teorie literară,
XXVII (1978), 4, pp. 508-523; Pr. Petru Rezuș, Mihai Eminescu. Mit și
adevăr, București, 1983, pp. 340-371.
32
Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, București, 1989, pp. 65-69; I. CreŢu,
Mihail Eminescu. Biografie documentată, p. 163.
33
cercetări de bibliologie, 1/1955, pp. 129-158.
249
M ihai E minescu
cu ecouri în poezii (precum în poezia De-or trece anii). Iar

dintr-un alt manuscris, Cărticică sfătuitoare pentru păziră
celor cinci simțuri și a nălucirii și a minții și a inimii, tra-
dusă în română la 1819, și-a notat pasaje întregi pe care a
încercat să le versifice34. Foarte greu, numai la mare nevoie,
le înstrăina, iar atunci provizoriu, cu nădejdea recuperării
(cum s-a întâmplat în Viena cu un Tetraevangheliar și cu
un volum din Viețile Sfinților, pe care l-a amanetat la un
anticar, cu hotărârea de a îl răscumpăra35).
Mihai Eminescu și-a mărturisit, răspicat și sintetic,
simțirea și credința religioasă, în articolele „Paștile” și
„Hristos a înviat”, dar și în poezia Învierea. A încheiat pri-
mul articol astfel:
„Învierea Domnului trebuie să aducă renașterea vieții,

spre a nu rămâne creștinul în întunericul haotic, în care
rămăsese Faust al filosofului Goethe, care auzea solia,
dar îi lipsea credința într-însa. Datina strămoșească a
Sfintei Învieri are chemarea de-a se bucura cei buni de
«Ziua Învierii», când ne luminăm prin sărbătoare și ne
primim unul pre altul și zicem frați celor ce ne urăsc
pre noi și iertăm pe toți pentru Înviere, strigând cu toții
«Hristos a înviat»”36.
34
I. CreŢu, „ Contribuții la cunoașterea scrierilor lui Eminescu”, în vol.
Studii eminesciene – 75 de ani de la moartea poetului, București, 1965,
pp. 574-575; I. CreŢu, „Eminescu și Cărticica sfătuitoare a monahului
Nicodim”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXII (1965), 5-6.
35
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, pp. 458-461. A dat pri-
etenului său M. Gaster o seamă de cărți și manuscrise vechi pe care
acesta le-a tipărit în: Crestomația română, Leipzig, 1890.
36
M. Eminescu, Opere, vol. V, p. 367; Mihai Eminescu, Opere, vol.
XII, pp. 134-135.
250
A repetat, identic, acest sfârșit și în articolul „Hristos a

înviat”, sfârșit inspirat de cântările bisericești pascale, ceea
ce denotă că le-a auzit și le-a trăit prin prezența sa perso-
nală37. De asemenea, în poezia Învierea (1877), după ce pre-
zintă interiorul unei biserici, în miez de noapte, cu străvechi
evanghelii și cărți cu file unse, folosește teme religioase:

Noi, Ție Unuia,
Cântând Aleluia!

Cu cetele sfinte,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!»”.
Un exeget eminescian a observat:
„În aceste versuri ale lui Eminescu, regăsim bise-

rica noastră strămoșească, pe preotul bătrân citind
37
M. Eminescu, Opere, vol. V, p. 367; M. Eminescu, Opere, vol. XII,
pp. 134-135.
251
M ihai E minescu
Evanghelia și predicând, vedem noaptea de Paști, cu

toată tradiția creștină a cultului nostru tradițional
pentru Sfânta Înviere. Aceasta a fost credința mare-
lui poet creștin Mihai Eminescu. Acesta este cate-
hismul plin de geniu al credinței sale creștine, care
coincide întru totul cu catehismul credinței noastre
strămoșești”38.
Geniu plenar și reprezentativ al poporului român:

„Suflet în sufletul neamului / Și-i cânt bucuria și-amarul;
inimă-n inima neamului / Și-i cânt iubirea și ura”, cum l-a
definit un alt poet credincios39, Mihai Eminescu nici nu se
putea să fie altfel. Ar fi trădat adevărul istoric, ar fi trădat
poporul, s-ar fi trădat pe el însuși. O personalitate cu autori-
tate, care a studiat științific creștinismul românesc și struc-
tura etnică religioasă a poporului român, l-a dat exemplu pe
Mihai Eminescu:
„Cazul lui Eminescu este cea mai bună dovadă. El s-a

ridicat deasupra tuturor, nu numai prin facultățile sale
geniale, dar și prin împrejurarea că a întrupat, mai
mult decât toți, câteva dintre elementele fundamentale:
dacismul, limba veche și înțeleaptă și creștinismul”.
38
Pr. M. Bulacu , „Mihai Eminescu și credința strămoșească”, în vol.
Educatori creștini ai neamului românesc, p. 100: „Pentru a înțelege
creștinismul lui Eminescu ne trebuie o inimă tot atât de creștină, în
care să poată să prindă razele iubirii sale pentru Dumnezeu, pentru
Providența divină, pentru Domnul Hristos, pentru Sfânta Fecioară
Maria, pentru Ortodoxie și pentru Biserica Ortodoxă Română, «maica
cea bună și sfântă a neamului românesc», precum o numea Eminescu”.
39
George Coșbuc, „Poetul”, în vol. Poezii, București, 1951, p. 445.
252
A adăugat apoi: „religiozitatea poporului român s-a

reflectat, global, în folclor și, analitic, în sufletul atât de clar-
văzător al lui Eminescu”40. Cu astfel de baze și cu acest fel de
coordonate sufletești, etice, religioase, culturale și-a început
Mihai Eminescu publicistica sa prodigioasă, căreia i-a dăruit
carate maxime de gândire, simțire, patriotism, înălțime și
forță de geniu.
Actualitatea i-a oferit situații și probleme confesio-
nale bisericești. Nu s-a arătat indiferent față de acestea. A
intervenit prompt, competent, lucid, justițiar, patriotic. A
căutat să afirme, să declare, să impună și să apere adevărul
și „cuvântul ce exprimă adevărul”, după deviza sa ireduc-
tibilă. Intervențiile sale impresionează, până la uimire și
admirație, prin imensa sa lectură și cultură, diversă și puțin
zis enciclopedică, cu date precise de istorie civilă și biseri-
cească (ortodoxă română și universală), de cultură și litera-
tură, de legislație profană și canonică, de doctrină (ortodoxă
și a altor confesiuni), de ritual și cult. A confirmat ceea ce a
declarat pro domo, că a citit și cunoaște aproape tot ce s-a
scris în limba română41 și nu numai.
Ocaziile nu au întârziat, chiar de la începutul activității
sale de gazetar la Curierul de Iași, într-un studiu cuprin-
zător a prezentat situația Bisericii Ortodoxe Române în
Bucovina, după anexarea ei de către Austro-Ungaria în anul
1775. Administrația austriacă i-a suprimat autonomia, cum
fusese până la ocupație, și a prefăcut-o în biserică subor-
donată statului: „o atârnare eretică, contrară canoanelor
40
Simion MehedinŢi, Creștinismul românesc adaos la caracterizarea
etnografică a poporului român, București, 1941, p. 165.
41
Mihai Eminescu, „Pro domo”, în: Opere, vol. IX, București, 1980, p. 318.
253
M ihai E minescu
ritului răsăritean și cea mai nedreaptă înrâurire asupra

credințelor poporului”. A scris, referindu-se la „anomalia
atârnării bisericești”:
„Istoria românilor din Bucovina o rezumăm în acest

fel: 1. Deși libertatea oricărui cult este garantată prin
constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei biserici
sunt îndreptățiți a-și administra averile școlare și ecle-
siastice, numai românii din tot imperiul sunt supuși
unui regim excepțional. 2. Deși Gimnaziul din Suceava,
Școala reală din Rădăuți, Școala normală din Cernăuți
și altele sunt plătite din Fondul Regional Bisericesc,
numirile profesorilor se fac de-a dreptul de către
ministerul din Viena, precum nu se întâmplă la niciun
popor, la nicio școală confesională. Numai românii sunt
supuși, în privința școlilor lor, unui regim excepțional și
aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba germană.
3. Arhiereii, după Sfânta Scriptură și după canoanele
Bisericii Răsăritene, se aleg, în Bucovina arhipăsto-
rul este numit de-a dreptul42, pe când, în aceeași țară,
42
Într-adevăr, după anexarea abuzivă a Bucovinei, ierarhii ortodocși ro-
mâni din Bucovina au fost numiți direct de la Viena, nu aleși de organe-
le bisericești ca până atunci. Primul ierarh ortodox român bucovinean
a fost Daniil Vlahovici (1822-1789); predecesorul său, Dosoftei
Herescu, a fost mutat, în decembrie 1781, cu sediul în Cernăuți, și i s-a
dat titlul de episcop al Bucovinei sau episcop exempt al Bucovinei, iar
ultimul a fost mitropolitul Vladimir Repta (1924-1892). Ierarhii au fost
ridicați la treapta de mitropolit, înființându-se Mitropolia Bucovinei
și Dalmației. Între primul și ultimul au fost încă 6 ierarhi ortodocși
români bucovineni numiți de Viena: Isaia Băloșescu (1834-1823),
Eugenie Hatman (1873-1825), Teofil Bendela (1875-1874), Teoctist
Blajevici (1879-1877), Silvestru Moraru Andrievici (1895-1880),
254
lipovenii își aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă. Și

evreii își aleg rabinii, numai românii, și în această pri-
vire, sunt tratați în mod excepțional”.
A intrat, în continuare, în istoria bisericii și a precizat

cu date:
„Și dacă va întreba cititorul ce Biserică este aceea pe

care guvernul de la Viena o supune administrației sale,
vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii
creștinătăți, căci atât mitropolitul transdanubian și
al țărilor tătarice, din Proilabum (Brăila), cât și cel al
Ungrovlahiei, din Târgoviște, erau supuși patriarhului
de Constantinopol, iar cel de-al doilea era exarhul acelui
patriarhat (și) continua puterea centrului constantino-
politan până în Munții Apuseni, sfințea pe mitropolitul
de Alba Iulia, stătea în legătură întinsă a organismu-
lui eclesiastic greco-bulgar. Mitropolia Moldovei și a
Sucevei este ab antiquo neatârnată de nicio Patriarhie,
acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorează
introducerea limbii române în Biserică și în stat, ea este
mama neamului românesc. […] Va să zică, Episcopia
Rădăuților, supusă celui mai neatârnat mitropolit,
exarh și în rang cu un patriarh, această episcopie este
astăzi administrată de beamteri. În școlile acestei epi-
scopii se propun obiectele în limba germană, cu profe-
sori străini!”.
Arcadie Ciupercovici (1902-1896) – Pr. Mircea Păcurariu, Istoria

Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, 1981, p. 530.
255
M ihai E minescu
A înșirat, interogativ, meritele istorice, culturale, religi-

oase ale Mitropoliei Moldovei și Sucevei:
„N-a fost ea aceea care a dat reazemul evanghelic

populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea cea care a
apărat intactă creștinătatea față de agresiunea maho-
medană? N-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam
mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba
neamului românesc, să redea în graiul de miere al cobo-
râtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură și preceptele
blândului nazarinean? N-a fost ea cea care s-a ridicat
cu putere contra naționalizării bisericii creștine prin
Luther și Calvin? Patriarhi și mitropoliți au făcut față cu
propășirea rapidă a Reformei și dezbinării; Mitropolia
Moldovei și a Sucevei a ridicat glas contra lui Luther și a
arătat totodată că Reforma era în sine de prisos”43.
În același studiu, a numit Telegraful Român „foaia cea

mai moderată (nu modernă, cum greșit s-a reprodus44) de
peste Carpați, care urmărește cu stăruință, modestă și sigură,
pe neuitatul Sf. Andrei Șaguna”45.
A luat direct apărarea Sf. Ierarh Andrei Șaguna în împre-
jurarea următoare: în ianuarie 1877, revista Transilvania a
publicat scrisoarea pe care a trimis-o Lajos Kossuth, guver-
natorul general al Ungariei, din Debrețin, la 26 aprilie 1849,
lui Ioan Dragoș, delegatul său la negocierile cu Avram Iancu.
43
M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 257-259, 662-663.
44
Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Șaguna, monografie istorică, 1919,
p. 16; Istoria Literaturii Române, vol. III, București, 1973, p. 531.
45
256
În scrisoare, Lajos Kossuth a proferat critici aspre și injuri-

oase la adresa Sf. Andrei Șaguna, cu învinuiri de „trădător și
amăgitor al patriei și al poporului român, fățarnic și minci-
nos” și l-a amenințat cu pedeapsa și răzbunarea. Telegraful
Român a reluat și a publicat fragmente din articolul din
revista Transilvania și scrisoarea lui Lajos Kossuth, unde
le-a citit Mihai Eminescu. A retipărit-o în Curierul de Iași
și a însoțit-o cu un comentariu de apărare a mitropolitului
ultragiat atât de grav, pe care îl admira46. L-a numit pe Lajos
Kossuth „faimosul agitator”, referindu-se la cele scrise în
scrisoare despre Sf. Andrei Șaguna:
„Acestea toate Kossuth le scrie despre unul din cei mai

moderați oameni. Mai interesantă este această scrisoare
din alt punct de vedere. Șaguna a fost trădat de un par-
tid românesc din Transilvania ca vânzător al interese-
lor românești și ca maghiarofil. Acum se vede care erau
adevăratele lui simțiri. În faptă, mitropolitul transilvan,
politic de la creștet până în tălpi, își cunoștea atât de bine
poporul, oamenii inteligenți, încât nu s-au simțit capa-
bili de a rezista la 186647, cu efect la introducerea dualis-
mului. Ca toți politicienii talentați, Șaguna era pesimist
și a calculat totdeauna cu împrejurările cele mai rele, nu
cu cele mai bune. De altfel, lipsa lui de încredere nu era
46
Pr. Gheorghe Cunescu, „Eminescu despre Șaguna”, în: Telegraful
Român, CXXXVII (1989), 3-4, pp. 2-3.
47
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul uni-
tar român, București, 1983, p. 352; Pr. Mircea Păcurariu, Politica
statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în peri-
oada dualismului 1867-1918, Sibiu, 1986.
257
M ihai E minescu
în energia, dar în judecata sănătoasă a fost în parte ade-

verită de vreme”48.
Într-un scurt reportaj despre vizita la Iași a țarului Rusiei

Alexandru al II-lea, relatând despre primirea ce i s-a făcut în
gara din Iași de către mitropolitul Moldovei Sf. Ierarh Iosif
Naniescu, îmbrăcat în veșminte de ceremonie, a notat și
amănuntul că țarul și-a descoperit capul când a fost prezen-
tat mitropolitului, în semn de deosebit respect; a publicat
textul alocuțiunii rostite de mitropolit49.
În luna octombrie a anului 1877, Mihai Eminescu a trecut
în redacția ziarului Timpul din București, care era oficiosul
Partidului Conservator, aflat în opoziție. Ziarul era tutelat de
Titu Maiorescu, care i-a fost câțiva ani director. În redacția
ziarului se mai aflau Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale. Până
la urmă a rămas numai Eminescu, redactor unic și universal.
Era, teoretic, remunerat cu 300 de lei lunar, îi primea însă cu
întârziere și intermitență. A lucrat la Timpul din data de 4
noiembrie 1877, până la 28 iunie 1883. A fost „epoca de fier a
vieții lui Eminescu”, de muncă, de încordare până la istovire
și îmbolnăvire.
„Îmi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir

de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai
nobilă parte din viața și inteligența lui pentru o mize-
rabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesufe-
rite ale verii, patronii ziarului plecau la băi. Eminescu
48
M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 322-323, 703.
49
M. Eminescu, Opere, vol. IX, pp. 365, 730.
258
stătea neclintit în București, mistuindu-se și luptând

până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat
credincios și nefericit”50.
Și la Timpul a fost același ziarist integru, drept, inde-

pendent, a elogiat și pe adversarii politici, însă numai pe cei
care meritau.
„El credea în patriotism, în ideal, în viitorul neamului.

Eminescu nu era nici diplomat, nici subtil, nici bogat
în rezerve mintale, nici precaut în polemicile lui. Ura și
iubea în politică, fără prefăcătorie și nu înțelegea deloc,
deși fusese atâta timp sufleor de trupă, histrionismul
politic. El se consuma scriind articole politice, cum se
consuma când scria poezii. De aceea atacurile lui sunt
impetuoase ca o șarjă de cavalerie. De aceea invectivele
și blestemele țâșnesc ca din izvoarele psalmistului!”51.
La fel s-a comportat și în problemele bisericești. În anii

următori, după cucerirea independenței politice și de stat,
cu redobândirea Dobrogei și fixarea temeliilor României
moderne, la ordinea zilei erau numeroase și serioase pro-
bleme politice, culturale, patriotice. Eminescu a reafirmat,
a declarat cu tărie, a revendicat pentru Biserica Ortodoxă
Română misiunea istorică inalienabilă de a fi școală poporu-
lui, școală de instruire și educare etică, culturală, patriotică
a poporului, precum și contribuțiile Bisericii la dezvoltarea
50
Alexandru VlahuŢă, „Amintiri despre Eminescu (1899)”, în vol.
Scrieri alese, București, 1963, p. 365.
51
G. Galaction, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1924, p. 83.
259
M ihai E minescu
culturii și a limbii române, la întărirea unității ei, prin tipări-

rea de cărți și circulația cărților tipărite52.
A arătat acestea și în nota introductivă la raportul epi-
scopului Romanului, Melchisedec Ștefănescu (1879-1892),
despre cărțile bisericești, pe care l-a prezentat în fața Sfân-
tului Sinod, raport pe care Mihai Eminescu l-a publicat, in
extenso, în Timpul în mai multe numere din decembrie 1880,
stăruind asupra contribuției cărților bisericești la păstrarea
și întărirea unității limbii române53.
A scris despre alegerea, în martie 1880, a arhimandri-
tului Simeon Silvestru Morariu Andrievici ca mitropolit al
Bucovinei și Dalmației (1880-1895). I-a cunoscut bine bio-
grafia și activitatea. L-a prezentat, în primul articol dintre
cele două, astfel:
„Unul dintre bărbații cei mai de caracter și mai învățați

dintre românii din Austro-Ungaria, căruia școala
populară românească (a scris și tipărit manuale școlare
românești) și Biserica Ortodoxă îi datorează foarte
mult (s-a distins și prin talentul de organizator)”54.
La festivitatea de întronizare a dat și alte date biografice

și aprecieri, precum că mitropolitul Andrievici a fost întot-
deauna un adevărat binefăcător pentru cei săraci, fără a căuta
sau aștepta altă mulțumire decât cea resimțită în sufletul
său după orice faptă bună55. L-a pomenit și pe mitropolitul
52
M. Eminescu, Opere. Publicistică, 1878-1879, București, 1989.
53
M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1880, București, 1984, p. 589.
54
M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1880, p. 69.
55
M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1880, pp. 86, 502.
260
Teoctist, cavaler de Blajevici (1877-1879), și el autor de

manuale școlare, de limba română și de religie. Scrisese la
înscăunarea acestuia ca mitropolit al Bucovinei că s-a făcut
cu o solemnitate într-adevăr princiară, cu prezența tuturor
autorităților înalte ale Bucovinei. „Bătrânul călugăr a avut o
zi de glorie omenească”. I-a urat:
„Fie ca aceste ovații oficiale și neoficiale, aceste slă-

viri, care pier fără de urmă și cărora Scriptura le zice
«umbră fără ființă, vis al înșelăciunii», să fie noului
mitropolit îndemn mai mult către poporul său româ-
nesc, către școală și către biserica lui, decât la ademeni-
rile și lingușirile oficiale”56.
A comentat faptul demografic al creșterii populației

românești în epoca lui Matei Basarab (3 milioane aproape
numai în Muntenia), implicând în acest fenomen și întărirea
unității limbii române. Ca o încununare a acestei dezvoltări,
vedem stabilindu-se definitiv o limbă literară comună între-
gii naționalități române, operă la care au contribuit Teofan
mitropolitul Ardealului57 și Sf. Varlaam al Moldovei. O uni-
tate ideală, cel puțin, a răspânditului popor românesc58.
În alt articol constata că „a început a se recunoaște
însemnătatea limbii cărților bisericești”. A dat exemplu Biblia
lui Luther, ca bază a limbii germane moderne. A precizat:
56
57
Nu a existat în Transilvania un mitropolit cu acest nume. Contem-
poranul Sf. Ierarh Varlaam al Moldovei era, în Transilvania, Sf. Ierarh
Simion Ștefan (1643-1656), cel care a tipărit Noul Testament de la
Bălgrad, probabil pe acesta avându-l în vedere Mihai Eminescu.
58
261
M ihai E minescu
„La noi lucrurile s-au petrecut într-un mod analog”. A expli-

cat procesul istoric cultural: calvinii au ajuns în Ardeal și au
început să traducă cărți bisericești în limba română, pentru
a atrage la Reformă și poporul românesc. Ei bine, Biserica
și domnitorii noștri au combătut Reforma cu armele ei pro-
prii. Au pus a se traduce cărțile bisericești în limba română,
au introdus limba poporului în Biserică și stat în locul celor
străine. Chiar dacă ar fi existat înclinări spre formarea dia-
lectelor, ele au încetat din momentul în care Biserica a creat
limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hie-
ratice și de stat. Mihai Eminescu a îndemnat ca Sfântul Sinod
să retipărească aceste cărți bisericești cu caractere latine și
chirilice, care se găseau cu greu.
„Este o operă într-adevăr națională aceasta, o operă

care va face gloria celor ce o vor fi întreprins-o, dacă
va ieși bine, dar și stigmatizarea lor dacă vor păși cu
ușurință la o lucrare pe cât de măreață și sfântă, pe atât
de gingașă”59.
A răspuns unui articol din ziarul Românul, care se refe-

rea la neînțelegerile din veacuri dintre munteni și moldoveni,
cauză a rivalităților dintre domnitori și familiile boierești.
Eminescu a citat și cazuri pozitive de bună înțelegere și aju-
tor reciproc, precum cel al lui Radu cel Mare, domnul Țării
Românești (1495-1508), „om pașnic, după mărturisirea tutu-
ror; a împăcat pe turci cu ungurii, s-a împăcat cu Moldova”.
A menționat și meritele domnitorului în sfera bisericească,
59
262
punctând că acesta a înființat două episcopii60 și a chemat

pe Sf. Ierarh Nifon în țară61, fiind predecesorul lui Neagoe
Basarab62.
A dat în vileag și apoi a protestat energic împotriva
acțiunilor guvernului de la Budapesta de maghiarizare a
românilor ortodocși din Transilvania. A arătat că rezistența
lor subzistă în unitatea etnică, de limbă și de credință.
„Până ce domnii maghiari vor pretinde a-i maghiariza cu

de-a sila, zece milioane de guri și zece milioane de inimi
vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politic putem fi
despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă este o
realitate atât de mare și de energică, încât nici ignoranța,
nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab,
nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu
fi fost suta șaptezeci63 cu eroii și cugetătorii ei, vă puteați
bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate.
Astăzi limba este una de la Sătmar până în Cetatea Albă,
de la Hotin până în granița militară, azi datina este una,
rasa este una și etnologic este unul și același popor, care
nu mai doarme somnul pământului și al veacurilor”64.
60
Pr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, pp. 440-444.
61
Mai târziu a fost nemulțumit și dezamăgit de prezența și activitatea
lui diversionistă și de învrăjbire: „În loc să-și caute de biserică, a înce-
put să facă politică, să-și creeze partidă între boieri, să facă uneltire și
să învenineze și mai mult dușmănia dintre Dănulești și Drăculești” –
62
63
Se referă, probabil, la Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan.
64
M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, București,
1985, p. 90.
263
M ihai E minescu
S-a bucurat și l-a felicitat pe mitropolitul Miron Roma-

nul (1874-1898) „al românilor răsăriteni din Ardeal”, cum l-a
prezentat pentru acțiunea sa împotriva maghiarizării româ-
nilor ortodocși transilvăneni prin maghiarizarea școlilor
românești. Mitropolitul a înaintat conducerii de stat un
Memoriu-protest:
„Felicităm pe înaltpreasfinția sa pentru acest ton demn

și energic față de încercările pe cât de puerile, pe atât
de neputincioase ale fraților maghiari. Ceea ce am avea
de observat fraților maghiari este că, dacă elementul
lor etnic ar fi avut o putere înnăscută și firească de asi-
milare, această maghiarizare atât de mult dorită s-ar
fi întâmplat fără nicio îndoială cu sute de ani înainte.
Dacă de la anul 1000 după Hristos până în ziua de astăzi
n-au putut s-o facă, în curs de nouă sute de ani aproape,
cu sângeroasele încercări ale regilor de a topi într-o
religie și într-o limbă toate naționalitățile, vor face-o
astăzi în chiar epoca naționalităților, vor face-o astăzi
amenințând cu pumnul cele trei mari grupuri etnice
ale Europei, latini, germani și slavi, a căror creație este
Europa însăși, cu toată cultura și civilizația ei? Oricât
de mari oameni ar fi maghiarii, și desigur vom fi cei
din urmă de-a nu recunoaște calitățile acestui popor,
în inima sa drept și generos, față de marea mișcare
națională a secolului nostru ne este permis să ne îndoim
în mod absolut de succesul tendințelor de maghiarizare
și, precum orice acțiune trezește reacțiune, maghiarii
ni se pare că nu fac, în aceste momente de cumpănă
pentru Europa, decât a își crea pericole de prisos acolo
264
unde ele nu existaseră și-a ignora pericole adevărate,

care vin din cu totul altă parte”65.
Peste câteva zile, a citit în Telegraful Român textul inte-

gral al Memoriului-protest al mitropolitului Miron Romanul,
l-a redat și a comentat: „În fața unui limbaj atât de clar și de
hotărât nu credem să se afle român care să nu felicite pe înal-
tul prelat pentru solicitudinea și energia cu care a procedat
în apărarea intereselor Bisericii sale”66.
A intervenit prompt, hotărât și justițiar, împotriva încer-
cărilor de politizare și de introducere a moravurilor și intere-
selor politicianiste în Biserica Ortodoxă Română dincoace de
Carpați. La conducerea țării se afla guvernul liberal, condus
de I.C. Brătianu, guvernul cel mai longeviv, fiind la conducere
timp de 12 ani (1876-1888). Partidul Liberal, prin oamenii și
partizanii săi, pentru interese politice și personale, au tins și
au încercat să introducă în Biserica strămoșească influențe,
practici, presiuni și ingerințe profane, politicianiste. Astfel,
s-a propus, în anul 1882, să se introducă în Sfântul Sinod
și reprezentanți ai preoților și ai cetățenilor, oameni poli-
tici și de partid. Promotor al acestor inițiative și acțiuni
de reforme în toate sectoarele țării era C.A. Rosetti (1816-
1885), personalitate politică cu merite culturale și patrio-
tice67. Mitropolit Primat era Calinic Miclescu (1875-1886),
fost mitropolit al Moldovei (1865-1874), „care nu era un
65
M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, p. 63.
66
M. Eminescu, Opere, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, pp. 68, 442.
67
Constantin A. Rosetti, Mic dicționar enciclopedic, București, 21978,
p. 1674.
265
M ihai E minescu
om de acțiuni îndrăznețe”68. A intervenit vehement Mihai

Eminescu. A întrebat revoltat de ce se gândesc să corupă și
să degradeze politicianist Biserica:
„Biserica? Creația aceasta eminamente națională a unui

Iuga Vodă69, care la anul 1399 încă o făcea neatârnată
de nicio ierarhie bisericească sau lumească70, Biserica
lui Matei Basarab71, a lui Varlaam72, maica spirituală
a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și
unitatea etnică a poporului73, ea care domnește puter-
nică dincolo de granițele noastre și este azilul de mân-
tuire națională în țări unde românul nu are stat”.
Eminescu urmărea atent situația Bisericii Ortodoxe

Române din Transilvania. Într-un articol s-a oprit asupra
unei circulare a mitropolitului Miron Romanul prin care
68
Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 134.
69
Iuga Vodă („Ologul”), domnitor al Moldovei, cu o domnie foarte
scurtă, numai de câteva luni (noiembrie 1399 – februarie 1400), a fost
luat ostatic de Mircea cel Mare – Constantin C. Giurescu, Istoria
românilor, București, 1973, pp. 275, 288, 699.
70
La 1399, la Rădăuți, episcopul Meletie (1386-1400), și la Suceava,
episcopul Iosif (1386-1408). Episcopii numiți de patriarhul de la
Constantinopol, Teodosie (1386-1391) și Ieremia (1392), n-au venit
și n-au funcționat – Pr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. III, p. 523.
71
Matei Basarab (1632-1654), domn al Munteniei, bine ales de către
Mihai Eminescu în această înșiruire, fiind cel mai generos ctitor de
biserici și mănăstiri – C.C. Giurescu, Istoria românilor, p. 40.
72
Sf. Ierarh Varlaam (1632-1653), la fel bine ales, fiind autorul istorice-
lor cărți: Carte românească de învățătură sau Cazania și Evanghelia
Învățătoare.
73
M. Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul unitar ro-
mân, p. 138.
266
acesta a oprit pe preoții să participe la adunările românilor

ortodocși de protest împotriva măsurilor de maghiarizare,
deoarece a protestat și mitropolitul însuși printr-un memo-
riu. Mihai Eminescu a încercat să motiveze, realist, circu-
lara mitropolitului: „Știm că, din nenorocire, mitropolitul
românilor este o persoană prea oficială pentru a se putea
sustrage de la influența guvernamentală”. Și simili simili-
tudinis s-a referit la Sf. Ierarh Andrei Șaguna, care „punea
ordine ministeriale ungurești ad acta, fără a le învrednici
măcar de-un răspuns și care, când dreptatea era de par-
tea poporului său, o susținea în contra a orice și a oricui”.
Privitor la mitropolitul Miron Romanul, pe care am văzut
că l-a elogiat când a meritat, a mai explicat: „Se prea poate
așadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de
unde i s-a și administrat mitropolitului, prin ziare ungare,
amenințarea de trimitere la mănăstire”74.
A mai amintit de Sf. Ierarh Andrei Șaguna, într-un
articol viitor, în care s-a ocupat de circulara mitropolitu-
lui Miron Romanul, încă o dată, provocat, de data aceasta,
de un ziar maghiar de la Budapesta, Pester Lloyd, din care
a reprodus un lung citat. Eminescu a încercat să justifice
atitudinea și opțiunea de pasivitate a românilor ardeleni ca
armă de luptă și rezistență împotriva dualismului austro-
ungar, explicând că:
„Această atitudine a românilor se întărește încă prin

aceea că cei care conduc astăzi o arată ca sfânt patri-
otism al marelui mitropolit Șaguna. Acest întâi
74
M. Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul unitar
român, pp. 268-270, 405-406.
267
M ihai E minescu
arhiepiscop și mitropolit român ortodox, care a murit

în anul 1873, a lăsat (după cum arată domnul Slavici)
următorul testament poporului său”75.
A fost ultima referire documentară a lui Mihai Eminescu

la situații și probleme ale Bisericii Ortodoxe Române, pen-
tru că la 15 iunie 1889 a trecut la Domnul. La 17 iunie, i
s-a făcut prohodul în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din
București, ctitoria Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu. A
participat corul mitropoliei, condus de C. Bărcănescu. A
interpretat, cu profunde emoții publice, și cântecul de jale
pe textul poeziei Mai am un singur dor. A fost apoi înhu-
mat în Cimitirul „Șerban Vodă” (Bellu) din București.
Biserica Ortodoxă Română i-a ținut continuu aprinsă
candela amintirii și a glorificării „Luceafărului culturii
românești”. În această privință, este semnificativ faptul că,
în anul 1895, când poetul era încă „mormânt fără prieteni și
fără noroc”, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, atunci student la Facultatea de Litere
și Filosofie din Budapesta, a obținut doctoratul cu lucrare
Eminescu. Viața și opera76.
A fost un început binecuvântat și providențial. Șirul
biografilor, comentatorilor, admiratorilor și cel al cititori-
lor, clericilor și credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române,
75
M. Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul unitar
român, pp. 277-278.
76
Elie Miron Cristea, Eminescu. Viața și opera, Budapesta, 1895 [re-
edit: Patriarhul Miron Cristea, Eminescu – viața și opera –, Ed.
Basilica, București, 2018 – n.red.].
268
a fost continuat în secolul al XX-lea, cu contribuții dintre

cele mai notabile.
La pomenirea universală a împlinirii primei sute de
ani de la moartea lui Mihai Eminescu, Biserica Ortodoxă
Română, al cărei fiu fidel și devotat a fost și rămâne,
depune la mormântul său cununa de-a pururi înflorită
a recunoștinței ei și a dragostei ei de „maică spirituală a
neamului”.
269
P atriotismul
în opera lui E minescu 1
Pr. Mihai Mocanu
Î
n conștiința românească, Mihai Eminescu rămâne
poetul național care ne-a tălmăcit în marea sa operă
toate aspirațiile, dorurile și vrerea noastră prin timp
și spațiu. El este, va spune Tudor Arghezi, „sfântul
preacurat al ghiersului românesc”.
Despre Eminescu se poate vorbi astăzi, după o sută de ani
de la trecerea sa la Domnul, nu numai ca „Luceafăr al versu-
lui românesc”, ci și ca o personalitate polivalentă, complexă
1
5-6, pp. 130-143.
271
M ihai E minescu
și adânc înrădăcinată în istoria culturii noastre. Acestea l-au

determinat pe Constantin Noica să îl prezinte pe Eminescu
drept „omul deplin al culturii românești”2. Simion Mehedinți
afirma că Eminescu „este mintea cea mai cuprinzătoare pe
care a produs-o pământul nostru de la Zamolxis încoace”3.
Eminescu a avut, fără îndoială, o cultură enciclopedică,
cultură pe care și-a alcătuit-o nu doar din pură curiozitate
intelectuală, nu pentru a brava în fața oamenilor, ci din acea
dorință pornită din adâncul inimii de a cunoaște tot ce se
poate cuprinde de mintea omului într-o viață, atât cât a fost
și în condițiile pe care i le-a oferit, culegând ca o albină har-
nică adevăruri pe care le-a pus în slujba poporului pe care
l-a iubit cu inimă curată și dezinteresată.
Poetul cugetărilor înalte, prozatorul de mare valoare,
redactorul harnic, ziaristul bine informat și documen-
tat, omul de istorie, cunoscătorul economiei politice,
gânditorul sacru, pedagogul iscusit, revizorul neostenit,
colecționarul cărților de valoare, iubitorul limbii, toate
s-au întrupat, într-un mod fericit și cu totul aparte, în omul
Eminescu. După opinia celui mai autorizat exeget al operei
sale, George Călinescu, Eminescu ar fi fost ales „apt pen-
tru lucrările filosofice și, după o mai temeinică pregătire,
pe care moartea timpurie l-a împiedicat s-o aibă, și pentru
cercetările istorice”4. Astăzi cunoaștem suficiente docu-
mente care ne dovedesc că marele istoric Nicolae Iorga
2
Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al cul-
turii românești, Ed. Eminescu, București, 1975.
3
Corneliu Vadim Tudor, Mândria de a fi român, Ed. Sport-Turism,
4
Alexandru Zub, Biruit-au gândul, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 206.
272
avea dreptate spunând: „Drumurile istoriei acestei națiuni

trec prin inima lui Eminescu”5.
Aplecarea atentă asupra întregii creații eminesciene ne
arată că poetul are considerații adânci asupra patriei și a tot
ce se poate ascunde sub acest înțeles.
„Iubirea de țară este pururea și pretutindeni iubirea tre-

cutului; originea cuvântului «patrie» este cuvântul latin
pater; numai oamenii care țin la instituțiile părinților
lor, la peticul de pământ sfințit de sângele părinților lor,
pot fi patrioți”6.
Un urmaș al lui Eminescu, care vine din aceeași constela

ție, Ioan Alexandru, vorbind despre iubirea de patrie, spunea:
„Întrebarea despre patrie premerge tuturor celor-

lalte întrebări. Întâi se întreabă omul despre părinți,
apoi urmează celelalte: ce este, ce este firea și ce este
adevărul”7.
Nu poți ieși în lume fără să știi cine ești, de unde vii,

cui datorezi existența și ce obârșie ai. A-ți iubi patria și a-i
cunoaște trecutul echivalează cu o autocunoaștere în primul
rând. Locul unde ai văzut lumina zilei pentru prima dată te
urmărește și trebuie să te urmărească toată viața. O poruncă
5
I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, în: Magazin istoric,
II, p. 8.
6
Mihai Eminescu, Cugetări, Ed. Albatros, București, 1979, p. 68.
7
Ioan Alexandru, Iubirea de patrie. Eseuri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1978, p. 9.
273
M ihai E minescu
tainică ne îndeamnă să revenim mereu la obârșie, spre a nu

ne pierde identitatea. Pământul patriei pentru fiecare dintre
noi este sfânt, fiindcă din el am apărut și pe el ne desăvârșim
și ne împlinim; acest pământ fără de care am fi știrbiți în
ființa noastră, împuținați și fără putință de a da mărturie
altora despre noi, fără de care am fi ai nimănui, fără părinți,
dezmoșteniți. Acest gust amar îl încearcă toți cei care își uită
trecutul și își părăsesc patria. „Trecutul e în mine și eu sunt
în trecut / Precum trăiește cerul în marea ce-l respiră”8, va
spune Eminescu, știindu-se atras irezistibil spre zările înde-
părtate ale neamului său, „însetat de origini în toate întrebă-
rile de existență și de gândire pe care și le punea”9.
Iubirea pentru patria strămoșească, pentru pământul
moșilor și al strămoșilor, ca orice sentiment, poate degenera,
fie prin înstrăinare, prin știrbire, fie prin exagerare, care con-
duce la naționalism, la ură față de alte neamuri și popoare.
Eminescu sesizează acest pericol și avertizează:
„Cu cât ne iubim patria și poporul nostru, cu atât va tre-

bui să ne înarmăm mintea cu o rece nepătimire și să
nu surescităm cugetarea, căci ușor s-ar putea să falsi-
ficăm vederea acestei călăuze destul de credincioase și
să ne agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu
fantasme”10. [...] „Inimă foarte caldă și minte foarte rece
se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său,
și fanatismul iubirii patriei, cel mai aprig fanatism, nu-l
oprește încât creierul să rămână rece și să-și îndrepte
8
Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 208.
9
10
M. Eminescu, Cugetări, p. 68.
274
activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză

a răului și să o stârpească cu statornicie de fier”11.
Românii au fost întotdeauna ospitalieri, deschiși, îngădu-

itori cu toți aceia pe care împrejurările i-au făcut împreună cu
noi trăitori pe aceste plaiuri de doină și cântec românesc. Am
știut să respectăm pe alții și n-am adus știrbiri tradițiilor celor
care și-au găsit adăpost sub cerul Carpaților. Se știe și se apre-
ciază astăzi, la justa valoare, ecumenismul din țara noastră,
bunele relații dintre cultele existente pe teritoriul țării noas-
tre. Se mai știe că aceste bune relații nu sunt de astăzi, ci au o
tradiție bogată și adâncă, care coboară până în adâncul istoriei
noastre, tradiții care se pierd în negura vremii. Această reali-
tate nu putea să îi scape lui Eminescu și să nu o mărturisească.
„Niciodată nu am fost element stăpânitor; niciodată nu

s-a manifestat în noi chiar nici tendința de a supune pe
alții, ci totdeauna românul s-a mulțumit a fi adăpostit și
a se dezvolta pe pământul său; dacă vom urma și în vii-
tor tot astfel, lăsând în pace pe cei care ne lasă în pace și
trăind în bună înțelegere cu cei care nu ne jignesc, vom
aduce societății europene și îndeosebi statelor vecine
serviciul pe care niciun alt stat nu-l poate aduce, deoa-
rece niciunul nu are cu popoarele dimprejur legăturile
pe care le avem noi”12.
Este cunoscut faptul că poporul român nu a râvnit

pământ străin în cumințenia și înțelepciunea sa. După
11
M. Eminescu, Cugetări, p. 68.
12
275
M ihai E minescu
expresia atât de grăitoare a genialului poet, noi ne-am

apărat „sărăcia și nevoile și neamul” și n-am amenințat pe
nimeni cu oștile cele mari și puternice. Însă, când împre-
jurările ne-au forțat și când hotarele erau amenințate, am
găsit întotdeauna acel suflu sănătos, plin de vitejie întru
apărarea gliei strămoșești: „N-avem oști, dară iubirea
de moșie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă,
Baiazid!” (Scrisoarea a III-a). La mica oștire a lui Mircea cel
Bătrân, ca și mai târziu la cele ale Sf. Voievod Ștefan, Mihai
Viteazul și a tuturor celor care au păzit neatinse hotarele
țării, s-a adăugat acea forță morală a vitejilor noștri ostași
care au știut într-un mod ingenios a se înfrăți cu codrul,
cu apele:
„Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste”.
(Scrisoarea a III-a)
„Căci să știi iubite frate,

Că nu-s codru, ci cetate,
Dar vrăjit eu sunt de mult
Până când o să ascult,
Răsunând din deal în deal
Cornul mândru triumfal
Al craiului Decebal”.
(Mușatin și codrul)
„De-i suna din corn odată

Ai s-aduni Moldova toată;
276
De-i suna de două ori,

Îți vin codri-n ajutor”.
(Doină)
Soarta a făcut ca noi să fi fost așezați în „calea răutăților”,

iar încercările de a fi cotropiți n-au fost nici puține și nici
ușoare. Țara frumoasă, mândră și bogată mereu a fost în
atenția cotropitorilor, dar am rezistat la toate, fiindcă „româ-
nul stă în locu-i, ca muntele de fier”13. Mihail Kogălniceanu
spune despre români că sângele lor este tânăr pentru că este
înnoit prin nefericiri. „Răul ce-i vine din afară este un rău
trecător și sfârșește, paradoxal, prin a-i spori vitalitatea”14.
Mihai Eminescu medita și el cu tristețe „la ce loc rău ne-a
așezat Traian împăratul pe această muche de lume, la acest
vad de popoare”, care:
„Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ”.
Cu mult patos și cu mare durere în suflet evocă acele tim-

puri de furtună prietenul lui Eminescu, Alexandru Vlahuță:
„Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate am ținut piept

și nu ne-am dat ș-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub
vânt, dar nu ne-am rupt. Și-am rămas stăpâni pe moșia
noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am
13
14
277
M ihai E minescu
plătit noi pământul acesta scump tuturor românilor,

scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru
faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el”15.
De aceea, Eminescu va arăta multă înțelegere și

considerație marilor ctitori de țară: basarabii și mușatinii. Au
fost momente cruciale în viața poporului nostru, momentul
de geneză al statelor feudale românești și al marilor lupte
pentru păstrarea ființei naționale. Dacă timpul nu s-ar fi
grăbit cu el, ne-ar fi lăsat încă alte perle pentru literatura
noastră istorică, având în prim plan pe Decebal și Traian,
pe Dragoș și Bogdan, pe Alexandru cel Bun și Sf. Ștefan cel
Mare, pe Matei Basarab și Mihai Viteazul, pe Sf. Constantin
Brâncoveanu, pe Horea, Tudor și alți eroi ai neamului nos-
tru16. Născut și crescut în mijlocul poporului, cunoscând și
interpretând corect destinele istoriei, Eminescu a scris întot-
deauna cu respect față de mulțimea celor mulți și tăcuți,
oameni simpli, care au răspuns la chemările țării. Iar ca cel
care i-a fost dat să trăiască și să vadă împlinit un vis de veacuri
al poporului nostru, independența de stat arată rolul deter-
minant al maselor de țărani, care au luptat vitejește întru
realizarea ei. El consideră că marile evenimente, care deter-
mină și schimbă cursul vieții unui popor, vin de departe, din
adâncul istoriei. Sunt acumulări tainice ale istoriei, fiindcă,
va zice el, în sens hegelian, și „istoria lumii cugetă, deși încet,
însă sigur și just; istoria omenirii este desfășurarea cugetării
15
Alexandru VlahuŢă, Din trecutul nostru, Ed. Militară, București,
1974, p. 119.
16
278
lui Dumnezeu”17. Pe politicienii și demagogii care încercau

să-și asume meritele Independenței, Eminescu îi atenționa:
„Ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoșii

noștri, dacă ne-am închipui că începând cu noi se începe
lumea, în genere, și România, îndeosebi, că numai noi
am fost capabili a avea instinctul neatârnării, când, la
drept vorbind, n-am făcut decât a menține, cu mai mult
ori mai puțin succes, ceea ce ei au câștigat, fie prin sân-
geroase lupte, fie prin dezvoltarea unei istețimi extra-
ordinare, puse amândouă adeseori în serviciul acestei
unice preocupări, a păstrării neamului și țării”18.
Mergând pe aceleași considerații, opinia că nu celor de

sus li se cuvine dreptul de a conduce, ci poporului și înde-
osebi țăranilor, ca cei care în decursul vremii au păstrat
vechile tradiții și care manifestă o prudență și rezervă față
de orice înnoire bruscă19. În gândirea lui Eminescu înnoirea
bruscă ar fi însemnat ruperea firului istoriei, uitarea trecutu-
lui, jertfirea tradițiilor.
Eminescu a dovedit permanent un cult aparte pentru:
carte veche, cronici, urice, izvoare, letopisețe, manuscrise,
cărți de înțelepciune și, nu în ultimul rând, cărți de cult, din
care culegea și a cules tot parfumul cuvintelor potrivite. În
calitate de director al Bibliotecii Centrale din Iași intervine
în două rânduri pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice și
al Cultelor, pentru a se aloca o sumă în vederea achiziționării
17
18
19
279
M ihai E minescu
unor cărți care se ofereau spre vânzare de către anticarul Israil

Kuperman. Din lista pe care o prezenta nu lipseau Psaltirea
lui Dosoftei și Acatistierul aceluiași autor, manuscrisul Carte
filosofică religioasă a Sf. Grigorie Sinaitul, un manuscris, cu
autor necunoscut, referitor la viața monahală20, apoi cărți
publicate în tiparnițele de la Buzău, Râmnic, Iași, Neamț,
București, cărți din secolele XVIII-XIX21. Raportul înaintat
cuprinde și aprecieri asupra acestor scrieri de mare valoare:
„Importanța scrierilor acestora nu se poate stabili teo-

retic și dinainte, ea se vede abia în curgerea vremii și se
schimbă după punctele de vedere, care predomină la
studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică
și lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influența
limbilor moderne și se găsesc în ele locuțiuni care
încep să dispară din limba de astăzi și se înlocuiesc cu
șabloane de fraze, străine dezvoltării de până acum a
limbii noastre, prin mulțimea de cuvinte originale, pe
care scriitorii bisericești și laici, siliți să recurgă la pro-
prii mijloace, le întrebuințează în compunerile lor”22.
Poetul este pasionat de trecutul nostru și trăiește perma-

nent o stare de nostalgie pentru „zilele de aur ale Scripturilor
române”. Asemenea lui Costache Negruzzi, el „șterge pra-
ful de pe cronice bătrâne”, spre a reînvia vechi icoane23.
20
Eminescu în documente de familie, Gheorghe Ungureanu (ed.), Ed.
Minerva, București, 1977, p. 293.
21
22
Eminescu în documente de familie, pp. 301.
23
280
Ioan Slavici l-a cunoscut bine, iar amintirile lui poartă girul
fidelității în creionarea chipului transfigurat al poetului.
„El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la

București, în multele lui cutreierări, mereu în mijlocul
poporului român, citise cronicarii și multe cărți bisericești,
cunoștea literatura romană în toate fazele ei. În destul de
lunga mea viață n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu
dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se
da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încântat de
trecutul românilor și de marile lor destoinicii, el era scârbit
de prezentul, după părerea lui, urât, admira pe bătrâni și se
uita cu însuflețire la viitorul luminos”24.
Nu doar o dată și-a exprimat poetul rezervă față de tine-

rii contemporani lui, care se lăsau prinși în influențe străine
și arătau rezerve și oarecare jenă în a înțelege paginile de
glorie ale trecutului nostru. Tot Slavici ne va spune:
„El combătea cu multă îndârjire orice înrâurire cultu-

rală străină, nu admitea ca oameni străini de neamul
nostru să ia parte la lucrarea noastră intelectuală și
stăruia să luăm inspirație din viața sufletească a popo-
rului, care este pretutindeni același, și să creăm astfel
încât toți românii să ne înțeleagă. El socotea pretutin-
deni stricată clasa culturală română, așa-numita pătură
superioară, și nu-și făcea iluzii în ceea ce privește dez-
voltarea noastră politică. Vom înainta cu toată ticăloșia
24
Ioan Slavici, Amintiri, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 14.
281
M ihai E minescu
noastră, căci n-avem încotro: iarba crește fără nicio

purtare de grijă, dacă dă Dumnezeu ploaie. Despre un
avânt în viața politică a românilor nu putea să fie vorba
decât după ce se va fi restabilit unitatea culturală și va fi
urmat renașterea morală pe care el o visa”25.
Dragostea pentru cartea veche românească la Eminescu

se explică și prin faptul că poetul era nepot de dascăl, după
tată26, iar în familia mamei poetului erau patru viețuitoare
în Mănăstirea Agafton: Sofia Iurașcu, Olimpiada Iurașcu,
devenită stareță în 1887, Fevronia Iurașcu și Xenia Velisari,
nepoata maicilor Iurașcu. La Biserica Aroneanu din Iași
era custode fratele mamei poetului, arhimandritul Iachint
Iurașcu, în anul 1885, care a devenit apoi stareț la Mănăstirea
Coșula, unde moare în anul 1886. Este cunoscut faptul că
poetul poposea la mănăstiri și purta discuții cu viețuitorii
de acolo. Mănăstirile, cu zidurile lor de cetăți, cu clopotele
lor, cu sunetul prelung în depărtările munților, cu viețuitori
plecați și adânciți în rugă și gândire, cu slujbele solemne
și preoți îmbrăcați în straie luminoase, cu făcliile de ceară
și mirosul de tămâie și busuioc, au lucrat tainic asupra
sensibilității poetului și au fost cinstite de poet în litera-
tura sa, oferindu-le poporului cu gândul nemărturisit: „ale
tale dintru ale tale”. A fost conștient de rolul Bisericii și al
oamenilor crescuți în tinda Bisericii în formarea conștiinței
naționale, în formarea limbii române27.
25
I. Slavici, Amintiri, pp. 591-592.
26
G. Călinescu, Istoria Literaturii Române, Ed. Nagard, București,
1980, p. 385.
27
282
Deplângând situația românilor din Bucovina austria-

că, poetul arată nedreptățile care se făceau. Dacă pentru
alte confesiuni preotul era numit de autoritățile bisericești,
pentru români preotul era numit de curtea din Viena.
Arată, documentat, că legile în vigoare prevedeau că „fie-
care Biserică recunoscută de stat are dreptul de a-și exercita
cultul după credința ei, a-și conduce școlile sale, a stăpâni
și a întrebuința fondurile și averile sale bisericești și școlare
după trebuința și dorința ei”28. Despre Episcopia Rădăuților,
Eminescu spunea:
„Supusă celui mai neatârnat mitropolit, cel al Moldovei

și Sucevei, este, astăzi, administrată de străini. Abia se
mai găsește câte un egumen de mănăstire, câte un preot
în creierii munților, câte un dascăl de școală urbană sau
rurală și arareori câte un protopop, care, întemeiat pe
trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episco-
pii a Rădăuților, să zică: «stăpân peste această bucată
de pământ este strălucita roadă a lui Mușatin și cobo-
râtorii ei». Orice s-ar zice despre alte popoare, nu se
poate contesta în ele un fel de respect față de trecut, iar
acesta este un semn că o nație are în sufletul său «reli-
gia umanității», iar religia umanității consistă tocmai în
recunoașterea existenței unui principiu moral în isto-
rie. Dar nu a reprezentat Mitropolia Sucevei un prin-
cipiu moral? Nu a fost ea cea care a dat reazimul evan-
ghelic populațiilor aservite din Polonia; nu a fost ea cea
care a apărat intactă creștinătatea față de agresiunea
28
M. Eminescu, Opere, vol. IX, Ed. Academiei, București, 1980, p. 254.
283
M ihai E minescu
mahomedană, nu a fost ea aceea care, în persoana lui

Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vor-
bească în limba neamului românesc, să redea în gra-
iul de miere al coborâtorilor legiunilor romane Sfânta
Scriptură și preceptele blândului nazarinean? Și nu
mai arde candela veșnică la capul binecredinciosului
și de Hristos iubitorului Ștefan Voievod. Biserica lui
Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină,
iar de Mitropolia Sucevei, cu moaștele Sfântului Ioan,
cine se îngrijește?”29.
Atunci când i se oferea un motiv de bucurie, se grăbea să

o împărtășească și altora. Se bucura de știrea că pe scaunul
mitropolitan al Bucovinei va fi un om destoinic și cu merite
deosebite, mitropolitul Silvestru Morariu Andreievici, pe
care ni-l prezintă astfel:
„Unul dintre bărbații cei mai de caracter și mai învățați

dintre românii din Austro-Ungaria, căruia școala
populară și Biserica Ortodoxă îi datorează foarte mult.
Într-adevăr, era un timp în care aproape toate cărțile
învățământului primar, de la abecedar începând, câte
erau scrise conform științei pedagogice, se datorau pre-
otului de mir pe atunci, Samoil Morariu Andreievici.
I se mai datorează manuale pentru învățământul reli-
gios secundar, precum și o colecție de frumoase pre-
dici duminicale și la alte sărbători de peste an. Meritul
pedagogic de căpetenie al noului mitropolit este că,
29
284
într-adevăr, cel dintâi a scris cărți pentru învățământul

primar în limba română, după un sistem bine definit,
conform cu experiențele pedagogice ale timpului său,
pe când cărțile scolastice ale altor autori erau lipsite de
sistem și făcute numai după o rutină. Pe lângă aceasta,
înaltpreasfințitul s-a distins întotdeauna printr-un rar
talent de organizare”30.
Eminescu apreciază corect aportul Bisericii Ortodoxe

Române la menținerea unității neamului, la slujirea popo-
rului și a limbii literare. Este o Biserică a poporului și pentru
popor. Ierarhii noștri au fost făuritorilor de cuvânt, preoții
modești de la țară au predicat cuvântul Evangheliei și în
pridvor de biserică au făcut școală și au luminat poporul,
smeriții viețuitori în mănăstiri au copiat cărți, au făcut bro-
derie, miniatură, sculptură, artă în toată puterea cuvântului.
„Biserica Ortodoxă a Răsăritului a luat la români o

formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu este
numai o comunitate religioasă, ci totodată națională.
La români, ea a fost dintru început o comunitate reli-
gioasă care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale
și care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în
lumea modernă, este un drept. Liniamentele orga-
nizării democratice ale Bisericii Ortodoxe Române
se arată ab antiquo. Stând cu alte Biserici în legături
formale, nu de subordonare, ea a înlocuit la români,
în timpii cei răi, organizarea politică și economică.
30
285
M ihai E minescu
Astfel, întâmpinăm în orașele mari biserici care

aparțineau fiecare unei bresle, iar în Ardeal vedem
că ea a devenit totul pentru români: ea organizează
și întreține învățământul primar, cel secundar cla-
sic, ba chiar și cel real al poporului. Preotul de acolo
n-a învățat numai canoanele, ci și disciplinele econo-
miei de câmp; el este învățător și sfătuitor în intere-
sele morale și materiale, ba chiar în cele juridice ale
enoriașilor săi. Cu toată toleranța care caracterizează
în sute de ani Biserica noastră, nu este de tăgăduit că
îngăduința ei răsare din tăria ei organică. Firele vieții
religioase se teșeau în tot organismul social: în fami-
lie, în școală, în relațiile economice chiar. Mănăstirile
cele mari erau atelierele de industrie: se turnau litere,
se țeseau materiale de lână, se lucra lemnărie, se tur-
nau metale. Pe când egumenul și ceilalți cărturari
ai soborului traduceau literatură teologică în limba
română, în același timp călugării se îndeletniceau cu
cele mai deosebite industrii, începând cu cele agricole,
sfârșind cu manufactura de lux: adevărate comunități
de credință și de muncă”31.
Cine ar fi putut aprecia mai bine contribuția Bisericii la

formarea limbii noastre literare decât cel mai mare făuritor
al cuvântului românesc? Prin traducerile care s-au făcut de
către ierarhii noștri, pe de o parte, s-a apărat Ortodoxia
de influențele străine, iar pe de altă parte, s-a șlefuit limba
scrisă. Reforma a fost sabie cu două tăișuri. Pe de o parte,
31
M. Eminescu, Opere, vol. XI, Ed. Academiei, București, 1984, p. 325.
286
oferea poporului cuvântul sacru în limba vorbită de el, pe

de altă parte, prin astfel de traduceri căuta să îl îndepărteze
de credința strămoșească. Mihai Eminescu va spune:
„Ei bine, Biserica și domnii noștri au combătut Reforma

cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărțile
bisericești în limba română, au introdus limba poporu-
lui în Biserică și stat în locul celor hieratice. Dacă chiar
ar fi existat înclinările de a se forma dialecte ale limbii
noastre, ele au încetat din momentul în care Biserica a
creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei
limbi hieratice și de stat. Din acel moment trăsătura de
unitate a devenit și a rămas limba și naționalitatea, pe
când înainte românul înclina a confunda naționalitatea
cu religia”32.
Cu totul remarcabilă și vrednică de reținut este și evoca-

rea personalității domnitorului moldovean Grigore Ghica,
asasinat din ordinul celor două mari puteri, Turcia și Austria,
ca urmare a protestului său împotriva răpirii Bucovinei de
către austrieci în anul 1775. Evenimentul acestei aniversări
a fost marcat la Iași prin ridicarea unei statui pe locul unde
a fost asasinat domnitorul. Eminescu, în încheierea articolu-
lui care descria acest eveniment, îndemna la unirea tuturor
românilor:
„Popor român! Mari învățături îți dă ție această întâm-

plare. Dacă fiii tăi ar fi fost uniți totdeauna, atunci și
32
M. Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, București, 1984, p. 363.
287
M ihai E minescu
pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit.

Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la
slăbiciune, te-au adus să-ți vezi rușinea cu ochii. Nu
merge la mormintele domnilor tăi cu sămânța dezbi-
nării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești cu
Sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul
tău cu reamintirea trecutului, fără patimă și fără ură
între fiii aceluiași pământ, care oricât de deosebiți ar fi
în păreri, frați sunt, fiii aceluiași nume sfânt”33.
Poetul a rămas profund impresionat și emoționat de

serviciul religios ținut întru pomenirea domnitorului-mar-
tir. După serviciul de la Mitropolie, o mulțime nenumărată
de oameni, cu arhiereii în frunte, s-a pus în mișcare:
„Ajunși în piață, în mijlocul căreia se înălța în cunună

de laur bustul de marmură al martirului, clericii au
început cu citirea acelor molcome și tânguitoare ver-
sete bisericești, scrise în dulcea limbă a trecutului,
pline de sfințenie și pace sufletească, prin care se cere
de la stăpânul lumii repaosul de veci, veșnica amintire
și orânduire a sufletului martir în corturile drepților”34.
Răpirea Bucovinei de către austrieci provoacă în sufletul

poetului accente de adâncă revoltă. La împlinirea a o sută
de ani de la asasinarea domnitorului Grigore Ghica, poetul
scrie în Curierul din Iași, din data de 30 noiembrie 1877,
33
M. Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, Ed. Eminescu, București,
1974, p. 80.
34
288
articolul „Răpirea Bucovinei”, în finalul articolului arătând

că, într-o discuție cu un călugăr de la Putna, acesta i-ar fi
arătat locul unde se păstra portretul original al Sf. Voievod
Ștefan cel Mare. Întrebat fiind ce s-a făcut cu originalul,
călugărul povestește:
„Într-una din zilele anului 1777, la miezul nopții,

Buga, clopotul cel mare, a început să sune de la sine,
întâi încet, apoi cu totul mai tare și mai tare. Călugării
treziți din somn s-au uitat în ograda mănăstirii. În
fioroasa tăcere, în sunetul clopotului care creștea
treptat, biserica s-a luminat de la sine înăuntru de o
lumină stranie și nemaivăzută. Călugării au coborât
într-un șir treptele chiliilor, unul a deschis ușa biseri-
cii. În acea clipă clopotul tăcu, în biserică fiind întu-
neric des. Candelele de pe mormântul lui Ștefan Vodă
se stinseră de la sine, deși aveau untdelemn destul. A
doua zi portretul Voievodului Moldovei era atât de
mohorât și de stins, încât pentru păstrarea memoriei
lui, un călugăr, care nu știa a zugrăvi, a făcut copia
care există astăzi. Aprinde-se-vor candelele pe mor-
mânt? Lumina-se-va vechiul portret?”35.
Momentul istoric din anul 1877, anul Independenței,

este determinant în istoria țării noastre. A fost o izbândă
care de secole era așteptată. Dar istoria nu se oprește aici, ea
trebuie continuată și aceasta este datoria fiecărei generații,
să contribuie la devenirea permanentă a patriei sale.
35
M. Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, p. 96.
289
M ihai E minescu
„Țărișoarei noastre îi sunt strâmte hotarele, greutățile

vremurilor au știrbit-o, dar această țară mică și știrbită
este țara noastră, este țara românească, este patria
iubită a oricărui suflet românesc, într-însa găsim toate
putințele dezvoltării întocmai ca într-una oricât de
întinsă. S-o facem mare pe țărișoara noastră prin roadele
muncii noastre și prin măreția vredniciilor noastre, căci
de astăzi înainte nimeni nu ne mai jicnește în lucrare și
dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea, atunci
este bine să știm că nu mai sunt copitele sălbaticelor
cete de vrăjmași care strivesc sămânța abia încolțită,
ci hula și vrajba pe care ne-o facem noi înșine [...].
Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării,
aceasta este singura misiune a statului român, și oricine
ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în
joc viitorul urmașilor noștri și calcă în picioare roadele
muncii străbunilor noștri. Legăturile de sânge și iden-
titatea individualității naționale față de unii, comunita-
tea tradițiilor istorice și identitatea vederilor religioase
față de alții ne deschid și ne netezesc calea înrâuririi
pașnice și binefăcătoare pe care trebuie să pășim cu cea
mai deplină bună credință”36.
Vorbind despre epoca de înflorire a culturii române, din

perioada lui Matei Basarab, Eminescu conchide că unitatea
de limbă se dovedește prin preexistența unei unități etnice.
N-ar fi fost posibilă o unitate culturală fără o unitate etnică,
care s-a păstrat în ciuda tuturor încercărilor ce-au venit peste
36
M. Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, pp. 134-135.
290
noi. La vremea când s-a putut vorbi despre o cultură la noi,

prin scris românesc, noi eram deja un popor unitar în gândire
și simțire. Scrisul în grai românesc a venit ca o consecință
logică, ca un atestat documentar a aceea ce exista ca unitate
etnică, un popor bine închegat. Era o nouă etapă de afirmare
a noastră, pe care Eminescu o înregistrează ca atare.
„Cărțile tipărite în timpul lui Matei Basarab sunt

pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru
popoarele germanice; un reactiv care a făcut din popo-
rul românesc un popor deosebit, incapabil de a se con-
funda cu altele, și care, cu toată împrăștierea politică,
rămâne unul și același. Unitatea noastră de rasă și de
limbă este o realitate atât de mare și de energică încât
nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui. Să nu fi trăit
Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam
al Moldovei, să nu fi fost suta a șaptesprezecea cu eroii
și cugetătorii ei, vă puteați bate joc de noi încă mult
timp, dar astăzi nu se mai poate. Astăzi, limba este una
de la Sătmar până-n Cetatea Albă, de lângă Nistru, de la
Hotin până în granița militară, astăzi, datina este una,
rasa este una și etnologic este unul și același popor, care
nu mai doarme somnul pământului și al veacurilor”37.
Se știe că în legătură cu etnogeneza noastră, cu conti-

nuitatea noastră și dăinuirea pe aceste plaiuri, au fost și mai
sunt istorici străini, care, din lipsă de înțelegere sau din rea
credință, au țesut fel de fel de ipoteze. Eminescu recapitula
37
M.N. Rusu, „Eminescu și istoria patriei”, în: Săptămâna, 3/1989, p. 3.
291
M ihai E minescu
aceste teorii cu ocazia apariției lucrării lui Julius Jung, Die

Anfänge der Romänen, Historisch-kritische und ethnologis-
che Studien, apărută la Viena, în anul 1876, pe care o reco-
mandă ca respectând adevărul istoric. Autorul, va spune
Eminescu, argumentează și explică continuitatea noastră,
prin analogie cu alte popoare, care și-au păstrat teritoriul de
baștină, chiar după ocupație străină.
„Strălucite prin argumentare sunt concluziile din ana-

logia unor evenimente asemănătoare. Autorul citează
Noricul, Raetia, ba tot Imperiul Roman din vremea inva-
ziei popoarelor germanice și arată cum nicăieri popoa-
rele nou venite aspra celor așezate, nu le-au nimicit pe
acestea, ci le-au cucerit numai”38.
În atenția poetului sunt românii, care, din diferite pri-

cini, sunt trăitori dincolo de hotarele țării. Acești oameni nu
trebuie să ne fie indiferenți nouă, celor de acasă, ci se cuvine
a le urmări evoluția, modul de a trăi și a se manifesta sub
aspect cultural. Ne vorbește într-un articol, din anul 1876,
despre românii care roiesc în munții Moraviei și care se pare
că „și-au pierdut limba, păstrează însă vechile obiceiuri,
precum și portul”39. Autorul spune că nu își mai amintește
dacă cineva s-a mai ocupat de ei și acest lucru ar fi de dorit.
Recomandă în acest sens o lucrare a unui preot morav, în
care sunt expuse cântecele lor „pline de jale”. Reluarea filo-
nului cercetării obârșiei unor grupuri care s-au desprins de
38
M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 244; Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 214.
39
M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 246
292
populația băștinașă, ne face să ne gândim că astfel a procedat

în zilele noastre un sincer cercetător, Dumitru Mărtinaș, care
a arătat că ceangăii din Moldova sunt români adevărați40. În
același sens, Eminescu susținea reînființarea vechii mitro-
polii a Proilabului pentru toți românii din dreapta Dunării,
cunoscuți sub numele de găgăuzi.
„Forma cea mai cuviincioasă ni se pare reînființarea

vechii Mitropolii a Proilabului, care prin organizarea
ei bisericească pe bază democratică, cu sinod compus
din preoți și mireni, să îngrijească de bisericile și școlile
românești din tot cuprinsul Turciei europene. Această
mitropolie a fost în trecut mai cu seamă pentru româ-
nii din dreapta Dunării, iar reședința mitropolitului nu
trebuie să fie neapărat în Brăila, cum era înainte, deși
ar fi bine să fie pe pământul nostru. În fața cererilor
tuturor naționalităților din Turcia, credem că cele ale
românilor sunt cele mai modeste dintre toate și că
nimeni nu va îndrăzni a tăgădui românului un drept de
care se bucură deja și grecii, și bulgarii, și sârbii, și de
care românii s-au bucurat ab antiquo. Căzut în desue-
tudine în vremea fanarioților, reînvierea lui din cenușă
va fi un titlu de recunoștință pentru generația actuală,
dacă va ști să fie la înălțimea chemării sale istorice”41.
Epoca lui Cuza, cu toate reformele sale, nu putea fi

trecută sub tăcere de iubitorul de istorie națională. În anul
40
Dumitru Mărtinaș, Originea ceangăilor din Moldova, București,
1985.
41
293
M ihai E minescu
1859, anul Unirii Principatelor, Eminescu avea doar 9 ani.

Cu trecerea anilor, tânărul Mihai Eminescu va descifra cu
mintea sa atât de iscoditoare înțelesul adânc al evenimen-
telor petrecute în puținii ani de domnie ai lui Cuza Vodă,
domnie pe care o considera „ca cea mai însemnată de la
fanarioți încoace”42. În anul 1870, în ianuarie, Eminescu,
fiind student la Viena, împreună cu colegii săi, L. Năstase
și V. Burlă, face o vizită lui Cuza la Döbling, locul unde și-a
petrecut Cuza ultimii ani din viață. După afirmațiile docto-
rului Samuil Iosipescu, „tinerii au fost foarte bine primiți de
Cuza”43. Pornind de la un discurs ținut de un fost sfetnic al
domnitorului, V. Bourescu, din data de 14 februarie 1882,
în sala Ateneului, Eminescu scrie în Timpul, în data de 27
februarie, un comentariu în care înfierează actul necugetat
al celor care au determinat abdicarea lui Cuza44, iar în data
de 11 februarie 1866 numește răsturnarea „o infamie și o
lașitate”45. Eminescu nu făgăduia că domnitorul Cuza n-ar fi
săvârșit greșeli, dintre care cea mai mare era, după el, „pripa”,
dar „orbi am fi și răi români, dacă am tăgădui meritele lui”46.
În data de 18 martie 1881, gazetarul Eminescu scrie:
„Să se țină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu

grai și în scris tuturor, absolut tuturor, numai colone-
lului Lecca și altor câtorva nu, nu pentru el personal, ci
42
M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 181.
43
44
45
Ana IoniŢă, „Eminescu și Alexandru Ioan Cuza”, în: Luceafărul,
3/1989, p. 6.
46
A. IoniŢă, „Eminescu și Alexandru Ioan Cuza”, p. 6.
294
pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor

pe steagul țării”47.
În ceea ce privește secularizarea averilor mănăstirești,

Eminescu arată că această reformă era inevitabilă.
Secularizarea s-a făcut în toate țările Apusului european. El
arăta că în Țara Românească s-a greșit din capul locului că
nu s-a mers pe soluția lui Roman Vodă din Moldova, care,
„din momentul în care a organizat Biserica țării sale, a și
declarat-o autocefală”48. Prilej de înviorare a dragostei pen-
tru trecutul nostru a fost pentru Eminescu și generația sa
organizarea serbării de la Putna din ziua de 15 august 1870.
Mănăstirea Putna și mormântul Sf. Voievod Ștefan cel Mare
au reprezentat pentru Eminescu simbolul redeșteptării
noastre naționale. Nu poate vedea cu inima împăcată mor-
mântul Sf. Ștefan Vodă acela care, într-un fel sau altul, ar
greși ceva împotriva voinței poporului român. A te atinge
de mormântul Sf. Ștefan cel Mare, înseamnă să ai conștiința
curată că ești cu adevărat fiul acestui popor.
În manuscrisele lui Eminescu s-a găsit și un apel tri-
mis de comitetul central, în luna martie a anului 1870,
instituțiilor de cultură și învățământ, prin care se cerea spri-
jinirea în organizarea serbării de la Putna, al cărei secretar
era însuși poetul. Președintele comitetului central era con-
tele Emanuil Logotheti, coleg mai mare al lui Eminescu la
liceul din Cernăuți. Având în vedere bogăția de idei, stilul
elegant în care a fost redactat, patosul cu care a fost scris și
47
48
295
M ihai E minescu
faptul că este foarte puțin cunoscut, îl reproducem în între-

gime, mai puțin proiectul de program:
„Viena 4 mart. 1870

Domnilor și fraților,
În ziua de 15/27 august anul curent, românii în genere
serbează ziua Sfintei Mării, mama care din sânul ei a
născut pe reprezentantul libertății, pe martirul ome-
nirii înlănțuite, pe Christ. Această zi s-a întâmplat
să fie patroana Mănăstirii Putnei, fondată de către
eroul națiunii românești, Ștefan cel Mare. Puternic și
înfricoșat în război, el era pios și blând în pace, căci
câte războaie, atâtea aziluri ale rugăciunii și ale inimii
înfrânte, atâtea mănăstiri. Fraților, am proiectat a serba
cu toții ziua acelei sfinte care a conceput în sânul ei
curat tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegația
a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul:
libertatea!
Dar acea serbare, deși va avea caracter religios, prin
omogenitatea de naționalitate și limba acelora care vor
serba-o și prin împrejurarea că se va ține lângă mor-
mântul lui Ștefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca
ea să aibă, afară de cel religios, și un caracter național.
Adepți ai Bisericii creștine, fie ea de orice nuanță, noi
cu toate acestea n-am încetat de-a fi români, de aceea
vom ști să dezvoltăm această zi într-o serbare națională
în memoria lui Ștefan cel Mare. Din sine însăși această
serbare religioasă este și națională, căci locașul dum-
nezeiesc, Mănăstirea Putna, este fondat de erou și
acolo zac oasele sale sfinte, apoi pentru că o serbare a
296
creștinului este prin excelență o serbare românească,

căci trecutul nostru nu este decât înfricoșatul coif de
aramă al creștinătății, al civilizației. Christ a învins cu
litera de aur a adevărului și a iubirii, Ștefan cu spada cea
de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apă-
rătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint
pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului
pios, a românului mare.
Dar asta nu este tot. Serbarea trebuie să devină și
purtătoarea unei idei. Ideea unității morale a națiunii
noastre este ceea ce ne-a însuflețit să luăm inițiativa
unei serbări în care inima va fi una a priori, în care
însă cugetele se vor unifica, astfel încât pe viitor lucră-
rile noastre toate să aibă una și aceeași țintă, astfel
ca unificarea direcției noastre spirituale să urzească
de pe acum unitatea destinelor noastre. Să facem
ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate fap-
tele, să pătrundă toată viața noastră națională. Să fim
conștienți de situația noastră față de lumea, de datori-
ile către ea și către noi înșine. În trecut ni s-a impus o
istorie, în viitor să ne-o facem noi”49.
Mai clar și mai frumos nici nu se putea. Autorul apelului

a știut să îmbine frumos, într-un tot unitar, cele două serbări.
Poetul nu a dat frâu liber avântului său puternic, când este
vorba despre trecutul țării spre a nu compromite reușita ser-
bării, care ar fi putut fi împiedicată de autoritățile curții de la
49
M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 443; Eminescu în documente de
familie, pp. 294-296.
297
M ihai E minescu
Viena. Să ne rămână ca un imperativ pentru toate generațiile

viitoare cuvântul poetului: „în trecut ni s-a impus o istorie,
în viitor să ne-o facem noi!”.
Lui Eminescu nu îi scapă nimic din ceea ce interesează
ființa neamului nostru. Pe unde trece, el își poartă pașii cu
evlavie pe urmele strămoșilor și leagă firul istoriei. În anul
1874 adresează o scrisoare lui Ioan Al. Samurcaș, secretar al
Agenției diplomatice din Berlin, în care îl informează:
„Am aflat că documentele arhivei de acolo au înce-

put a se publica și că a apărut până acum și al treilea
volum, editat de însuși directorul arhivei. În Liov aș fi
vrut să scot fotografia bisericii Movileștilor și a portre-
telor dinlăuntrul ei (familia lui Ieremia Movilă și por-
tretul unui armaș din Țara Românească, care cu vre-
mea a fost ajuns mare cancelar al Poloniei), dar lipsa
de mijloace m-a oprit de-a angaja un fotograf pentru
o asemenea lucrare. Biserica în cauză se numește până
astăzi «Biserică românească»”50.
Opera lui Eminescu este colosală, voluminoasă; este

aproape incredibil cum omul acesta, într-o viață atât de scurtă
și nesigură, supus grelelor încercări, a putut să cuprindă atâ-
tea domenii în care a excelat, în care și-a mistuit din plin
gândul său, simțirea sa totdeauna atingând înălțimile. Cât de
nepotrivită și nedreaptă a fost părerea că genialul poet a trăit
într-o lume a ideilor pur platonice, într-o sferă și un univers
gândit doar de el!
50
M.N. Rusu, „Eminescu și istoria patriei”, în: Săptămâna, 3/1989, p. 3.
298
La Biblioteca Academiei Române se păstrează două scri-

sori ale poetului din 1 decembrie 1874 și 18 iunie 1875, din care
rezultă că fusese însărcinat să revizuiască toate articolele des-
pre România din cunoscuta enciclopedie germană Brockhaus.
Mai mult, a elaborat chiar o serie de articole pentru a fi intro-
duse în respectiva enciclopedie51. Cele 44 de caiete-manus-
cris, predate de Titu Maiorescu Academiei, cuprind circa
10.000 de file, din care 1.300 sunt consacrate științelor exacte
sau celor umaniste. În acest „vis încremenit”, cum numea
Constantin Noica manuscrisele poetului, sunt și numeroase
pagini închinate trecutului istoric: domnii din țările române,
dregători, despre luptele purtate de aceștia pentru neatârnare.
În Ms. 2257, fila 421, descrie poporul român astfel:
„Viteaz în războaie, muncitor și liniștit în timp de pace,

apărător de adevăr, glumeț și senin, drept și bun la
infamie”52; fila 65: „Ce să vă spun! Iubesc acest popor
bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomați cro-
iesc harțe și rezbele, zugrăvesc împărății despre care lui
nici prin gând nu-i trec”53.
Toate au fost cuprinse în mintea lui, dublată de un suflet

mare, înțelegător. Precum ghinda cuprinde în ea, potențial,
stejarul sub care se adăpostesc cei mulți, așa sunt adunate
în mintea lui toate cele care s-au petrecut în pământul
părinților noștri.
51
I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, în: Magazin istoric,
II, p. 6.
52
I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, p. 7.
53
I.M. Ștefan, „Dragostea pentru trecutul țării”, p. 7.
299
„Prin fața lui Eminescu trece toată slava acestui topos
român din cele mai vechi vremuri, până astăzi. Nimeni,
până la Eminescu, în graiul român, n-a auzit trecerea
vremii, perindarea firii lucrurilor lumii, vremelnicia lor
și misterioasa lor frumusețe, farmecul lumii în extazul
clipei în care-i este dat să licăre. Nimeni, de la Eminescu
până la noi, n-a auzit atât de limpede originile, atât de
organic, n-a străbătut cu atâta ardoare drumul spre ori-
ginile lumii în firea lucrurilor”54.
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!”.
54
I. Alexandru, Iubirea de patrie. Eseuri, pp. 70-71.
300
M ihai E minescu ,
o sută de ani
de la trecerea sa în nemurire 1
Gavril Istrate
A
nul 1989 a fost decretat „Anul Eminescu”.
La 15 iunie s-au împlinit o sută de ani de
la trecerea poetului la Domnul. Literatura
română cunoaște mulți poeți mari, însă
Eminescu stă deasupra tuturor. El este, fără nici o contestare,
cel mai mare. El este „Poetul”. El nu a avut și nu are concu-
rent. În opera lui se oglindesc calitățile spirituale și morale
1
Text publicat original în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXV (1989),
3, pp. 45-52.
301
M ihai E minescu
cele mai alese ale poporului nostru, pe care el îl reprezintă,

cu toată strălucirea, în lume. Această operă a crescut, zi de zi,
în ochii și în conștiința cititorilor. Fiecare epocă nouă a pus
în lumină noi fațete ale ei. Pe măsură ce cunoștințele noastre
asupra acestei opere se adânceau, poetul se bucura de tot
mai multă prețuire și, astăzi, când îl avem editat aproape în
întregime, ne surprinde actualitatea ideilor lui și faptul că nu
găsim nimic care nu ar corespunde vremii noastre, fiindu-ne
profund contemporan.
Primele poezii ale lui Eminescu au fost publicate în
revista Familia, a lui Iosif Vulcan, începând cu anul 1866.
Printre cele mai cunoscute dintre ele, amintim: La Bucovina,
La Heliade, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie. În ianuarie
1866, mai publicase, la Cernăuți, poezia La moartea lui Aron
Pumnul, într-o broșură ocazională intitulată Lăcrămioarele
învățăceilor gimnaziaști.
În 1870, Eminescu devine colaboratorul revistei
Convorbiri literare, în paginile căreia îi vor fi publicate
aproape toate poeziile antume, de la Venere și madonă și
Epigonii, apărute în primul an de colaborare, până la Doina
și Luceafărul, în vara anului 1883, și până la Sara pe deal,
La steaua, De ce nu-mi vii și Kamadeva, din anii 1885-1887.
Luceafărul apăruse mai înainte, în Almanahul „România
Jună”, în aprilie 1883, de unde a fost reprodus, trei luni mai
târziu, în ziarul Dunărea.
În Convorbiri literare, au fost publicate și bucățile în
proză Făt-Frumos din lacrimă și Sărmanul Dionis, în vreme
ce La aniversară și Cezara au apărut în Curierul de Iași.
Poezia Nu mă înțelegi a apărut într-un Album literar, în
anul 1886, după cum Mănușa, traducere a cunoscutei poezii
302
a lui Schiller, a fost reprodusă în Telegraful Român, din Sibiu,

și în Amicul Familiei, din Gherla, în anul 1881.
Două poezii, și anume Din noaptea și Iar când voi fi
pământ, au fost publicate în Familia (1884), iar altele patru
(Trecut-au anii, Iubind în taină, Mai am un singur dor și
Nu voi mormânt) au apărut în volumul din decembrie 1883,
editat de Titu Maiorescu.
Receptarea lui Eminescu nu a fost prea ușoară. Publicul,
obișnuit cu Alecsandri, cu Bolintineanu, cu Heliade și cu
Andrei Mureșanu, l-a descoperit destul de târziu. După
aprecierile făcute de Maiorescu, în anul 1872, în artico-
lul „Direcția nouă în poezia și proza română”, a trebuit să
treacă o bună bucată de vreme până când alți oameni de
autoritate să-i acorde atenția cuvenită. Este adevărat însă
că într-un Conspect asupra literaturii române și literaților
ei, datorat lui Vasile Gr. Pop și apărut la București în anul
1875, citim:
„Unul dintre cele mai frumoase talente, și am putea

zice chiar cel mai important talent ivit pe scena noi-
lor mișcări ale literaturii noastre este fără îndoială
Mihai Eminescu. [...]. Eminescu are farmecul limbaju-
lui (semn al celor aleși), o concepție înaltă și, pe lângă
acestea (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea
artei antice”.
În Transilvania, poezia lui Eminescu a pătruns mai greu

decât cea a lui Alecsandri ori Bolintineanu. Ardelenii con-
tinuau drumul deschis de pașoptiști. Ei erau încredințați că
Unirea Principatelor (1859) nu poate reprezenta decât un
303
M ihai E minescu
prim pas din programul în care ținta supremă era unirea

tuturor românilor. Un asemenea ideal nu putea fi realizat
decât cu mijloacele întâlnite, din abundență, în poezia lui
Alecsandri și Bolintineanu. Nu este oare semnificativ fap-
tul că prima poezie a lui Eminescu, reprodusă în presa din
Transilvania, în anul 1876, este Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie, ea fiind cea mai apropiată de modul de gândire și
de întreaga concepție literară a ardelenilor? După ea a urmat
traducerea Mănușa (după Fr. Schiller). Aceasta nu mai este
o poezie patriotică, dar nici nu se integrează în categoria
creațiilor pesimiste ale poetului. Pasivitatea publicului avea
să provoace în rândul tineretului de după 1880 o reacție
oarecum justificată. Generația lui Delavrancea și Vlahuță,
dornică să popularizeze poezia idolului ei, a început să for-
muleze critici la adresa lui Alecsandri care, după părerea lor,
era socotit, pe nedrept, mai mare decât Eminescu. A inter-
venit în discuție Maiorescu, omul cu cea mai mare autoritate
în materie, dar el nu ne-a dat un răspuns categoric.
În articolul „Poeți si critici” (1886), Maiorescu pune
mai întâi la îndoială veridicitatea judecăților formulate de
creatori asupra realizărilor obținute de confrații lor. Orice
creator, spune Maiorescu, vede lumea prin ochii lui și nu se
poate transpune în lumea creată de altul; nu se poate obiec-
tiva. În al doilea rând, Maiorescu spune că nu se poate face
comparație între doi scriitori atât de diferiți: Alecsandri,
care a creat o întreagă literatură, în toate genurile, a descope-
rit poezia populară, a creat limba literară și teatrul în limba
patriei, și Eminescu, autor al unui singur volum de poezii,
ca Leopardi, în Italia. Alecsandri seamănă, mai degrabă, cu
Victor Hugo.
304
Răspunsul acesta, „diplomatic” oarecum, i-a nemulțumit

pe unii cititori, de atunci și de mai târziu, care au mers
până acolo încât au afirmat că nici Maiorescu nu și-ar fi dat
seama de valoarea lui Eminescu. Dar lucrul acesta poate fi
ușor combătut cu spusele lui Maiorescu din scurta prefață
a ediției din 1883, precum și din scrisoarea pe care i-o tri-
mitea, la Iași, surorii sale, Emilia Humpel, puțin înainte de
apariția cărții:
„Trebuiau să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii

de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele
începătoare, ale unui autor care a fost înzestrat cu darul
de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri
într-o frumusețe de forme sub al cărei farmec limba
română pare a primi o nouă viață”. „Poeziile sunt cele
mai strălucite din câte s-au scris vreodată în românește
și unele chiar în alte limbi”.
Maiorescu ne-a lăsat și alte caracterizări vrednice de

reținut, cu atât mai mult cu cât sunt voci care se ridică împo-
triva lui chiar astăzi, când toată lumea ar trebui să știe că nimeni
în epocă nu l-a apreciat mai mult pe Eminescu decât el, după
cum nimeni nu l-a ajutat, absolut dezinteresat, în toate împre-
jurările și în toate chipurile, înfruntând criticile și dușmăniile
contemporanilor, care nu au lipsit. Iată două aprecieri făcute în
chiar anul morții poetului, în 1889. Cea dintâi a fost provocată
de o vizită a lui Eminescu la Palat, când s-a pus problema unei
medalii pe care Eminescu a refuzat-o. Faptul este relatat în felul
următor de Maiorescu: „Rege el însuși al cugetării omenești,
care alt rege ar fi putut să-l distingă?” (Convorbiri literare, 1889).
305
M ihai E minescu
În același articol din Convorbiri literare, Maiorescu

făcea o apreciere comparabilă cu o adevărată profeție, așa
cum a apreciat-o, de altfel, Geo Bogza:
„Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poe-

tică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile
geniului lui, și forma limbii naționale, care și-a găsit
în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până
astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a veșmântului cugetării românești”.
Un moment hotărâtor în receptarea poeziei lui Eminescu

îl constituie, fără îndoială, apariția volumului de Poesii, în
decembrie 1883, prin grija lui Titu Maiorescu. Faptul coin-
cide, după cum se știe, cu îmbolnăvirea poetului, ceea ce
nu a făcut decât să mărească interesul publicului pentru
opera lui.
Cele 64 de poezii din ediția lui Maiorescu au fost difuzate,
așa cum am spus, mai întâi prin intermediul Convorbirilor
literare. Prima imagine de ansamblu a poeziei lui Eminescu
ne-a fost dată, prin urmare, de Maiorescu, prin însumarea
sub o singură copertă a antumelor sale. Concepția funda-
mentală, care se desprinde din acest volum, este una pesi-
mistă și se concretizează, cu deosebire, prin versuri ca:
„Toate-s praf... Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi”.

(Epigonii)
„Ca vis al morții eterne e viața lumii-ntregi”

(Împărat și proletar)
306
Activitatea de editor a lui Maiorescu nu se rezumă la

volumul din decembrie 1883. Cartea respectivă a cunos-
cut unsprezece ediții în timpul vieții criticului și alte vreo
șapte după moartea lui. Încă de prin 1890, aceste ediții au
început să fie concurate, în sensul că alți editori au ținut
să-și lege numele de difuzarea poeziei lui Eminescu: V.G.
Morțun, cu un volum de Proză și versuri (Iași, 1890), Frații
Șaraga, cu trei ediții de Poezii (1893, 1894, 1895), cu unul
de Nuvele (1893) și altul intitulat Diverse (1895), toate
la Iași, Matei Eminescu, fratele poetului, cu două ediții
de Poezii, apărute amândouă la București, fără indicarea
anului. Este interesant de subliniat faptul că atât Morțun,
cât și frații Șaraga merg pe ideea îmbogățirii sumarului
din ediția Maiorescu; și unul și ceilalți, aduc, într-adevăr,
câteva titluri în plus.
În anul 1887, au fost publicate, în volum, două dintre
cele mai cunoscute poezii dedicate lui Eminescu, și anume:
Lui X, de Veronica Micle, și Lui Eminescu, de Al. Vlahuță
(Poezii, Tipografia Curții Regale).
După anul 1900, de când Maiorescu a donat Academiei
manuscrise ale poetului, opera lui Eminescu intră într-o
zodie nouă. Se descoperă piese în care concepția lui
Eminescu nu mai este dominată de sentimentul zădărni-
ciei ori de cel al nimicniciei. Poetul se dovedește îndrăgos-
tit de trecutul de glorie al poporului nostru și preocupat
de ideea unității spirituale și politice a românilor. Istoria
națională și frumusețea producțiilor populare au dat
acestor poezii un caracter optimist, în concordanță cu
sentimentele generației, care tocmai se pregătea să cin-
stească amintirea celui mai mare dintre voievozii țărilor
307
M ihai E minescu
noastre, Sf. Ștefan cel Mare, de la a cărui moarte se împli-

neau, la 2 iulie 1904, patru sute de ani. Nicolae Iorga
pregătea Istoria lui Ștefan cel Mare, Alexandru Vlahuță
volumul de evocări istorice Din trecutul nostru, iar Șt.O.
Iosif poemul Din zile mari. Barbu Ștefănescu Delavrancea
își fixa coloanele pentru trilogia: Apus de Soare, Viforul,
Luceafărul, ale cărei motive de inspirație erau legate de
același eveniment.
În aceste împrejurări, prezentarea unor versuri ca urmă-
toarele, din manuscrisele lui Eminescu, puteau lăsa impresia
că au fost scrise atunci, în vederea evenimentului mare care
se aștepta:
„Ascultă,
Nu mi-i ști spune ce face țara
Ce Dacia se numea – regatul meu?
Mei stă-nrădăcinată-n munți de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”.
(Odin și poetul)
Ideea, formulată puțin altfel, se găsește în Momento

mori:
„Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,

Rapezită ’nalt în aer din prăpastia adâncă,
Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colți;
Și prin arcurile-nguste, făclii roșii de rășină
Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolți”.
308
Și exemplele sunt numeroase și din ce în ce mai frumoase:
„Aice e fântâna cea plină de mărire,

De sânta pietate, de-al patriei amor;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu dușmanilor țării sfărâmând trufia lor”.
(Închinare lui Ștefan Vodă)
„Când de mănușa lungii sabii

Mă răzimam să nu mă clatin,
Cântau cu toți pe Basarabii,
Pe domnii neamului Mușatin,
Pân’ ce-ncheiau în gura mare
Cu Ștefan, Ștefan domnul sfânt
Ce nici din ceriuri seamăn n-are
Cum n-are samăn pe pământ!”.
(Umbra lui Istrate Dabija-Voievod)
Și încheiem șirul acestor citate cu două strofe, dintre

cele cinci, ale poeziei La arme, și anume prima și ultima:
„Auzi departe strigă slabii

Și asupriții către noi,
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
Și sora noastră cea mezină
Gemând sub cnutul de calmuc
Legată-n lanțuri a ei mână,
De ștreang târând-o ei o duc.
Murit-au... poate numai doarme
309
M ihai E minescu
Ș-așteaptă moartea de la câni

La arme,
La arme, dar români! [...]
Din laur nemuritorii ramuri

O, țară pune-n frunte azi
Și-n tricolorul mândrei flamuri
Să-nfășuri pieptul tău viteaz.
Și smulge spada ta din teacă
Și-ți cheamă toți vitejii tăi.
Și la război ea demnă pleacă
Cu pui de șoimi și fii de zmei
În rânduri, rânduri ea să farme
Calmuci, tătari, dușmani, stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, frații mei români”.
Un nou editor, din această vreme, ardeleanul Ion Scurtu,

studiază cel dintâi manuscrisele poetului și, pe baza acestora,
scoate vreo șapte ediții din Poezii, corectând o serie de lecturi
eronate, strecurate în textele publicate în Convorbiri literare
și în edițiile Maiorescu. El publică și romanul neterminat
Geniu pustiu, stârnind nemulțumirea lui G. Ibrăileanu, și,
de asemenea, publică Nuvelele și povestirile, după cum ne dă
și un prim volum din Scrierile politice (1905), care, de fapt,
fusese pregătit de G.I. Kirileanu, căruia nu știm de ce Scurtu
nu i-a dat numele.
Editorii poeziilor lui Eminescu se înmulțesc în deceniul
al treilea și al patrulea cu Gheorghe Adamescu, care avea
să îngrijească, până în 1946, nouă ediții, cu Lucian Blaga
310
(două ediții), Gh. Bogdan-Duică, George Murnu, Octav

Minar (două ediții), Eugen Lovinescu, G. Ibrăileanu (patru
ediții), Constantin Botez (două ediții), M. Dragomirescu
(două ediții), V. Demetrius, Ludovic Dauș, iar Perpessicius
inaugurează, în anul 1939, la cincizeci de ani de la moar-
tea poetului, o ediție monumentală, integrală, din care au
apărut, până acum, paisprezece volume, însumând în total
peste 10.000 de pagini. Această ediție, din care urmează să
mai apară doar două volume, este pe punctul de a se încheia,
acum, cu ocazia centenarului morții poetului.
Dintre editorii de după 1950 vom mai pomeni, pe lângă
Perpessicius, care nu s-a mulțumit numai cu ediția monu-
mentală, pe D. Murărașu și Petru Creția și vom conchide
că numărul edițiilor prin care a fost difuzată poezia lui
Eminescu, de la 1883 până azi, numai în limba română, fără
traducerile efectuate în limbi străine, se apropie de două sute.
În cursul acestui an s-au publicat mai multe cărți des-
pre Eminescu, la editura Junimea din Iași, în cunoscuta
colecție Eminesciana. Sub auspiciile Universității din Iași și
a Institutului de istorie „A.D. Xenopol”, s-au pus la dispoziția
cititorilor importante articole cu caracter istoric, din activi-
tatea de ziarist a lui Eminescu.
Un eveniment deosebit, pe linie editorială, l-a constituit,
la sfârșitul lunii iunie, difuzarea ediției Maiorescu (1883),
reprodusă prin mijloace fotografice. Ea repune în circulație
poezia Doina, care nu a mai fost reprodusă din 1946 (ediția
a IX-a Adamescu) decât în ziarul Glasul, de la Chișinău (15
februarie 1989), încât devenise necunoscută nu numai pen-
tru cei tineri, ci și pentru numeroși cititori trecuți de vârsta
de 60 de ani. Tipăritura din 1883 devenise atât de rară încât
311
M ihai E minescu
numai foarte puțini o cunoșteau. Înainte de război ea nu

exista nici în fondul Bibliotecii Universitare din Iași și nici în
a celei din Cluj. În vremea studenției mele, știam de un sin-
gur exemplar, în Iași, în proprietatea colegului de facultate,
poetul Florea-Rariște, pe baza căruia am putut „controla”
textul primei ediții Călinescu (1938).
Mihai Eminescu se ridică, dintr-odată, la ideea unei
Românii întregite, care nu exista atunci decât în visul celor
mai aleși fii ai ei și, la 17 ani, scrie poezia Ce-ți doresc eu
ție, dulce Românie. Cu toată admirația pentru Sf. Ștefan cel
Mare, a cărui memorie nimeni nu a cinstit-o mai mult decât
el, Eminescu și-a luat subiectul pentru Scrisoarea a III-a
din istoria Țării Românești, din Muntenia epocii lui Mircea,
realizând, așa cum aveau să sublinieze și Nicolae Iorga și
Lucian Blaga, cele mai frumoase pagini de evocare istorică
din întreaga noastră literatură.
„Niciodată puterea de evocație a lui Eminescu nu a

fost mai mare decât în vrăjirea luptei de la Rovine, cu
Baiazid, așa de puternic și de mândru, venit să măture
din cale-i Domnia Țării Românești și cu înfruntarea
calmă, senină, creștinește de smerită și împărătește de
mândră a lui Mircea” (Eminescu, Iași, 1981). „Trecutul
plin de măreții ce privesc întrebătoare prin veacuri nu
și-a găsit în literatura noastră o mai învingătoare învi-
ere de vis decât în icoana clocotitoare a luptelor lui
Mircea cu Baiazid” (Poezii filozofice, București, 1923).
Din istoria Transilvaniei, Eminescu a împrumutat atât

subiectul marelui poem Mureșanu, cât și pe cel al lui Horea:
312
„Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc

Cosit-au generații... Națiunea stă pe loc!
Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger,
Românul stă în locu-i, ca muntele de fier!
Și-n planu-Eternității Români-s un popor
Cum e un soare numai prin mările de nor,
Cum e-un principiu numai în firele adânci,
Cum sunt în fundul mării tari creștete de stânci”.
„Horea pe-un munte falnic stă călare;

O coroană sură munților se pare,
Iar Carpații țepeni, îngropați în nori,
Își vuiau prin tunet gândurile lor.
Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;
Fruntea-mi este albă, ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.
Nalți suntem noi munții, zise un Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat”.
Și în Geniu pustiu, carte în care se reflectă situația poli-

tică din Transilvania anilor 1848, eroul principal, Toma
Nour, este tot ardelean.
Eminescu a avut, pentru provincia de peste munți, un
adevărat cult. Transilvania nu era, pentru el, numai vatra pe
care s-a născut poporul român, ci și sufletul care a alimentat
și a susținut mai multe sute de ani unitatea de limbă și de
cuget a neamului nostru. Nu putem încheia fără a sublinia
semnificația cu totul deosebită pe care au avut-o unele mani-
festări de amploare prilejuite de centenar. Nu putem să le
313
M ihai E minescu
luăm nici pe acestea, pe toate, în discuție, mai ales că ele s-au

desfășurat în aproape toate orașele țării; au fost, deci, foarte
numeroase, dar nu vom putea trece peste cele de la Botoșani
și Ipotești, care s-au impus în ochii și în conștiința contem-
poranilor. Ele s-au soldat cu importante câștiguri spirituale
și materiale. La Ipotești a luat ființă un centru documentar
Eminescu, dotat cu o clădire nouă, care dispune și de câteva
camere pentru cercetătorii veniți din țară. Centrul respectiv
dispune deja de un fond de cărți rare obținute, prin donație,
de la cunoscutul bibliofil bucureștean Ion Rogojanu. La inau-
gurare, în luna iunie, a fost organizată și o expoziție cu peste
o sută de desene realizate de graficianul Spiru Vergulescu,
privind locurile pe unde a trecut Eminescu: Ipotești, Iași,
București, Viena și Berlin.
Cunoscut ca poet, până la începutul secolului nostru,
Eminescu apărea, după 1902, și sub alte aspecte, în primul
rând sub acela de prozator propriu-zis, creator al prozei
noastre fantastice, dar și ca ziarist. A trebuit să treacă însă
o bună bucată de vreme până când aceste două laturi ale
activității sale aveau să fie apreciate la dreapta lor valoare,
mai ales că o bună parte din activitatea sa politică, de ziarist,
nu a fost difuzată și, deci, a rămas total necunoscută.
De o cunoaștere integrală a activității lui Eminescu nu
s-a putut vorbi, până în vremea noastră, tocmai din cauză că
ne-a lipsit o ediție integrală a operei lui. Ea este pe punctul
de a se realiza abia acum, în cadrul manifestărilor dedicate
centenarului.
Cunoașterea întregii lui activități ne duce spre încredin
țarea că am avut în Eminescu „unul dintre cele mai splen-
dide exemplare pe care le-a produs umanitatea”, cum spunea
314
Ibrăileanu, că el este, pentru noi, ceea ce este Homer pen-

tru greci, Dante pentru italieni, Shakespeare pentru englezi,
Goethe pentru germani. El reprezintă o sinteză a tuturor
eforturilor de mai înainte în probleme de cultură și artă, după
cum prin el s-a realizat o fuziune perfectă între aspirațiile
unui popor tânăr și cultura europeană. El a creat o limbă
artistică cu nimic mai prejos de limbile marilor popoare
europene, capabilă să exprime toate gândurile care ne fră-
mântă și toate sentimentele care ne dirijează acțiunile.
315
G ândirea lui M ihai E minescu
despre B iserică 1
† Pimen Suceveanul
C
a fiu credincios al pământului și al Bisericii
strămoșilor, poetul nostru național, prin pana
sa inspirată, ne-a lăsat nemuritoare pagini
scrise despre Biserica noastră strămoșească,
arătând în modul cel mai cuprinzător chipul Bisericii noas-
tre Ortodoxe, autonomia, rostul și contribuția ei în viața,
cultura și istoria poporului nostru, chipul în care ea împle-
tea firul vieții ei cu cel al poporului în care ea s-a integrat
permanent și plenar.
1
3, pp. 52-58.
317
M ihai E minescu
„Idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian

este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a
Bisericii naționale”2. Acest ideal frământa cel mai mult pe
românii din cele două provincii românești încorporate în
Imperiul Austro-Ungar, iar pentru întruparea lui, românii
erau pe deplin încredințați că numai Biserica și școala sunt
factorii principali, și aceasta pentru că numai acești doi
factori garantau păstrarea celui de-al treilea: limba.
„Așadar, Biserică și școală, atât cer românii din

Austro-Ungaria pe seama lor, și prin aceasta și-au
cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult [...].
Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin
precare, nu deșertăciunea zgomotului în istorie este
lucrul pe care-l voim [...]. Dar ceea ce voiesc românii
să aibă, este libertatea spiritului și conștiinței lor în
deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă
sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea
asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine,
își vrea naționalitatea, dar aceasta o vor pe deplin.
Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea
naționalității. Căci mai mulți oameni nu sunt meniți
de a-și apropia rezultatele supreme ale științei, de a
reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur
sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei
și durerii, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie
în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai i se
2
Gheorghe Buzatu, Ștefan Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și
devenire istorică, vol. III, Iași, 1988, p. 46.
318
lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților

săi, bucuriile și durerile semenilor săi”3.
Eminescu cere în numele tuturor românilor ca în

Imperiul Austro-Ungar să se respecte drepturile naționale și
religioase așa cum se respectă cele ale celorlalte religii din
imperiu față de care românii s-au purtat cu respectul cuvenit:
„Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoșești,

pe care nimeni nu le stăpânește jure belii, am avea drep-
tul să ni se respecte limba și Biserica, precum le-am res-
pectat-o noi tuturor. Ce va zice însă când vom arăta că
pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptru austro-
ungar, cutare sau cutare Biserică are mai multă autono-
mie decât Biserica românului? Căci dacă străinul are șef
de cult, și-l alege singur, dacă are școala sa, își caută sin-
gur de dânsa. Dacă îi trebuie românului preot, îl numește
(mediat) guvernul de la Viena; dacă Biserica lui are avere,
o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are școală,
profesorii sunt numiți tot de guvernul de la Viena. Și cu
toate acestea Bucovina nu a fost luată cu sabia, ci, din con-
tră, prin bună învoială și cu condiția ca starea de lucruri
în treburile bisericești și politice să rămână intactă”.
Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat și consi-

derând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români
ca în cazul dat să se sacrifice pentru „civilizație”, ni se va da
3
Gh. Buzatu, Șt. Lemny, I. Saizu, Eminescu: Sens, timp și devenire
istorică, pp. 47-48.
319
M ihai E minescu
voie să întrebăm dacă civilizația austro-ungară, în forma în

care ni se arată, merită să ne ridicăm brațul pentru ea, dacă
se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere
care, stăpânind ea însăși peste trei milioane de români, îi tra-
tează într-adins și întruna cu disprețul celui mai elementar
simț de justiție; căci românii, să fie bine stabilit, nu cer pri-
vilegii și prerogative, ci ei cer în Ungaria cel puțin aplicarea
conștiincioasă a legii pozitive a naționalităților, în Bucovina
nu cer decât exercițiul liber al confesiei lor, autonomia
Bisericii lor; o autonomie pe care o au celelalte religii [...]
potrivit prevederilor Constituției:
„Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-și

exercita cultul după credința ei, a-și conduce școlile
sale, a stăpâni și întrebuința fondurile și averile sale
bisericești și școlare după trebuința și dorința lor”.
Și, într-adevăr, acest articol se aplică pentru toate cul-

tele, dar pentru români nu. Unii lipsiți de simțul instinctului
respectării proprietății au răspuns într-un rând bucovineni-
lor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al Bisericii, ci
al guvernului”.
Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm, scrie
Eminescu, în acest fel:
„Deși libertatea oricărui cult este garantată prin

constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei Biserici
sunt îndreptățiți a-și administra averile școlare și ecle-
siastice, numai românii în tot imperiul sunt supuși unui
regim excepțional. Deși gimnaziul din Suceava, școala
320
reală din Rădăuți, școala normală din Cernăuți și altele

sunt plătite din fondul religional, numirile profesorilor
se fac de-a dreptul de către ministeriul din Viena, pre-
cum nu se întâmplă la niciun popor, la nicio școală con-
fesională. Numai românii sunt supuși în privirea școlilor
lor unui regim excepțional, și aceasta pentru ca în ele
să se păstreze limba de predare: germană. Arhiereii,
după Scriptură și canoanele Bisericii răsăritene, se aleg;
în Bucovina, arhipăstorul este numit de-a dreptul, pe
când în aceeași țară lipovenii își aleg pe vlădica lor de
la Fântâna Albă. Numai românii în această privire sunt
tratați în mod excepțional [...]. Și dacă va întreba citito-
rul ce biserică este aceea pe care guvernul de la Viena o
supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai
neatârnată a întregii creștinătăți, căci atât mitropolitul
transdanubian și al țărilor tătare din Proilabum (Brăila),
cât și cel al Ungro-Vlahiei (din Târgoviște) erau supuși
patriarhului de Constantinopol, iar cel de-al doilea era
exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului
constantinopolitan până în Munții Auriferi, sfințea pe
mitropolitul de Alba Iulia, stătea în legătură întinsă a
organismului eclesiastic greco-bulgar. Doar Mitropolia
Moldovei și a Sucevei este ab antiquo suverană, neatâr-
nată de nicio patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei
și a Sucevei se datorează introducerea limbii române în
Biserică și stat, ea este mama neamului românesc. De
aceea, extragem din Îndreptarea legii lui Matei Basarab
(tipărită la Târgoviște, 1652). Aflăm în pravila lui Matei
Vlastare și că Moldo-Vlahia a fost supusă Ohridanilor;
iară acum nici ohridanilor se pleacă, nici Țarigradului, și
321
M ihai E minescu
nu știm de unde au luat această putere. Între mitropoliții

care țin sub mâna lor episcopii se zice: între exarhi se
citează: «moldoveanul», al «Sucevei și a toată Moldo-
Vlahia», «iară ceilalți mitropoliți numai preacinstiți se
scriu, iară nu si exarh». Va să zică Episcopia Rădăuților,
supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh sua sponte
și în rang cu un patriarh, această episcopie este astăzi
administrată de beamteri (străini – n.n.). În școlile aces-
tei episcopii se propun (predau – n.n.) în limba germană,
cu profesori nemți și elevi de altă naționalitate. Abia se
mai găsește câte un egumen de mănăstire, câte un preot
în creierii munților, câte un dascăl de școală urbană sau
rurală, și arareori câte un protopop care, întemeiat pe
trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte Episcopii
a Rădăuților, să zică: «Stăpân peste această bucată de
pământ este strălucita roadă de Mușatini și coborâtorii ei,
nu străinii veniți din Galiția sau Bavaria». Orice s-ar zice
despre alte popoare, nu se poate contesta în ele un fel de
respect față de trecut, și acesta este un semn că o nație are
în sufletul său «religia umanității». Și religia umanității
consistă tocmai în recunoașterea existenței unui prin-
cipiu moral în istorie. Și nu a reprezentat Mitropolia
Sucevei un principiu moral? Nu a fost ea aceea care a dat
reazimul evanghelic populațiilor aservite din Polonia,
nu a fost ea cea care a apărat intact creștinătatea față de
agresiunea mahomedană, nu a fost ea aceea care în per-
soana lui Varlaam mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt
să vorbească în limba neamului românesc, să redea în
graiul de miere al coborâtorilor armiilor române Sfânta
Scriptură și preceptele blândului nazarinean? Nu a fost
322
ea cea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării

[...] bisericii creștine prin Luther și Calvin? Patriarhii și
mitropoliții au făcut față cu propășirea repede a reformei
și dezbinării, Mitropolia Moldovei și a Sucevei a ridicat
glas contra lui Luther și a arătat totodată că reforma era
în sine de prisos [...]. Această mitropolie are astăzi în fapt
mai puțină autonomie decât oricare altă Biserică din
cuprinsul imperiului. Biserica lui Alexandru cel Bun, în
Suceava, stă de 80 de ani în ruină; iar Mitropolia Sucevei,
cu moaștele Sfântului Ioan, cine se îngrijește de ea? Cât
despre Episcopia Rădăuților, ea a devenit mitropolie,
austriacă-internațională [...] mai are perspectiva de a
deveni mitropolia indienilor țulu sau a creștinilor din
Maroc. De aceea nu este nimic mai serios decât cuvân-
tul boierului moșnean Hurmuzachi, care a pronunțat
memorabilele cuvinte, că românii din Bucovina au ajuns
să apere de „liberalii” din Austria ceea ce nu au fost în
stare să răpească turcii și tătarii, autonomia Bisericii,
limbii și școlii”4.
În sufletul lui Eminescu stăpânesc aceleași simțăminte

ca ale întregului nostru popor din toate timpurile; pana sa
inspirată din tezaurul viu și adevărat al sufletului neamu-
lui nostru românesc nu face altceva decât să tălmăcească
în cuvinte necuprinderea sufletului nostru în revărsarea sa
nestăvilită de a fi stăpân pe moșia strămoșească, indepen-
dent și liber în trăirea credinței strămoșești și mărturisirea
4
323
M ihai E minescu
simțămintelor și vrerilor sale în limba poporului, iar știrbirea

drepturilor sau a moștenirii fiind o rană de nevindecat până
ce nu își redobândește ce este al său. Scriind despre răpirea
Bucovinei, Eminescu ne face să trăim cele mai adânci și sfinte
sentimente față de pământul strămoșesc, conturându-ne
chipul sufletului neamului nostru.
„Vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru

împărăția veșnică, de-a pururea o durere pentru noi.
Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noas-
tre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre
mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme
și șirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta
întru aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu
uite Ierusalimul. Căci acolo este sfânta cetate a Sucevei,
scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo
scaunul firesc al unui mitropolit care în rang și neatâr-
nare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor
mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș,
îmblânzitorul de zimbri. Acolo Alexandru întemeietorul
de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății
[...]. Cu toate că mitropolitul Moldovei își ia blagoslo-
venia de la patriarhul de Țarigrad, dar nu este supus
lui, ci cei trei episcopi moldovenești pun mâinile lor
pe deasupra celui ales și după aceea Vodă roagă pe
Patriarh ca să întărească în vrednicie pe cel de curând
mitropolit, lucru pe care patriarhul neapărat trebuie
s-o facă. Mitropolitul nu dă nimic patriarhului și nu
este nicidecum îndatorit ca să înștiințeze pe el pentru
pricinile bisericești de la Moldova sau să-l întrebe de
324
vreo socoteală de acestea, ci el are asemenea volni-

cie ca și patriarhul. Din toate acestea, conchide Mihai
Eminescu, scrise de mâna bătrânească, se vede curat că
statul și Biserica erau neatârnate, iar clasele societății
erau libere [...]. Și ce a devenit astăzi obârșia Moldovei?
Și ce au făcut din țară? Mlaștină de scurgere a tuturor
elementelor corupte. Fără a vărsa o picătură de sânge,
fără muncă, fără inteligență, fără inimă, o rasă pune
astăzi mâna pe un pământ sfânt, a cărui apărare ne-a
costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată
inteligența noastră, toate mișcările cele mai sfinte ale
inimii noastre”5.
„Biserica este o instituție a naționalității”6. „Roman Vodă

al Moldovei, spre deosebire de voievodul Țării Românești,
din momentul în care a organizat Biserica țării sale, a și
declarat-o autocefală”7. Iar aceasta nu fără îndreptățire, ci
pentru considerentul că „Biserica răsăriteană, ortodoxă,
este națională; ea nu numai admite, ci îndeamnă ca servi-
ciul în biserică să se facă în limba grăită de popor”8. Numai
datorită acestui statut Biserica noastră strămoșească a putut
să-și aducă nemăsurata ei contribuție la unitatea limbii și a
poporului.
5
6
istorică, p. 419.
7
istorică, p. 232.
8
istorică, p. 414.
325
M ihai E minescu
„Biserica? Creația aceasta eminamente rațională a

unui Iuga Vodă, care la anul 1399, încă o face nea-
târnată de orice ierarhie bisericească sau lumească,
Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spi-
rituală a neamului românesc, care a născut unitatea
limbii și unitatea etnică a poporului, ea care domnește
puternică dincolo de granițele noastre și este azilul de
mântuire națională în țări unde românul, nu are stat”9.
„Varlaam, mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care în
înțelegere cu domnii de atunci și cu un sinod general
al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă uni-
tate, care a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și
nedespărțită în palat, în colibă și-n toată românimea [...].
Cărțile bisericești, tipărite în Ardeal, în Moldova, în
Țara Românească, opresc procesul de diversificare
și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin
cărți o normă unitară de rostire și în scriere, căci,
printr-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii ori-
ginali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al româ-
nilor, cel vorbit în Țara Românească, și într-o parte
a Ardealului, căci cel mai vechi din toate se puteau
reduce, ca la un prototip, dialectele care încercau a se
forma pe atunci”10.
„Molcome și tânguioase versetele bisericești, din cărțile

de slujbă, scrise în dulcea limbă a trecutului, sunt pline de
9
istorică, p. 376.
10
istorică, pp. 204, 409.
326
sfințenie și pace sufletească”11. Cercetând documentele

bisericești privitoare la Mitropolia Proilaviei, în care constată
că ea cuprindea o populație românească pe o întreagă întin-
dere a unui pământ strămoșesc, Mihai Eminescu conchide:
„Să mulțumim Bisericii noastre care prin dumneze-

iasca liniște și statornicie, pe care a avut-o în vremile
cele mai tulburate, ne-a păstrat prin însemnările ei
acest argument zdrobitor (arătarea fiecărei localități
și zone componente ale eparhiei) față de orice subtili-
tate diplomatică. Întrebarea posesiunii legitime nu mai
poate fi controversată”12.
Ca fiu al pământului și al Bisericii strămoșilor, Mihai

Eminescu a intuit foarte bine în ce constă unitatea Bisericii
Răsăritene Ortodoxe: „Unitatea Bisericii răsăritene consistă
în identitatea canoanelor”13. „Noi, poporul latin de confesi-
une ortodoxă, suntem în realitate, elementul menit a încheia
lanțul între Apus și Răsărit”14.
Referindu-se la atitudinea poporului nostru de-a lun-
gul veacurilor față de străinii veniți și așezați la noi, Mihai
Eminescu arată că noi nu ne-am gândit niciodată să facem
prozelitism, atrăgându-i la credința noastră, ci le-am cerut ca
11
istorică, p. 35.
12
istorică, p. 29.
13
istorică, p. 232.
14
istorică, p. 446.
327
M ihai E minescu
„să ne respecte limba și Biserica, precum le-am respectat-o

și noi tuturor”15; întotdeauna am manifestat față de străini o
atitudine ecumenistă.
Între lecturile de căpetenie ale lui Eminescu a fost,
firește, și Sfântă Scriptură, la care se referă în nenumărate
rânduri în scrisul său. El încearcă și o exegeză: „Blestemul
din Biblie”, „În sudoarea frunții tale îți vei câștiga hrana”, nu
a fost un blestem, ci o binecuvântare.
„În sudoarea frunții tale te vei cunoaște pe tine însuți,

zice cercetătorului pe terenul istoriei și al lingvisticii.
Dumnezeu nu poate blestema, motivează poetul, în
acea muncă era viitorul poporului românesc, în acea
muncă numărul lui mare, sănătatea sufletului și a tru-
pului. Prin muncă și-a cucerit ținuturile, prin muncă a
ajuns a se cunoaște pe sine însuși”16.
Cinstirea strămoșilor trebuie să fie înveșmântată în

duhul iubirii creștine și al unirii, al împăcării, asemenea mer-
gerii noastre la biserică pentru a primi Sfânta Împărtășanie,
așa cum a învățat de la mama sa:
„Nu merge la mormintele domnitorilor tăi cu sămânța

dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești
cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufle-
tul tău de amintirea trecutului; fără patimă și fără ură
15
istorică, p. 48.
16
328
între fiii aceluiași pământ, care oricât de deosebiți ar fi

în păreri, frați sunt, fiii aceleiași mame”17.
Și tot mama este aceea care a sădit în sufletul nemuri-

torului poet iubirea nu numai de Biserică, „mama neamului
românesc”, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică
a poporului, ci și față de Maica Domnului, chipul Bisericii,
căreia i-a închinat versuri de o frumusețe poetică și sensibi-
litate sufletească fără egal.
Din valul ce ne bântuie:
O, maică prea curată,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului

Rugămu-ne-ndurărilor,
17
istorică, p. 34.
329
Marie!”.
(Rugăciune)
Mihai Eminescu, așa cum desprindem din cele de mai

sus, în scrisul său despre Biserică ne-a lăsat cuvinte de
adâncă simțire și înaltă gândire fundamentată pe documen-
tele istoriei Bisericii și ale poporului nostru. Unitatea vieții
noastre românești și bisericești, independența și autonomia
poporului nostru și autocefalia Bisericii noastre Ortodoxe
au fost mărturisite și apărate de poetul nostru național cu
o înflăcărată și temeinică argumentare în lumina adevărată
a realității contemporane și a documentelor istoriei cum
numai el a putut s-o facă cu gândirea, simțirea și rostirea sa
românească, care-l fac să rămână nepereche nu numai ca
poet, ci și ca istoric, mărturisitor și apărător al adevărului
vieții poporului și Bisericii noastre strămoșești.
330
M ihai E minescu ,
permanenţa definitorie
a devenirii românești 1
Gheorghe I. Florescu
P
ostumitatea lui Eminescu nu a urmat întot-
deauna un curs rectiliniu, cum s-ar putea crede
după o investigație care nu și-ar propune son-
darea profunzimilor, ci doar delimitarea ori-
zontului de ansamblu al vieții și operei celui care a ajuns să
se identifice cu o galaxie. Între o idolatrie care nu putea eluda
accentele onctuoase și o reticență care a traversat uneori
1
3, pp. 59-74.
331
M ihai E minescu
și perioade caracterizate de ecouri ocluzive, posteritatea

geniului tutelar al spiritualității românești s-a confruntat cu
o inerentă stare de așteptare, determinată de circumstanțe
complexe, relevate nu o dată. Această expectație însă nu s-a
transformat niciodată într-o atitudine inerțială, atât timp cât
generație după generație și-a revendicat, în chip manifest,
firește, extracția eminesciană, însușindu-și, ca pe un privile-
giu, credo-ul mărturisit de atâtea ori de poetul național.
Actualitatea lui Eminescu, peremptorie în fiecare
moment al devenirii românești moderne, a avut de înfrun-
tat tendințe și acte ale căror consecințe s-au repercutat
asupra receptării efigiei aceluia care ne-a afirmat, peste ani
și meridiane, identitatea națională. Încă din 1894, Mihail
Dragomirescu observa că:
„sunt două categorii de scriitori care, ocupându-se cu

Eminescu, i-au întunecat, cu voie sau fără voie, perso-
nalitatea lui artistică. Sunt, mai întâi, aceia care, contes-
tându-i valoarea poetică și morală, acuză pe amicii lui
literari că l-au ridicat pe un piedestal nemeritat, pentru
ca astfel să se ridice ei înșiși. Sunt apoi admiratorii lui
post-mortem, care, recunoscându-i marele talent poe-
tic, susțin că el ar fi putut fi un poet și mai însemnat,
dacă aceiași amici nu i-ar fi sfărâmat iluziile și nu i-ar fi
istovit puterile prin indiferența lor”2.
Așadar, contemporaneitatea lui Eminescu, care se va

evidenția ca o permanență ineluctabilă, a avut de întâmpinat
2
M. Dragomirescu, Mihai Eminescu, Iași, 1976, p. 31.
332
și atitudini reducționiste, care, departe de a influența dimen-

siunea unei opere exemplare, exprimau o realitate simpto-
matică, al cărei epigonism poate fi sesizat și în zilele noastre.
Prin reiterarea unor agresiuni deghizate sau acțiuni subte-
rane, sunt reluate, în anumite împrejurări, vechile insinuări,
avansându-se ierarhizări false ori exhibându-se unele dena-
turări profanatoare3. Mai mult decât atât, s-a impus, chiar și
pe plan universal, și s-a acceptat, tacit, cum remarca Edgar
Papu, că „Eminescu ar fi un «romantic întârziat», formulă
care ni se pare cum nu se poate mai greșită”, întrucât „la el
romantismul este mai puțin o expresie a timpului și mai mult
una a spațiului, adică a pământului care l-a zămislit, pământul
moldovenesc”4. Alții au încercat să-l prezinte ca poet al seco-
lului al XIX-lea, diminuându-i, intenționat sau nu, nu numai
durabilitatea temporală, ci și cea spirituală. Netemeinicia și
uneori efemeritatea acestor opinii, care i-au făcut pe unii să
conchidă că Eminescu „a scăpat (sic!) practic oricărei critici
negative”5, au fost învederate, de-a lungul anilor, de cei mai
iluștri reprezentanți ai spiritualității românești.
Primul care s-a exprimat tranșant în această dispută a
fost Titu Maiorescu, acela care întrevedea, încă din 1884,
că autorul Luceafărului „este și va rămâne cea mai înaltă
încorporare a inteligenței române”6. La rândul său, Nicolae
Iorga, exponentul generației care intra în viață călăuzită de
3
Vladimir Streinu, Eminescu, Iași, 1989, pp. 244-245; Petru Rezuș,
Mihai Eminescu, București, 1983, p. 436; M. Drăgan, Mihai Eminescu.
Interpretări, Iași, l982, p. 6.
4
Edgar Papu, Lumini perene, București, 1989, p. 134.
5
Ion Pop, „Mișcarea românească de avangardă și Eminescu”, în
Eminescu după Eminescu, Dimitrie Păcurariu (ed.), Iași, 1978, p. 330.
6
Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II, București, 1937, pp. 231-232.
333
M ihai E minescu
jertfa pilduitoare a celui care reprezenta „întruparea cea

mai deplină a geniului românesc”, va declara încă înainte de
dispariția poetului: versul său „ne ridică spre ideal, în iubire”7.
În momentul trecerii poetului în neființă, contemporanii săi
vedeau în el pe „cel mai ilustru bard al României și unul din-
tre însemnații poeți ai Europei actuale, gloria țării și a nea-
mului românesc”8. Tot atunci, mentorul Junimii preciza:
„tânăra generație română se află astăzi sub influența ope-

rei poetice a lui Eminescu [...]. Pe cât se poate omenește
prevedea, literatura poetică română va începe secolul al
XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naționale,
care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăp-
tuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”9.
Deci, nu numai generația poetului, ci și cea care l-a

succedat se considera contemporană cu el, recunoscându-i
astfel reprezentativitatea. De altfel, studiile întreprinse au
revelat faptul că în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, s-a
manifestat „o mare admirație pentru opera acestuia, devenit
îndată mit, întruchipare a genialității supreme în poezie [...],
mit care s-a prelungit, amplificându-se, în veacul nostru”10.
7
Nicolae Iorga, Eminescu, Iași, 1981, p. 109.
8
Mihaela Carp, Ioan Saizu, „Moartea poetului reflectată în presa tim-
pului”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, Gh. Buzatu, Ștefan
Lemny, I. Saizu (eds), Iași, 1988, p. 983; Perpessicius, „Eminescu și
contemporanii”, în Eminesciana, Dumitru A. Panaitescu (ed.), Iași,
1983, p. 169.
9
T. Maiorescu, Critice, București, 1984, pp. 516, 531.
10
D. Păcurariu, „Eminescu în primul deceniu după Eminescu”, în
Eminescu după Eminescu, p. 79.
334
Pompiliu Constantinescu, născut în primul an al seco-

lului cu care se sfârșește acest mileniu, mărturisea că, „în
pragul veacului al XX-lea, Eminescu este mărturia mândră
a sensibilității române în fața literaturii universale”, recunos-
când astfel actualitatea aceluia pe care îl va numi „cel mai
falnic arbore al poeziei naționale”11. În 1903, Nicolae Iorga,
semnalând descoperirea unui „nou Eminescu”, observa că
respectivei generații care abia se arunca în vâltorile vieții,
i se oferea icoana „celui mai strălucit reprezentant al minții
românești creatoare, în timpurile moderne”12. Permanența
geniului eminescian, judecată ca o condiție sine qua non a
propășirii românismului, era relevată cu pregnanță și de A.D.
Xenopol, care, în 1909, continuând un gând al lui Maiorescu,
întrevedea că „după efectul tot mai covârșitor pe care îl au
plăsmuirile lui, noi credem că el va stăpâni toate veacurile
cât se va mai vorbi pe pământ limba românească”13. La fel
cugeta și Sextil Pușcariu, care observa că prin „el am trecut
pragul la vremile noi”, iar „glasul lui răsună și va răsuna tot-
deauna în operele urmașilor săi”14. Odată cu trecerea ani-
lor, convingerea avansată cândva de Titu Maiorescu apărea
tuturor ca o concluzie cu semnificații axiomatice. În anul
declanșării primei conflagrații mondiale, C. Rădulescu-
Motru recunoștea că pentru contemporanii săi una dintre
convingerile cu valoare de credo spiritual era aceea că „sub
influența operei poetice a lui Mihai Eminescu se vor afla,
11
Pompiliu Constantinescu, O catedră Eminescu, Iași, 1987, pp. 4, 129.
12
N. Iorga, Eminescu, p. 86.
13
Alexandru D. Xenopol, „Cinste vouă, gălățenilor”, în Eminescu: Sens,
timp și devenire istorică, p. 568.
14
Sextil Pușcariu, „Mihai Eminescu”, în Eminescu poetul național,
vol. I, București, 1983, p. 87.
335
M ihai E minescu
de acum înainte, nu numai generațiile care l-au apropiat, ci

toate generațiile care îl vor urma, și prin aceasta întreaga
cultură românească”, iar „frumusețea «verbului» eminescian
va sta încrustată deasupra, între podoabele sufletului româ-
nesc, cât timp acesta va exista”15.
O perspectivă nouă a înțelegerii actualității eminesci-
ene o oferea, în 1919, Garabet Ibrăileanu, atunci când, explo-
rând vremurile de început ale galaxiei eminesciene, care i se
păreau estompate de orizonturile „unui trecut foarte îndepăr-
tat”, conchidea că „Eminescu este tot așa de nou și de actual
ca și acum cincizeci de ani”, adăugând imediat că „este și mai
actual, pentru că atunci abia era înțeles”16. Fără a eluda actu-
alitatea temporală, îndrumătorul Vieții Românești sugera că
noutatea lui Eminescu trebuie privită ca o prezență spiritu-
ală, evidențiată de perenitatea operei sale. În cel de-al treilea
deceniu al secolului nostru, Pompiliu Constantinescu (1926)
și Nicolae Iorga (1929), dar nu numai ei, învederau imua-
bila contemporaneitate a operei poetului național român17.
Vorbind despre mutația valorilor estetice, Eugen Lovinescu
remarca, în 1929, că „valoarea de sugestie a expresiei emines-
ciene subzistă neatinsă” și, mai mult chiar, această expresie
„se încarcă, poate, pentru generațiile care vin de sugestii noi,
trezite și de cultul eminescian”. Cu tot tonul dubitativ care
o însoțea, credința că viabilitatea poetului va spori odată cu
15
Constantin Rădulescu-Motru, „Unicitatea operei”, în Eminescu
poetul național, vol. I, p. 85.
16
Garabet Ibrăileanu, „Mihai Eminescu”, în: Studii literare, Iași,
1986, p. 84.
17
Pompiliu Constantinescu, O catedră Eminescu, p. 8; N. Iorga,
Eminescu, p. 132.
336
trecerea anilor începea să dobândească statutul unui prin-

cipiu intrinsec spiritului operei sale. De altfel, patru ani mai
târziu, același Lovinescu observa că „actualitatea poetului nu
numai că nu a scăzut, ci a sporit”, întrucât valoarea sa literară
„nu se schimbă cu generațiile și modele, rezistând înnoirilor
și consolidându-se chiar cu timpul sub forma unei demnități
estetice, pe care nimic nu o mai poate clinti din loc”. În anul
următor, Hortensia Papadat-Bengescu remarca și ea că „poe-
tul de geniu, Aed al contemporanilor și urmașilor, a venit și a
rămas etern ca substanță divină a spiritului, ca vocile misteri-
oase ale naturii care prin el își vorbise așa de minunat taina”18.
Perpessicius, care își va face din restituirea celui mai mare
poet român o profesiune de credință, constata, în 1936, încer-
când să explice actualitatea lui Eminescu, că „el este veșnic
prezent în mijlocul nostru, cu marea pildă a scurtei lui vieți de
trudă și cu marile lecții de artă și de gândire, înscrise la locul
de frunte și de vază perpetuă, al fastelor noastre literare”19.
Vladimir Streinu sublinia, după cinci decenii de eternitate
a poetului, popularitatea poeziei sale20, transformată într-o
stea polară a devenirii românești. Tudor Arghezi declara că
„dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri”21,
având în vedere bineînțeles atât dimensiunile valorice, cât și
cele temporale. Într-o manieră asemănătoare se pronunța și
Geo Bogza când nota că, dincolo de vânturile istoriei, „atât
timp cât pe aceste pământuri soarelui i se va spune soare,
18
Hortensia Papadat-Bengescu, „Prin prisma unei generații”, în
Eminescu poetul național, p. 337.
19
Perpessicius, „Actualitatea lui Eminescu”, în Eminesciana, p. 517.
20
V. Streinu, Eminescu, Iași, 1989, p. 73.
21
Tudor Arghezi, „Mihai Eminescu”, în Eminescu poetul național, p. 1.
337
M ihai E minescu
iubirii iubire și poeziei poezie, pe el nimeni nu îl va tăgădui”22.

Reluând, în 1970, o întrebare pe care și-o pusese și în urmă cu
trei decenii, Vladimir Streinu recunoștea încă o dată actuali-
tatea lui Eminescu, adăugând că „pe numele ei adevărat actu-
alitatea lui se cheamă însă permanență, opera sa compunând
decisiv conștiința literară a fiecărei generații”23. Concomitent,
Dan Zamfirescu, confruntându-se cu aceeași întrebare, glosa:
„ceea ce uimește pe oricine se apropie de personalitatea

și opera lui Mihai Eminescu, este extraordinara capaci-
tate a geniului său de a fi mereu «actual», de a acționa
răscolitor și fecund asupra unor generații și epoci succe-
sive care, marcând fiecare în parte un alt moment istoric
și cultural, o altă sensibilitate, alte aspirații intelectuale,
se regăsesc, totuși, în proteica simțire și gândire”24.
Constantin Noica îl va numi „omul deplin al culturii

românești”25, adică omul a cărui permanență este subsumată
oricărei forme de manifestare a identității noastre spiritu-
ale. Mai aproape de noi, în 1975, Ștefan Augustin Doinaș,
scriind despre poetul național, releva că „actualitatea lui
izvorăște din conștiința mereu înnoită, de a trăi adevăru-
rile sale ca adevăruri neclintite ale ființei spirituale căreia-i
aparține”26. Pentru Mircea Eliade, permanența lui Eminescu
22
Geo Bogza, „Istorie literară”, în Eminescu poetul național, p. 333.
23
V. Streinu, Eminescu, p. 241.
24
Dan Zamfirescu, Accente și profiluri, București, 1983, p. 285.
25
Constantin Noica, „Eminescu, sau gânduri despre omul deplin al
culturii românești”, în Eminescu poetul național, p. 160.
26
Ștefan Augustin Doinaș, „Poetul național”, în Eminescu poetul
național, p. 278.
338
se reflectă în comuniunea statornică a poetului cu neamul

său, circumstanță în care „se deslușește setea de nemurire a
comunității întregi”27. Un avizat exeget al eminescianismu-
lui, după ce sesiza că actualitatea poetului crește odată cu
înaintarea în timp, revenea nu demult asupra aceleiași teme,
semnalând că parcurgându-i opera
„distingi o «voce» dotată cu uluitoarea capacitate de a

se metamorfoza fulgerător în vocea propriei conștiințe,
în murmurul venind parcă de foarte de departe a ceea
ce are ea mai pur, mai elevat, mai pătruns de «dorul»
plenitudinii, mai înzestrat cu însușirea de a renaște din
cenușa decepțiilor ca pasărea Phoenix”28.
În zilele noastre, Valeriu Râpeanu sesiza cu îndreptățire

că „el singur păstra privilegiul de a fi al unui tâmp concret
și de a fi etern”29. În sfârșit, pentru Edgar Papu, poetul este
contemporanul fiecăruia dintre noi, întrucât
„numai noi am putut realiza că Eminescu rămâne nu doar

cel mai mare poet român, ultima cucerire posibilă a vre-
mii sale, ci că este și cel mai mare om pe care l-a dat, de
când există ea, întreaga cultură românească de orice fel”30.
27
Mircea Eliade, „Deasupra tuturor gloriilor efemere”, în Eminescu:
Sens, timp și devenire istorică, p. 610.
28
George Munteanu, „Ce este eminescianismul?”, în Eminescu
după Eminescu, p. 33; G. Munteanu, Eminescu și eminescianismul.
Structuri fundamentale, București, 1987, p. 279.
29
Valeriu Râpeanu, „Privilegiul eternității”, în: Flacăra, 24, 16 iunie
1989, p. 9.
30
E. Papu, „Integrarea lăuntrică”, în: Luceafărul, 23, 10 iunie 1989, p. 3.
339
M ihai E minescu
Prin urmare, el, „zeul cărui plecăm a noastre inimi”

(Rugăciunea unui dac), a fost și a rămas contemporan cu
toate generațiile, indiferent de mode și modele, iar timpul,
judecător implacabil, i-a conferit privilegiul eternității.
Neîntrerupta actualitate a lui Eminescu s-a constituit,
de-a lungul anilor, într-un subiect care a suscitat investigații
plurilaterale și de durată. Cu toate acestea, fiecare generație
ajunge să se confrunte în mod inevitabil cu o întrebare care
are semnificația unei confruntări cu sine: de ce și prin ce este
Eminescu mereu actual? Un răspuns posibil ni-l sugerează
chiar poetul însuși, atunci când se arăta convins că: „În orice
minte lumea își pune întrebarea / Din nou: de unde vine și
unde merge?” (Împărat și proletar). Rânduindu-și existența
în virtutea acestei perpetue interogații, Eminescu a înțeles
că răspunsul, adică „adevărul” (De vorbiți mă fac că n-aud),
va trebui să îl caute în sine. Procedând astfel, a ajuns să se
întrebe „Care-i scopul vieții mele”? (Ondina), întrebare relu-
ată, cu o pilduitoare obstinație, în forma: „E scop în viața
noastră, v-un scop al mântuirii?” (O, stingă-se a vieții...).
Judecat din perspectiva unei asemenea întrebări fundamen-
tale, repetată și reformulată în funcție de înaintarea în timp,
dar și de nevoia clarificării conținutului ei, rostul căutări-
lor sale l-a constituit aflarea adevărului izbăvitor. În această
înverșunată căutare rezidă drama creației eminesciene și a
poetului însuși. Adevărul pentru care Eminescu a scrutat
toate zările istoriei nu era unul particular, care să nu reziste
timpului. S-a subliniat de altfel că, în cazul său,
„drama omului este văzută [...] din două ipostaze, tim-

pul cosmic, cu uriașele sale cicluri de miliarde de ani, și
340
timpul pământean, pe măsura limitelor microscopice

umane ori, altfel spus, omul în raport cu infinitul și cu
semenii săi contemporani ori viitori”31.
Răspunsurile la întrebările pe care și le-a pus cândva

poetul aveau în vedere umanitatea, dar și omul, căci, așa
cum singur nota, „în arătarea lui definită, mărginită, el
aparține unei părți a omenirii, care, vrând să-și împlinească
misiunea în lume, el este îndatorat de a-și depune puterile
sale pentru împlinirea acelei misiuni”32. Situarea lui per-
manentă „într-un univers al depărtării”33, ne demonstrează
faptul că „problema adevărului depășește, în cazul său,
sfera cognitivă, implicând dimensiunea morală, totalitatea
existenței umane”34. Durata apare în scrisul eminescian ca
o dimensiune a condiției umane35, a adevărului care guver-
nează destinul individual sau colectiv în eterna competiție
cu timpul, acel adevăr care „De față-i pretutindeni și puru-
rea aieve” (Ca o făclie...). După ce „a concentrat în sine, cum
observa Ibrăileanu, viratele omenirii și vârstele omului”36,
Eminescu s-a înfățișat posterității ca „tiparul formei”, ca
arhetip al permanenței românești. De aceea, în adevărurile
31
Gabriel Țepelea, Opțiuni și retrospective, București, 1989, p. 193.
32
istorică, p. 529.
33
E. Papu, „Noi suntem adevărații contemporani ai lui Eminescu”, în:
Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului, XXI (1989), p. 3;
Alexandru Melian, Eminescu, univers deschis, București, 1987, p. 5.
34
Alexandru Zub, „Eminescu: patosul veracității”, în Eminescu: Sens,
timp și devenire istorică, p. 635.
35
Al. Zub, „Sensul duratei la Eminescu”, în Cunoaștere de sine și inte-
grare, Iași, 1986, p. 21.
36
G. Ibrăileanu, „Mihai Eminescu”, p. 93.
341
M ihai E minescu
sale descoperim răspunsurile întrebărilor pe care și le-au

pus atâtea generații. Eminescu este o permanență imanentă
a neamului său deoarece numai el, poetul, „Trece peste
nemărginirea timpului” (Numai poetul...).
Creația eminesciană, în întregul ei, se vrea parcă o
demonstrație a acestui gând, a gândului aceluia care, dialo-
gând cu întunericul, cu haosul, mărturisea: „Tu crezi că eu
degeaba m-am scoborât din stele / Purtând pe frunte-mi raza
a națiunii mele?” (Întunericul și Poetul). Contemporaneitatea
lui Eminescu, nu cea temporală, desigur, o realizăm de fie-
care dată când simțim că acele „oi de aur” din „turma visuri-
lor” sale (Memento mori), ne iluminează clipa de față și cea
viitoare. Lumina pe care o răsfrânge opera sa asupra vremu-
rilor noastre, mai intensă decât la începuturi, aserțiune care
ne reamintește imediat un celebru stih eminescian: „El n-a
fost când era, el e când nu e” (Mușat și ursitoarele), transgre-
sează realitatea prezentă, înseninând-o37. Pentru Vladimir
Streinu, „poezia lui Eminescu este în primul rând un specta-
col cosmic”38, imaginat în jurul a ceea ce poetul numea „sâm-
burul luminii de viață dătător” (Rugăciunea unui Dac). „În
spațiul poetului, nota Tudor Arghezi, din bolta lui cea mai
de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă”39. Prin
sine, în totul, poetul este dadoforul unui neam, continuând
încă și astăzi să-i lumineze căile tainice ale istoriei, cu un
verb care scânteiază ca o torță veșnică și miraculoasă, pen-
tru a despica întunericul nopții și a revela un drum anume.
În scrisul său, așa după cum s-a evidențiat,
37
Silvia Chiţimia, „Centrele luminii”, în: Luceafărul, 22, 3 iunie 1989, p. 3.
38
39
T. Arghezi, „Mihai Eminescu”, p. 103.
342
„o lumină mirifică și, în același timp, materială unifică

realul cu fabulosul, clipa cu eternitatea, dând existenței
o nouă rotație în care triumful este al bucuriei de a
trăi. Lumina vine însă și din interior, ca expresie a unui
Stimmung, a unei dispoziții morale și sufletești, ducând
la un fel de osmoză de substanță de la poet către lume”40.
Întrepătrunderea aceasta a clipei cu eternitatea și a poe-

tului cu lumea, favorizată de acea lumină ezoterică prezentă
pretutindeni, conferă discursului eminescian atributele unei
actualități reclamate de ființa noastră etnică. Nu numai noi,
cei de astăzi, implicăm lumina versului eminescian în dialo-
gul cu noi înșine, ci și contemporanii poetului, care se arătau
convinși că asemeni unui astru care nu mai este, el „ne va tri-
mite încă multă vreme razele inteligenței lui”41. Și așa s-a și
întâmplat. Razele aurorale care au străluminat sfârșitul seco-
lului trecut continuă să strălucească și să însenineze cerul
Luceafărului, astfel încât patria poetului a devenit ea însăși,
adică țara românilor dintotdeauna și de pretutindeni42.
Permanența poetului național, așa cum am mai amin-
tit, este conferită de faptul că „schimbarea cea mare care se
întrupează în Eminescu nu este un fenomen de viață artifici-
ală, teoretică, care s-ar fi coborât într-o realitate disciplinată,
ci avem de-a face cu una dintre acele mari mișcări care iese
40
Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Iași, 1973,
p. 144.
41
M. Carp, I. Saizu, „Moartea poetului reflectată...”, p. 999.
42
Ioan Alexandru, „Patria lui Eminescu”, în: Flacăra, 23, 9 iunie
1989, p. 11; Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elementelor, București,
1979, p. 258; P. Rezuș, Mihai Eminescu, p. 436.
343
M ihai E minescu
din adâncul viu al unei națiuni, din tot ce se poate conține

în prezent, ca și dintr-un foarte lung trecut. Este unul dintre
momentele fericite, cu unul dintre oamenii predestinați care
rezumă o literatură și o îndreaptă, aruncând puternice lumini
către viitor, deschizând drumuri și mai departe generațiilor
care vor veni pe urmă”43. Desigur, Nicolae Iorga nu era primul
care observa că geniul modelator al spiritualității românești
reprezenta un nou stadiu al unei tradiții propulsate, prin el,
pe o traiectorie universală. O asemenea aserțiune s-a impus
cu timpul ca o axiomă, întrucât nu se putea altfel. Dar până
la recunoașterea unanimă a acestui postulat, nu au lipsit,
bineînțeles, acele puncte de vedere potrivit cărora:
„el este, cum nota bunăoară Ibrăileanu, o apariție

aproape neexplicabilă [...]. El a căzut în sărmana noas-
tră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi”44.
La jumătatea celui de-al treilea deceniu al veacului nos-

tru, Pompiliu Constantinescu mai credea încă, asemeni
altora, că „pentru literatura română, Mihai Eminescu a fost,
cum spune undeva Carlyle, un trăsnet picat din cer. S-a
întrupat deodată, fără ca un lanț de vestitori să-i fi netezit
calea”.
Plecând de la această judecată, pe care timpul nu a
obliterat-o în totalitate, deși rămâne în permanență una
emendabilă, criticul care își făcuse din Eminescu nu numai
un subiect de studiu, ci mai ales o temă de meditație,
43
44
G. Ibrăileanu, „Mihai Eminescu”, p. 85.
344
considera că lipsa tradiției a fost evidențiată de faptul că

poetul „a străbătut cu anevoință sângeroasă drumul de
la indiferență la admirație uimită. Eminescu, conchidea
el, ne-a făcut un dar pe care nu îl meritam, iar noi l-am
întâmpinat cu totul nepregătiți”45. Oricât de inoportună și
chiar surprinzătoare ar apărea astăzi o asemenea opinie,
trebuie să recunoaștem că ea nu este lipsită în întregime de
adevăr. Însă, acceptând o asemenea judecată, nu trebuie și
nu putem eluda tradiția. Procedând așa, nu vom diminua
în nici un fel monumentul poetului, monument pe care îl
purtăm cu noi, și în care ne regăsim mereu. Indiferent de
valoarea literaturii române până la Eminescu, literatură pe
care ei au recunoscut-o întotdeauna, un poet național nu
putea apărea fără nicio legătură cu ceea ce fusese înaintea
lui. „Tradiția, cum observa recent M. Drăgan, chiar fără să
fie omogenă și de o valoare egală, a fost pentru Eminescu un
punct esențial de plecare”46. Încorporându-l tradiției, cum
este și firesc, dar fără a respinge de plano nuanțările nece-
sare, ne vedem obligați să recunoaștem însă că Eminescu
a rămas, în epocă, singur, întrucât niciun alt poet nu s-a
ridicat până la înălțimea sa, pentru a-l însoți47.
Actualitatea lui Eminescu a devenit, cu unele excepții,
când din concluzie a fost transformată în pretext ori pre-
misă, o chestiune: acceptată odată pentru totdeauna, fără
a mai fi reluate vechile demonstrații. Firește, problema nu
45
P. Constantinescu, O catedră Eminescu, p. 3.
46
Mihai Drăgan, „Eminescu, sinteză a spiritului național”, în: Scânteia,
V (1989), 24, p.4.
47
E. Papu, „Noi suntem adevărații contemporani ai lui Eminescu”, în
Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului, 19, 13 mai 1989, p. 3.
345
M ihai E minescu
s-a pus astfel în întreaga posteritate a poetului. Idolatria și

imitația de început au căzut în desuetudine, dar nu s-a ajuns
și la eradicarea lor. Treptat, permanența creației eminesci-
ene a dobândit dimensiuni și semnificații noi, renunțând în
acest fel la vechile șabloane interpretative. Eminescu a fost
redescoperit mereu, de fiecare dată de pe o altă treaptă,
intrând astăzi într-o etapă distinctă a contemporaneității
sale valorice și temporale.
În 1929, când Eugen Lovinescu afirma că „fenomenul
eminescian rămâne și acum încă nou, unic”48, epigonismul
declarativ fusese depășit în favoarea excursurilor interpre-
tative. Judecățile de valoare nu mai erau formulate în virtu-
tea unor circumstanțe temporale sau sentimentale, ci totul
era raportat la creația eminesciană. De altfel, recunoscând
unicitatea eminescianismului, Lovinescu se referea înainte
de toate la opera poetului, „a cărei valoare nu este numai
istorică, ci și actuală și, probabil, și viitoare”49. Cu timpul,
recurența eminescianismului a fost învederată de investiga-
rea creației sale poetice. Deși nu s-a renunțat la ideile uzate
de prea multă folosire, „cel mai mare poet român al secolului
XIX”, „romantic întârziat” sau „ultimul mare romantic”, este
privit altfel astăzi, când modernitatea sa se întemeiază, îna-
inte de toate, pe criterii de ordin valoric, care nu îl izolează
într-un timp anume.
„Natural că poezia are o latură de eternitate a ei,

declara un avizat exeget al fenomenului eminescian,
48
E. Lovinescu, Mihai Eminescu, p. 67.
49
E. Lovinescu, Mihai Eminescu, p. 73.
346
tot așa cum are și o latură a stilului de epocă și a împre-

jurărilor de epocă. În aceste sensuri, se aseamănă și se
deosebește poezia de astăzi de poezia din vremea lui
Eminescu. Dar predomină latura de esență a poeziei,
care se transmite de la o epocă la alta, ca o permanență,
și care constituie însăși perenitatea poeziei. Putem
vorbi, deci, despre o asemănare, despre o identitate
chiar între epoca lui Eminescu și epoca noastră atunci
când este vorba de poezia adevărată”50.
În zilele noastre, când Eminescu a fost integral restituit,

circumstanță care oferă posibilitatea unei viziuni de ansam-
blu asupra operei lui, s-a văzut că actualitatea poetului este
cu mult mai complexă decât se credea, fiind una structu-
rală, deci de profunzime. Fără a se eluda vechile interpre-
tări, astăzi se acceptă că necunoscându-i pe Kierkegaard
(Tratatul disperării) și Georg Büchner (Wozzek), Eminescu a
creat „poate prima valoroasă piesă lirică a existențialismului”,
existențialism „difuzat abia în veacul nostru”51. Dar nu
numai atât. Mergând mai departe cu investigația sa, Edgar
Papu conchidea că un alt fapt care „îl prezintă pe Eminescu
într-o lumină actuală este cultivarea versului liber, anume nu
în forma incipientă inaugurată de unii simboliști, ca Gustave
Kahn, ci în cea avansată și radicală de astăzi”52. Același
remarca apoi că „o altă trăsătură de precursor se mai des-
prinde pronunțat la Eminescu din zona minus a grotescului
50
E. Papu, „Noi suntem adevărații contemporani...”, p. 3.
51
E. Papu, Lumini perene, p. 131.
52
347
M ihai E minescu
său”53. Pe aceeași linie, cineva releva că poetul poate fi înca-

drat „printre precursorii unui spirit în raport cu care poeții
de avangardă se voiau reprezentanții cei mai dinamici”54. O
asemenea opinie nu numai că nu mai surprinde pe nimeni,
dar pare subînțeleasă, dacă nu uităm desigur ce a reprezen-
tat Eminescu pentru cultura română din momentul afirmă-
rii sale.
Întreaga noastră literatură din ultimele trei decenii ale
secolului al XIX-lea, și apoi din secolul al XX-lea, s-a rapor-
tat la paradigma eminesciană. În acest caz, poetul s-a impus,
reclamat de imperative temporale și valorice, ca model total,
stare de fapt care i-a conferit și ipostaza de precursor, iar
mai târziu pe cea de etalon în funcție de care ne particula-
rizăm identitatea națională și devenirea istorică55. Simbol și
matrice a spiritualității românești moderne, „Eminescu, care
alimentase, prin ani, orgoliul tradiționaliștilor, poate servi,
cum s-a remarcat nu o dată, drept steag poeților celor mai
puțin dispuși să omagieze statuile”, întrucât, „rămânând unic
și de neconfundat, un astfel de poet și o astfel de poezie sunt
mereu în stare să-și reînnoiască ecourile de-a lungul infinitei
repetiții niciodată monotone, care constituie destinul mari-
lor opere”56.
Sondajele interpretative efectuate în ultimul timp au
evidențiat de fiecare dată noi elemente ale modernității și
ale perenității operei eminesciene. Între altele, a fost reliefat
și faptul că printr-un acut „titanism al depărtării, Eminescu
53
54
I. Pop, „Mișcarea românească de avangardă...”, p. 336.
55
M. Drăgan, Mihai Eminescu. Interpretări, vol. I, p. 6.
56
I. Pop, „Mișcarea românească de avangardă...”, p. 338.
348
aduce la cele mai neverosimile înălțimi o poezie inaugurată

odată cu profeții biblici și cu Hesiod”57. Pe de altă parte,
permanența creației poetului național este garantată de
„pendularea între mythos și logos, între metafora poetică și
rigoarea științifică”, considerată a fi „una dintre manifestările
de esență ale geniului creator”58.
Un alt aspect al creației eminesciene care a rămas și va
rămâne mereu actual este acela reprezentat de profetismul
scrisului său, profetism pe care și l-a asumat întotdeauna
ca pe un sacerdoțiu, transformându-l în militantism. Prin
întreaga activitate, Eminescu a repudiat acel spațiu inefa-
bil al izolării creatorului59, acea „sainte solitude” a lui Vigny,
care îi sugerase lui Villemain plăsmuirea ezotericului „tour
d’ivoire”. Nu a existat, în epocă, un alt scriitor care să se fi
angajat cu atâta obstinație, dublată de o înaltă și nobilă res-
ponsabilitate, în soluționarea problemelor fundamentale ale
vremii sale. Iar vremea pe care o avem în vedere, a fost aceea
a trasării fundamentelor României moderne. Tot ce s-a rea-
lizat apoi a fost clădit și în funcție de edificiul gândit și pre-
figurat de Eminescu. O minte genială ca aceea care a reușit
să imagineze o poezie în care „orice sunet rămâne enigma-
tic fără concursul conștiinței”60, nu se putea menține canto-
nată între orizonturile unui timp, indiferent cât de generos
și înnoitor s-ar fi arătat acela. Scrisul său ni-l înfățișează ca
57
58
Traian Dinorel Stănciulescu, „Viziune și previziune eminesciană”,
în: Contemporanul, 24, 9 iunie 1989, p. 6.
59
George Călinescu, Istoria literaturii române (Compendiu), București,
1963, p. 11.
60
Henri Zalis, „Fosforescența unei poetici geniale”, în: Suplimentul
literar-artistic al Scânteii tineretului, 22, 3 iunie 1989, p. 10.
349
M ihai E minescu
pe un vizionar care „are conștiința inițiativelor mesianice.

Măreția de a crede în ceva o unește cu respectul naturii,
grație căreia omul are veșnic un interlocutor”61.
Permanența semnificațiilor și a facturii operei emines-
ciene este mult mai profundă decât pare la prima vedere. De
aceea, universul poeziei sale, scrutat în timpuri și pe meri-
diane diferite, continuă nu numai să fascineze, ci să și sur-
prindă, să suscite noi și noi întrebări. Eminescu nu poate fi
definit printr-o formulă, oricât de cuprinzătoare ar fi aceasta.
Totodată, el nu poate fi subordonat unui curent anume, unei
școli sau epoci absolut delimitate. Toți cei care au scris des-
pre el au descoperit un nou Eminescu, deși toți îl recunosc
a fi mereu același, egal sieși, dar deasupra tuturor. Cu fie-
care generație, ne apropiem puțin de adevăratul Eminescu,
realizând în același timp cât de departe suntem de descope-
rirea lui integrală. Opera sa rămâne mereu același univers
deschis, iar „fiecare monografie eminesciană se sfârșește cu
începutul”62. Întru totul îndreptățit s-a subliniat că „există
o dimensiune a operei eminesciene a cărei fascinație și
putere de iradiere sporește în timp și posibilitățile noastre de
cuprindere par tot mai neputincioase de a sesiza esența”63. O
asemenea reflecție, formulată astăzi, ne amintește de acele
considerații avansate în momentul trecerii poetului în eter-
nitate, considerații potrivit cărora „el este veșnic în mijlocul
nostru” și va rămâne printre noi atât timp cât va exista limba
română, pe care a modelat-o în așa fel încât a putut:
61
H. Zalis, „Fosforescența unei poetici geniale”, p. 10.
62
P. Rezuș, Mihai Eminescu, p. 442.
63
Mircea Popa, „Eminescu azi”, în: Cronica, 26, 30 iunie 1989, p. 1.
350
„Eminescu cuprinde în versurile cele mai măiestrite

ideile cele mai înalte, pe cât timp vor exista codrii și teii,
favoriții poetului, cât timp vor exista doinele și baladele
românești [...] și cât timp va exista poezia lirică, pe care
a ridicat-o la cel mai mare grad de înălțime”64.
Așadar, permanența lui Eminescu este incumbată de

permanența limbii române, nu numai datorită faptului că
opera sa a fost înnobilată în veșmântul acestui idiom, ci și
pentru că el „este cel dintâi scriitor român care scrie către
toți românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot
recunoaște ca al lor”65. Această particularitate era reve-
lată în 1909, atunci când exegeza eminesciană se afla încă
la începuturile ei. Nu era, desigur, prima referire la limba
poeziilor lui Eminescu. În 1883, de pildă, încheindu-și suc-
cinta prefață care însoțea volumul de Poesii, Titu Maiorescu
observa că Eminescu „a fost înzestrat cu darul de a întrupa
adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe
de forme sub al cărei farmec limba română pare a primi o
nouă viață”66. Cu timpul, s-a ajuns să se recunoască faptul că
spiritul limbii române este acela în care a scris Eminescu, iar
„limbajul poetic eminescian situează definitiv poezia româ-
nească în contemporaneitatea poeziei moderne, europene”67.
Cu șase decenii mai înainte, Mihail Dragomirescu arătase că
„limba poetică a lui Eminescu este [...] un fel de unicum în
64
M. Carp, I. Saizu, „Moartea poetului reflectată...”, p. 1000.
65
N. Iorga, Eminescu, p. 101; Gheorghe Bulgăr, Eminescu. Coordonate
istorice și stilistice ale operei, Iași, 1980, p. 83.
66
T. Maiorescu, Opere, vol. II, București, 1984, p. 424.
67
Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iași, 1979, p. 458.
351
M ihai E minescu
literatura lumii”68. Actualitatea limbajului poetic eminescian

este o temă mereu abordată nu pentru că cineva s-ar îndoi
de veracitatea ei, ci pentru că vechilor demonstrații li se ală-
tură mereu noi argumente, care confirmă că el
„a pătruns înlăuntrul cuvântului, unde i-a surprins ca

nimeni altul toate tonurile posibile, cu întreaga bogăție
de sensuri, sub-sensuri și semnificații, pe care le-ar
putea scoate din adânc fiecare vibrație a sa”69.
Eminescu este o permanență definitorie a devenirii

românești, întrucât, așa cum s-a recunoscut nu o dată, el „dez-
văluie în viziunea integrală a operei sale expresia romanității”70.
Nici nu se putea altfel, deoarece el a fost „omul care a cunos-
cut mai bine ca oricine țara lui”71. Cunoașterea aceasta nu se
rezuma însă numai la o anumită epocă, ori la diferite aspecte
ale înaintării românești. Puțini dintre contemporanii săi erau
la fel de informați asupra realităților timpului lor, iar istoria
de odinioară nu ascundea pentru el, cum singur mărturisea,
vreun secret, întrucât: „Trecutul este în mine și eu sunt în
trecut, / Precum trăiește cerul în marea ce-l respiră”72. Nici
68
M. Dragomirescu, Mihai Eminescu, p. 152.
69
E. Papu, Lumini perene, p. 157; M. Drăgan, „Eminescu este
un model absolut în toate”, în: Cronica, 21, 26 mai 1989, p. 2; Luiza
Seche, „Azi, după 20 de ani, lucrarea nu a pierdut nimic din interes,
prospețime și utilitate...”, în: Suplimentul literar-artistic al Scânteii ti-
neretului, 26, 1 iulie 1989, p. 10.
70
Nicolae Orăviceanu, „Romanitatea eminesciană”, în: Familia, 5,
mai 1989, p. IV.
71
72
Ms. 2254, f. 40.
352
una dintre marile întrebări ale istoriei naționale, și nu numai

ale acesteia, nu i-a rămas străină. Ideea unirii românilor de
pretutindeni, independența tuturor provinciilor românești,
continuitatea românească pe pământul Daciei traiane, uni-
tatea etnică și lingvistică, apărarea drepturilor naționale, au
fost doar câteva dintre temele care s-au constituit în întrebări
permanente cu care s-a confruntat poetul73. Confruntarea
aceasta nu a fost însă numai una de principii, ci a reprezentat
o constantă a activității sale. Încă înainte de a publica Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie, credo-ul lui patriotic, Eminescu
a fost preocupat, până la obstinație, de propășirea neamului
său, propășire de care s-a simțit întotdeauna răspunzător.
Angajarea sa la soluționarea marilor probleme ale deve-
nirii naționale, a considerat-o ca pe o înaltă îndatorire civică,
întrucât, mărturisea el, :
„cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsu-

rilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau
73
Dimitrie Vatamaniuc, „Istoria națională în însemnările din manus-
crise și în proza politică”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp.
643-651; Al. Matei, „Trecutul românesc în publicistica eminesciană”, în:
Tribuna, 23, 1 iunie 1989, pp. 1-2; 23, 8 iunie 1989, p. 3; 24, 15 iunie 1989, p,
4; 26, 29 iunie 1989, p. 3; I. Saizu, „Vocația independenței”, în: Luceafărul,
17, 29 aprilie 1989, p. 6; 18, 6 mai 1989, p. 6; 20, 20 mai 1989, p. 3; Ștefan
Pascu, „Gândirea social-politică a lui Eminescu”, în: Tribuna, 24, 15 iu-
nie 1989, p. 3; Achim Mihu, „Conceptul eminescian despre societate”, în:
Tribuna, 24, 15 iunie 1989, pp. 1-2; Grid Modorcea, „Eminescu și Ideea
Unității”, în: Contemporanul, 49, 2 decembrie 1988, pp. 8-10; I. Saizu,
Gh. Buzatu, „Rostul românilor în istoria universală”, în Eminescu: Sens,
timp și devenire istorică, pp. 683-700; Pompiliu Teodor, „Scena politică
austro-ungară și românii. Opinii eminesciene”, în Eminescu: Sens, timp și
devenire istorică, pp. 701-714; Dan Gh. Teodor, „Eminescu și etnogene-
za românească”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 807-821.
353
M ihai E minescu
deja în ele intenția unei zidiri monumentale care este

menită de a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor
munca generațiilor trecute, care pun fundamentul,
conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fie-
care secol din viața unui popor complet de cugetări,
care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă
este cuprinsă ideea stejarului întreg”74.
Judecându-și, în funcție de aceste principii, rosturile

sale cetățenești, Eminescu s-a implicat fără rezerve în trasa-
rea fundamentelor viitorului națiunii sale, adică a prezentu-
lui nostru și a acelora care ne vor urma. Cineva care a stăruit
îndelung asupra vieții și a operei poetului, sesiza că el a fost
„un gânditor aplecat peste toate tainele neamului său,

atent la toate zvonurile trecutului, solicitat de toate
semnele viitorului. Ideologia lui patriotică, așa de
impropriu denumită «ziaristică», se vădește cu fiecare
zi una dintre pietrele de boltă ale așezărilor românești,
de azi și de mâine. Nici una dintre problemele politice,
sociale și economice, care dirijează un popor, nu i-a
fost absentă, și nimeni nu a adus în judecarea lor o vizi-
une mai adâncă, mai profetică, mai actuală”75.
Nici nu se putea altfel, atât timp cât „puțini oameni, sem-

nala Iorga în 1892, au iubit vreodată mai sincer, mai adânc
și mai dezinteresat România politică și România națională,
74
istorică, p. 10.
75
Perpessicius, „Actualitatea lui Eminescu”, p. 518.
354
decât Mihai Eminescu”76. Patriotismul său nu a fost niciodată

conjunctural, ci unul exemplar, care cuprindea în sine toate
aspirațiile și gândurile frumoase ale neamului său. După ce
în iulie 1880, scria că, „fără cultul trecutului nu este iubire
de țară”, în primăvara anului următor relua vechea reflecție,
care nu era deci una întâmplătoare, întrebându-se, nu fără
neliniște: „oare nu am uitat cumva că iubirea de patrie nu este
iubirea brazdei, a țarinei, ci a trecutului?”77. Scrutând perma-
nent trecutul, în care căuta remediile unui prezent îngrijoră-
tor, marele patriot se arăta mândru de a fi român, căci, dincolo
de vicisitudinile secolelor și de nedreptățile istoriei, „această
țară mică și știrbită este țara noastră, este țara românească,
este patria iubită a oricărui suflet românesc”78. Discutând pro-
pensiunea eminesciană către trecut, se cuvine să precizăm că
în cazul său cultivarea trecutului se voia o osteneală de a-l
actualiza, nu de a-l diviniza, deoarece orice efort de îndrep-
tare se cere a fi descifrat și în funcție de realizările anterioare79.
Fascinat de trecut, deci de istorie, Eminescu a încercat
să le demonstreze contemporanilor lui că „istoria este voință
și nu teorie”, întrucât altfel cei interesați ar fi învățat ceva
din istorie, pe care o știau și atât80. Așadar, valoarea istoriei
nu rezidă în înregistrarea pasivă a unor fapte și fenomene
76
77
78
istorică, p. 200.
79
Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice..., p. 115.
80
istorică, p. 530; Gabriel Țepelea, „O dominantă a publicisticii emi-
nesciene: istoria națională”, în: Luceafărul, 49, 3 decembrie 1988, p. 7.
355
M ihai E minescu
trecute, ci mai ales în tâlcuirea lor în vederea sugerării

îndreptărilor pe care le reclamă, deopotrivă, prezentul și vii-
torul81, căci „Una-i lume-nchipuirii cu-a ei mândre flori de
aur, / Alta unde cerci viața s-o-ntocmești precum un faur”
(Memento mori).
Explorarea trecutului, în accepțiunea poetului, însemna
cunoaștere, pentru că numai astfel putea fi înțeles prezen-
tul și întrevăzut viitorul, ale căror edificii poartă amprenta
istoriei dintotdeauna. Din această perspectivă, scrisul emi-
nescian ni se înfățișează într-o exemplaritate imanentă82.
Timpul nu numai că nu i-a estompat modernitatea, ci, dim-
potrivă, i-a potențat-o. În anii din urmă, lui Eminescu i-au
fost tot mai clar conturate preocupările circumscrise isto-
riei, evidențiindu-se, de fiecare dată, preocuparea lui de a
sonda soarta umanității și a individului, dar mai ales destinul
neamului său, destin care îl entuziasma atunci când scria:
„de când este suflet de român pe fața pământului, românul

a fost mândru de a fi român [...]. Sămânța din care a răsărit
acest popor este nobilă, și poporul nu va pieri decât atunci
când românii vor uita noblețea seminției lor”83.
81
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, cultură și creație, București,
1576, p. 14; Al. Zub, „Viziune și desfășurare istorică la Mihai Eminescu”,
în: Revista de istorie, 6/1980, pp. 1099-1117; Damian Hurezeanu,
„Mihai Eminescu, un pasionat al istoriei”, în: Revista de istorie, 1/1982,
pp. 115-136; 2/1982, pp. 313-338; M. Drăgan, „Conștiință națională
și cultură la Eminescu”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp.
735-746; Șt. Lemny, „Mic curs de istorie națională în viziune eminesci-
ană”, în Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, pp. 715-734; I. Saizu,
„Eminescu despre istorie și istorici”, în: Cronica, 22, 2 iunie 1989, p. 2.
82
T.D. Stănciulescu, „Viziune și previziune eminesciană”, p. 6.
83
Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice..., p. 115.
356
În fiecare pagină semnată de el și care avea tangență cu

istoria, Eminescu ne apare ca un sfetnic al neamului său, pen-
tru care istoria este, în același timp, prima carte de învățătură
și primul îndemn la faptă84. Actualitatea lui o recunoaștem
deci și de această dată, deoarece el „a izbutit, într-un uriaș
efort de convergență, sinteza unui moment istoric, al său,
unic și nerepetabil, cu o întreagă devenire, cu un întreg pro-
ces istoric, al poporului român”85.
Permanența lui Eminescu este atât de manifestă și pildu-
itoare, încât a o releva nu este o dificultate. Dar nu este nici
ușor să fixezi coordonatele contemporaneității eminescianis-
mului, evitând formulele stereotipe la care s-a apelat într-un
anumit interval istoric. Durabilitatea ideilor sale, nealterată
de trecerea anilor, nu numai că o realizăm ca pe ceva firesc,
dar ea ni se impune ca o consecutivitate stringentă. Explicația
acestei stări de fapt o descoperim în aceea că poetul și-a
depășit timpul, „printr-un deosebit tip de vizualitate activă,
cum remarca Edgar Papu, care îl face uneori să primească
intuițiile lucrurilor parcă prin ochiul veacului nostru”86.
Concomitent, „în gândirea lui Eminescu nu este premisă
care să nu fie totodată concluzie, și nu este concluzie care să nu
fie premisa următoare”87, în genialitatea lui, unanim recunos-
cută ca expresie desăvârșită a întrupării specificului național,
poetul a reușit să confere „ideilor utilizate anterior de alții
84
Al. Zub, Sensul duratei la Eminescu, p. 29; Livius Ciocârlie,
„Despre Eminescu”, în: Orizont, 21, 26 mai 1989, p. 6.
85
Z. Dumitrescu-Bușulenga, Itinerarii prin cultură, București,
1982, p. 57.
86
87
357
M ihai E minescu
un centru polarizant nou”88. Reluând, pe un alt plan, aceeași

reflecție, cineva atrăgea atenția asupra faptului că „a existat în
spiritul eminescian o extraordinară putere de a «contamina»
tot ceea ce gândul atingea, un uluitor mod de «transmutare»
alchimică pe care l-am putea numi eminescianizarea lumii”89.
Această eminescianizare nu trebuie privită ca o încremenire
temporală a unui teritoriu abandonat sau depășit istoricește.
În cazul său, etalonul duratei a fost și a rămas
„timpul poetic, pe care arta și mai cu seamă poezia și

muzica îl plăsmuiesc, un prezent ale cărui calități sunt
de asemenea natură încât poate înlocui timpul comun,
fizic și sufletesc, și posedă, în același timp, virtuți de
permanență, devenind un prezent imuabil”90.
Existența aceluia, care alături de puțini alții în lume,

s-a numărat printre „oamenii predestinați care rezumă
o literatură”91, a rămas pentru noi, peste timp, „un mit al
genezei”92, dar și „mitul scriitorului național al cărui geniu,
ca expresie sublimată a geniului nației, se află deopotrivă
în istorie și împotriva ei și apăsat de tragismul vieții”93.
88
Constantin Ciopraga, „Eminescu și literatura engleză”, în: Ateneu,
11, noiembrie 1983, p. 18.
89
Theodor Codreanu, „Organicitatea operei”, în: Luceafărul, 46, 12
noiembrie 1988, p. 10.
90
George Popa, Prezentul etern eminescian, Iași, 1989, p. 10; M. Drăgan,
„Eminescu este un model...”, p. 2.
91
92
A.E. Baconsky, „Eminescu în poezia universală”, în: Contemporanul,
24, 12 iunie 1964, p. 8.
93
M. Drăgan, „Conștiință națională și cultură...”, p. 746.
358
Eminescu este, așa cum a observat Constantin Ciopraga, o

„personalitate sinteză, spre el se întorc toate privirile, așa
cum pe vitraliul en rosace, de pe fațada unei catedrale, toate
petalele rozei simbolice converg spre centru”94. În același
timp, opera lui este „actul de identitate universală al neamu-
lui nostru”95, iar el, în totul, s-a impus ca o prezență ideală,
ca unul dintre „acele spirite devenite stele polare și tovarăși
de drum ai umanității”96.
Spiritualitatea românească este de neconceput fără
prometeica personalitate a lui Mihai Eminescu. În 1928,
Mihail Dragomirescu declara, și nu era primul, că prin
Eminescu „ajungem la o culme”, că el însuși „este manifesta-
rea directă cea mai înaltă a sufletului poporan românesc”97.
Opt ani mai târziu, Perpessicius arăta că poetul național
este acela „al cărui duh călăuzește și va călăuzi de-a pururi
spiritualitatea românească”98. Mihai Drăgan, la rândul său,
scria, nu demult, că „omul acestui spațiu geografic și sufle-
tesc dobândește astfel, prin creația eminesciană, rostul lui
spiritual deplin, acela de creator, situându-se deopotrivă,
prin faptele culturii, în orizontul istoriei lui și în lumea
universalității”99. Încă o dată, Eminescu ni se înfățișează
ca o permanență ineluctabilă, pe care o descoperim în tot
ceea ce ne particularizează ființa națională, afirmându-ne
94
C. Ciopraga, „Eminescu și literatura engleză”, p. 143.
95
V. Streinu, Eminescu, p. 73;
96
M. Drăgan, „Eminescu este un model...”, p. 4.
97
M. Dragomirescu, Mihai Eminescu, p. 280.
98
Perpessicius, „Actualitatea lui Eminescu”, p. 517; Gh. Bulgăr,
Eminescu. Coordonate istorice..., p. 157.
99
M. Drăgan, „Eminescu este un model...”, p. 2; C. Ciopraga,
„Eminescu și literatura engleză”, p. 152.
359
M ihai E minescu
ca români și implicit ca martori și arhitecți ai unui timp și

ai unui spațiu planetar. Prin Eminescu, model și dimensi-
une a eternității spiritualității românești, fiecare dintre noi
încercăm sentimentul veșniciei, uitând sau sfidând timpul
de pe baricada acelora care înfruntă istoria. Suzeranitatea
lui Eminescu, înțeleasă nu ca o servitute ci ca un sacerdoțiu,
este atât de prezentă în fiecare clipă a existenței noastre,
trecătoare și eterne în același timp, încât despărțirea de
poet a fost și a rămas imposibilă”100.
Permanența lui Eminescu, temporală sau valorică, este
așadar un dat al devenirii românești. Gândurile lui, gânduri
care seamănă cu „egiptenele piramide” (Cu gândiri și cu
imagini), eterne și tainice, au prefigurat fundamentul isto-
riei românești și de aceea gândurile și faptele noastre se cer a
fi pe măsura etalonului stabilit de el. „El singur priveghează
încă, releva Vladimir Streinu, istoria culturii române ca o
clopotniță pusă la începuturi, cum priveghează, de aseme-
nea, Dante, Shakespeare și Goethe, tot de la începuturi, isto-
ria unei culturi naționale”101. Eminescu este ofranda adusă
de neamul lui la zidirea acelei cetăți care, asemeni poetului
însuși, va rămâne în permanență un spațiu inițiatic, dincolo
de infinitatea timpului și de zările nesfârșire ale univer-
sului102. El va dăinui acolo, în empireu, drept „clopotul de
aramă” (Se bate miezul nopții) ce ne va vesti fiecare înce-
put de zi, chezășia propriei năzuințe, pe care o visa ca pe o
piramidă.
100
Mihai Ungureanu, „Despărțire imposibilă”, în: Contemporanul,
25, 16 iunie 1989, p. 10.
101
102
D. Murărașu, Mihai Eminescu. Viața și opera, București, 1983, p. 420.
360
„Ivit din nemargini și reîntors în haos, sub întruchipa-

rea fulgerului neîntrerupt rătăcitor, Eminescu a zămis-
lit un spațiu în măsură să-i cuprindă nu doar pribegia
prin efemer, ci și statornicia în eternitate”103.
Însemnele perenității lui pot fi descifrate în fiecare clipă

a definirii românești, pe care, veghind-o și îndrumând-o în
permanență, a modelat-o după sine, stabilindu-i o traiectorie
ce pleacă din prezentul uman, pământesc și trecător, pentru a
ajunge în eternul sublim și neîntinat. Din înălțimile lui tainice,
geniul eminescian, exemplar și modelator, înnobilează simțirea
românească cu ecoul său veșnic, individualizându-o, dar și
armonizându-o cu universalitatea. Permanența lui Eminescu
sau nevoia de Eminescu, acela „pururi tânăr” și român, repre-
zintă nu doar dimensiunea, ci și esența românismului, el fiind:
„farul prim al permanenței și duratei noastre în cul-

tură, pilda prin excelență a angajării totale a unui poet
în destinul poporului, în tradițiile, suferințele, luptele și
izbânzile acestuia, în direcțiile devenirii sale istorice”104.
Pe orice meridian al globului, verbul eminescian, unic

și veșnic, poartă cu sine gândurile și faptele unui neam, afir-
mându-ne istoria, cu strălucirea ei aurorală, și sincronizând-o
cu ritmul înaintării universale. Permanență definitorie a
devenirii istorice românești, Eminescu este deopotrivă o
permanență a devenirii umanității.
103
Alexandru Melian, Eminescu, univers deschis, București, 1987, p. 231.
104
361
M ihai E minescu
și hramul jubiliar
al M ănăstirii P utna 1
Paul Leu
O
dată cu oficierea solemnă a actului de
la 2 iulie 1504, s-a îndătinat în inima și
conștiința urmașilor Sf. Ștefan cel Mare, ca
an de an, prin arșița și gerurile istoriei, să
vină în pelerinaj la Mănăstirea Putna pentru a se închina
și a cinsti pe acela care s-a identificat cu vrerea poporului
român dintotdeauna.
1
3, pp. 75-99.
363
M ihai E minescu
În momentele de cumpănă ale existenței locuitorilor

din spațiul carpato-danubiano-pontic, gândurile tuturor
au alergat către acel simbol al unității, continuității și nea-
târnării românești, care se odihnește în prima sa ctitorie,
situată între obcinile împădurite ale Țării de Sus. Conștiința
colectivă s-a manifestat, de-a lungul secolelor, prin crearea
a numeroase legende și tradiții care au în centrul lor per-
sonalitatea și faptele lui Ștefan Vodă. Umbra acestuia, erou
național, așa cum și-a închipuit-o marele anonim, o aflăm
ilustrată masiv, începând cu Ion Neculce, în O samă de
cuvinte, și continuând cu alte file de istorie nescrisă, imagi-
nate de popor, pe care, parțial, S.F. Marian2, Tudor Pamfile,
Gh.T. Kirileanu și Teodor Bogdan le-au consemnat, cu hăr-
nicie de albină, în culegerile lor.
Mihai Eminescu, în articolul „Răpirea Bucovinei”, apă-
rut în Curierul de Iași, la 30 septembrie 1877, a consem-
nat, printre altele, și una dintre legendele care circulau pe
această temă. El povestește că, în noaptea de 12 octom-
brie 1777 (data decapitării domnitorului Grigorie al III-lea
Ghica de către turci, pentru că s-a opus anexării nordului
Moldovei la Imperiul Austriac), chipul Sf. Ștefan cel Mare
de la Mănăstirea Putna s-ar fi întristat, iar la miezul nopții,
Buga, clopotul cel mare al mănăstirii,
„a început să sune de la sine, întâi încet, apoi mai tare și

mai tare. Călugării, treziți din somn, se uitară în ograda
mănăstirii [...]. Biserica se lumină de la sine înăuntru
2
Simion Florea Marian, Legende istorice din Bucovina, Paul Leu
(ed.), Iași, 1981.
364
de o lumină stranie și nemaivăzută. Călugării coborâră

într-un șir treptele chiliilor, unul deschise ușa bise-
ricii [...] în această clipă clopotul a tăcut și în biserică
era întuneric des. Candela de pe mormântul lui Vodă
se stinsese, deși avusese untdelemn îndestul. A doua
zi Voievodul Moldovei era atât de mohorât și de stins,
încât pentru păstrarea memoriei lui, un călugăr, care
nu știa a zugrăvi, a făcut copia care există astăzi”3.
De mai bine de o jumătate de mileniu, în momentele lor

de deznădejde, speranță sau bucurie împlinită, românii, de
pe întreg cuprinsul vechii Dacii, au alergat cu sufletul des-
chis la Mănăstirea Putna. Ideea sărbătoririi de către întreaga
suflare românească a apărătorului perenității poporului
nostru a fost emisă la Putna, în 1856, cu ocazia deshumării
rămășițelor pământești ale Sf. Ștefan cel Mare și ale familiei
sale, iar cel dintâi care a adus-o la cunoștința românilor de
pretutindeni (prin intermediul publicațiilor: Calendarul pen-
tru români pe anul 1857, Albina, Sfinte oseminte de la Putna)
a fost preotul patriot Iraclie Porumbescu4. În reportajul său
Mănăstirea Putna, 12 noiembrie 1856, scriitorul pașoptist,
care avea să fie numit egumen al mănăstirii cu puțin timp
înainte de a muri (13 februarie 1896), asistând la deshuma-
rea osemintelor și făcându-se exponentul comisiei de cerce-
tare a relicvelor străbune, propune ca înhumarea lor să aibă
loc în luna mai sau la 2 iulie 1857, în fața reprezentanților
români din Bucovina și din celelalte țări românești.
3
Mihai Eminescu, „Răpirea Bucovinei”, în: Curierul de Iași, 106/1877.
4
A. Vasiliu, „Iraclie Porumbescu, inițiator al serbării de la Putna”,
în: Bucovina literară, III (1943), 46; D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și
lumea prin care a trecut, București, 1968, p. 103.
365
M ihai E minescu
În acest sens, printre multe altele, Iraclie Porumbescu

pune în dezbaterea publicului și următoarele probleme:
„Să se proiecteze pentru reconsacrarea și reașezarea relic-

velor Sf. Ștefan cel Mare și ale familiei lui, în locul unde
se va ordona de înaltele instanțe, o celebrare solemnă! Să
se cheme la aceea întregul cler al Bucovinei! Să se invite și
alte notabilități ale nației române din Bucovina și din cele-
lalte țări românești! Și în ce mod să se urmeze invitarea
acestora: circulare oficiale, în Principate, prin consulate
sau prin jurnale publice, și care să fie acele notabilități?”5.
Ideile celebrării solemne și a convocării reprezentanților

națiunii române din Bucovina și din celelalte țări românești,
pentru a sărbători pe cel care a ridicat însângerata spadă a lup-
tei pentru dreptate, neatârnare și libertate căzută din mâna lui
Decebal, au continuat să plutească în atmosfera socio-poli-
tică a timpului fără a se înfăptui. Abia după treisprezece ani,
ea a reapărut public la Viena, în ambianța unor discuții care
au avut loc la Societatea literar-socială România. În ședința
din 4 decembrie 1869, după dizertația lui C. Aronovici, inti-
tulată Despre geniul lui Ștefan cel Mare, s-a făcut propunerea
organizării unei serbări naționale la Putna.
Printre adepții fervenți ai înfăptuirii actului istoric, care a
avut loc la hramul Mănăstirii Putna, în august 1871, s-a numă-
rat și Mihai Eminescu. Când a ajuns la Viena, în toamna anu-
lui 1869, a găsit tinerimea română grupată în două asociații,
5
Iraclie Porumbescu, „Mănăstirea Putna, 12 noiembrie 1856”, în:
Calendar pentru români pe anul 1857, XIV (1857), p. 83.
366
care nu se înțelegeau în privința unor probleme de formă.

Eminescu s-a înscris în ambele societăți pentru a milita,
din interior, în vederea realizării unei uniri necondiționate.
Pentru a-i convinge, tânărul „auditoriu la filozofie”6 a recurs,
cu înțelepciunea senectuții, la următoarea pildă:
„Domnilor! Un comerciant are un capital de 1.000.000.

Firma sa este Z! Capitalul său nu ar fi același, dacă el s-ar
numi Y sau Z! Noi suntem o societate cu un capital de
principii și de inteligențe, firma noastră este România.
Presupunem că firma noastră ar fi de exemplu românis-
mul, fondul nostru, ființa noastră morală nu ar fi aceeași?
Comerciantul de sub firma X presupunem că bancro-
tează, oare caracterul firmei lui, cu toate că numele lui a
rămas același, nu se schimbă? Dovadă dar că numele nu
este lucrul, ființa însăși, cum haina pe care o poartă un
om nu-i omul însăși, cum zdreanța unui nume obscur
poate acoperi un geniu, cum purpura unui nume regal
poate învesti pe un idiot. Cine conspiră contra legii fun-
damentale a României, acela este mai conspirator decât
cel care conspiră contra numelui, a hainei, pentru că
acea haină este strâmtă și noi vrem să-i croim tot aces-
tei societăți o haină largă, în care să încapă toată lumea
românească din Viena”7.
Nereușind de la prima încercare să realizeze unitatea

necondiționată a tuturor studenților români din capitala
6
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 85
7
Biblioteca Academiei Române, „Fondul Eminescu”, 2257, f. 67.
367
M ihai E minescu
imperială, Eminescu a susținut unitatea în cuget și simțiri

și pe alte căi, așa încât abia la sfârșitul anului 1870 se ajunge
la hotărârea definitivă de unificare, iar în primăvara lui
1870, cele două asociații s-au contopit în România jună, sub
deviza: „Uniți-vă în cuget, uniți-vă în simțiri”.
Ideea comemorării a patru sute de ani de la ctitorirea
lăcașului de veci al marelui voievod moldav a avut un pro-
fund ecou în rândurile tinerilor care studiau la Viena, dar
și în alte părți. La sfârșitul anului 1869, cele două asociații
vieneze au ales un comitet provizoriu și au lansat un pro-
iect de program pentru serbarea națională la mormân-
tul Sf. Ștefan cel Mare, iar la 15/27 august 1870, un apel
către „frații comilitoni” de la universitățile și academiile
din București, Paris, Iași, Viena, Torino, Berlin, Pesta, Pisa
și altele, prin care sunt chemați tinerii să se adune „din
toate unghiurile spre a ne cunoaște unii pe alții, a ne uni
în cuget și simțiri, a ne înțelege despre interesele noastre
comune, pentru care suntem și existăm, pentru progres și
pentru cultivarea națională”. La Proiectul de program, Mihai
Eminescu a mai adăugat un paragraf nou prin care cerea ca
după desfășurarea serbării să se întrunească un congres al
tuturor tinerilor:
„A doua zi, [...] se va improviza afară din mănăstire un

congres al studenților români academici de pretutin-
denea; programul congresului îl va avea să-l statorni-
cească comitetul aranjator al serbării”8.
8
A.A. Mureșianu, Eminescu, Aurel Mureșianu și serbarea de la
Putna, Cernăuți, 1935, p. 24.
368
Cele două documente, publicate în revista Traian, con-

dusă de B.P. Hasdeu, și reluate de alte gazete românești, au
avut un efect mobilizator deosebit. Tinerii din principalele
centre universitare au alcătuit comitete locale de acțiune, au
lansat liste de subscripții pentru strângerea fondurilor nece-
sare acțiunilor care se vor întreprinde. Studenții români de
la Paris vedeau în inițiativa vienezilor un act care urmează
să șteargă granițele arbitrare pe care vrăjmășiile istoriei le
ridicase în acel moment.
„Nivelarea Carpaților politici, Carpaților ce despotis-

mul a voit să îi pietrifice pentru eternitate între părțile
aceluiași tot; formarea unui lanț indisolubil între toate
țările române: iată scopul suprem către care trebuie să
jurăm că vom tinde”9.
Necesitățile organizatorice și imperativele economice,

sociale și politice au determinat asociațiile de tineret ca, în
primăvara lui 1870, să aleagă un Comitet central de pregătire
a serbării de la Mănăstirea Putna, care să continue acțiunile
inițiate de Comitetul provizoriu și să înlăture numeroasele
piedici care se ridicau în cale. Sub influența ideilor poli-
tice ale lui Eminescu, noul apel adresat tinerilor de la toate
universitățile și academiile române și străine, se încheie cu
următorul îndemn: „Să demonstrăm lumii că geniul popo-
rului nostru viază, să-i arătăm că națiunea noastră înțelege
misiunea sa”. Conținutul articolelor și al mesajelor, agitația
provocată de febra pregătirii serbării de la Mănăstirea Putna,
9
În: Traian, II (1870), 12, 15 februarie.
369
M ihai E minescu
a alertat pe guvernatorul ducatului Bucovina. Într-un raport

către Ministerul de Interne vienez, el scria că studenții români
vor să folosească sărbătoarea religioasă de la 27 august ca
„să demonstreze legăturile românilor din Bucovina cu cei
din Principatele dunărene și din Transilvania și, în urmă, să
aranjeze, pe această cale, o serbare națională”10. Că acesta
era scopul nemijlocit al serbării de la Mănăstirea Putna, o
explicita și Mihai Eminescu în Convorbiri literare, din sep-
tembrie 1870, unde scria:
„exteriorul acestei festivități are să fie de un caracter isto-

ric și religios; interiorul ei, dacă junimea va fi dispusă
pentru aceasta, are să cuprindă germenii unei dezvoltări
organice, pe care spiritele bune o voiesc din toată inima”11.
Consistoriul mitropolitan din Cernăuți ignora delibe-

rat scopurile politice, iar egumenul mănăstirii le încuraja cu
multă diplomație, pentru a nu irita autoritățile imperiale și
pe mitropolitul E. Hacman.
Deoarece izbucnise războiul franco-german, cu urmări
grave asupra Franței, și atenția opiniei publice era atrasă
de această situație internațională complexă, banca la care
Comitetul central depusese vreo 5.000 coroane a dat fali-
ment. În acest context, autoritățile Imperiului Austro-
Ungar au înăsprit politica față de naționalitățile negermane
și nemaghiare, manifestația patriotică nemaiavând loc la
Putna în august 1870.
10
T. Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, Cernăuți, 1932, p. 13.
11
În: Convorbiri literare, IV (1870), 14, 15 septembrie.
370
După acest eșec temporar, Mihai Eminescu și Ioan

Slavici, pentru a asigura înfăptuirea țelurilor propuse și a
unității de acțiune, intervin energic în adunările studențești
și în presă. Deși Comitetul coordonator era convins că ser-
barea nu va mai avea loc, în „Instrucțiunea” de funcționare
a Comitetului central al serbării, întocmită în mod judicios
de Slavici, se prevedea, printre altele, că serbarea „are să se
țină tot la Putna, de este cu putință, în 27 august 1871”12.
Venind în întâmpinarea acestei idei, Eminescu, la aduna-
rea din 25 mai 1871 a României june, cere cu însuflețire:
„Azi este momentul să facem un pas rezolut, să realizăm
dorința noastră comună! Pierdem un an din viața noastră
comună, dacă mai amânăm serbarea pentru anul viitor”13,
iar Slavici, cu aceeași ocazie, vorbind despre luptele eroice
ale înaintașilor Traian, Decebal, Ștefan și Mihai, le spune
celor de față că stăpânirea austriacă nu îi va împiedica să
organizeze serbarea proiectată, iar dacă vor încerca, „avem
să mergem la Putna cu desagii în spinare, cum s-au dus moții
în ziua de 3/15 mai 1848, la adunarea de la Blaj”14.
Poliția vieneză, sesizată de agitația făcută de Eminescu și
Slavici, îi cheamă pentru a da socoteală despre corespondența
pe care o purtau cu „întreaga Europă”. Deoarece Eminescu
era plecat în „țară” pentru a conduce campania „de presă”,
la chestură s-a prezentat numai Ioan Slavici. În urma
discuțiilor avute, după câteva zile, i se aduce la cunoștință că
guvernul austriac nu se va amesteca, însă totul va depinde de
autoritățile locale ale ducatului Bucovina, căruia îi ordonă să
12
În: Federațiunea, IV (1871), 57, 26 mai/7 iunie.
13
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 110.
14
Ioan Slavici, Amintiri, George Sanda (ed.), București, 1967, p. 49.
371
M ihai E minescu
le supravegheze toate mișcările. În iulie 1871, Comitetul cen-

tral de organizare, format din Ioan Slavici, președinte, Mihai
Eminescu, secretar, V. Morariu, secretar, și Pamfile Dan,
casier, s-a deplasat la Cernăuți pentru a pregăti desfășurarea
serbării, însă:
„fruntașii bucovineni se declarară împotriva ținerii

serbării și a făcut studenților, spre marea surprindere
a acestora, o primire lipsită de entuziasm. O atitudine
diferită are Silvestru Andreievici-Morariu, al cărui fiu,
Vasile Morariu, făcea parte din comitet. Comitetul
decide, la sfatul lui Silvestru Andreievici-Morariu, să
nu ceară permisiunea autorităților austriece pentru
serbare, ci să le pună în fața unui fapt împlinit”15.
Tot acum, Eminescu și Pamfile Dan publică în paginile

ziarului Românul, de la București, din 15 august, o scrisoare
deschisă către D. Brăteanu, făcând referiri la atitudinea orga-
nizatorilor față de evenimentul trăit.
„Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă

acea însemnătate istorică, pe care i-o doriți dumnea-
voastră, dacă ar trebui să însemne piatra de hotar, ce
desparte, pe plan istoric, un trecut nefericit de un viitor
frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aran-
jatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul aces-
tei idei nu ni se cuvine nouă. Dacă o generație poate
avea un merit, este acela de a fi aginite ale istoriei, de a
15
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., pp. 112-113.
372
purta sarcinile cu necesitate de la locul pe care îl ocupă

înlănțuirea timpilor”16.
În drum spre Putna, pentru a-și asigura sprijinul

populației, Slavici și cu Dan au vizitat mai multe localități
din Țara de Sus.
„Ne-am oprit pretutindeni unde speram să ne găsim

agenți, scria Slavici în Amintiri. Toți se bucurau că serba-
rea se va face și, mai ales la Șiret, unde Teodor Ștefanelli
făcuse o vie propagandă, am ținut chiar o mică întrunire”17.
Nu știm dacă tinerii organizatori, în călătoria lor

„cu mare înconjor”, vor fi trecut și prin parohia lui Iraclie
Porumbescu, dar am aflat că fostul participant activ la
Revoluția din 1848 nu a rămas indiferent la noile forme de
manifestare ale vechilor sale idei și sentimente, deoarece el
credea, la patruzeci și opt de ani, că unde este inima tineri-
mii, acolo sunt și ideile viitorului.
Un contemporan, bun cunoscător al istoriei Țării de
Sus, nu demult, remarca locul principalilor organizatori:
„Contribuția lui Eminescu și Slavici la pregătirea și

desfășurarea serbării a fost dintre cele mai importante,
și intervenția lor în momentele de impas a fost salva-
toare. Eminescu își aduce contribuția și pe tărâm teore-
tic; Slavici mai ales pe tărâm organizatoric”18.
16
În: Românul, XV (1871), 15 august.
17
18
373
M ihai E minescu
Ajuns la capătul călătoriei sale, Slavici găsește, la

Mănăstirea Putna, pregătirile pentru serbare în toi.
Egumenul Arcadie Ciupercovici, unul dintre cei mai
entuziaști susținători, dă studenților un sprijin nelimitat.
Erau mobilizați, printre alții, elevii din Cernăuți și Suceava,
între care se număra și Ciprian Porumbescu, însoțit de un
grup de colegi de la Gimnaziul greco-oriental din fosta
Cetate de Scaun a Moldovei. Ei au lucrat, alături de dulgherii
și zidarii plătiți cu ziua, la ridicarea porticului festiv, a arcu-
lui de triumf, la zidirea cuptoarelor și a vetrelor, la împleti-
rea ghirlandelor, la confecționarea lampioanelor, la turnarea
seului topit în ulcele, și a rășinei în știubeie, la căratul provi-
ziilor, la adunatul celor necesare festinului care urma să aibă
loc. Amintindu-și de toate acestea, Slavici exclama:
„Zece vieți de-aș trăi, tot n-aș uita niciodată zelul neo-
bosit, îndelunga răbdare și spiritul de disciplină al aces-
tor muncitori care adeseori se mulțumeau cu mămă-
liga goală, căci pâinea eram nevoiți s-o cumpărăm de
la Rădăuți și adeseori ne lipseau banii. Pe când unii
purtau socotelile ori scriau în biroul comitetului, alții
făceau muncă de salahor, iar alții cutreierau satele ca
să angajeze căruțe pentru ziua de 14 (26 august), ori
să adune celnițe, cearșafuri și perne pentru așternuturi,
farfurii, tacâmuri, fețe de masă pentru banchetul festiv.
Până în ziua de astăzi mi-a rămas inexplicabilă încre-
derea cu care românii din Bucovina ne-au încredințat
avutul lor”19.
19
374
La munca de organizare, pregătire și primire a oaspeților

veniți la importantul eveniment național, au participat cu
entuziasm și dăruire tineri din celelalte provincii românești.
Rememorând zilele fierbinți ale lui august 1871, Slavici scria:
„Eminescu, venit cu vreo opt zile înainte de serbare, a luat și

el parte la mulțumirile noastre. Tot acum a sosit și delegația
colegilor noștri din București: G.Dem. Teodorescu, Ioan
Brăteanu și Grigore Teodorescu, toți trei băieți inimoși,
plini de focul sacru al tinereții. Neprețuit ne-a fost însă
ajutorul pe care ni-l dădea I. Brătescu, care știa să con-
ducă lucrările și să pună mâna când era nevoie! Mai ales în
seara de 14 (26 august), când publicul a dat năvală asupra
mănăstirii, cel mai activ dintre membrii comitetului de
primire era el. Răposatul G.Dem. Teodorescu, pe atunci
un tânăr foarte simpatic, vioi și zelos, alerga iute ca piperul
de ici până colo, observa cu ochi ageri toate neajunsurile,
nu trecea cu vederea nici un amănunt și astfel se făcuse în
curând indispensabil. Tocmai de aceea ne supăram pe el,
căci ne pomeneam că a dispărut și stă ascuns în vreun colț
retras ca să-și scrie dările de seamă pentru Românul. Abia
azi am ajuns să-i dau dreptate, căci fără dările de seamă
făcute de dânsul, multe dintre cele petrecute atunci ar fi
fost date uitării, și avea Gr. Tocilescu dreptate când zicea
că abia peste o sută de ani va putea să ne spună dacă au sau
nu vreo valoare steagurile noastre. Ieșenii au sosit mai târ-
ziu, dar la timp și mai numeroși. N-au luat parte la lucră-
rile de pregătire, dar au ostenit cu atât mai vârtos în seara
primirilor și în ziua serbării. Stâlpul lor era Maroneanu,
unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, și
375
M ihai E minescu
C. Istrati, tânăr înalt nu numai la făptură, ci totodată și la

fire, și om pe care timpul îl lăsa neschimbat în trecerea lui.
Deasupra tuturor se ridicau doi oameni scurți și îndesați,
pe care toți îi socoteau mai chibzuiți decât noi, T. Nica
și A. Xenopol, atunci cu treizeci și doi de ani mai tineri
decât astăzi. Împrejurul nostru stăteau, în sfârșit, adunați
vreo cinzeci de băieți împărțiți în secțiuni, fiecare cu ros-
tul lui”20.
Toți lucrau de zor ca să poată hrăni și adăposti circa o

mie cinci sute, două mii de persoane, timp de mai multe zile.
În acest scop, organizatorii au angajat măcelari, bucătari, au
cumpărat douăzeci de vite mari, mai mulți saci de făină de
grâu pentru a face pâine, două cazane mari pentru preparat
bucatele, au confecționat un grătar lung de cinci metri, pen-
tru a rumeni fripturile și multe altele.
Pictorul transilvan Carol Pop de Szathmáry a fost
invitat pentru a imortaliza momentul cu penelul său, iar
Epaminonda Bucevschi pentru a se ocupa de ornamenta-
rea cadrului în care se vor desfășura festivitățile. Pictorul
vienez născut la Ilișeștii Sucevei, încă din 1870 avea pregă-
tit un plan în acest scop. Sub conducerea lui Bucevschi s-a
construit și ornat porticul, cu o capacitate de circa două mii
de locuri. Noua lucrare arhitectonică a fost împodobită cu
cetină și ghirlande, iar pe frontispiciu au fost puse: „stema
României libere și, la dreapta și la stânga, stemele celorlalte
țări românești. Între steme s-au fixat flamuri”21. Aleea care
20
21
T. Bălan, Serbarea de la Putna – 1871, p. 39.
376
ducea de la portic până la arcul de triumf a fost împodobită

cu brazi aliniați de o parte și de alta. Poarta mănăstirii era
ornată cu cetină de brad și străjuită de două mari steaguri
tricolore. La hotarul dinspre Vicov s-a ridicat un arc de tri-
umf, ai cărui stâlpi erau acoperiți cu ghirlande de cetină. Iată
cum înfățișează acest aspect Mihai Eminescu, în calitatea
sa de organizator și animator, participant activ și gazetar, în
Curierul de Iași, din 22 august 1871:
„Din sat până la mănăstire, de amândouă părțile șoselei,

pe lângă arborii naturali, erau implantate în pământ cetini
de brad în două șiruri paralele. Ici și colo, în direcția aces-
tor alei artificiale, erau așezate lampioane mari și mici
pentru luminăție. La mijlocul drumului, considerat din
sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de tri-
umf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime
de flamuri. Pe frontispiciul arcului se citeau cuvintele:
Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului.
De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se ridică
mult peste nivelul drumului, era situat colosalul portic, o
construcție într-adevăr minunată, încăpătoare, de 1500
de persoane. În lăuntrul acestei clădiri erau așezate mese
și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau emblemele
țărilor române și o sumă de flamuri mici. În fine, aranja-
mentul dinaintea porticului, făcut din mai multe șire de
cetină implantate în pământ și împodobite cu drapele,
era de o frumusețe rară”22.
M. Eminescu, „Serbarea de la Putna întru memoria lui Ștefan cel

22
Mare”, în: Curierul de Iași, IV (1871), 92-93, pp. 1-2.
377
M ihai E minescu
Dacă stranele erau pictate de mâna lui Epaminonda

Bucevschi, pentru scrierea inscripțiilor, pentru confecțio
narea ghirlandelor și a celor cinci sute de lampioane roșii,
galbene și albastre, pentru umplerea celor cinci mii de can-
dele și a celor o sută de stupi cu rășină, pe lângă călugări,
pictorul a folosit elevii și studenții bucovineni, printre care
se aflau și cei de la gimnaziul din Suceava.
Lângă portic a fost amenajată o bucătărie, în care bucă-
tarii și ajutoarele lor lucrau sub îndrumarea unei inimoase
și destoinice gospodine, delegată de Asociația doamnelor
române. Aici s-au pregătit pentru sătenii care veniseră la
hramul mănăstirii, numai în prima zi, două cazane cu tocană
și s-a fript un vițel. Pentru invitații sosiți de pe întreg cuprin-
sul vechii Dacii, la mese frumos aranjate, s-au pus o mie șase
sute de tacâmuri, care s-au dovedit a nu satisface cerințele.
Curtea mănăstirii, poienile din jur, pădurile bătrâne care
împrejmuiau odinioară această oază de verdeață și lumină,
fremătau de voie bună, de munca neobosită a celor adunați
ca să serbeze hramul mănăstirii și pe ctitorul ei. Zarva bucu-
riei colective a fost întreruptă, pentru o clipă, de venirea
unei unități a jandarmeriei imperiale care a ordonat sista-
rea lucrărilor care se aflau în toi. Comandantul lor primise
ordin, de la prefectul de Rădăuți, ca să ocupe satul și împre-
jurimile Mănăstirii Putna și să aresteze pe acei care nu vor
înceta pregătirile. Seminariștii și gimnaziștii de la Suceava și
Cernăuți, care veniseră aici fără consimțământul conducerii
școlilor respective, s-au risipit de îndată prin desișul codrilor
din preajmă.
Slavici, alertat, a plecat de îndată la Rădăuți și, în urma
unor tratative duse cu prefectul Orest Renney, a obținut
378
contramandarea ordinului dat. Autoritățile centrale și

ducale ale statului multinațional habsburgic erau speriate
de amploarea pe care o luaseră pregătirile de la Mănăstirea
Putna, mai ales că printre sătenii bucovineni circula zvonul
că, după serbare, locurile lor de baștină vor trece la Patria
mamă. Despre această dorință a românilor a aflat și Slavici,
chiar de la sosirea sa la Putna, deoarece oamenii locului i se
destăinuiau: „Știm de ce ați venit. Acum se împlinesc o sută
de ani de când țara a fost luată de la Moldova și ați venit ca
s-o întoarceți!”23.
Constatând că ideea sărbătorii de la Putna luase
proporții de masă și era prea târziu pentru a stăvili avân-
tul colectivității, prefectul a fost nevoit să accepte garanțiile
oferite de Slavici, că manifestarea se va menține la nivelul
sărbătorii religioase, fapt pentru care funcționarul superior
imperial nu a admis ca să se desfășoare sub președinția lui
Mihail Kogălniceanu, care se afla printre oaspeții de seamă.
Bunăvoința autorităților districtuale era dictată de
rațiuni politice statale. Era preferabil, ca în conjunctura
internațională în care se afla Austria, să nu provoace ostilita-
tea românilor. Pentru un imperiu, format dintr-un amestec
exploziv de popoare, era mai potrivit ca unele manifestări,
care nu îi erau pe plac, să se desfășoare într-un sat de la mar-
ginea răsăriteană a împărăției și nu în capitala ei, cum s-ar
fi întâmplat dacă ar fi oprit serbarea. În acest caz, România
jună ar fi organizat manifestări de protest în alte centre
universitare ale Europei și, mai ales, pe străzile Vienei, iar
efectele ar fi fost cu totul altele. Agitația studențească ar fi
23
În: Timpul, III (1878), 119, 1 iunie.
379
M ihai E minescu
solidarizat în jurul ei și pe unii dintre muncitorii vienezi,

care erau și așa ațâțați după izbucnirea revoluției pariziene.
După reîntoarcerea lui Slavici de la Rădăuți forfota pre-
gătirilor hramului jubiliar de la Putna a fost reluată „cu zel
îndoit, dar și cu inima îndoită”24, deoarece conflictul era
aplanat doar pentru moment. Conducerea era timorată de
faptul că unitatea de reprimare a manifestației patriotice era
cantonată în cel mai apropiat sat, Vicov. Atmosfera de lucru
s-a mai destins după apariția articolului „Das Säkularfest
im Kloster Putna” („Sărbătoarea seculară de la Mănăstirea
Putna”), în oficiosul guvernamental Czernowitzer Zeitung,
prin care se comunica publicului că la Sfânta Maria, hra-
mul bisericii de la Putna, va avea loc tradiționala sărbă-
toare religioasă la care va lua parte și o delegație de studenți
români care vor depune o urnă de argint și două învelitori
pe mormântul Sf. Ștefan cel Mare. Sfaturile date de Silvestru
Andreieviciu-Morariu se adeveriseră.
Deși norii incertitudinii nu se risipiseră complet, vestea
confirmării oficiale a desfășurării serbări de la Putna a dat
naștere la un nou avânt general și a dezlănțuit dorința de a
înfăptui cele hotărâte de Comitetul central de organizare al
studenților de la România jună.
În momente de răgaz sau în cele de activitate febrilă,
Eminescu și Slavici se retrăgeau împreună sau însoțiți de
câțiva colaboratori în clopotnița mănăstirii, unde, de fapt, își
aveau și sălașul de noapte, și aici se odihneau în fânul adus
de ei pentru a le fi șederea mai lesnicioasă, sau discutau și
rezolvau treburile organizatorice și politice ale momentului
istoric pe care îl trăiau.
24
380
De îndată ce lucrările pregătitoare se apropiau de sfârșit,

comitetul de coordonare lărgit a stabilit programul serbă-
rii care urma să înceapă în seara zilei de 14/26 august 1871
și să dureze până luni, 16/28 august, după care urma să se
țină primul congres al studenților români, propus de Mihai
Eminescu.
În decursul zilei de 26 august, invitații au început să
sosească. O parte dintre membrii comitetului de primire,
format din G.Dem. Teodorescu, L. Luța, M. Ciurea și Stere,
împodobiți cu mari eșarfe tricolore, au întâmpinat călare pe
oaspeții care soseau cu trenul în gara Hadikfalva (Dornești)
și s-au îngrijit de transportul lor la destinație. Eminescu a
imortalizat principalele momente ale desfășurării serbă-
rii de la hramul jubiliar al Mănăstirii Putna mai sugestiv ca
oricare altul. În reportajul nesemnat: „Serbarea de la Putna
întru memoria lui Ștefan cel Mare”, apărut în Curierul de Iași
(22 și 25 august1871), poetul român crede că este în inte-
resul publicului „ce nu a avut norocirea să călătorească la
Mănăstirea Putna, a-i face, întrucâtva, cunoscută poziția
topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și duioasă suvenire
a timpului depărtat”25, ca un bun cunoscător al locurilor pe
care le îndrăgise atât de mult în numeroasele peregrinări
făcute cu căruța, pe jos sau cu trenul.
„Când pleci de la Hadikfalva către Putna, drumul, dotat

de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele
mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și îți dez-
miardă sufletul! Ziceam, când pleci spre Putna zărești în
25
M. Eminescu, „Serbarea de la Putna...”, p. 1.
381
M ihai E minescu
depărtare înălțându-se către cer falnicele coame și spete

ale munților Carpați. Pe de o parte, ți-ar plăcea să ajungi
cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte, ai dori să
treci perpetuu printre aceste holde înflorite, printre aceste
dumbrăvi răcoritoare, unde ochii nu se satură de privi-
rea impozantelor alei de plopi și a mănoaselor țarini din
Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de patru-cinci
ore, în fine, regiunea vegetației bogate dispare, poalele
munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă
te împresoară și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te
în creierii munților. Aici, la capătul satului, pe genunchii
unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se ridică
mănăstirea cu turnurile ei maiestoase. De toate părțile
împresurată de munți sfâșiați de crăpături și văi adânci
și înguste, în apropierea unor mici plaiuri de verdeață
încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de lăcașul etern
al acelui ce nu a avut răgaz să se odihnească toată viața
sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o bise-
rică destul de spațioasă, care, într-una din despărțiturile
sale, cuprinde mormintele Sf. Ștefan cel Mare [...] și a
mai multor doamne din epocile gloriei noastre. În jurul
bisericii sunt ridicate, în formă pătrată, odăile destinate
pentru călugări, odăi, dintre care cele mai multe sunt ade-
vărate saloane. La intrare, deasupra zidului, este așezată
clopotnița cu un turn înalt, înlăuntru, în partea dreaptă,
o altă clopotniță mai mică ce conține clopotul Sf. Ștefan
cel Mare, numit Buga. Spațiul dintre biserică și edificiul
dintre chilii este acoperit cu verdeață și de o grădină plină
de flori, organizată după gustul cel mai bun”26.
26
382
După călătoria încântătoare de mai multe ceasuri, căruțele

cu invitații ajung la hotarul satului Putna. La arcul de triumf
noii veniți erau întâmpinați de o altă parte a comitetului de
organizare, care le ura bun venit. Vreo patruzeci de studenți îi
așteptau ceva mai încolo, la poarta mănăstirii, pentru a-i con-
duce la locurile dinainte stabilite pentru cazare. Oamenii de
vază din Moldova, cum a fost cazul lui Mihail Kogălniceanu
sau al primarului orașului Iași, H. Cerchez, al delegației
Mitropoliei Moldovei, formată din F. Scriban, I. Bobulescu, I.
Buțureanu, M. Apostol și al altora, au fost găzduiți la arhonda-
ric, iar celelalte încăperi, amenajate cu paturi rustice, au fost
repartizate doamnelor. Restul oaspeților au fost „adăpostiți
parte pe la săteni, parte într-un mare pătul, pe care băieții îl
prefăcuse într-un vast și foarte frumos dormitor”27. Rând pe
rând, la Mănăstirea Putna s-au adunat tineri de pe tot cuprin-
sul vechii Dacii, precum și din satele învecinate și mai înde-
părtate. Odată cu lăsarea serii, aleea de brazi, care se desfășura
de la portic și până la intrarea în mănăstire, era iluminată de
lampioane roșii, galbene și albastre.
Când bubuiturile de treasc au vestit că primele căruțe
cu oaspeți au ajuns la arcul de triumf, Eminescu și Slavici
au lăsat primirea de la poartă în seama altora, care știau să o
facă mai bine decât ei, și s-au urcat pe un muncel învecinat.
Privind în liniște rezultatul strădaniei lor, au rămas mulțumiți
și încântați.
„Treascurile bubuiau, steagurile fâlfâiau, vestitul taraf

de la Suceava, vreo treizeci de lăutari îmbrăcați în
27
383
M ihai E minescu
anteriu, cânta marșul lui Mihai Viteazul, lampioanele

și miile de candele ardeau, mulțimea izbucnea în urale
la sosirea fiecărei trăsuri și ni se cuvenea, scria Slavici,
lui Eminescu și mie, să ne bucurăm în toată liniștea de
priveliștea pe care nu ar fi putut nici ceilalți s-o aibă
dacă noi am fi fost tot atât de slabi în credință și tot
atât de puțini stăruitori ca dânșii. Peste puțin ne-am
încredințat că va veni prea multă lume, și nu o să găsim
adăposturi destule. La poarta mănăstirii învălmășeala
era din ce în ce mai mare, căci toți dădeau năvală asu-
pra mănăstirii, toți protestau contra dispozițiunilor
luate de comitet”.
Adevărații vinovați erau însă, cum zicea G.Dem.

Teodorescu, în darea de seamă, „numai cei care veniseră
fără ca să fi anunțat”. În mijlocul acestei gălăgii au sosit și
deputații din Moldova. Pe drum, membrii deputațiunii afla-
seră că unii dintre fruntașii bucovinenilor stăruiau și acum
în hotărârea lor de a nu lua parte la serbare. V. Alecsandri
s-a despărțit la Hadikfalva de deputațiune și a urmat drumul
spre Cernăuți, ca să se întâlnească cu Hurmuzachi. Sosind la
Putna, Kogălniceanu era neliniștit și „dorea să vorbească cu
mine, ca să afle cum stăm cu stăpânirea și dacă poate ori nu
să ia parte la serbare”, scria Slavici.
„Alergau băieții în toate părțile ca să mă găsească și

alergătura acestora a produs un fel de panică. Nu are
prostia omenească margini, de mintea multora fiind
aproape gândul că, văzând primejdia, Eminescu și cu
mine am fugit. Iar noi făceam filozofie la marginea
384
pădurii de brad. Îl știm cu toții pe M. Kogălniceanu,

omul totdeauna scurt și clar, vioi și tânăr până la adânci
bătrânețe. Nu îl mai văzusem, dar îl știa Eminescu și îl
aveam sus în gândul meu. I-am spus cu inima deschisă
că amicii săi din Bucovina văd lucrurile rău, guvernul
nu ne face nici o greutate și căpitanul districtului va
asista și el la serbare și va închina la masă pentru popo-
rul român. A rămas28, V. Alecsandri nu a mai venit,
fiind reținut de Hurmuzachi. La orele douăzeci și două,
în lăcașul de veci al slăvitului Ștefan, s-a vestit deschi-
derea sărbătorii de la Mănăstirea Putna. Atunci, în tân-
guios dangăt de clopot, oaspeții din incinta sfântului
lăcaș și din afară s-au îndreptat, cu o pioasă reculegere
în suflet, spre locul unde se aflau osemintele marelui
voievod pentru a asista la seara de priveghere”.
De abia preoții intrase în altar, abia începuse sfintele

ceremonii, când, la pomenirea numelui neuitatului erou,
clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de pe vârfurile
munților. „Este imposibil de exprimat bine prin cuvinte acea
impresie înălțătoare, care te pătrunde la auzul acelor vuiete”,
își continua Eminescu reportajul său.
„Sunetele clopotelor, împreunate cu trăsniturile bu-

buitoare ale săcălușelor, străbăteau munții departe,
departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile. Mai
adaugi la aceasta splendida luminăție din mănăstire și
strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile din împrejur,
28
385
M ihai E minescu
și o fericită iluzie te răpește și te transportă în tim-

purile când viteazul, pe care îl celebrăm după patru
secole, stătea cu fierul în mână, ca un zid de apărare al
creștinătății contra furiei musulmane. Târziu în noapte
oaspeții se retrag, reprezentanții și doamnele în odăile
mănăstirii, iar cealaltă parte a publicului pe la casele
țăranilor”29.
A doua zi, duminică, 27 august, la opt dimineața, prin

trei rânduri de salve de treasc30, publicul este anunțat să pof-
tească la marea adunare care se va desfășura la porticul fes-
tiv. În uriașul torent uman care se ridica la aproximativ trei
mii de persoane, se afla și cel care propusese pentru prima
oară înfăptuirea unei asemenea manifestări patriotice, pre-
otul Iraclie Porumbescu, însoțit de fiul său Ciprian și alți
tineri suceveni.
Într-o asemenea zi memorabilă oaspeții purtau pan-
glici care simbolizau culorile drapelului României libere.
Deschiderea adunării festive a fost făcută de Ioan Slavici. În
scurtul său cuvânt inaugural, după ce a evocat pe Negru-
Vodă, Dragoș-Vodă, Mircea cel Bătrân, Bogdan, Mihai
Viteazul, pe care-i consideră „temelia existenței noastre”,
și amintește tinerilor participanți că datoria lor este să
militeze pentru trezirea conștiinței colective și împlinirea
„aspirațiilor comune”, președintele Comitetului de organi-
zare urează tuturor un bun venit, salutându-i: „Vă salut dară
fraților! Vă salut surorilor! Vă salut românilor din cele patru
29
30
Treasc = Tun mic, primitiv, folosit în trecut pentru a produce focuri
de artificii sau pocnituri la petreceri, la serbări – n.red.
386
unghiuri! Vă salut la mormântul Sf. Ștefan cel Mare, umbra

eroului să privegheze peste noi și să ne conducă la adevărul
speranțelor noastre!”31.
În acest timp, din inițiativa lui Eminescu, s-a împărțit
participanților o foaie volantă care cuprindea poezia La
mormântul lui Ștefan cel Mare, de Dimitrie Gusti32, tipărită
la Iași din inițiativa poetului român, și în care se declama că
alături de Moldova și Muntenia și alte teritorii sunt „româ-
nesc pământ”.
Mulțimea adunată la porticul festiv, în frunte cu comi-
tetul de organizare și oamenii de vază de pe cuprinsul vechii
Dacii, s-au îndreptat spre lăcașul de veci al voievodului
comemorat. Mormântul Sf. Ștefan cel Mare era împodobit
cu ghirlande, făclii și străjuit de o gardă formată din patru
tineri care reprezentau patru provincii românești.
„Aici, în decursul serviciului divin, patru tineri acade-

mici stau lângă mormântul Sf. Ștefan cel Mare, detalia
Eminescu în reportajul său. Pe la priceasnă, părintele
egumen al mănăstirii, domnul Arcadie Ciupercovici,
ține o predică corespunzătoare hramului, prin care
eminentul preot a știut atât de bine să vorbească sufle-
telor auditoriului sub formă religioasă, încât dacă ni s-a
încălzit suflatul de sentimente religioase, nu mai puțin
31
32
T.V. Ștefanelli, „La mormântul lui Ștefan cel Mare”, în Amintiri
despre Eminescu, pp. 111-112. Poezia este publicată fără să indice au-
torul, din această cauză fiind atribuită lui Eminescu. Perpessicius, în
lucrarea Alte mențiuni de istorie literară și folclor, rectifică eroarea; D.
Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea..., p. 115.
387
M ihai E minescu
am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și

însuflețire”33.
După Liturghie, participanții au revenit la portic, unde

erau expuse darurile aduse. Pe o masă se afla urna votivă
de argint, pe care stau încrustate următoarele: „Eroului,
Învingătorului, Apărătorului existenței române, Scutul
creștinătății, lui Ștefan cel Mare și Bun, Junimea academică
română. Anul MDCCCLXX”34.
Mai erau două învelitori de catifea, una roșie și alta
albastră, mai multe steaguri care aveau brodate pe ele nume,
precum: Traian, Dragoș, Radu Negru, Iancu, Horea, Cloșca
și Crișan, Tudor Vladimirescu, precum și chipul Sf. Ștefan
cel Mare.
După ce darurile au fost binecuvântate de egumenul
Mănăstirii Putna, studentul A.D. Xenopol a rostit dis-
cursul festiv pregătit cu mult înainte, sub îndrumarea lui
V. Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile
Pogor. Printre altele, oratorul sublinia că adunarea de la
Putna nu are menirea numai de a cinsti trecutul glorios al
eroului de la Războieni, ci
„venim aici, spunea Xenopol, și pentru viitorul după

care năzuiește orice suflet mai nobil al poporului nos-
tru, venim aici pentru a sugera puterea ce susține pen-
tru bine și adevăr, puterea ce izvorăște de la mormintele
oamenilor mari [...]. Cu patru sute de ani aruncăm noi
33
34
O copie a urnei votive se află turnată în plumb la Muzeul județean
din Suceava.
388
gândurile și simțirea noastră înapoi, și totuși, de vom

privi bine sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă
în cel îndepărtat trecut, farmecul viitorului, cum fie-
care faptă a Sf. Ștefan cel Mare este cu atât mai măreață
cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe
mormântul lui, cu cât simțim că în această împreună
amintire stă sâmburele unor puteri de viață, ce pot să
ne întărească în propășirea pe calea dreptului și a ade-
vărului, care susține și înalță pe popoare. În această
împreunare a amintirii trecutului cu năzuințele și
speranțele în viitor, figura Sf. Ștefan cel Mare încetează
de a fi eroul unei părți a țărilor locuite de români, și
devine un centru pentru același neam”35.
Spre a dinamiza într-un torent unic toate forțele

românești, Xenopol își arată încrederea în potențialul bio-
logic și spiritual al poporului, exprimându-și totodată și
credința fermă că se va afirma în concertul internațional al
valorilor.
„Avem acea putere, spunea oratorul, avem acea încre-

dere, pentru că sufletul acelei părți a omenirii, ce se
numește poporul român, încă nu și-a revărsat în lume
comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se
mișcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri
în cea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să
iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii. În acea
fierbere interioară a cărei urmări stau încă ascunse, în
35
În: Românul, XV (1871), 23-24.
389
M ihai E minescu
sânul viitorului stă dreptul nostru la trai, îndreptățirea

speranțelor ce ne încântă”36.
Printre noile vlăstare și caractere despre care vorbea

Xenopol, care trebuiau să iasă la iveală din sânul poporului,
printre armoniile embrionare din sfera frumosului uman,
care se pârguiau la dogoarea zilelor de la sfârșitul lui august
1871, se afla și viitorul artist cetățean de la Stupca, pe atunci
elev la Gimnaziul greco-oriental din Suceava. Spiritul său
a înmugurit la iradierea profesiunii de credință a României
june: „Uniți-vă în cuget, uniți-vă în simțiri”.
Referindu-se la același moment al prăznuirii, Mihai
Eminescu, în reportajul său, relata următoarele:
„Săvârșindu-se Liturghia, publicul, cu preoții în frunte,

se aranjează într-o procesiune maiestoasă care se
oprește la portic. La mijlocul porticului, pe o masă se
vedeau: urna consacrată, epitaful lucrat pe catifea albas-
tră al doamnei Maria C.A. Rosetti, epitaful lucrat pe
catifea roșie al doamnelor din Bucovina, iar lângă masă,
rezemate de stâlpi, străluceau în toată pompa lor: fru-
mosul stindard al doamnelor din Iași și mărețele flamuri
ale doamnei Haralambie și al Școlii de Belle Arte din
Iași, prevăzut cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornat cu
diferite simboluri de aspirații și glorii în viitor, și înzes-
trat cu inscripții minunate și demne de memoria mare-
lui domn. Toate aceste odoare se sfințesc de către clerul
oficiant, în urmă lumea se stropește cu agheasmă și apoi,
36
În: Românul, XV (1871), 23-24.
390
în mijlocul unei tăceri adânci, domnul Xenopol rostește

cuvântarea festivă. Această cuvântare întrunește în
sine, aprecia Eminescu, toate elementele ce constituie
un adevărat om de elocință, și nu este mirare dacă min-
tea fiecăruia era fixată, cu toată puterea, asupra pasa-
jelor instructive, ce se desfășurau într-însul, asupra
învățăturilor potrivite care oratorul făcea să se reflec-
teze din faptele Sf. Ștefan cel Mare, asupra stării noastre
de față. După aceasta a venit corul compus din teologii
bucovineni și au intonat, în quartet, imnul religios al
lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine,
lumea se înturnă în ordinea de mai înainte la biserică
pentru a se continua și sfârși Sfânta Liturghie”37.
Quartetul bărbătesc a trezit în sufletul lui Ioan Slavici

emoții de neuitat:
„Întâia oară românii din cele patru unghiuri s-au adunat la

un loc, ca să preamărească împreună numele unuia dintre
marii susținători ai neamului românesc, să se îmbărbăteze
unii pe alții și să-și întărească credința în viitor, și mulți
ochi s-au umplut de lacrimi când corul a intonat imnul:
«Etern, atotputernic, o, Creator sublim,

Tu dai lumii viață și omului cuvânt,
În Tine crede, speră întreaga românime:
Glorie Ție-n ceruri, glorie pe pământ!»”38.
37
38
391
M ihai E minescu
La vremea prânzului, masa festivă a fost servită de

studenți. Pentru desfășurarea ceremonialului impus de
acest moment solemn, Mihail Kogălniceanu a fost procla-
mat președinte de onoare. Prefectul Renney s-a împotrivit
și a cerut ca masa să fie prezidată de Ioan Slavici, deoarece
împotriva lui, ca supus austriac, putea oricând folosi jandar-
mii pe care îi avea cantonați la câțiva kilometri de Putna.
Slavici, având de o parte pe Kogălniceanu, iar pe de alta
pe reprezentantul puterii imperiale, a dat curs ceremonialu-
lui de rigoare. Pe timpul festinului s-au rostit multe toasturi.
I.G. Sbiera a vorbit din partea Academiei Române. El a feli-
citat pe acei care au inițiat, sprijinit și desfășurat o asemenea
manifestare memorabilă, care are meritul de a fi împrospă-
tat, în sufletele tuturor, gloria străbună, în vederea înfăptui-
rii unității culturale a românilor de pretutindeni. Profesorul
Sbiera îndemna generațiile să-și dea mâna „ca să dezvolte, ca
să cultive și să ridice la un grad mai înalt, prin știință, prin
artă și industrie, ceea ce străbunii ne-au păstrat pe câmpul
luptelor cu sabia-n mână”.
Au mai vorbit Bosie, Lupașcu, Mureșan și alții. Prefectul
Renney a pretins lui Slavici ca discursurile să îi fie prezen-
tate în scris înainte de a fi expuse în public, dar când Bosie,
delegatul Societății Românismul, nu s-a conformat, repre-
zentantul oficial imperial a hotărât să fie amânat pentru a
doua zi. Cu toate restricțiile impuse s-au rostit:
„o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice

și naționale, scria Eminescu, din care se revelau senti-
mentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, care
nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului
392
patriotic, pe lângă toată supravegherea riguroasă a

comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai
mari emoții au produs discursurile înfocate și adânc
simțite ale d-lor Silași, prefect la seminarul greco-cato-
lic din Viena, Sbiera, redactorul foii Societății pentru
cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu,
reprezentant din Transilvania, și Procopeanu, preot
din Dorna”39.
Grigore Silași, om studios și cumpătat, sobru, trecut de

vârsta entuziasmului juvenil, a emoționat până la frenezie
prin următoarea alocuțiune:
„Onorabilă adunare!
Ca pe un român din Transilvania, ca pe unul din
reprezentanții din centrul și inima Daciei traiane, la
acest festin etern, memorabil pentru întreaga româ-
nime, inima mea română nu mă lasă să nu vă rostesc,
înainte de plecare, la toți și la toate, un frățesc și cordial
rămas bun! Noi ne-am adunat aici din toate unghiurile
românești, de pretutindeni, unde răsună dulcea limbă
strămoșească, unde palpită o fibră a inimii române.
Am peregrinat, conduși de vii simțăminte patriotice,
la sfântul mormânt al românilor, pe care vărsăm o
lacrimă de recunoștință și dăm onoare acelui care cu
onoare și mărire a încoronat numele românesc. Am
peregrinat la locul de repaus al acelui principe erou,
despre care nu numai simțământul nostru românesc ne
39
393
M ihai E minescu
măgulește, ci și scriitorii străini contemporani atestă,

cum că singur ar fi fost demn să fie ducele, să poarte
sabia Europei întregi contra inamicului comun al
creștinătății. Însă noi nu am celebrat prin prezenta ser-
bare măreția Sf. Ștefan cel Mare, ci, înainte de toate, pe
principele român, național și patriotic. Da, frați români!
Patriotismul, naționalitatea sau românismul [...] sunt
marile virtuți care strălucesc și se răsfrâng din toate fap-
tele, din întreaga viață a Sf. Ștefan cel Mare. Totdeauna,
când cerul s-a îndurat spre bunul nostru popor, i-a
trimis din când în când atare meteori, atare străluciți
bărbați și principi, care, înzestrați cu acele virtuți alese,
s-au năzuit a înălța ginta noastră românească la acea
poziție în concertul popoarelor, după însemnătatea și
multele însușiri eminente, ce cu frunte înălțată putem
zice că le posedăm. Și acum, la despărțire, ce să luăm de
suvenir de la sfântul nostru mormânt? Ce altceva decât
aceea ce ne-a lăsat ereditate Sf. Ștefan cel Mare: decât
patriotismul, românismul! Asta să luăm și să ducem cu
noi întru memoria acestor zile neuitate, să le nutrim
cu scumpătate și piepturile noastre să le lățim în tot
modul între conaționalii noștri, să le plantăm, de s-ar
putea, până și-n inimile românilor din leagăn. Credeți,
fraților, că numai pe temeiul acestora vom putea ajunge
la ținta dorită de noi: drept pentru care să și tindem în
acest mod a ajunge la ea, pentru a ridica cultura inte-
lectuală și buna stare materială a poporului român [...].
Deschideți istoria și veți vedea că gintele cele mai glo-
rioase și mai puternice ce au nesocotit morala [...] au
vestejit, s-au uscat și au căzut din culmea măririi lor,
394
ca stejarul de pe piscuri, pe care viermele stricăciunii

a început a-l roade din rădăcină. Însă, condiție nu mai
puțin necesară, este și iubirea de patrie și naționalismul.
Ideea naționalității a fost, este și va fi de-a pururea una
dintre miezurile cele mai puternice, care sunt în stare
de a oțeli forțele unui popor în totalitatea sa luată,
sunt în stare a i le potența spre o activitate corespun-
zătoare marii probleme de cultură, prosperare și înflo-
rire, pe care dânsul năzuiește a le rezolva. Din această
cauză aflăm la cele dintâi națiuni ale vechimii, la greci
și la romani, ideea naționalității și a patriotismului
nutrindu-se cu atât de mare grijă în familie și stat, prin
scrieri și prin fel de fel de așezăminte publice. Da, să nu
ne amăgim, iubiții mei confrați! Niciodată vreun popor
nu a trăit altă viață, decât o viață națională. Un popor,
la care orice împrejurări fatale ale timpului au reușit
a întuneca conștiința naționalității, acel popor ori s-a
șters din cartea vieții popoarelor și încet s-a stins de
pe fața pământului, sau dacă a mai viețuit câtva, viața
aceasta nu a fost decât o nefericită dormitare, un
somn premergător al morții. Facă cerul ca după ase-
menea dormitare, mai mult sau mai puțin generală a
românimii, solemnitatea prezentă să fie de bun augur
al deșteptării noastre universale, să aibă pentru româ-
nimea întreagă rezultatele cele mai îmbucurătoare.
Facă cerul ca bătrânii noștri, părinții patriei române,
care cu atâta generozitate au sprijinit realizarea acestei
festivități, și în parte au contribuit la ea, să aibă a se
bucura încă de numeroase manifestări de acestea ale
concordiei frățești dintre români și să ajungă a vedea cu
395
M ihai E minescu
ochii lor proprii, mântuirea traianizilor. Facă cerul ca

națiunea română să posede totdeauna o junime așa de
bravă și fidelă chemării sale, cum este junimea acade-
mică, care a conceput și realizat, cu atâta înțelepciune,
astă frumoasă și memorabilă serbare. Veniți, sfinți
părinți, dulcilor frați români și dulci surori române!
Veniți să ridicăm cu toții împreună pocalul nostru, dar
să ridicăm și să înălțăm totdeauna și vocea inimii noas-
tre române și să strigăm în armonie: Să trăiască în vecii
vecilor românismul!”40.
Alocuțiunea lui Gr. Silași a stârnit un entuziasm de

nedescris, iar oratorul a fost purtat pe umeri de mulțimea
dezlănțuită, care cânta Deșteaptă-te, române!, supranumit
de atunci și „Marseilleza românilor”41. După ospăț a început
petrecerea populară.
„Așa erau de înveseliți cu toții, scria Eminescu în cali-

tate de martor ocular, încât nici ploaia, ce picura din
când în când, nu putea să întrerupă cursul danțului42.
Oaspeții s-au amestecat în învălmășeala multicoloră de
pe tăpșanul înverzit de lângă porticul festiv și s-au prins
în horă de-a valma cu sătenii, sătencele, cu studenții și
elevii veniți de la Suceava și de aiurea, iar taraful lău-
tarilor suceveni a desăvârșit atmosfera sărbătorească.
Când hora înfrățirii tuturor se învârtea mai cu foc pe
40
În: Românul, XV (1871), 9-10 septembrie; Andrei Moldovan,
„Grigore Silași la Putna”, în: Pagini bucovinene, VII (1988), 6, pp. I-III.
41
În: Telegraful, I (1871), 125, 3 septembrie.
42
396
plaiul înverzit de la Putna, elevul Ciprian Porumbescu,

entuziasmat de măreția momentului istoric, ia vioara
din mâna prietenului său obosit, Grigore Vindereu,
starostele lăutarilor, și continuă să conducă taraful.
Terminând de cântat, cu ochii scăpărând de bucurie
că a contribuit și el cu ceva în acest înălțător moment
din istoria poporului său, se aruncă în brațele deschise
ale lui Iraclie Porumbescu, exclamând: Tată, am cântat
astăzi Daciei întregi!”43.
Gestul spontan, izbucnirea adolescentină sinceră, neo-

bosită, determinată de un moment de euforie, atestă începu-
tul orientării sale etice și estetice, care se va desfășura plenar
în activitatea de artist cetățean și patriot militant. Din cele ce
au urmat ne putem da lesne seama că serbarea de la Putna a
constituit, pentru Ciprian Porumbescu, și pentru mulți alții,
un moment educațional crucial care a cimentat dragostea
de popor, tradiție, istorie și folclor, atașamentul față de rea-
lizarea unității culturale și politice a românilor de pretutin-
deni. Voia bună, cântecul și jocul au ținut până seara târziu,
când participanții fericiți, obosiți și mulțumiți au plecat să se
odihnească la gazdele unde fuseseră repartizați.
A doua zi, luni 16/28 august, pe la ora opt dimineața,
publicul iarăși se adună în portic și pleacă ca în ziua prece-
dentă la biserică pentru ascultarea Liturghiei.
După Liturghie, procesiunea cu preoții oficianți, reîn-
torcându-se la portic, iau darurile, adică urna, epitafurile
și stindardele și le transportă în biserică, unde se depun pe
43
Paul Leu, Ciprian Porumbescu, București, 21978, p. 42.
397
M ihai E minescu
mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor.

Dar înainte de a ridica darurile din portic, egumenul mănăs-
tirii se sui la tribună și dă citire Cuvântului de îngropăciune
la moartea lui Ștefan cel Mare44.
Această orație funebră este un monument literar găsit în
Basarabia de Hurmuzachi, scria Eminescu. Când și de cine
s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la înmormântarea
Sf. Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este consacrat. El te
pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul
său plăcut și energic. Bună idee a avut comitetul să îl pună în
program, căci cel care l-a ascultat a trebuit să mărturisească
că a fost unul dintre momentele cele mai impresionante ale
serbării. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât
în acest necrolog? se întreba Eminescu.
„Ca fulgerul de la Răsărit la Apus a strălucit: martori sunt

leșii, care cu sângele lor au rotit pământul nostru, mar-
tori sunt ungurii, care își văzură soțiile și cetățile potopite
de foc, martori sunt tătarii, care cu iuțimea fugii nu au
scăpat de fierul lui, martori sunt turcii, care nici în fugă
nu își puteau afla mântuirea [...] martori sunt toate nea-
murile de pe împrejur, care au cercat ascuțișul sabiei lui”.
Unde se face mai departe și mai deplin panegiricul iubi-

tului erou, ca în aceste cuvinte:
„Ce minte este atât de bogată de gânduri, ce limbă este

așa îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la
44
Aron Pumnul, Lepturariu românesc, t. IV, Viena, 1864, p. 253.
398
împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea

risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărmări de cetăți, atâtea
ziduri de lăcașuri sfinte și atâta înțelepciune, și încă a
trăit și a înflorit și voinicia și fericirea noastră, și pe care
toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Iisus
Hristos, în războaie biruitorul smerit”.
Iată ce spune necrologul despre Ștefan pe când se afla

țara în zile de pace, încheia prezentarea discursului lui
Arcadie Ciupercovici:
„Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată,

pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strâmbătatea
împlinită de tot, dreptatea împărțită pe scaun; și nu ea
lui, ci el era supus ei și șerb! De apuca armele, de ea se
sfătuia, de judeca, pe dânsa o asculta, de cinstea ei îi
urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei
vechi bănuiau că dreptatea a fugit dintre oameni, iar
noi putem adeveri că la noi stăpânea, o, viață fericită!
O, obicei de aur! O, dulce stăpânire”45.
După acest moment evocator și profund emoționant, în

dangăt de clopot, membrii comitetului și invitații se aliniară
pe două rânduri, deoparte și de alta a drumului. Convoiul,
în frunte cu preoți și călugări care purtau prapuri, icoane
și evanghelia, a urmat steagurile primite de la Iași, Vaslui,
Arad și din alte localități. Urna votivă, cu pământ din toate
provinciile românești, așezată pe un piedestal negru, era
45
399
M ihai E minescu
purtată pe umeri de patru studenți, cele două învelitori erau

duse fiecare de câte patru fete îmbrăcate în alb și urmate de
stindardul care avea brodat pe el chipul Sf. Ștefan cel Mare.
Cortegiul se încheia cu oficialitățile, invitații și oamenii locu-
lui veniți la hramul Mănăstirii Putna.
„În biserică, urna a fost așezată la căpătâiul mormântu-

lui. Cele două epitafe, adică învelitorile, au fost întinse
pe mormânt, iar stindardele sau flamurile au fost legate
de stâlpii bolții de marmură. Patruzeci de salve date de
pe dealurile învecinate au acompaniat depunerea daru-
rile pe mormânt”46.
În acest moment solemn, când întreaga asistență înge-

nunchease în fața rămășițelor pământești ale eroului național
înhumat la Putna,
„un ofițer român, maiorul Boteanu, care se întorcea din

Franța, unde luase parte la război, a rostit plin de o vie
emoție câteva vorbe, apoi și-a descins centurionul de
la brâu și l-a lăsat drept prinos din partea tinerei oștiri
române pe mormântul marelui căpitan. Acest act de
spontaneitate a dat nota întregii serbări; oricine a putut
să-și manifeste în toată libertatea simțămintele”47.
Imnul Sf. Ștefan cel Mare, intonat în surdină de un cor

de teologi, a contribuit și mai mult la sporirea tensiunii
46
47
400
emoționale provocată de gestul ofițerului aromân. Versurile

bardului de la Mircești, create anume pentru acest moment,
dublate de muzica lui Flechtenmacher, vin, parcă, să culmi-
neze semnificația politică a momentului istoric trăit:
„Ca sentinele falnice,

Carpații te păzesc
Și de sublima-ți glorie,
Cu seculii vorbesc...
În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai Unirea Daciei
C-o turmă și-un păstor.
O, mare umbră, eroică!

Privește visul tău:
Uniți suntem în cuget,
Uniți în Dumnezeu!”.
În vremea amiezii a avut loc un mare praznic dat de orga-

nizatori oamenilor veniți la hramul mănăstirii. A fost un nou
prilej de manifestare patriotică. Prefectul Renney, văzând că
spiritele se înfierbântă din ce în ce mai mult, a dat ordin ca
serbarea să ia sfârșit, punând în acest sens afișe peste tot.
Spre indignarea multor participanți, la 16/28 august 1871
adunarea istorică de la Mănăstirea Putna a luat sfârșit.
Dacă contribuția lui Mihai Eminescu și Ioan Slavici
la pregătirea și desfășurarea serbării de la hramul jubi-
liar al Mănăstirii Putna a fost capitală, iar intervențiile lor,
401
M ihai E minescu
în momente de criză, au fost salvatoare, cea a egumenului

Arcadie Ciupercovici a fost decisivă.
G.Dem. Teodorescu, membru al Comitetului de orga-
nizare și corespondent la gazeta bucureșteană Românul,
înființată și condusă de C.A. Rosetti, relata:
„Arcadie Ciupercovici, superiorul mănăstirii, erudiție

și inimă cu excelente simțăminte românești, se poate
numi, pe drept cuvânt, patronul serbării. Fără puterni-
cul său sprijin și luminatul său concurs, nu știu ce am fi
putut realiza în privința serbării”48.
Cea de-a doua parte a activității asociației România jună,

din august 1871, a constituit desfășurarea primului congres
al studenților români. Mihai Eminescu, fiind conștient că
numai prin unire se pot realiza revendicările social-politice, a
inițiat și pregătit minuțios acest important moment din viața
organizației pe care o reprezenta. El „arăta în toate împreju-
rările, pentru aspectele și formele vieții, politice naționale, un
interes de adevărat om politic”49, remarca George Călinescu.
Chiar de la apariția sugestiei de a se sărbători patru sute
de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna,
„Eminescu îmbrățișează cu aprindere proiectul, găsin

du-l ca prilejul cel mai potrivit pentru un congres al
studenților români din toate părțile, care să imprime o
singură direcție a spiritului românesc, și să găsească de
48
În: Românul, XV (1871), 25 august.
49
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 41964, p. 16.
402
comun acord mijloacele pentru aceasta. Când I. Negruzzi

a venit la Viena la găsit pe Eminescu înfierbântat de
această idee și nereceptiv pentru orice propunere care
ar fi putut să-l împiedice de la participarea la Congres”50.
Într-o ședință secretă a asociației studenților români de

la Viena, Eminescu, împreună cu alții, au stabilit un proiect
de program al viitorului congres național de la Putna, având
următoarele obiective:
„1. Prin ce s-ar putea întreaga junime academică dez-

volta omogen?
2. Prin ce ar putea generația prezentă contribui la gene-
ralizarea culturii?
3. În ce direcție să preceadă junimea română spre a putea
crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente?
4. Care ram al dezvoltării trebuie să atragă mai cu deo-
sebire atenția junimii?
5. Când și unde să fie viitorul congres?”51.
Tot cu aceeași ocazie, au fost formulate și eventualele

răspunsuri pentru proiectul de program:
„1. Înființarea unui organ literar-științific al junimii

române academice.
2. Formarea de comitete locale și în fiecare provincie
românească câte un comitet central.
50
51
403
M ihai E minescu
3. Combaterea cosmopolitismului și lupta pentru drep-

turi naționale.
4. Dezvoltarea economică, cu întărirea de clase pozi-
tive, ca cea a meseriașilor.
5. Viitorul congres să se țină la Turda”52.
Așadar, cel de al II-lea Congres al studenților români

urma a se ține, după opiniile lui Eminescu, la Turda, unde
Mihai Viteazul, întemeietorul primului stat român centra-
lizat, a fost ucis prin trădare. Principala direcție politică a
activității asociației proiectate urma să fie cunoașterea vieții
poporului. Fiind sub influența principiilor formulate de
Mihail Kogălniceanu în „Introducția” revistei Dacia literară,
ei cereau:
„să se studieze înclinările, datinile, obiceiurile, poporul

român în general și în special. Să ne năzuim a fi conduși
de trebuințele, convingerile și situațiile generale, în
loc de cele speciale. Să deșteptăm în popor conștiința
despre trebuințele sale latente, arătându-i calea spre a
le îndestula. Să ne însușim cugetarea originală româ-
nească, de la popor, în loc de a ne cugeta după calapod
străin”53.
Proiectul programului de creare a unui „organ literar-

științific al junimii române academice” a fost ținut secret
până în momentul când Comitetul central de organizare a
52
53
404
serbării a sosit la Putna. Discutarea lui a început în momen-

tele de răgaz ivite în timpul organizării și desfășurării ser-
bării. Ele aveau loc după împrejurări, la „domiciliul” lui
Eminescu și Slavici din clopotnița de la poarta mănăstirii,
în plimbările prin pădure, și au dat naștere la aprige contro-
verse. Eminescu și Slavici, reprezentanți ai studenților din
Viena, erau de părere ca un birou permanent să propage stă-
ruitor și continuu ideea de
„restabilire a unității în viața culturală a poporului

român, un gând pe care l-am exprimat cu toată clari-
tatea și în apelul adresat publicului, își amintea Slavici.
Mijloacele de propagandă aveau să fie o bibliotecă
poporală, ieftină și bine aleasă, o foaie literară ilustrată,
un ziar național, concerte date de celebrități române,
reprezentații teatrale date de cei mai buni actori
români, întruniri și serbări naționale ca cea de la Putna,
toate acestea fără nicio tendință politică”54.
Organizatorii intenționau ca congresul să se desfășoare

în trei ședințe, după o ordine de zi scurtă și înainte de toate
să se aleagă un birou permanent, care va coordona activi-
tatea dintre două congrese. Delegații veniți de la București
și Iași, „în special Grigore Tocilescu, G.Dem. Teodorescu,
Iancu Brătescu, C. Istrati și Dunca, naționaliști excesivi, pre-
conizau nici mai mult, nici mai puțin decât unirea politică
înaintea celei culturale”55.
54
55
405
M ihai E minescu
Discuțiile contradictorii au avut ca rezultat întocmirea

unui alt proiect:
„1. În ce direcție trebuie să pornească generația prezentă,

pentru a contribui la generalizarea culturii naționale?
2. În ce fel se poate pune baza unei dezvoltări econo-
mice la români?
3. Când și unde va trebui, în viitor, să se întâlnească
tinerimea academică”56.
Astfel, dezbaterile începuseră înainte de a se deschide

congresul, însă ele vor continua, tot așa de furtunoase, și în
cele două ședințe care vor avea loc. Proiectul de program
de mai sus a fost prezentat împuternicitului imperial care
supraveghea manifestarea de la Putna, însă acesta, pentru
a câștiga timp în vederea plecării participanților de la ser-
bare, îl respinge. El pretextează că printre organizatori se
află străini, iar unul dintre paragrafe este ambiguu, nu indică
locul unde se va ține viitorul congres. Refăcut, la sugestia
prefectului Orest Renney, noul proiect de program, care se
va supune dezbaterilor, va fi următorul:
„1. Prin ce s-ar putea întreaga junime română dezvolta

omogen?
2. Prin ce ar putea generația prezentă contribui la gene-
ralizarea culturii?
3. În ce direcție să preceadă junimea română spre a crea
condițiile unei dezvoltări sigure și permanente?
56
406
4. Care ram al dezvoltării trebuie să atragă cu deosebire

atenția junimii?”57.
După plecarea participanților de la serbarea jubiliară de

la Putna, prefectul de Rădăuți a aprobat ca lucrările primu-
lui congres al studenților români să se desfășoare luni seara
(16/28 august), în trapeza mănăstirii, la adăpost de priviri
indiscrete și astfel putea raporta superiorilor că congresul
nu a avut loc.
„Când ne-am adunat însă în sufrageria mănăstirii,

dispozițiile nu erau deloc potrivite pentru o discuție
chibzuită, își amintea Slavici. Oameni tineri cu toții,
eram oarecum amețiți de viile emoții prin care trecuse-
răm în timpul zilei, porniți mai mult spre ceartă decât
spre sfat și cu desăvârșire indisciplinabili. Ținea fiecare
să-și spună, în toată libertatea, părerea și să-i dea pe față
simțămintele și iluziile, mai ales iluziile. Ne înghesuiam
în sufrageria prea strâmtă pentru noi, bâjbâind, ca roiul
de albine în stup, și era parcă peste putință ca cineva în
lumea aceasta să ne mai poată potoli. Ca prin farmec
ne-am astâmpărat însă când s-a ivit în mijlocul nos-
tru comisarul, pe care trebuia neapărat să-l invităm la
congres, deși țineam mult ca discuțiile să urmeze ca în
colțul știut al cafenelei. D-l Renney înțelegea și el lucrul
acesta. Și-a exprimat dar mulțumirea pentru silințele ce
ne-am dat în timpul zilei să-i ușurăm sarcina, ne-a sfă-
tuit să păstrăm și acum buna rânduială, apoi a încheiat:
57
În: Românul, XV (1871), 144, 28 septembrie.
407
M ihai E minescu
«Deși nu sunt preot, binecuvântez lucrările dumnea-

voastră și vă las să discutați în toată libertatea». Rămași
noi între noi, ne-am constituit sub conducerea unui
birou ales ad hoc, apoi am început discuțiile”58.
Ca și în zilele precedente, discuțiile au continuat furtu-

nos. Delegații, „stând care la masă, care urcați pe scaune, ori
în picioare, înecați în fum de tutun, se pierdeau în vorbe gălă-
gioase fără să ia vreo hotărâre”59. Duelul verbal era nuanțat
de ironii și acuzări reciproce atât din partea celor care veneau
din România, cât și a acelora care studiau la Viena. Datorită
lui Eminescu, „cel mai activ, încrezător și modest dintre
toți”60, care pregătise congresul cu minuțiozitate, studenții
vienezi erau mai orientați asupra celor care trebuiau făcute.
Discuțiile au continuat până după miezul nopții. Din trapeză
s-au desfășurat în clopotniță, în pădure, în mănăstire, „dar
nu se votă nici programul de propagandă, nici comitetul
care să conducă lucrările și să convoace un viitor congres”61.
A doua zi, rămânând mai puțini, s-au continuat lucrările
însă tot fără nici o hotărâre directoare.
În tot acest timp, Eminescu stătea pe gânduri.
„Ascultase retras într-un colț întreaga discuție, adunase

mereu în el și acum trebuia neapărat să răsufle. Măi,
mi-a zis el, acela care vrea să facă ceva nu discută, ci
lucrează, își amintea Slavici. Să vezi că nu o să ajungem
58
59
60
61
408
la alegerea biroului central permanent. O să rămânem

tot noi și este mai bine așa. Mergem înainte, îi lăsăm să
discute; facem ce știm și lumea vine după noi! Dacă alții
ți se pun în cale? Dai fără milă în el!”62.
După aproape un secol de la furtunoasele dezbateri de

la Putna, George Călinescu, meditând asupra primului con-
gres al studenților români, conchidea:
„Dacă efecte imediate ale acelui congres nu au fost, el a

lăsat totuși anume dispoziții în sufletul unora și de nu
ar fi decât rolul, pe care Eminescu l-a avut în pregătirea
lui și adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el,
și ar merita totuși să umple câteva pagini din istoria
culturii noastre”63.
Marți, 29 august 1871, egumenul Mănăstirii Putna a

dat un ospăț în cinstea membrilor comitetului de organi-
zarea spre a-i îmbărbăta. Trăsătura caracteristică „a stării
sufletești în care ne aflam, mărturisea Slavici, nu o pot da
mai bine decât mărturisind că eu, persoană atunci impor-
tantă, am adormit în jețul care mi se destinase alături de
stătuții casei”64, adică de egumenul Arcadie Ciupercovici.
Miercuri, 30 august, comitetul a părăsit Putna, lăsând
doar pe Pamfil Dan și Vasile Morariu ca să achite toate dato-
riile contractate și să încheie socotelile financiare. Pentru asi-
gurarea bazei materiale a jubileului de la Putna, ei au cheltuit
62
63
64
409
peste 35.000 de florini, proveniți din donații venite din țară.
După serbare au mai rămas de achitat peste 8.000 de florini
unor antreprenori, măcelari și brutari. Pamfil Dan intrase
în panică, însă „Eminescu și-a dat silința să-i încredințeze
că mulți au întârziat cu trimiterea sumelor încasate, fiindcă
stăteau la îndoială dacă nu cumva serbarea va fi oprită, dar
acum, după ce serbarea a reușit atât de bine, ei vor grăbi tri-
miterea banilor”65.
În cele din urmă s-a făcut lista restanțierilor, și Eminescu
a plecat în țară ca să grăbească expedierea banilor. Până la
sfârșitul lui octombrie, casierul nu numai că a achitat toate
datoriile, „dar a mai și despărțit mormântul de restul bisericii
printr-un geamlâc așezat în cercevele de fier ciocănit, un fel
de cutie pentru conservarea urnei și a celorlalte prinoase”66.
Din banii care mai rămăsese și din cei care vor fi încă dați
prin vinderea celor două medalii comemorative, urma a
se tipări o gazetă românească tribună a „culturii naționale
omogene a generațiilor noi”. Este vorba despre Almanahul
Societății academice România jună, apărut la Viena în 1883,
cu scopul de „a pregăti aniversarea a 500 de ani de la înte-
meierea Mănăstirii Putna, unde se află mormântul Sf. Ștefan
cel Mare, și de a întruni pe cei mai de frunte reprezentanți ai
literaturii române”67. În primul număr al periodicului editat
de România jună, a apărut, pentru primă oară, capodopera
eminesciană Luceafărul.
65
66
67
Almanahul Societății academice social-literare România jună, Viena,
1882; I. Hangiu, Dicționar al presei literare românești (1790-1982),
410
M ihai E minescu
și Ţ ara F ăgăduinţei ,
140 ani de la naștere 1
Arhid. P.I. David
O
rice creștin și orice român, ca de altfel
orice om de cultură, are cunoștință într-o
măsură sau alta despre Țara Sfântă, despre
Ierusalimul pământesc și cel ceresc. Cultura,
în general, își are compartimentele ei, iar aceste comparti-
mente sunt pline de cărți, de studii, de reviste, de icoane, de
tablouri biblice, de amintiri. De la prunc și până la vârstnic,
1
Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, CVIII (1990),
1-2, pp. 63-67.
411
M ihai E minescu
pașii petrecuți prin muzee și expoziții, prin locașuri de cult

sau prin monumente istorice îl duc pe om cu gândul la ori-
gini, îi maturizează gândirea, i se limpezește inima, îl deter-
mină la studiu și cercetare:
„Sunt credincios pentru că trebuie să fiu în granițele

umanității. În aceste granițe s-a descoperit Dumnezeu
omului și ne-au rămas dovezile sau criteriile Revelației
Sale: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Nu îl putem
înțelege pe Mihai Eminescu, nu îl facem prezent
pururea printre noi dacă nu îl vedem aplecat asupra
izvoarelor curate ale credinței noastre mântuitoare în
Hristos-Dumnezeu”.
Nu trebuie „să îmbrăcăm” pe Eminescu în Teologie,

ci să arătăm prin propria mărturie că el era smerit, cre-
dincios și cunoscător al legii strămoșești, interesat de
cele sfinte. Bunicul său fusese cântăreț bisericesc, dezvol-
tându-i nepotului aptitudinile muzicale. Doi unchi ai săi
au fost călugări: Iacint, la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”
din Iași, și Calinic, la Mănăstirea Vorona; iar trei mătuși au
fost călugărițe: Fevronia, Olimpiada și Sofia. Însăși mama
sa, Raluca (Rărească), fusese soră de mănăstire, iar muza
poetului, Ana-Veronica, și-a găsit sfârșitul în Mănăstirea
Văratec.
Cugetul poetului la Locurile Sfinte era purtat de pagi-
nile Sfintei Scripturi. „În Lege, în umbră și în Scriptură
închipuire vedem noi credincioșii”, era irmosul său prefe-
rat. De pe masa de lucru nu îi lipseau Biblia și alte cărți
sfinte care descriu istoria poporului ales.
412
Pe lângă Zamolxis, zeul luminii la daci, poetul vorbește

despre religia strămoșilor noștri în raport cu cea a popo-
rului biblic. Pentru el, Moise este legiuitorul Vechiului
Testament, dar și descoperitorul lui Dumnezeu pentru toți
oamenii. Moise, cel scos din apă, a trăit la curtea faraonilor,
de unde a învățat atâtea în misterioasele locașuri:
„Și în templele mărețe, colonade-n mărmuri albe

Noaptea, zeii se preumblă în veșmintele lor dalbe
Și al preoților cântec sună-n harfe de argint”.
Mergând spre Țara Făgăduinței, spre pământul patri-

arhilor, Moise, la porunca lui Dumnezeu, dă Legea (Ieșirea
20) și alcătuiește Pentateuhul. Poetul trăiește aievea acele
evenimente, evocându-le ca nimeni altul, de la facerea
lumii și până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Mihai
Eminescu pătrunde în tainele Scripturii, preaslăvind pe
Dumnezeu și prinzând în harul versului lucrarea mântui-
toare a fiecărei Persoane Treimice.
Despre Dumnezeu-Creatorul din cartea Facerii poetul
comentează ca un exeget (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeronul)
ziua întâi a Facerii sau a luminii, dar și ziua luminii veșnice,
a Învierii:
„Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,

Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?”.
413
M ihai E minescu
Despre Dumnezeu-Răscumpărătorul, ermeneutica emi-

nesciană surprinde Simbolul apostolic. Nașterea Fiului din
veșnicie: „El este al omenirii izvor de mântuire; și născut
în Betleem, în ieslea cea de paie, luminată de Steaua călă-
torului”2.
Vindecările miraculoase, semnele, dar mai ales Jertfa și
Învierea, toate dau sensul nemulțumirii operei încercatului
poet: „Sus inimile voastre cântare aduceți-I, El este moartea
morții și învierea vieții!” (Ioan 11, 25; Catavasia I, Irmos la
Nașterea Domnului). Și înainte de pătimire, Hristos intră în
Ierusalim triumfal:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri,
Plecați-vă neamuri
Cântând Aliluia!”.
Adevărata glorie și slavă veșnică este „Praznicul prazni-

celor și Sărbătoarea sărbătorilor”, Învierea lui Iisus și Paștile
Domnului:
„Hristos a înviat din morți,

Cu cetele sfinte,
Cu moartea pe moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
2
În: Învierea, 12/1986.
414
Iată numai câteva prezențe și simțiri ale marelui poet

din Cetatea Sfântă, în vremea Mântuitorului. Desigur, pe
lângă mărturiile Scripturii, Eminescu participa la slujbe și
asculta cu mare atenție istorisirile părinților și marilor pele-
rini la Locurile Sfinte.
A treia persoană a Sfintei Treimi, „Domnul de viață
dătător, de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul, Care împre-
ună este închinat și slăvit, Sfântul Duh, Care S-a coborât la
Cincizecime întemeind Biserica cea adevărată”, este invocat
de poet ca împreună făcător-răscumpărător și simțitor:
„Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”.
Insuflarea Scripturii și tot ceea ce este viață în slujba

omului și chiar trăirea și inspirația poetului, Mihai Eminescu
le simte ca lucrare a Sfântului Duh.
Între Dumnezeu în Treime și oameni se află, cu o misi-
une specială, îngerii buni, dar și cei îngăduiți pentru ispitire,
demonii. Poetul cunoștea bine toate acestea, punându-le în
vers și rimă:
„Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Voiu, când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte”.
415
M ihai E minescu
Când este vorba despre stăpânitorii morții, diavolii,

Eminescu cunoștea și simțea ispita lor personal, pentru că
duhurile rele ademenesc:
„Cu nopți senine-n stele, cu soare auros.

În sâmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere și în păcat zâmbire”.
Maicii Domnului, Împărăteasa cerului, poetul i-a închi-

nat nenumărate versuri, fie indirect, „cum e Fecioara între
sfinți”, fie direct, când se referă la etapele Răscumpărării, la
Buna Vestire în cetatea Nazaretului, unde arhanghelul aduce
Fecioarei Maria mesajul divin:
„Nu caut vorbe pe ales,

Nici știu cum aș începe –
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe”.
Acum intervine „agrăirea”:
„Da, mă voi naște din păcat,

Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege”.
Abia acum „taina cea din veac ascunsă” (Coloseni 1, 26)

este dezlegată.
Luceafărului mărilor,
416

Înalță-ne, ne mântuie...
Noi, cei din mila Sfântului
Umbră facem pământului”.
Poetul amintește despre evenimentul de la Betleem,

magii, steaua, păstorii:
„Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheata se-ntinde
Asemeni oglinzilor [...]
Se bucur copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei și Mântuitorului
Străluce pe cer
O stea trecătorului”.
Chiar dacă nu este prezent fizic în Cetatea Sfântă,

duhul poetului este împreună-rugător, martor și mărturisi-
tor la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din
mănăstirile românești, în special de la Mănăstirea Neamț.
Această icoană este cinstită și de poet prin simțirea sa
îmbrăcată în evlavie străbună. Mihai Eminescu ia martor pe
Rafael, Arhanghelul și protectorul artelor, chemându-ne la
rugă:
„Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri,
Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer”.
417
M ihai E minescu
Preacinstitei Doamne, pururea Fecioarei Maria, i se atri-

buie de către poetul simțirii noastre, cultul care i se cuvine
(supravenerare), ceea ce nu se găsește la poeții clasici uni-
versali, dintre aceștia, unii exagerează, alții diminuează rolul
Maicii Domnului în istoria mântuirii și civilizației umane.
Și fiind la priveghi la Mănăstirea Neamț, își urzea în cuget
cunoscutul poem:
„Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite […],

Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede”.
Deși stăpână a cetelor îngerești, Maica Domnului

mijlocește înaintea Fiul său și Dumnezeul nostru în condiția
sa de Mamă cerească și pământească a creștinilor:
„Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,

Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne”.
Multe alte mărturii se mai pot aduce în legătură cu

înțelegerea supravenerării Maicii Domnului, ne oprim însă
la „axionița eminesciană”:
„Privirea-ți adorată
Marie!”.
418
Păcatul, ca germene al nefericirii omului, este urmărit de

poet la poporul ales. Mihai Eminescu alege două personaje
biblice care reprezintă nelegiuirea: Cain (ucigașul) și Dalila
(desfrânata). Pe Cain îl leagă de toți ucigașii strămoșilor
noștri și de toți aceia care au vrut să distrugă credința cea
adevărată, ortodoxă și românească:
„Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți,

Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat,
Ce seminția Cain în lume-o a creat”.
Cunoscând bine situația Țării Făgăduinței din vremea

judecătorilor, după consemnările biblice, Eminescu reține:
„Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,

Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea”.
Opusă păcatului este virtutea. Poetul cunoștea morala

creștină, care este, de fapt, despătimirea omului prin virtute:
„Am jurat de la-nceput

Pe Hristos să-l iei de mire”.
Aici, Mihai Eminescu face mărturisirea sufletului său în

raport cu „muza”, Veronica, încredințându-ne:
„Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi.

Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt”.
Poetul era convins că împlinirile din Țara Sfânta,

prin Mântuitorul, sunt valabile „pentru toți oamenii de
419
pretutindeni care vor crede în Hristos”, în plinirea Legii și
a profeților (Matei 5, 17). Și această credință trebuie să fie
aceeași ca în timpul trăirii Sale pe pământ, nu modificată,
confesională și regională:
„Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –

Împărat fuși omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Poetul, ca și înaintașii săi, credea în viața veșnică, moar-

tea fiind doar o trecere de la o stare la alta:
„Moartea succede vieții, viața succede la moarte,

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte”.
Multe alte referiri biblice și imitații se găsesc în opera sa

și chiar în viața poetului, cazul obsedant al dreptului Iov, dar
și multe toponime și hidronime, mai ales Iordanul, atât de
cântat în imnurile liturgice:
„Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure

De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure”.
Din toate acestea reiese faptul că Mihai Eminescu a

înțeles textul Sfintei Scripturi, că a fost inspirat de duhul
biblic și, în același timp, poetul trăiește evenimentele reve-
late, făcându-ne și pe noi contemporani cu acestea, martori,
prezenți cu el în Țara Făgăduinței.
420
E minescu
și cugetarea sacră 1
Tudor Nedelcea
P
ersonalitate de geniu, cercetător al tuturor
laturilor cunoașterii umane, lui Eminescu nu îi
putea scăpa un domeniu atât de fascinant: reli-
gia. Informarea și acumularea cunoștințelor de
istoria religiilor și de doctrină religioasă este impresionantă.
Preocupările „omului deplin al culturii românești” pentru
problematica teologică au fost constante și decisive pentru
formarea concepției sale despre lume și om, viață și univers,
despre „religie ca teologie”, ca să folosim propria-i expresie.
1
Text publicat original în: Mitropolia Olteniei, XLIII (1991), 1, pp. 29-44.
421
M ihai E minescu
Acumulând și preluând critic întreaga problematică religi-

oasă, el și-a format o dogmatică personală, chiar dacă nu și-a
expus-o într-un sistem bine conturat, despre: creația divină,
Dumnezeu, Iisus Hristos, Fecioara Maria, îngeri, demoni,
moarte. Era atât de informat și inițiat asupra creștinismului
sau altor religii, încât a surprins și pe unii clerici2.
Oricât de mult s-ar scrie despre Eminescu, tot nu ar fi
suficient. Cu toată explozia informațională din ultimii ani,
nu toate fațetele personalității lui Eminescu au fost redate
cititorului. Între acestea, preocupările și concepția sa religi-
oasă au făcut obiectul unei minimalizări sau au fost privite
superficial. Doar D. Spânu3, Lucian Blaga4, Amita Bhose5 și,
în special, Petru Rezuș6 stăruiesc asupra acestui aspect din
problematica eminesciană, care nu este de neglijat.
Teolog de profesie, autorul Cursului de Teologie Funda-
mentală7, Petru Rezuș, intitulează un capitol din monogra-
fia sa, cu un nume fericit ales: „Cugetarea sacră”. Comentând
critic încercările anterioare ale lui Gala Galaction și ale Rosei
del Conte de definire a trăsăturilor spirituale ale operei
2
Amintim aici pe Alexandru Grama (1850-1896), care, în broșura Mihai
Eminescu, studiu critic (Tipografia Arhidiecezană, Blaj, 1891), neagă va-
loarea estetică a creației eminesciene, sau pe Aron Densușianu, Istoria
limbii și literaturii române (Tipografia Goldner, Iași, 21894, pp. 301-303).
3
D. Spânu, Morala lui M. Eminescu și raportul ei cu religiunea creștină,
Institutul de Arte Grafice „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1931.
4
Lucian Blaga, „Spațiul mioritic”, în vol. Trilogia culturii, Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, București, 1945.
5
Amita Bhose, Eminescu și India, Iași, 1978.
6
Petru Rezuș, „Cugetarea sacră”, în vol. Mihai Eminescu, Ed. Cartea
Românească, București, 1983.
7
Petru Rezuș, Curs de Teologie Fundamentală, Tipografia diecezană,
Caransebeș, 1942.
422
eminesciene, consideră că „în biografia poetului trebuie insta-

urată o ordine și în această privință, dacă vrem să ne apro-
piem de omul așa cum a fost și de concepția sa de viața”8.
Spirit metodic, Petru Rezuș umple un gol în cunoașterea
integrală a problematicii religioase, prin deconspirarea cur-
surilor de filosofie la care a participat tânărul Eminescu, a
lecturilor sale, deosebit de vaste, a însemnărilor din manus-
crise și a ideilor din publicistică, sesizând „topirea” impeca-
bilă a acestor cunoștințe în creația artistică.
Primele cunoștințe despre religie le-a primit, fără îndo-
ială, chiar din familie. Eminovici, ca orice familie creștină,
a căutat să insufle odraslei sale preceptele biblice. În familia
părinților săi a existat o persoană care a ales calea monahis-
mului, este vorba de maica Fevronia de la Mănăstirea Agafton,
sora mamei poetului. Mama sa, evlavioasa Raluca, l-a dus,
nu o dată, în noaptea Învierii, la bisericuța din sat, momente
emoționante, transpuse mai târziu, în 1878, în versuri :
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Cântând Aleluia!
Cu cetele sfinte,
Lumina ducând-o
8
P. Rezuș, „Cugetarea sacră”, p. 340.
423
M ihai E minescu
Din perioada preuniversitară, cunoștea Biblia, inte-

res deosebit manifestând pentru Cântarea Cântărilor,
Psalmi, Pildele lui Solomon și Evanghelii. Pentru inițierea
în tainele religiei creștine s-a folosit de cartea episcopului
Melchisedec Ștefănescu, Teologia dogmatică a Bisericii
Ortodoxe Catolice de Răsărit (Iași, 1855), și de cartea
mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici, Învățătura
ortodoxă din religiunea creștinească a unei sfinte catolice
și apostolice Biserici pentru clasele liceale (Viena, 1862).
Acumularea de cunoștințe din această perioadă este anar-
hică; ea va fi sistematizată prin studiile universitare de
la Viena (1869-1872) și Berlin (1872-1874). Asemenea
sihastrului Iosif, din povestirea cu același titlu,
„el citise încă din tinerețe scrierile enciclopediștilor,

dar ei îi insuflase apatie. Dovezile lor îi păreau silite,
căci se-ndreptau toate contra unei axiome, pe care
el nu permitea nimănui s-o nege: atotputernicia lui
Dumnezeu. El își închipuia că nu trebuie să fie bolnav
sau foarte nenorocit pentru ca să compună cărți contra
Bibliei”9.
Eminescu „trădează” o informare deosebit de bogată

și de exactă în gândirea teologică a vremii și în studiul
Bibliei. Astfel, „Biblia era sâmburul întregii maniere
de a privi lumea și a cugetărilor lui”, afirmație pusă în
seama aceluiași sihastru10. Eminescu era informat și în
9
Mihai Eminescu, Proză literară, Ed. pentru Literatură, București,
1964, p. 308.
10
M. Eminescu, Proză literară, p. 307.
424
domeniul descoperirilor științifice, în astrologie, astro-

nomie. Lucrările fundamentale ale lui Leibniz, Kant,
Schopenhauer, Hegel, cursurile profesorului său vie-
nez Robert Zimmermann (1824-1898) sunt puse într-un
taler al balanței, iar în celălalt, cunoștințele din Cartea
Sfântă. De aici impactul dintre cele două sisteme de gân-
dire, filosofia și cultura germană, pe de o parte, și Biblia,
pe de altă parte; impact din care s-au născut povesti-
rile și nuvelele cu implicații filosofice: Sărmanul Dionis,
Archaeus, Avatarii faraonului Tlá, Moș Iosif, Cezara; pre-
cum și poeziile din care răzbat aceleași idei: Scrisoarea I,
Scrisoarea a V-a, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova,
Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu
și om, Colinde, colinde, Învierea, Rugăciunea, Răsai asu-
pra mea, Antropomorfism, Demonism, Mortua est, Mai
am un singur dor, Ce suflet trist, Povestea magului călă-
tor în stele, Strigoii, Viața, Preot și filosof, Melancolie,
Mureșanu, O, adevăr sublim, Înger și demon, Confesiune,
O, chilia mea sărmana, Luceafărul, ca și o seamă de cuge-
tări din manuscrisele: 2254, 2255, 2261, 2262, 2275, 2276.
Cum să nu îl fi tulburat pe tânărul student „călător
în stele” polemica vremii despre teoria monadelor din-
tre Leibniz și Zimmermann? În timp ce profesorul său
afirma că Dumnezeu este un atom, Leibniz îl considera
pe Dumnezeu ca monada supremă. Sufletul este, după
Zimmermann, tot un atom, afirmație tulburătoare, care l-a
făcut pe studentul Eminescu să nu îi mai audieze cursurile.
Poetul transpune artistic, la modul magistral, aceste idei, cu
numeroase cunoștințe astronomice, punând mai presus de
orice îndoială Biblia, care avea pentru el un înțeles adânc.
425
M ihai E minescu
„După el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică al

nemărginirii, și fiecare stă în legătură cu toate lucrurile
lumii. Fiecare, după ideea lui, este urmărit de ochiul
Domnului și neapărat în existența sa [...] și unul din
lume și toată lumea se tulbură și cade”11.
Între știință și Biblie nu era un conflict antagonic,

„știința pozitivă știa s-o împreuneze cu învățăturile Bibliei
foarte ușor și cu multă istețime”, astfel încât „Biblia era sâm-
burele întregii maniere de a privi lumea și a cugetărilor lui”12.
Dorința tânărului Eminescu de a cunoaște totul este sacră,
uneori dramatică, prin căutări și îndoieli.
„Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până
foarte târziu noaptea și atunci nici nu mergea seara la cină”,
iar „când nu scria, citea foarte mult, tot felul de cărți”, își
amintește prietenul său din studenție, T.V. Ștefanelli. Ce
citea? Opera lui Schopenhauer, dăruită de Iacob Negruzzi,
directorul revistei Convorbiri Literare, traduceri din limba
germană, din literatura indică și persană și, „când avea cu
cine, discuta mult asupra acestor literaturi, și mai cu seamă
asupra principiilor religiei budiste, despre care spunea că
este cea mai poetică, mai frumoasă și mai profundă reli-
gie de pe lume. Citise Ramayana și Mahabharata, apoi
Sakontala, din literatura indică, și frumoasele versuri ale
lui Hafez, din literatura persană. Studiase pe Kalidasa,
era interesat de Confucius, Zoroastru, Brahma. Studierea
filosofiei și religiei Indiei era o preocupare permanentă și
11
12
426
organizată, dată și de audierea cursurilor universitare de la

Berlin: Ebel, De iusta tatione linquae sancritae în liquarum
cornparatione (miercuri, 11:00-12:00); Weber, Kalidasae
Malakagnimiira (luni, 10:00, și joi, 15:00-16:00); Zeller, De
natura religiorus (miercuri și sâmbătă, 09:00-10:00); Beller-
man, Historia musicae sevi medii, inde ab initie doctrinae
Christianae usque ad Franconem de Coloma13. Utile i-au
fost lucrările teologilor școlii din Tübingen: David Friedrich
Strauss, Ferdinand Christian Baur, Bruno Bauer, ca și cărțile
lui Johannes von Kuhn, Katholische Dogmatik (Tübingen,
1857); Franz Xaver Dieringer, Lehrbuch der Katholischen
Dogmatik (Mainz, 1865); Georg Wilhelm Friedrich Hegel,
Vorlesungen über die Philosophie der Religion (Berlin,
1832); Immanuel Kant, Allgemeine Naturgeschichte und
Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung und
dem mecanischen Ursprung des ganzen Weltgebäudes nach
newtonischen Grundsätzen abgehandelt, (1755); Robert
Zimmermann, Leibniz’s Monadologie (Viena, 1847); Edu-
ard Zeller, Geschichte der deutscher Philosophie seit Leib-
niz (Berlin, 1873); Artur Schopenhauer, Die Welt als Wille
und Vorstellung. Desigur, lista bibliografică este departe de
a se încheia. Mai cităm, dintre lucrările consultate de Emi-
nescu, pe cele scrise de sanscritologul Franz Bopp, Eugène
Burnouf (Introduction à l’histoire du buddhisme indien,
Paris, 1875), Albrecht Weber (Academische Vorlesungen
über indische Literatur-geschichte, Berlin, 1852); Max Mül-
ler (A history of Ancient Sanskrit Literature. The primitive
religion of the Brahmans, Londra, 1860).
13
Ms. 2289, f. 34; P. Rezuș, „Cugetarea sacră”, p. 341.
427
M ihai E minescu
Prin prietenii săi, învățații evrei Moses Gaster (1856-

1936) și Heimann Hariton Tiktin (1850-1936), pe care efectiv
i-a sprijinit, Eminescu cunoaște Tora, Cabala și Talmudul și
implicit tradițiile filosofice, mistice și istorice ale poporu-
lui evreu, teoria și practica din care a luat naștere instrui-
rea (Mișna) și practica religioasă a popoarelor babilonian și
palestinian (Ghemara).
Nu numai că a consultat, dar a și tradus în perioada
petrecută la biblioteca din Iași: Franz Bopp, Kritische
Grammatik der Sanskrita-Sprache in kürzerer Fassung
(Berlin, 1868) și Glossaium comparativum linguae sanscri-
tae (Berlin, 1867). Din Rig Veda, din limba germană, traduce
un Imn al creațiunii14.
Marea sa putere de asimilare, de sinteză și de redare
artistică a concepțiilor religioase poartă pecetea geniului.
Căutarea adevărului absolut îl duce la cunoașterea religiei și
divinității. „Ce este cugetarea sacră?”, se întreba poetul la 15
august 1870, când scria Epigonii. Teologia, își răspunde el,
este „combinare măiestrită a unor lucruri neexistente”. Biblia
este „carte tristă și-ncâlcită”, cu cifru, care necesită o exegeză
textuală („Cel mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra”).
„Ce este Dumnezeu?” se întreabă, tot el răspunzând:
„Surdele nebunii (filosofii) a mii de mii de oameni pe

care o frunte senină sau încinsă-n aur o modelează
într-o uriașă volbură de foc mirele universului”15.
14
„Atuncea neființa, ființa nu erau / A aerului mare, boltitul cort din
ceriu / Ce acoperea atuncea?... / Pe-atunci nu era moarte, nimic nemu-
ritor…/ La început pătruns-au iubirea pe-acel unul / O sete sufletească
a facerii sămânță” (Ms. 2262, f. 116).
15
Ms. 2254, f. 18.
428
Dumnezeu este o idee abstractă, dar o idee a ideilor,

„istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu”,
cum îi scrie Eminescu lui Dumitru Brătianu în preajma ser-
bării de la Mănăstirea Putna (1871). Excelenta sa inițiere în
istoria religiilor a dat naștere unor interpretări șablonizate,
de suprafață. Desigur, filosofia și religia indică, cea budistă
mai ales, l-au interesat în mod deosebit, fără să își mani-
feste însă apartenența sa la filosofia lui Buddha. Prin cultura,
structura psihică și prin creație, Eminescu este un demn
precursor al mișcării ecumenice. O caracterizare pe măsură
o face, peste ani, filosoful și scriitorul (aidoma lui Eminescu)
Lucian Blaga.
„Schopenhaurismului și budismului li s-au dat în

schimb, în opera lui Eminescu, proporții uriașe. Prea
puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin
constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci
rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura
lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime
a poetului. Eminescu cel adevărat este accesibil numai
unei analize mai reverențioase. În fața operei lui
Eminescu trebuie să ținem seama, ca în fața operei niciu-
nui alt român, de «inconștient» și de «personanțele»
acestuia. De aici trebuie abordat fenomenul”16.
În ceea ce privește doctrina hristologică și soteriolo-

gică, Eminescu pornește de la considerentele hegeliene
privind natura divină a „blândului nazarinean”, „învățător
16
Lucian Blaga, Trilogia culturii, Fundația Regală pentru Literatură
și Artă, București, 1944, p. 324.
429
M ihai E minescu
al umanității, martir al adevărului”, la care adaugă valoarea

de simbol a martirajului deplin al lui Iisus în comparație cu
cel al altor martiri ai omenirii: Buddha, Socrate, Lao Tse.
Învățăturile și viața acestora,
„deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului,

nu au avut atâta influență, nu au ridicat atât pe om ca
Evanghelia, această simplă și populară biografie a blân-
dului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele
mai mari dureri morale și fizice pentru binele și mân-
tuirea altora”.
Jertfa Mântuitorului este supremă și înălțătoare, neum-

brită de nepăsare sau dispreț, ci de iubire, cerând, la înche-
ierea vieții pământești, de la Tatăl Cel din ceruri, iertarea
prigonitorilor.
„Astfel, a se sacrifica pe sine pentru oameni, nu

din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci
din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a
existenței umane, acel sentiment de adevăr care dizolvă
adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență,
ce bântuie natura întreagă”.
Aceste sclipitoare considerații îi sunt prilejuite de sărbă-

torea Paștilor anului 1881, an în care iarăși bat la poartă cu
degetele moi florile primăverii,
„iar duiosul ritm al clopotelor ne vestește vechea și

trista învățătură că astăzi încă Hristos este în mormânt,
430
că mâine se va înălța din giulgiul alb ca floarea de crin,

ridicându-și fruntea Sa radioasă la ceruri”17.
Caracterele crescute sub influența vieții lui Hristos, pre-

ceptele morale izvorâte dintr-o asemenea biografie exem-
plară îl fac pe om mai bun, mai curat sufletește: „Omul
trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după
care să își modeleze caracterul și faptele”. Iată o recoman-
dare validată în timp.
„Căci precum arta modernă își datorează renașterea

modelelor antice, astfel creșterea lumii noi se dato-
rează prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el,
încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă
combătând instinctele și pornirile pământești din sine”18.
Însuși procesul educațional, misiunea școlii ar trebui să

se bazeze, după afirmațiile fostului revizor școlar, nu în „cul-
tivarea excesivă a minții”, ci în „creșterea caracterului”. De
aici rezultă importanța cunoașterii vieții lui Iisus și a religiei
în sine: „Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și
a-și veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”19. Știința
este utilă îmbunătățirii stării materiale, facilitării luptei pen-
tru existență, iar religia se constituie în hrana spirituală.
17
Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud Mihai Eminescu, Opere,
vol. XL, Ed. Academiei, București, 1985, p. 134.
18
Timpul, VI, 12 aprilie 1881, 82, p. 1, apud M. Eminescu, Opere,
vol. XL, p. 134.
19
vol. XL, p. 134.
431
M ihai E minescu
După această pledoarie emoțională, Eminescu trece la pro-

blemele de organizare statală, în care religia poate și trebuie să
îndeplinească un rol major, deosebind structural vechiul stat
păgân de statul creștin, condus de o „monarhie creștină”, a cărei
menire „e a modera asprimea legilor inerente statului prin apăra-
rea celui slab de exploatarea celui puternic, prin compensație”20.
Eminescu cunoaște, din propria-i experiență amară, existența
unor oameni puternici care „caută să compenseze prin o activi-
tate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora”. Evoluția pro-
cesului politic trebuie să fie condiționată de o „mare inteligență
sau un mare caracter, care să compenseze munca societății
ce-i susține pe cei puternici”. Clasele superioare sunt datoare
să își sporească, cantitativ și calitativ, orizontul cultural spre a
ușura munca celor de jos, pentru a le lumina și „a le conduce
spre binele lor moral și material”. Acesta este idealul monarhiei
creștine propovăduit de gânditorul politic Eminescu, Biserica
având misiunea nobilă, de o deosebită importanță socială, de a
răspândi aceste idei în întreaga societate:
„Dacă sâmburele veșnicului adevăr semănat în lume de

nazarineanul răstignit a căutat să se-mbrace în formele
frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare noblețe
artelor, lăsându-le în serviciul ei, asupra formelor religi-
oase, asupra datinii frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu
trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume
este, în mare, fapta altora, și că posesiunea lui trebuie răs-
cumpărată printr-un echivalent de muncă”21.
20
vol. XL, p. 134.
21
vol. XL, p. 134.
432
Munca, iată singura modalitate de progres material și spiri-

tual, munca, o idee majoră prezentă în majoritatea studiilor emi-
nesciene. În motivarea acestei idei prețioase și utile din punct
de vedere social se face apel, cu îndreptățire, la „suferințele de
moarte ale dascălului și modelului nostru”, Iisus Hristos.
„Dar, întrucât ne permite imperfecțiunea naturii ome

nești, oricine trebuie să caute a compensa prin muncă și
prin sacrificiu bunurile de care se bucură. Atunci numai,
Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori
cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor
noștri străbuni”22.
Modelarea asprimii legilor inerente statului, ca produs al

naturii, supus unor legi mecanice, caracterizat printr-un „com-
plex de lupte pentru existența individuală și colectivă”, apăra-
rea celui slab de exploatarea celui puternic, apelul la muncă,
singurul izvor al fericirii umane, sunt idei care și-au dovedit
perenitatea în timp și care sunt astăzi de o stringentă actua-
litate. Religia sa „de acasă” l-a urmărit în întreaga-i activitate
artistică și publicistică, documentarea sa în Dogmatica creștină
este impresionantă. Mai puțin îl preocupau deosebirile con-
fesionale între diferitele Biserici, dar atunci când problemele
interconfesionale ating interesele naționale ale poporului său,
strigătul său nu este unul în deșert.
De la problemele teoretice doctrinare, de dogmă, Emi-
nescu coboară în realitatea imediată, ocupându-se de Bise-
rică, instituție fundamentală a oricărui organism statal,
22
vol. XL, p. 134.
433
M ihai E minescu
și de slujitorii ei. Așadar, eclesiologia nu a rămas în afara

preocupărilor sale. Dimpotrivă, pe acest teren, Eminescu
s-a simțit imbatabil, fiindcă, pe lângă buna sa credință și
excepționala sa putere de înțelege a întregii problematici a
„cugetării sacre”, a apelat la argumentele istorice, folclorice,
statistice ale neamului său, care îi stăteau la dispoziție. Cu
precădere se oprește la rolul și menirea Bisericii Ortodoxe
Române. Dintru început, Eminescu lansează o axiomă:
„Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea
existenței unui principiu moral în istorie”23. Acest princi-
piu moral în istorie a fost reprezentat, cum nu se poate mai
bine, de Mitropolia Moldovei și Sucevei, care s-a ridicat
împotriva „naționalizării Bisericii creștine prin Luther și
Calvin”:
„N-a fost ea aceea care a dat reazimul evanghelic

populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a
apărat intactă creștinătatea față de agresiunea maho-
medană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam
mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în
limba neamului românesc, să redea în graiul de miere
al coborâtorilor armatelor romane, Sfânta Scriptură și
preceptele blândului nazarinean?”24.
Răspunsul se află în însuși modul de a pune întrebarea.

Eminescu reușește performanța de a sintetiza într-o singură
frază istoria dramatică a Bisericii poporului său. Toleranța,
23
24
434
atât de specifică românilor, trebuie să fie compensată de res-

pect, căci „nici un neam de pe fața pământului nu are mai
mult drept să ceară respectarea sa, decât tocmai românul”25.
În aproape toate țările europene, naționalitatea majoritară a
făcut prozeliți, „prin presiune, cu de-a sila”, din conlocuito-
rii săi de altă religie sau de altă limbă: hughenoții în Franța,
maurii în Spania, polonii cu rutenii, ungurii cu românii din
Transilvania. Cu toate acestea, românului „nu i-a venit în
minte să silească pe catolici de a deveni orientali”. Mai mult,
lipovenii, armenii, calvinii, protestanții, evreii au fugit din
țările lor de baștină și „trăiesc nesupărați în cultul lor pe
pământul românesc”, pentru că niciun guvern român nu le-a
închis vreo școală sau biserică. O singură doleanță, legitimă
de altfel, au românii: „Ni se pare deci că pe pământurile noas-
tre strămoșești, pe care nimeni nu le stăpânește jure belli,
am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și Biserica,
precum le-am respectat-o tuturor”. Deziderat firesc, onorat
doar sporadic și inechitabil. Țările românești sunt acelea în
care din vremuri străvechi „fiecare a avut voie să se închine la
orice dumnezeu a vrut și să vorbească ce limbă i-a plăcut”26.
Pentru Eminescu, problema Bisericii Ortodoxe Române
era una vitală, referitor la prozelitismul agresiv al Bisericii
Romano-Catolice, care sub masca confesională, urmărea, de
fapt, averile națiunii române din Bucovina. Pe bună drep-
tate, cu o logică imbatabilă, Eminescu sublinia că:
„Națiunea, sub numele de confesiune, este proprietară

de drept a unor averi întinse, deoarece confesiunea este
25
26
435
M ihai E minescu
garanția dreptului și numele în care te bați, și, apărând

confesiunea proprietară de fapt a averilor, aperi averile
drepte din moși-strămoși ale națiunii, pe care domnii
politici pe picior mare ar vrea să le vândă secularizate,
deși secularizarea, de ar fi posibilă, nu este decât în
dreptul Guvernului României”27.
Pentru a demonstra drepturile Bisericii Ortodoxe

Române, care „nu este numai o comunitate religioasă, ci tot-
odată națională”, elaborează un studiu comparativ, consta-
tând că „Bizanțul a avut veleități de papism, Biserica Rusă are
veleități periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii
prin mijlocul sabiei pentru argumentarea puterii statului”. În
contrast evident cu acestea, Biserica națională a românilor
a fost (și este) „o comunitate religioasă care îmblânzea prin
iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o dato-
rie din ceea ce în lumea modernă este un drept”. Mai mult,
„liniamentele organizării democratice a Bisericii Ortodoxe
Române se arăta ab antiquo. Stând cu alte Biserici în legături
formale, nu de subordonare, ea a înlocuit la români orga-
nizarea politică și economică”28. Rolul Bisericii este imens,
mai ales în Ardealul ocupat, cu o populație românească
majoritară oprimată, unde preotul trebuie să substituie pe
învățător, iar mănăstirile sunt ateliere de mică industrie, în
care se traduc cărțile religioase pe înțelesul tuturor.
Toată această argumentație are o motivație subtilă, refe-
rindu-se la religia moștenitorului tronului. Ceea ce trebuie
27
M. Eminescu, Scrieri politice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1931,
p. 66; P. Rezuș, „Cugetarea sacră”, p. 363.
28
436
să facă alții, oameni politici sau instituții guvernamentale,

iată că se încumetă să spună Eminescu și să îi vorbească
lui „Carol îngăduitorul” despre obligația sa statutară de a
menține spiritul național al Bisericii poporului peste care
stăpânește. Religia moștenitorului domnitorului Carol I
nu trebuie să fie indiferentă, întrucât „numai aparținând
Bisericii naționale, el va cunoaște însemnătatea acestui fac-
tor considerabil în viața unei nații”29. Plin de semnificații este
faptul că Eminescu nu vorbește despre „legea ortodoxă”, ci
despre Biserica națională, deosebirea fiind nu în dogme, ci
„în spiritul și atitudinea ei”. Pentru a demonstra acest fapt,
face un excurs istoric, arătând că, de pildă, clerul grecesc,
existent în mănăstirile închinate, nu s-a confundat cu cel
autohton, deși erau de aceeași lege. Prin firea lor și prin spi-
ritul de dreptate, care i-au călăuzit în istorie, românii resping
orice veleități de supremație a bisericilor vecine, dar Biserica
lor n-a manifestat și nici nu manifestă tendințe de universa-
lism, ea este o instituție națională (ca atare, Eminescu cere
pregătirea clerului superior în țară și nu în străinătate), care
corespunde aspirațiilor enoriașilor ei, fiind sesizabilă deo-
sebirea „între spiritul democratic, de muncă și iubire de
adevăr” și „formalismul gol al altor biserici și de atârnarea
acestora de puterea politică a statului”30. Revelatoare este, și
pentru acea vreme, „exploatarea credințelor religioase pen-
tru scopuri politice”31.
Condamnând încercarea mitropolitului țării de a îl con-
vinge pe I.C. Brătianu să rămână prim-ministru, Eminescu
29
30
31
437
M ihai E minescu
are un câmp larg de desfășurare a ideilor: „Biserica ar tre-

bui să fie deasupra partidelor și ar avea datoria de a apăra
interesele ei proprii, iar nu a se face sprijinitoare cutărui sau
cutărui partid politic”32.
Și sfaturile sale, înțelepte și de bun simț, se extind și
asupra ierarhilor, pe care trebuie să îi preocupe învățătura
(creștinească): „apatia cu care Biserica stă în fața chestiuni-
lor sociale, păgânizarea instituțiilor, legilor și a organizării
muncii, camătă și desfrâul moravurilor”33. Din această per-
spectivă, gestul mitropolitului se pare necugetat, Eminescu
deplângând amestecul Bisericii, prin acest gest, în viața
politică.
Stăpânit de un patriotism manifestat în marginile ade-
vărului, cum îi stă bine românului, Eminescu face uz de vas-
tele sale cunoștințe, de stilul său inconfundabil, ieșind în
arenă, cu armele omului de știință, spre a contesta necesita-
tea înființării unei Mitropolii Romano-Catolice la București,
ai cărei membrii erau toți străini, cu preoțime din alte țări,
„al cărei scop atârnă de o putere străină și nu are datoria
de a se supune legilor țării”34. Analizând politica de catolici-
zare a Vaticanului, în context istoric, insistând pe toleranța
poporului român, sentiment speculat de Vatican, Eminescu
devine tranșant, căci nici nu se putea altfel:
„Interesul nostru național este ca noi și numai noi să

ne sporim în țara pe care noi și numai noi am apărat-o
timp de veacuri, noi și numai noi am pregătit-o prin
32
33
34
438
cultură. Românii au identificat religia cu naționalitatea,

și-i socotesc străini pe toți cei ce nu sunt de legea nea-
mului românesc”35.
Înființarea unei astfel de mitropolii în capitala unei țări

ortodoxe este comentată malițios: ori s-au înmulțit străinii,
ori s-ar înființa în speranța că ei se vor spori în viitor. Aluzia
este evidentă la adresa domnitorului, care nu-i de aceeași
religie cu cea a supușilor săi, la „spiritul public al poporului
român”, care va fi nevoit să atace tronul din punct de vedere
confesional, avertizând că între „țară și dinastie este un abis de
netrecut”36. În replică la încercarea de înființare a Mitropoliei
Catolice, Eminescu aduce argumente istorice privind expec-
tativa Scaunului Papal în fața abuzurilor politice și religioase
ale Imperiului Austro-Ungar (catolic) în Ardealul nostru:
dezbinarea românilor, prin înființarea, la cumpăna secolelor
XVII-XVIII, a uniților, desființarea Mitropoliei Ortodoxe din
Alba Iulia, înființată de domnitorul unificator, Mihai Viteazul.
Pertinent observator al fenomenului politic european al
vremii sale, Eminescu sesizează intenția politică a Occiden-
tului și, mai ales, a Ungariei, mitropolitul romano-catolic de
la București fiind „întocmai ca președintele Comisiei Mixte
(a Dunării), un agent al puterii austro-ungare”37, exempli-
ficând cu politica oficială a guvernanților unguri, făcută în
presă și în Parlament, politică agresivă sprijinită tacit de papă.
„Toleranța noastră are limite”, se vede nevoit să avertizeze din
nou Eminescu:
35
36
37
439
M ihai E minescu
„Din ziua în care s-au făcut complicii unei acțiuni

îndreptate contra dinastiei și contra neamului româ-
nesc a pierit orice drept la simpatiile noastre, ne sunt
deopotrivă cu păgânii și cu toți cei fără de lege”.
Critica sa continuă:
„Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în

timpul din urmă în țara noastră, când este vorba des-
pre legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și
de aspirațiile noastre, care ne leagă de Occident și pe
care sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii,
oricare ar fi ei, se vor găsi uniți și tot atât de tari în hotă-
rârile noastre ca și în trecut”38.
Această virulentă și motivată diatribă se vede că a

deranjat în anumite cercuri politice europene, întrucât acest
material este adus la cunoștința Biroului de Informații vie-
nez, care îi urmărea, de o bună bucată de vreme, și activitatea
poetului desfășurată la Societatea Carpați. Să ne mai mirăm
că genialul nostru compatriot a fost lăsat să îndure, aidoma
blândului nazarinean suferințele și umilințele atotputerni-
cilor europeni! Și aceasta pentru că și-a iubit, la modul sin-
cer și plenar, poporul său, iar țării sale i-a dorit, la trecutu-i
mare, un mare viitor.
Cununat cu suferința, sfidând orice încercare de intimi-
dare, prin polemici agresive, fără obiect sau prin alte mij-
loace, Eminescu reia, peste numai nouă zile, discuția despre
38
440
oportunitatea întemeierii la noi a unei Mitropolii Romano-

Catolice, respingând, punct cu punct, învinuirile de agitație
anticatolică ale ziarului La Gazette de Roumanie, nefiind de
acord cu măsurile conducerii Bisericii Ortodoxe Române
în lupta contra ofensivei catolice. Din nou se vede nevoit să
apeleze la fapte istorice, arătând că uniții nu se înstrăinează
de comunitatea națională, iar „cei mai mulți dintre preoții
români uniți sunt încă și mai buni români”39. Imperiul
Austro-Ungar face propagandă catolică, ofensiva catolică
contribuie la colonizarea noastră, evidențiind lipsa de tact a
papei, care ne împinge, vrând-nevrând, spre Imperiul Țarist.
Cât privește tronul regesc, care manifestă în această privință
o inexplicabilă expectativă, „îndeosebi astăzi nu vom avea
niciun interes particular de a susține această dinastie, o
susținem numai pentru că soarta țării noastre este legată
de dânsa”. Mitropolitul romano-catolic, monseniorul Paoli,
recent întors de la Roma, este acuzat că este agent al Biroului
de Informații din capitala Imperiului Austro-Ungar și că
„primește din Viena o însemnată subvenție anonimă”40.
După o „tăcere îndelungată”, Mihai Eminescu revine
asupra acestei probleme deosebit de spinoase, polemizând
cu ziarul oficial Românul, condus de marele său rival, C.A.
Rosetti, acuzându-i de prea multă tăcere într-o asemenea
chestiune de interes național. Românul se ocupă de această
înființare a Mitropoliei Romano-Catolice, în editorialele sale
din 29 mai și 1 iunie 1883. Argumentele lui Eminescu sunt
imbatabile. La București n-a existat niciodată o episcopie
39
40
441
M ihai E minescu
catolică, iar Paoli a fost episcop de Napoli. Așadar, încă o

dată, Eminescu constată că oficiosul Partidului Liberal fal-
sifică adevărul istoric. Din neștiință? Greu de răspuns. Fiind
prea mare pericolul pentru însăși ființa noastră națională,
pentru tânărul nostru regat, devenit independent doar de
șase ani, autorul Cezarei insista pe lângă liberali, ca, din
acest punct de vedere, „politică de partid să nu facem”, în
această situație, dezbinările, din motive potrivnice, nu își
au locul, între religie și naționalitate trebuie pus semnul
egalității, ambele partide având „în statul român rolul de a
apăra tradițiile neamului nostru”41. Dezvăluie pentru citito-
rii săi ceea ce trebuie știut: „îndărătul înființării Mitropoliei
Catolice este mâna politicii orientale a Austriei”42.
Noi, ca popor mic, „voim să trăim în sfera noastră
proprie de activitate”43. O propoziție simplă, care sinteti-
zează principiile de bază ale politicii noastre externe, de la
Burebista, Decebal, Menumorut, Neagoe Basarab, până la
Nicolae Titulescu și diplomații noștri contemporani.
Despre însemnătatea și meritele Bisericii Ortodoxe în
păstrarea unității lingvistice și etnice a poporului român, des-
pre rolul cărților bisericești în introducerea limbii române,
presa vremii, la care marele poet a slujit cu devotament (în
special ziarul Timpul, al cărui redactor-șef era), păstrează
aceste inestimabile valori ale spiritualității românești:
„Biserica? Creația aceasta eminamente națională a

unui Iuga Vodă, care la 1399 încă o face neatârnată de
41
M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 311.
42
43
442
orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui

Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a nea-
mului românesc, care a născut unitatea limbii și uni-
tatea etnică a poporului, ea care domnește puternică
dincolo de granițele noastre și este azilul de mântuire
națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni
ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic”44.
Ca și în poezie, Eminescu și-a exprimat cu claritate

și convingere opiniile sale despre fenomene de cultură, în
cadrul căruia un loc important acordă Bisericii ca instituție
polarizatoare a năzuințelor de veacuri ale poporului român,
opinii care au pornit dintr-o necesitate lăuntrică care nu-i
permitea să stea departe, pasiv față de evenimentele trecu-
tului și prezentului.
Preocupat de „măsura progresului intelectual la un
popor”, evident la poporul român, Eminescu aduce în actua-
litate vechea noastră literatură religioasă, subliniindvaloarea
ei stilistică și lexicală, pe lângă cea morală. Dintr-un raport
adresat de poet la 16 martie 1875, pe când era director al
Bibliotecii din Iași, ministrului Cultelor și Instrucțiunilor
Publice, face o caldă pledoarie în favoarea oportunității
achiziționării pentru bibliotecă a unor cărți și documente
vechi, pledoarie care demonstrează în subsidiar cunoștințele
sale competente în acest domeniu.
„Literatura română din secolele XVI, XVII și XVIII este

reprezentată prin 2690 opusuri tipărite, dintre care cele
44
443
M ihai E minescu
mai multe bisericești. Sfertul întâi al secolului nostru

poartă, de asemenea, caracterul secolului al XVIII-lea”.
Periodizarea este aproximativ aceeași ca la autorii lucră-

rii Bibliografii românești vechi, Ioan Bianu, Nerva Hodoș și
Dan Simonescu. „Cărțile bisericești, ca trebuință generală
a poporului, prevalează”45, și poetul continuă: „Importanța
scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic și dinainte, ea
se vede abia în curgerea vremii și se schimbă după punc-
tele de vedere, care predomină la studiul lor”, argument
adeverit de cei peste 100 de ani scurși de la exprimarea lor.
Preocuparea poetului pentru îmbogățirea bibliotecii cu
opere vechi, intrând în relații cu un anticar și întocmind o
listă de cărți tipărite și manuscrise care merită a fi cumpă-
rate de stat, este astfel comentată de G. Călinescu:
„Cu un lăudabil simț de cultură, el își dă seama că, fără

o colecție de manuscrise, o operă serioasă de istorie lite-
rară veche nu se poate întreprinde, deoarece producția
mireană din secolele XVI, XVII și XVIII a circulat netipă-
rită, și nu numai că face un raport în acest sens instituțiilor
responsabile, dar el însuși își dă ultimul ban să își procure
o carte veche”46.
Dintre cărțile vechi asupra cărora s-a oprit Eminescu

exemplificăm: Șapte taine (1646) și Psaltirea (1643), ambele
tipărite de mitropolitul Varlaam, ultima purtând unele
M. Eminescu, Despre cultură și artă, Ed. Junimea, Iași, 1970, p. 72.

45
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ed. pentru Literatură,

46
444
adnotări ale poetului, Psaltirea în versuri și Acatistul (1673),

ale lui Dosoftei, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea
(1698), de Dimitrie Cantemir, manuscrisele Isopiei, Istoriei
universale de la zidirea lumii până la Constantin și Iulian
(1728) și altele47. Spirit polemic, adesea necruțător, dar obiec-
tiv, bazat pe argumente incontestabile, Eminescu considera
limba vechilor cărți bisericești demnă de luat în seamă în
comparație cu „ciripitura de limbă păsărească cu sintaxa
cosmopolită”, promovată de unele cercuri contemporane
lui. Indignat de „stricarea” limbii române cu franțuzisme de
tot felul, comentează sarcastic, dar îndreptățit:
„Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care,

în înțelegere cu domnii de atunci și cu un sinod general al
Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate, care
a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită
în palat, în colibă și în toată românimea, și-ar face cruce
creștinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul
de căpetenie și păstrătorul limbii, n-o mai înțelege”.
Încheierea este demnă de pana unui adevărat pamfle-

tar, cu o ironie mușcătoare: „Dar Varlaam era un prost. În
zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie”48.
În opoziție cu „bieții domni din vechime”, Petru Șchiopul,
Dimitrie Cantemir, Matei Basarab, cu cronicarul Miron
Costin, care „și-au pus viața la mijloc”, punând mai presus
47
Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism,
București, 1978, p. 167; Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu,
Ed. Junimea, Iași, 1987, pp. 51-53.
48
445
M ihai E minescu
de ei interesele țării, în România, „America Orientului”,

domnește teoria „om și om”:
„Au trecut vremurile acelea, comentează cu asprime

Eminescu, ne-am subțiat, ne-am civilizat. În loc de-a
merge la biserică, mergem la Café chantant, unde ne
întâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului,
scursă la noi ca prin minune. Pentru că limba noastră,
cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele
ei locuțiuni, îi cam jena pe prietenii noștri, am dat-o de
o parte și am primit o ciripitură de limbă păsărească
cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă știe nițică
franțuzească, o învață într-o săptămână de zile”49.
Tipărirea cărților bisericești în limba română cu efecte

benefice pentru destinele culturii românești este salutată
cu satisfacție:
„Biserica și domnii noștri [...] au pus a se traduce cărțile

bisericești în limba română, au introdus limba poporului
în Biserică și stat, în locul celor străine hieratice. Dacă
chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noas-
tre, ele au încetat din momentul în care Biserica a creat
limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi
hieratice și de stat. Din acel moment trăsătura de uni-
tate a devenit și a rămas naționalitatea, pe când înainte
românul înclina a confunda naționalitatea cu religia”50.
49
50
446
În acest sens, propune retipărirea fără întârziere a

cărților bisericești cu caractere latine și chirilice, căci tipă-
riturile vechi au început a se găsi cu greutate în acest sens;
salută hotărârea Sfântului Sinod de retipărire a vechilor
texte religioase, considerând-o ca o acțiune de importanță
națională, realizându-se o veche dorință a sa de a găsi
mijloacele adevărate spre aducere în actualitate a aces-
tor monumente de limbă română și de artă tipografică.
Retipărirea unor astfel de texte este o operă care va pro-
duce glorie celor care au întreprins-o, dar, avertizează el,
„pe cât de măreață și sfântă, pe atât de gingașă”, mai trai-
nică decât legile civile și politice, decât formațiunile sta-
tale și dinastiile, „temelia zilelor de glorie, scăpare în zilele
de cădere”. Eminescu consideră tradiția literară întreruptă
la 1830, limba română părăsind la această dată evoluția ei
firească. De aici preocuparea sa pentru recultivarea unei
limbi autentice, apelând la textele religioase, fără însă a
manifesta tendințe conservatoare, ci prin „împrospătarea
continuă a fondului și păstrarea formelor”51. Conștient că
un asemenea demers „este o operă cu adevărat națională,
o operă care va face glorie celor ce vor fi întreprins-o”,
Eminescu face unele recomandări privind editarea unor
asemenea cărți.
Patriot român, Eminescu nu se conducea decât după
un singur principiu: cel al adevărului. Propășirea patriei,
îmbogățirea vieții materiale și spirituale trebuie să își aibă
propriile rădăcini, originea nobilă a poporului român fiind
o garanție în acest sens:
51
M. Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, pp. 46-54.
447
„Da, de la Roma venim, scumpi și iubiți compatrioți,
din Dacia Traiană. Se cam ștersese diploma noastră de
noblețe, limba, însă au transcris-o din buchile voastre
gheboșite de bătrânețe, în literele de aur ale limbilor
surori”52.
Iar Biserica se numără, în concepția sa, între instituțiile

care și-au adus, din acest punct de vedere, un rol deosebit.
„Bunele opinii ortodoxe ale poetului”, comentează biograful
său cel mai însemnat,
„au, fie un substrat social, fie unul cultural, și anume,

în cazul din urmă, constatarea că Biserica Ortodoxă
păstrează limba națională. Va să zică, limba este unicul
element specific normativ din gândirea eminesciană,
dar și aceasta de o specificitate cu totul teoretică, ase-
menea aceleia a albiei ce dă fluență unui râu”53.
Traiectoria geniului, miracolul eminescian se dez-

văluie, cu fiecare filă citită, în toată splendoarea sa. Orice
contribuție eminescologică devine „o participare la un cult
literar și o desprindere de tine”.
52
M. Eminescu, Opere, vol. IX.
53
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III.
448
C hipul M ântuitorului
I isus H ristos în gândirea
lui M ihai E minescu 1
Pr. Constantin Galeriu
F
iecare personalitate își poartă și își revelează,
deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul
său și în comunicarea, într-un mod propriu, cu
„Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile și temele
supreme ale existenței, care dau conștiinței noastre umane
și vieții un sens. Mihai Eminescu a aparținut și el vremii în
care s-a născut, format și afirmat ca geniu al spiritualității
neamului și a fost, totodată, un fiu al veacului al XIX-lea.
1
Text publicat original în: Studii Teologice, XLIII (1991), 1, pp. 45-54.
449
M ihai E minescu
Ca geniu deosebit de sensibil și receptiv la prodigioasa emi-

sie de idei din vremea sa (filosofice, artistice, științifice), a
receptat neîndoielnic o anume influență a lor, dar nu s-a lăsat,
și nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea
lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea
sa, care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renașterii și
perioadelor care i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe
într-un fel de eclectism. Cu puterea geniului său a asimilat
ideile și valorile epocii, ca și pe cele ale trecutului, a surprins
esența, partea de adevăr din fiecare și le-a adunat în visti-
eria inimii și a cugetului său. Acest „om deplin al culturii
românești” ne pare a întruchipa și el o imagine din cuvintele
Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar,
care scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei 13, 52). Din
vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu și studenție și în
toți anii vieții sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har și pri-
nos, îndemnând: „Ce este rău și ce este bine / Tu te-ntreabă
și socoate”, păstrând ceea ce este bun.
Este de la sine înțeles că în formarea lui s-au întrepă-
truns mai multe influențe care i-au marcat în mod specific
întreaga gândire și creație, între acestea și în consonanță cu
Zeifgeist-ul sfârșitului veacului trecut sunt cele schopenha-
uriene și cele ale filosofiei orientale: hinduismul și budis-
mul. Dincolo de toate influențele, ceea ce putem afla la o
cercetare atentă este moștenirea ancestrală, purtată genetic
și transmisă în copilărie și adolescență ca Tradiție sacră și
dar al străbunilor. Fondul acestei moșteniri este acela creștin
ortodox. De aceasta a fost conștient și poetul atunci când
nota pe una dintre paginile caietelor sale: „Dacia a fost colo-
nizată de creștini”. Mai mult, în biblioteca sa s-au găsit, pe
450
lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian2,

și opere ale Sf. Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem
Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul și ale Fericitu-
lui Augustin, într-un consistent studiu al profesorului Virgil
Cândea3, pornind de la sugestiile prezente în comentari-
ile lui Alexandru Elian și F. Crețu, înfățișează generos cum
Mihai Eminescu, îmbogățindu-se prin lectura unor cărți
sfinte, a făcut să transpară idei și imagini în poezia sa. Astfel,
inspirat din lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor
cinci simțuri a Sf. Nicodim Aghioritul, poetul a zămislit ver-
suri cărora alți comentatori, mai puțin informați, le-au găsit
izvor și semnificații de altă natură. Asemenea înrudiri și
înrâuriri le găsim în poemele: Pentru păzirea auzului, Călin
(file din poveste), Când te-am văzut Verena, Gelozie, unde
întâlnim termeni și expresii comune, precum: nălucire, idol,
împătimire, împietrit, „cămașa tristei inemi”, „ochii, fecioare
închise în cămări”, „încăperile gândirii”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de
trup”4 reia imaginea Sf. Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele o
mie de mâini fără trup”5. Un cercetător atent al manuscri-
selor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniu-
nea lui cu Sfinții Părinți și, fundamental, cu Biblia. Astfel, se
poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii Tatăl nos-
tru6 urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după
2
cercetări bibliologice, 1/1955, pp. 132-133.
3
Virgil Cândea, „Glosse la Ferestrele Gândirii”, în: Almanah, 1989,
pp. 45-50.
4
Ms. 2277, f. 331.
5
Ms. 3074, f. 40.
6
Ms. 226, ff. 45-46.
451
M ihai E minescu
Ioan: „La început era Cuvântulu și Cuvântulu era la Domnu

Dumnezeu și Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta
era la începutu Domnul Dumnezeu”. Mai departe se găsesc
rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca
o exprimare proprie în consonanță profundă cu persoana sa:
„Iisuse Hristoase / Izvor mântuitor / Și Domn al oștirilor / de
oameni Iubitorule / Mântuitorule”7; „Iisuse Hristoase Mân-
tuitorule / Învingătorule / Prealuminate”8. Din adâncul ființei
sale, care este cea a neamului, auzim, parcă strălucind, invo-
carea perenă: „Dumnezeul Păcii și al Luminii”9, invocare izvo-
râtă din fiorul profund și mereu neliniștit al poetului pentru
care s-a și vorbit despre pesimismul lui. De aceea, spunem și
noi ca Titu Maiorescu:
„Dacă ne-ar întreba cineva: «A fost fericit Eminescu?»,

am răspunde: „Cine este fericit?”. Dar dacă ne-ar
întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu
toată convingerea: «Nu!». Ce este drept, el era un adept
convins al lui Schopenhauer, prin urmare era pesimist.
Acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită
a unui egoist nemulțumit cu soarta sa particulară, ci
era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru
soarta omenirii îndeobște [...] seninătate abstractă, iată
nota lui caracteristică în melancolie și în veselie”.
Noi am putea înțelege această „seninătate abstractă”

a poetului în duh și orizont mioritic, transfigurând realul
7
Ms. 2276, f. 19; Ms. 2254, f. 104.
8
Ms. 2276, f. 118.
9
Ms. 2255, f. 793
452
așa cum face păstorul din baladă, transformând moartea

în nuntă. Cu fondul lui creștin nici nu putea fi pesimist. În
consecință am putea conchide, încă de pe acum, că în opera
eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată
cu înrâuririle duhului timpului său, evocate deja, credința
profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare
discreție, iar din izvorul ei, o cultură teologică temeinică
și o conștiință limpede a menirii ziditoare pe care o are
credința creștină în viața omului și în istoria umanității.
Toate au dat valoare fără egal vieții sale închinate, până la
epuizare, muncii pentru binele neamului său și al omenirii.
Mărturiile de credință care se ivesc și sclipesc uimi-
tor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din
alcătuirea atât de singulară și de complexă a personalității
sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările și răs-
punsurile ei, precum și dintr-o trăsătură proprie poporu-
lui nostru, pentru care reținerea discretă, neostentativă
în manifestarea credinței este semnul sigur al profunzimii
ei. La interferența, paradoxală numai în aparență, dintre
tradiție și romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui
echilibru creator. Tradiția este cea ortodoxă, în care s-a
născut, a crescut, s-a format și afirmat, într-un mediu care
l-a îndemnat la „înmulțirea talanților”. Acest mediu l-a sen-
sibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăi-
neze de sine. Romantismul lui direct mărturisit: „Eu rămân
ce-am fost, romantic”, a fost un fel de altoi, rodnic și feri-
cit, pe trunchiul cel de viață dătător al tradiției. Tristețea și
neliniștea, profund metafizică, nu l-au anihilat, ci l-au dus
la invocarea ajutorului de dincolo de sine la rugăciune:
453
M ihai E minescu
„Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie,
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”10.
„Redă-mi credința”, acesta este glasul care ne face

să înțelegem cel mai bine conștiința unui timp în derivă,
un timp al epigonilor, când credința a fost înlocuită cu o
„convenție”. Distanța întru spirit față de înaintași este mai
mică decât cea în timp. Pentru ei, înaintașii, „viitorul era
trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, și bătrân, și tânăr
mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi, trist
și rece”: „Noi nu credem în nimic”(Epigonii). Invocarea
celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să îl revi-
goreze. Este un timp existențial al căutărilor în momente
de dorință ființială. O asemenea confesiune o aflăm și în
poezia Dumnezeu și om (1873), în versurile căreia poetul se
dezvăluie adresându-se Mântuitorului Însuși, așa cum era
înfățișat în vechile icoane:
„Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană

Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sunt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l invite în icoană”.
10
Mihai Eminescu, „Răsai asuprea mea”, în vol. Poezii de M. Eminescu,
Perpessicius (ed.), Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București,
1958, p. 489.
454
Erau vremurile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat

de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, se arăta sufletului
creștin ca darul divin suprem și ca un etern „acum”: „Te-am
văzut născut în paie”. Este darul divin care transfigurează
noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea
de pace, luminând lumea și cerul”. Felul în care este descrisă
noaptea Nașterii sfinte, descoperă emoția celui adânc pătruns
de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dialogul continuă,
pornind și din orizontul secularizat al timpului său, când:
„Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –

Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”11.
Ajunși aici, o întrebare se rotunjește parcă de la sine:

Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos?
Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie și fermi-
tate și ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu,
Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul
deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Și precum
vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă
din ontologicul spiritual, ci unul plenar, după care omul se
poate zidi pe sine și întru sinea lui cea mai profundă, unde
aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiți, Chipul
lui Dumnezeu. Vom începe însă, emblematic pentru gândi-
rea și simțirea eminesciană, în care Iisus și Fecioara Maria
sunt de nedespărțit, cu un colind scris în 1876:
11
M. Eminescu, „Dumnezeu și om”, în vol. Poezii de M. Eminescu, p. 348.
455
M ihai E minescu
„De dragul Mariei

Ș-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului”12.
Este neîndoielnic „steaua” crezului lui, care l-a lumi-

nat și pe care a urmat-o mereu și tot mai stăruitor. Încă din
tinerețe, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei din generația sa
la marele praznic al Mănăstirii Putna, în ziua de 15 august.
Preasfânta Fecioară fiind protectoarea mănăstirii construită
de Sf. Ștefan cel Mare, în această zi de praznic poetul spu-
nea: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, fecioară,
castă și totuși mamă, care din sânul ei a născut pe reprezen-
tantul libertății, pe martirul omenirii înlănțuite, pe Hristos”13.
Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă și națională”, pentru că,
observă el, „trecutul nostru nu este decât înfricoșatul coif de
aramă al creștinătății și civilizației”. În conștiința lui, credința
în Iisus Hristos și iubirea de patrie sunt de nedespărțit.
„Christ a învins cu litera de aur a adevărului și iubi-

rii, Ștefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a
fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom
depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan,
pe mormântul creștinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa

celor care urmau a veni la „un congres al inteligențelor din
12
M. Eminescu, „Colinde, colinde!”, în vol. Poezii de M. Eminescu, p. 486.
13
M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Ed. Academiei, București, 1989, p. 32.
456
respect pentru viitor”, și adaugă: „În trecut ni s-a impus o isto-

rie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conștiința
de sine a neamului, așezat cum spune cronicarul: „în calea
tuturor răutăților”. Era o conștiință animată de ideea unității
morale a națiunii noastre, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deși cu sentimentul unui parcurs fugar, peste
piscuri și profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi
mai intens analizate. În această ordine de idei, s-ar cuveni să
insistăm asupra poeziei Rugăciunea unui dac, scrisă în anul
187914, atât de viu și contradictoriu discutată și în versurile
căreia aflăm mărturisirea unei profunde credințe creștine.
Am putea începe chiar cu titlul, Rugăciunea unui dac, acesta
trimițându-ne cu gândul la anii de început ai zămislirii
credinței creștine la noi, la faptul că poporul nostru s-a năs-
cut creștin, aici propovăduind Sf. Apostol Andrei, cel întâi
chemat.
„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur”.
Începutul poate trimite cu gândul la filosofia indiană din

Rig Veda, cu existența unui singur principiu fundamental
numit Unul, Unicul sau Întâiul, care însă nu poate oferi omului
14
M. Eminescu, Opere, vol. XVI, p. 92.
457
M ihai E minescu
posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între princi-

pii, el este posibil numai între persoane. De aceea, o persoană
divină, Fiul Părintelui ceresc, trebuia să se întrupeze, să ia chip
și față omenească personală, să vedem „slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).
În acest poem-rugăciune, poetul se adresează lui
Dumnezeu direct: „Pe când erai Tu singur”. Este, în consecință,
mărturisirea unui crez care invocă un „Tu” personal, pe care
Îl numește încă și mai direct în versurile următoare:
„Altfel numai, Părinte, eu pot să-Ți mulțumesc!

Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!”.
Inima poetului Îl înțelege pe Părintele ceresc prin

Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare, nu Îl
numește aici pe Iisus Hristos, dar Îi evocă opera de mântuire:
„El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!”.
În Sfânta Liturghie Ortodoxă, există un moment când

preotul, stând în fața altarului, dintre ușile deschise, înalță
Sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea
vieții proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul
arhetipal din ființa lui, iar prin această taină esențială se des-
chide înțelegerea și mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacri-
ficiului, a jertfei, care poartă în ea taina Învierii. Numai un
om care a pătruns adânc această taină existențială se poate
ruga lui Dumnezeu astfel:
458
„Iar celui ce cu pietre mă va lovi în față,

Îndură-Te Stăpâne, și dă-i pe veci viață”.
Rugându-se pentru viața altuia, se ruga pentru propria

lui viață, care s-a mistuit jertfelnic. Apare o întrebare funda-
mentală pentru conștiința creștină: a înțeles Mihai Eminescu
misterul jertfei și al răscumpărării lui Hristos, al morții Lui
ca jertfă și al Învierii, iar prin aceasta, al iubirii și înnoirii
vieții noastre prin Învierea Lui? A înțeles poetul tot ceea
ce înseamnă Iisus Hristos pentru viața fiecărui om, a unui
neam și a umanității? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o
rară maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături
definitorii ale poporului nostru: credința creștină originară
și dragostea pentru pământul strămoșesc, pe care le dorea
împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răs-
puns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul:
„Și iarăși bat la poartă”15, publicat la 12 aprilie 1881, în anii
deplinei sale maturități. Articolul este scris pentru marele
praznic al Învierii, când, precum scrie Mihai Eminescu:
„Duiosul ritm al clopotelor ne vestește că astăzi încă

Hristos este în mormânt, că mâine Se va înălța din giul-
giul alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea Sa radi-
oasă la ceruri”.
Se impune dintru început să observăm că timpurile folo-

site în exprimarea poetului sunt la prezent și viitor. Învierea
lui Hristos, deși fapt istoric, nu aparține doar unui trecut, nu
15
M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, 1985, pp. 134-135.
459
M ihai E minescu
este o amintire pioasă, ci un eveniment care „astăzi” are loc,

iar „mâine” este prezent și viitor. Este un fapt care se trăiește
într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe
lume în anii mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din
troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună
cu tine, Hristoase / Astăzi mă scol împreună cu Tine, învi-
ind Tu”.
Într-adevăr Hristos, Domnul nostru, moare și învie, Se
jertfește descoperindu-ne și dăruindu-ne o nouă viață. De
aceea, orice act creator are la temelie jertfa și iubirea jert-
felnică. Un gânditor creștin scria: „Dacă filosofia învață
omul să moară, religia îl învață cum să învie”. Domnul jert-
fei este deodată al dăruirii și al primirii înmulțite, într-un
plan superior de existență. Eminescu a înțeles desigur
această taină a lui Hristos, care Se descoperă ca Model supe-
rior de viață, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă și
ne înnoiește viață: „Iată, două mii de ani aproape, de când
biografia Fiului lui Dumnezeu este cartea după care se crește
omenirea”. Biografie divină care întrupează și descoperă
iubirea, precum mărturisește poetul că: „aceasta a ridicat
popoare din întuneric și le-a constituit pe principiul iubirii
aproapelui”16. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul,
cu excepțională înțelegere, face o scurtă și esențială analiză
comparativă cu alte doctrine filosofice și religioase pentru a
pune în lumină ființa Revelației lui Hristos:
„Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile

stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao Tse, deși
16
M. Eminescu, Opere, vol. XIII, pp. 134-135.
460
asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut

atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia,
această simplă și populară biografie a blândului naza-
rinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari
dureri morale și fizice, și nu pentru El, ci pentru binele
și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui
Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de seme-
nii lui; și Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu
nepăsarea caracteristică virtuții civice a Antichității. Nu
nepăsare, nu dispreț; suferința și amărăciunea întreagă a
morții au pătruns inima Mielului simțitor și, în momen-
tele supreme, au încolțit iubirea în inima Lui și și-au
închinat viața pământească cerând de la Tatăl Său din
ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine
pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment
de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai
înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr
care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pen-
tru existență, care bântuie natura întreagă”17.
Această mărturie este adânc revelatoare și neechivocă.

Înțelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este
profundă, deplin umană. Toate așa-zisele înrâuriri orientale
se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevă-
rul ultim, care determină mereu sensul existenței prin Fiul
lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea „Calea,
Adevărul și Viața” prin iubire. Mihai Eminescu a înțeles cum
nu se poate mai bine acest mesaj divin:
17
461
M ihai E minescu
„Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de

perfecțiune după care să își modeleze caracterul și
faptele. Precum arta modernă își datorează renașterea
modelelor antice, astfel creșterea lumii noi se dato-
rează prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el
încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, combă-
tând instinctele și pornirile pământești din sine”18.
Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, care poartă

chipul divin dintru începuturile sale, și Iisus Hristos, Care, ca
Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat și S-a făcut Om
pentru a descoperi concret modelul dintotdeauna al omului.
Pentru că, precizează poetul:
„Chiar dacă dezvoltarea cunoștințelor naturale se

îndreaptă adeseori, sub forma filosofemelor, în con-
tra părții dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele
mai înalte, soluții filosofice ale problemei existenței iau
locul soluției pe care o dă Biblia, caracterele crescute
sub influența biografiei lui Hristos și care au încercat
a se modela după al Lui, rămân creștine [...]. Pentru a
se îmbogăți, pentru a-și îmbunătăți starea materială,
pentru a ușura lupta pentru existență, dând mii de
ajutoare muncii brațului, oamenii au nevoie de mii de
cunoștințe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta
unii pe alții și a-și veni unul altuia în ajutor, au nevoie
de religie”19.
18
19
462
În viziunea lui Mihai Eminescu, viața lui Hristos ca

model și modelare a vieții noastre nu are, cum s-a mai
observat, doar un scop etic, ci unul mai profund, existențial.
Acesta conduce la transformarea în profunzime a vieții, a
caracterului, are valoarea întregii vieți. Opera acestei trans-
formări se împlinește în Biserică, locul sfânt al harului în
care lucrează semănătorul divin. Analiza lui Mihai Eminescu
continuă în acest sens:
„Dacă sâmburele veșnicului adevăr semănat în lume

de Nazarinenul răstignit a căutat să se îmbrace în for-
mele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare
noblețe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra forme-
lor religioase, asupra datinii frumoase, nu trebuie uitat
fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucu-
răm în lume este, în mare, fapta altora și că posesiu-
nea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de
muncă”20.
Într-o lume a creației și jertfirii divine pentru ea, numai

munca jertfelnică ne justifică în calitate de chip al Creatorului.
Eminescu încheie această expunere, învățându-ne:
„Suferințele de moarte ale Dascălului și Modelatorului

nostru nu ni se cer decât în momente excepționale, nu
se cer decât de la eroi și de la martiri. Dar, întrucât ne
permite imperfecțiunea naturii omenești, oricine tre-
buie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu
20
463
M ihai E minescu
bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va

petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie
au petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri
străbuni”21.
Dacă Eminescu arată o atât de adâncă înțelegere a jert-

fei, în primul rând a Mântuitorului, și îi conferă o valoare
divină creatoare, trebuie observat că și pentru el chipul lui
Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finali-
zează doar în Răstignire. El vede mai departe, trece prin con-
templarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem
observa ușor legătura profundă între acest poem pascal în
proză: Și iarăși bat la poartă..., evocat până acum, și poemul
Învierea22.
Amândouă răsar din aceeași inimă a poetului și la vre-
mea maturității sale creatoare, deși poemul Învierea este cu
trei ani mai vârstnic, fiind scris în anul 1878. Însă, această
vocație divină a existenței noastre plinite în doi timpi: moarte
– înviere, este deopotrivă prezentă mai mult sau mai puțin
diafan în ambele texte. Dacă în evocarea pascală din anul
1881, Și iarăși bat la poartă..., apare lin icoana lui Hristos:
„Astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să Se înalțe din
giulgiul alb”; în poemul Învierea, tabloul este de-a dreptul
zguduitor:
„Că moartea este în luptă cu vecinica viață,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada”.
21
22
M. Eminescu, „Învierea”, în vol. Poezii de M. Eminescu, p. 486.
464
Ultimul cuvânt îl are „Veșnica Viață”, cum o numește

poetul. Unica luptă și unica biruință cu adevărat divine sunt
tocmai împotriva morții. Iar poetul este vocea, crainicul
acestei biruințe:

Noi, Ție Unuia,
Cântând Aleluia!

Cu cetele sfinte,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!»”.
Pentru Eminescu, ca și pentru noi, Hristos a înviat și

este viu în veci. A înviat pentru că este Fiul Părintelui ceresc
și pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înțeleptul
Vechiului Testament „iubirea ca moartea este de tare”
(Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu și om,
iubirea este mai tare decât moartea: El a învins moartea. Mihai
Eminescu o simte și o mărturisește când afirmă importanța
biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veșnic
465
M ihai E minescu
renăscânde”23; veșnic renăscând tocmai în puterea Învierii

Lui. Încă și mai mult, el invocă prezența vie a Domnului în
viața spirituală a sufletelor mari și credincioase. Ca într-o
omilie, așa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gân-
duri pascale din anul 1881:
„Întrucât ne permite imperfecțiunea naturii omenești,

fiecare trebuie să caute a compensa prin muncă și prin
sacrificiu bunurile de care se bucură. Atunci numai,
Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adese-
ori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor și
religioșilor noștri străbuni”24.
Domnul a petrecut și petrece cu noi pentru că este

viu. Cel ce a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până
la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20), dă această încredințare
istorică, iar poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj
divin. Tocmai această simțire extremă și lucidă a prezenței în
istorie, în viața neamului nostru a Mântuitorului și a mesaju-
lui iubirii Sale, a întipărit mai mult în inima poetului icoana
divino-umană a lui Iisus Hristos. Eminescu a înțeles cu o
intuiție și o profunzime de neîntrecut atât ființa și puterea
creatoare și mântuitoare a iubirii, cât și întruparea ei într-un
chip cu totul unic în Revelatorul ei divin, unicitate care îi și
conferă calitatea de Model suprem și totodată de posibilitate
a unității noastre, a tuturor, în El. Există oare vreo formă de
umanism care să tăgăduiască iubirii poziția ei fundamentală
23
24
466
în existență, precum și definiția ei singulară ca principiu al

vieții, al salvării și al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin
al culturii românești”, Mihai Eminescu ne dezvăluie în ființa
lui intimă și în minunata expresie a creației lui literare că
dimensiunea creștină reprezintă fondul adânc al operei și al
vieții lui, operă închinată iubirii și viață mistuită în jertfire
după Chipul lui Hristos. De subliniat este mărturia deplină a
crezului său creștin, pentru că odată cu excepționala evocare,
contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu”, invocarea
lui se înalță în Duhul până la ultima instanță a Dumnezeirii,
la Părintele ceresc, apelul suprem.
În luna martie a anului 1889, poetul Alexandru Vlahuță
îl vizitează la spital. Deși bolnav, Eminescu descoperă și
acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung șir
de versuri, Vlahuță reține și încredințează posterității acest
catren:
„Atâta foc, atâta aur

Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieții
Ai revărsat Părinte!”.
Sublimă recunoștință și mărturisire pentru „marea

trecere”, iar acum un modest act de cinstire. Precum ne
încredințează înscrisul de pe o veche carte bisericească,
„Mihai Eminescu, după ce, de Sfinții Voievozi Mihail

și Gavriil (în 1886), s-a împărtășit cu Sfântul Trup și
Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului:
467
«Părinte, să mă îngropați la țărmul mării și să fie într-o
mânăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la
Agafton, cum cântă Lumină lină»”25.
Considerăm că Biserica Ortodoxă strămoșească, pe care

Eminescu a slujit-o cu darul lui, i-ar aduce un omagiu și în
acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui și să
o ducem la Mănăstirea Techirghiol de pe malul mării. Acolo
să fie așezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara
la Vecernie să asculte mereu, așa cum și-a dorit, cântecul
divin murmurat domol de maici: Lumină lină, iar la Sfânta
Liturghie să se facă mereu pomenirea numelui său.
25
Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania, „Ipostaze lirice eminesciene”,
în: Telegraful Român, 21-24/1989.
468
M ihai E minescu ( 1849-1889 ),
o sută cincizeci de ani
de la naștere 1
Arhid. P.I. David
S
unt convins că afirmațiile mele vor surprinde
pe mulți și se vor ivi nedumeriri. Voi fi pus în
situația de a fi contestat cu vehemență de către
cei care au acceptat un „Eminovici” mai tânăr
cu un an2: „Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Însă
lumina nu stă sub obroc (Matei 5, 15) și numai „adevărul
ne face liberi” (Ioan 8, 32).
1
Text publicat original în: Biserica Ortodoxă Română, CXVII (1999),
7-12, pp. 274-276.
2
Cuvânt aniversar și omagial la Mormântul lui Mihai Eminescu, 15
ianuarie 1999.
469
M ihai E minescu
Desigur, acum 150 de ani nu existau înregistrări civile

oficiale, ci numai preotul cunoștea data (probabilă) și ora
(incertă) venirii pe lume a vreunui prunc. Înregistrarea
sau confirmarea era convențională, declarativă, ambiguă.
Singura confirmare a celor de pe pământ, a frământărilor
familiei și a cerului era Botezul pruncului. Taina sfântă avea,
are și va avea mărturia nașilor, garanția părinților, prezența
rudelor și a preotului răspunzător. În cazul Eminovici se
mai adaugă unele complicații: calendarul îndreptat (stil
nou) și neîndreptat (stil vechi).
În această situație se află și „controversata” dată a
nașterii lui Mihai Eminovici, prin translație și bunăvoință,
acceptată de posesor.
Dar cum stau lucrurile și cum s-au săvârșit faptele,
să ne întoarcem în timp și nicidecum să ne înclinăm spu-
sei: magister dixit, ca în Evul Mediu. Orice creștin știe că
Taina Sf. Botez se săvârșește între 8-40 de zile, iar în cazuri
de necesitate, oricând. Numai că „biografii” domnului
Eminescu, fiind de alt neam, au confundat, nu fără viclenie,
botezul creștin cu nașterea firească. Or, una este „lumina
zilei” (nașterea trupească) și alta este „lumina Iordanului”,
Epifania Iordanului, nașterea de Sus, în Duh și apă. Este
greu, dar nu imposibil să revenim la ceea ce a fost.
Părintele Petru Rareș a îndrăznit să dovedească, dacă
mai era cazul, că Mihai Eminescu a fost botezat la 15 ianu-
arie stil vechi3 (adică 2 ianuarie, calendar îndreptat), dar
nașterea a avut loc cu câteva săptămâni înaintea Botezului.
3
Bănuiala nu s-a lăsat așteptată. Un oarecare C.S. critică fără să audă și
scrie fără să cerceteze la rubrica culturală a cotidianului Adevărul arti-
colul „Predica din cimitir” (nr. 2698, Sâmbătă-Duminică, 6-7 Februarie).
470
Botezarea pruncului Mihai a avut loc în Botoșani, la

Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, unde preot era o
rudă a familiei. Pe lângă nașul oficial, la slujbă au partici-
pat și alte rude. Amintim doar trei: Maica Olimpiada, de la
Mănăstirea Agafton, care a fost și nașa pruncilor familiei,
sora mamei lui Eminescu, și maicile Fevronia și Sofia.
Al doilea registru de rudenie este format din călugări. Cei
mai cunoscuți sunt cuviosul duhovnic Iachint de la Cetățuia
(Iași) și Calinic, ieromonahul de la Vorona, din partea tatălui
marelui poet.
Se mai știe că, după botezul lui Mihai, părinții lui Emi-
nescu și rudele sale au zidit o biserică. Aici au adus colim-
vitra (cazanul de botez) de la Biserica „Uspenia”, vas în care
fost creștinat pruncul, și o pânză cu tricolorul.
Tot aici, după 1918, la inițiativa marelui istoric Nicolae
Iorga și a arheologului Vasile Pârvan, din aceeași regiune, s-a
ridicat o frumoasă biserică în cinstea Sfinților Arhangheli,
ocrotitorii poetului.
Și încercăm să mai răspundem la o întrebare: de ce a fost
însemnat cu numele Mihai și nu altfel? Dorința a fost expri-
mată de rudele după tată! Considerăm că unchii săi, monahi,
au sugerat numele care înseamnă: conducător, dârz, întâi-
stătător al oștilor cerești. De aici fabulația unora că s-ar fi
născut chiar de 8 noiembrie 1848 și a fost botezat la un an!
Este interesant că însuși poetul a lansat o asemenea idee, la
Viena, la o onomastică între prieteni.
Încă din gimnaziu, el își serba ziua de naștere la 14
decembrie, mai târziu, în cadrul prietenilor (Creangă, Sla-
vici și Ciprian Porumbescu) și în familia Veronicăi Micle,
471
M ihai E minescu
la această dată „făcea ospăț”, cu „îngăduință” (probabil dez-

legare la pește), de ziua „vederii luminii lumii”, cu zece zile
înaintea Crăciunului.
Titu Maiorescu și toți junimiștii îl serbau pe Mihai pe
20 decembrie, cu vădită ironie a pomenirii martiriului Sf.
Ignatie al Antiohiei.
Și iată că timpul pe toate le descoperă. La toate popoa-
rele civilizate există tradiții și obiceiuri milenare. La
poporul biblic, atunci când avea loc nașterea unui prunc,
apoi circumcizia sau închinarea, părinții sau rudele adu-
ceau jertfe de expiere, de iertare sau arderi de tot, care
constau din animale domestice (întâi-născuți): miei, iezi,
viței, păsări (porumbei sau turturele). S-a moștenit acest
obicei de la cele mai vechi popoare, între care armenii și
dacii. Aceștia ofereau și aduc și astăzi urmașilor, în cali-
tate de nași (sau moși), finilor sau nepoților, o oaie cu miel
sau o vacă cu vițel (la întâia naștere). Finii, la rândul lor,
oferă păsări (cocoși, curcani, gâscani). Așa era și pe vre-
mea lui Eminescu. Și mai târziu, la înălțarea la grindă,
sau frângerea turtei (tăierea moțului), finii primeau de la
naș „daruri ale vieții”. Dintre acestea nu lipsea, la cei cu
stare, cum era familia Eminescu, cărți, hrisoave, manus-
crise, răbojuri, tăblițe. Nu ne surprinde, așadar, că părinții
poetului, au primit în dar o Psaltire, cea mai răspândită
carte din lume, fie separat, fie în cadrul canonului biblic
al Vechiului Testament. Se reține că pe carte stă scris:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinci-
sprezece minute, s-a născut fiul nostru Mihai”, consem-
nează Gheorghe Eminovici.
472
Iată ce ne îndreptățește să credem că Dumnezeu i-a

dat viață pământească lui Eminescu o jumătate de secol,
dar el, la 15 ianuarie 1850 s-a „încorporat” în Hristos4.
Mihai Eminescu nu a murit, ci doarme, așteptând, ca
și strămoșii, trâmbița de apoi a Învierii și Judecății. Ca
de obicei, la 15 ianuarie și la 15 iunie, vom fi în adâncă
meditație și smerită plecăciune la mormântul poetului
din cimitirul Bellu. Iar noi, cât vom trăi, îl vom cinsti cu
tot neamul său cel adormit întru nădejdea Învierii.
Veșnică-i va fi pomenirea!
4
Ziarul Telegraful român, la care Eminescu a colaborat, scria: „Mihail
Eminescu a încetat din viață [...] în cea mai frumoasă etate 50 de ani.
El s-a născut la Botoșani în anul epocal 1849, unde a și terminat clasele
elementare” (Telegraful român, 67/1889); Ion Filipciuc, „Înspre alt
Eminescu”, în vol. Noi și clasicii, 1999; Lumina Lunii, VIII (1999), 8.
473
cuprins
Cuvânt înainte
Mihai Eminescu, patriot român și om universal
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 5
Eminescu și biserica
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 9
Satul românesc, laitmotiv prezent în opera eminesciană

† Ieronim Sinaitul 13
Mihai Eminescu și dorurile după cer

† Timotei Prahoveanul 31
Mihai Eminescu, în presa botoșăneană între anii 1886-1949

Gheorghe Lungu 37
Mihai Eminescu, 125 de ani de la naștere

Pr. Gheorghe Cunescu 49
475
M ihai E minescu
Mihai Eminescu și limba veche

Ioan Nicola 65
Nouăzeci de ani de la moartea

poetului Mihai Eminescu (1889-1979)
Augustin Z.N. Pop 77
Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu

(legenda Luceafărului)
Pr. Mihail Bulacu 109
Inaugurarea bustului lui Mihai Eminescu

de la Mănăstirea Putna
Victor Macarie 147
Metafore-simbol dacice
în gândirea și poezia lui Mihai Eminescu
Maria Platon 159
Cugetarea „veche” religioasă

Liviu Stoina 171
Mihai Eminescu, o sută de ani de la moartea sa

Adrian N. Popescu 217
Mihai Eminescu în viaŢa „maicii spirituale a poporului

român”, Biserica Ortodoxă Română, ieri și azi
Arhim. Casian Crăciun 227
Biserica Ortodoxă Română în viziunea lui Mihai Eminescu

Pr. Gheorghe Cunescu 237
Patriotismul în opera lui Eminescu

Pr. Mihai Mocanu 271
476
Mihai Eminescu, o sută de ani de la trecerea sa în nemurire

Gavril Istrate 301
Gândirea lui Mihai Eminescu despre Biserică

† Pimen Suceveanul 317
Mihai Eminescu, permanenţa definitorie

a devenirii românești
Gheorghe I. Florescu 331
Mihai Eminescu și hramul jubiliar

al Mănăstirii Putna
Paul Leu 363
Mihai Eminescu și Țara Făgăduin�ei,

140 ani de la naștere
Arhid. P.I. David 411
Eminescu și cugetarea sacră

Tudor Nedelcea 421
Chipul Mântuitorului Iisus Hristos

în gândirea lui Mihai Eminescu
Pr. Constantin Galeriu 449
Mihai Eminescu (1849-1889),

o sută cincizeci de ani de la naștere
Arhid. P.I. David 469
477
TIPOGRAFIA CăRţILOR BISERICEșTI
Intrarea Miron Cristea nr. 6, 040162, București
Tel.: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00
E-mail: contact@librariacartilorbisericesti.ro,
tipografia@patriarhia.ro, editura@patriarhia.ro
www. librariacartilorbisericesti.ro

Mihai Eminescu - Patriot Român Și Om Universal - Librăria Cărților Bisericești PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Eminescu - Patriot Român Și Om Universal - Librăria Cărților Bisericești PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

eBook

© Editura BASILICA, 2020, pentru prezenta versiune (ediţia digitală)

Din opera poetică și din publicistica lui Mihai Eminescu

respect, ea fiind Patria spirituală a identității și demnității

Născut și crescut în spiritul creștin ortodox al unei fami-

„maica spirituală a neamului românesc, care a născut

Făuritor al limbii române literare moderne, Eminescu

„Cine combate Biserica și ritualele ei poate fi cosmo-

De asemenea, Mihai Eminescu, împreună cu Ioan

Eminescu este scriitorul preferat al celor mai mulți dintre

„Eminescu, treptat-treptat, s-a transformat într-o

Literatura românească a ultimului veac abundă în lucrări,

portretul identității spirituale a românilor”3. De aceea,

„Mihai Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat

În contextul inițiativei Sfântului Sinod al Bisericii

propun să prezint relația dintre marele poet național, Mihai

Legătura dintre Eminescu și satul românesc

Despre Mihai Eminescu se poate spune, fără vreun dubiu,

„Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. Înalt,

de înaltă liniște a omului care și-a agonisit totul prin sine

De departe, tatăl lui Eminescu reunește calitățile românu-

„Slugă de tânăr la boieri mai mari, el era pătruns de ierar­

De cealaltă parte, mama lui Eminescu, Raluca Iurașcu,

responsabili și cadrul geografic pitoresc al Ipoteștilor au fost

„Adevărul este că Mihai trăia țărănește. Ocolind pe

Această bucurie de a fi în mijlocul satului și al naturii

„Marele poet român a avut o copilărie firească a unui

Această sănătoasă și vastă experiență la sat a lui Eminescu

„Cu băiatu-n bordei intră. Și pe capet-unei laiți

Captivat de frumusețea locurilor în care a copilărit,

„Trecut-au anii a nori lungi pe șesuri

Însă nu doar satul natal i-a rămas poetului în minte, ci

„Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Așadar, ceea ce l-a apropiat pe Eminescu de satul româ-

eminesciană satul românesc apare ca referință, ca axis

„Un copil care urlă trarara prin curte, bătând pasul

Într-adevăr, după aproape un secol de istorie, versurile

Tema satului românesc în publicistica eminesciană

„Viața de sat”, așa cum o numește Eminescu într-un

„Anii copilăriei, cu pădurea și râul, cu prietenii de joacă

Exemplele prezentate mai sus, în care Eminescu face

situația țăranului și satului românesc din a doua jumătate

„Țărănimea este, într-o țară, clasa cea mai pozitivă din-

În societatea confuză a secolului al XIX-lea, pe care

„Una, numai una, ne mănâncă pre noi țăranii, știți ce?

Un aspect interesant cu privire la publicistica eminesci-

în cotidianul Timpul, Eminescu atrage atenția că, în dorința sa

„țăranul dacic, care trecea în cojoc mițos Dunărea-

Într-un alt material publicat în Timpul, intitulat sugestiv

Această subtilitate la care apelează marele poet nu poate fi despărțită

„Populația rurală în marea ei majoritate, mai ales cea

O bună parte dintre textele eminesciene publicate în

„celula constitutivă a vechilor state române este republica

„Se știe că țăranul nostru este un om și inteligent și, în

Toate aceste mărturii culese din opera publicistică a

Pentru Mihai Eminescu, satul românesc rezonează cu

atingă în această viață. Cei simpli, cu a lor credință nealte-

Noi, cei din mila Sfântului

În copilăria sa, poetul a petrecut perioade de timp la

manuscris, păstrat la Biblioteca Academiei Române, care a

„Nu voi sicriu bogat

Viețuitoarele Agaftonului erau așezate în mormânt

zbuciumatei vieți a lui Eminescu au dus adeseori în mănăs-

„Slugă de tânăr la boieri mai mari, el era pătruns de ierar