INITIATORI SI CTITORI DE MONUMENTE LITERARE

CONTRIBUTIA MITROPOLITILOR: DOSOFTEI VARLAAM, ANDREI SAGUNA, ANTIM IVIREANUL

LA DEZVOLTAREA LIMBII SI LITERATURII ROMANE
Mitropolitul Dosoftei (1624 - 1693)
Mare cărturar român, talentul căruia s-a manifestat în a doua jumătate a secolului XVII a fost mitropolitul
Dosoftei. Dimitrie Bărilă (sau Borâlă), viitorul mitropolit Dosoftei, este originar de prin părţile Sucevei, dintr-o
familie de mazili. Viitorul poet şi traducător Dosoftei pare de asemenea a fi înrudit cu o ramură de aromâni -
Papară - valahi macedonieni, stabiliţi cu traiul ceva mai înainte în Galiţia, fapt care ar vorbi despre originea
balcanică pe o anumită linie a cărturarului.Nu se cunoaşte când şi în ce împrejurări cărturarul a îmbrăţişat cariera
ecleziastică. Se admite, de exemplu, că a fost printre cei ce şi-au făcut studiile la Colegiul slavo-greco-latin din
Iaşi şi s-a format în mediul cultural cărturăresc şi religios al mitropolitului Varlaam, a cărui iniţiative culturale
le-a continuat cu deosebit succes mai târziu. Ajuns la maturitate, Dosoftei poseda limbile latină şi greacă veche,
precum şi unele limbi şi culturi moderne (polonă, ucraineană, rusă, neogreacă).
Această împrejurare i-a determinat pe cercetători să admită că Dosoftei şi-ar fi continuat studiile, de altfel ca şi
alţi reprezentanţi ai culturii noastre, în Polonia, la cunoscuta şcoală a Frăţiei ortodoxe din Lvov. În 1649 este
atestat ca ieromonah la mănăstirea Probota, în 1658 devine episcop de Huşi, iar în 1659 este episcop de Roman.
În aceşti ani leagă o strânsă prietenie cu celebrul cronicar Miron Costin, cu grecul Dositei Notara, viitorul
patriarh al Ierulalimului,
Primele cărţi tipărite au fost „Psaltirea în versuri" şi „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu". „Psaltirea în versuri"
a fost prima versificare a Psalmilor într-o limbă naţională, din Biserica Ortodoxă, realizată pentru a încuraja şi
înlesni citirea şi înţelegerea Psalmilor. Ea a apărut în 1673, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mare
întindere din limba română, având peste 500 de pagini cu peste 8500 de versuri. Această lucrare a stat la baza
poeziei culte române. La sfârşitul acestei lucrări, Dosoftei a tipărit şi versurile lui Miron Costin privitoare la
originea neamului românesc.
Fiind uns mitropolit în 1671, în scurtă vreme se vede antrenat în evenimentele legate de războiul turco-polon,
în care el sprijină politica antiontomană a domnului Moldovei Ştefan Petriceicu (1673-1674). În 1673 împreună
cu acesta din urmă, Dosoftei este nevoit să se refugieze în Polonia. La începutul anului 1675 revine în Moldova,
iar peste câteva luni redobândeşte scaunul mitropolitan, după care urmează o perioadă de un deceniu de intensă
muncă intelectuală de traducere şi tipărire a principalelor cărţi de cult creştin ortodox în limba română. La fel ca
şi celebrul său profesor Varlaam, mitropolitul Dosoftei adresează traducerile şi tipăriturile sale către întreaga
seminţie românească.

Mitropolitul Antim Ivireanul

Originar din Iviria (Georgia de azi), a căzut din tinereţe în robia turcilor, care l-au dus la Istanbul. După
eliberare, a trăit în preajma Patriarhiei Ortodoxe, unde a învăţat numeroase meserii, precum şi limbile greacă,
arabă şi turcă. în anul 1690 este adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aici, îşi va
pune toate cunoştinţele şi priceperile sale în slujba poporului român şi a Bisericii sale.
Activitatea cultural-tipografică a început-o de când era simplu monah, apoi a continuat-o ca episcop, la Râmnic.
Din anul 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti. în decursul păstoririi sale, a înfiinţat tipografii unde şi-a
format şi ucenici tipografi. A tipărit în limba română un număr mare de cărţi religioase şi filosofice atât pentru
credincioşii români, cât şi pentru credincioşii ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană.
Prin tipărirea a numeroase cărţi de cult în limba română (Psaltire, Liturghier, Ceaslov, Molitfelnic etc),
mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi desăvârşit introducerea limbii române în toate slujbele bisericii şi de
a crea o limbă liturgică românească, folosită în mare parte şi astăzi.
Cartea numită Didahiile este una din operele sale valoroase cu care a îmbogăţit cultura
românească, datorită stilului ei literar. Valoarea acestei cărţi i-a adus şi meritul de a fi considerat întemeietorul
oratoriei religioase la români. Atât predicile sale elaborate cu o înaltă competenţă, cât şi cărţile scrise pentru
zidirea sufletească a credincioşilor, ni-1 înfăţişează pe mitropolitul Antim ca pe un om cu o cultură deosebită.
Alte activităţi Vrednicul mitropolit este ctitorul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Planurile de ridicare a
bisericii au fost întocmite de el.
Mitropolitul înfiinţează aici o instituţie de asistenţă socială pentru sprijinul celor aflaţi în nevoi. S-a îngrijit
cu multă dragoste şi de românii ortodocşi din Transilvania, care se aflau în grea suferinţă produsă de dezbinarea
Bisericii Ortodoxe din anul 1701. A trimis în Transilvania un ucenic al său ca să tipărească la Alba Iulia cărţi
pentru folosul sufletesc al ortodocşilor. Le-a trimis scrisori de încurajare, îndemnându-i să rămână statornici în
dreapta credinţă. A hirotonit preoţi şi diaconi pentru bisericile lor. Deşi nu era român, mitropolitul Antim a fost
un patriot înflăcărat şi un aprig luptător împotriva asupririi turceşti. Pentru aceasta a suferit în închisoare şi a fost
caterisit în urma unor învinuiri nedrepte. Urma să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele
Sinai. Mitropolitul Antim Ivireanul n-a mai ajuns acolo deoarece a fost ucis în anul 1716 şi aruncat într-un râu,
lângă Adrianopol, de către ostaşii turci care-1 însoţeau spre muntele Sinai. La 250 de ani după moartea sa
mucenicească, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a anulat nedreapta caterisire, iar în anul 1992, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an, la 27
septembrie.

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, la Miskolc în nordul Ungariei, din părinți aromâni, originari
din Grabova, lângă Moscopole în Balcani. Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism.
În 1817 Anastasiu (numele de botez a lui Andrei) a început școala la Miskolc. În 1826 a terminat gimnaziul
catolic la călugării piariști din Pesta.

Între 1826-1829, urmează filozofia și dreptul la Univesitatea din Pesta. În 1829 pleacă la Vârșeț unde urmează
teologia. La 24 octombrie 1833 se călugărește și ia numele de Andrei intrând in Ordinul Sfantul Vasile. La 15/27
iunie 1846 este numit vicar general la Sibiu. Un aspect controversat al biografiei sale a fost predarea Ecaterinei
Varga, luptătoare maghiară pentru drepturile românilor transilvăneni, autorităților imperiale absolutiste în
ianuarie 1847.[2]
În ziua de 2 februarie 1834 în biserica catedrală din Carloviț a fost înaintat diacon viitorul mitropolit Andrei
Șaguna. Atunci el a spus: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc și cu voia către
tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”.
Pe 2 decembrie 1847 în "Biserica Dintre Romani" dinTurda Andrei Șaguna este ales episcop al Bisericii
Ortodoxe. Este hirotonit episcop pe 18 aprilie 1848, de Duminica Tomei, la Carloviț de către episcopul sârb Iosif
Raiacici.Atunci a spus:"Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezei
noastre transilvane, și reînvierea aceasta să corespundă trebuinței Bisericii, mântuirii poporului și spiritului
timpului"[3] La 3/15 mai 1848 prezidează, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Adunarea de la
Blaj. În fruntea unei delegații, duce petiția de la Blaj la Viena, împăratului Franz Joseph. În 16/28 decembrie
1848 a organizat o adunare la Sibiu de unde trimite o nouă petiție împăratului austriac. Ideea
unității românilor este conținută în „Memoriul” națiunii române din Marele Principat al Transilvaniei, din Banat,
din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului. La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu
un congres bisericesc la care a participat și Avram Iancu.

Statuia din fața Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov

Angajamentul lui Șaguna luat la Carloviț începe să prindă viață. La 27 august 1850 s-a deschis la Sibiu o
tipografie eparhială întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1
ianuarie 1853 întemeiază Telegraful Român, singurul ziar românesc cu apariție neîntreruptă până astăzi.
Începând cu anul 1855 Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui institut de teologie
și pedagogie și care, astăzi, îi poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat peste
800 de școli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov și
Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi
purtând numele mitropolitului: Colegiul Național „Andrei Șaguna”.
În 1861 mitropoliții Andrei Șaguna (ortodox) și Alexandru Sterca-Șuluțiu (greco-catolic), la Conferința
națională de la Sibiu, au declarat națiunea română liberă și i-au afurisit pe cei care vor mai îndrăzni să strice
legătura dintre frații de același sânge.[4][5]
Andrei Șaguna dăruiește în 1870 suma de 2.000 de florini școlii din Brad. Din îndemnul său vor fi tipărite 25 de
titluri de manuale școlare, Andrei Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a înființa Astra. Șaguna este ales
primul președinte al Astrei.
„Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a
pus plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”.[6] Așa a procedat și în Țara Moților
unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de
organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de școli, învățătorii, manualele
școlare, și mai ales o instituție care să dea învățătorilor cunoștințele necesare. Comunicările (rapoartele) primite
de la protopopiate oglindesc pe deplin cele afirmate. Un colegiu din Oradea poartă numele lui Andrei Șaguna.[7]
Prin Andrei Șaguna, Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox în care laicii aveau un
rol majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat.
Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragerea în viața monahală. Când se pregătea aniversarea
a 25 de ani de la hirotonirea ca episcop, a refuzat să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții
brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgându-se la Rășinari, unde va și muri pe 28 iunie
1873. Este înmormântat doar în haina călugărească, în cripta sa de la Rășinari, fără predică și fast, oficiant fiind
doar duhovnicul său.

MOMENTUL CORESI
Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf
român originar din Târgoviște.[1] Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de
titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea
lingvistică a poporului român, dar și apariția limbii române literare.
Biografie
Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița. Și-a început activitatea tipografică la Târgoviște.
În 1559-1560 s-a stabilit definitiv la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci
și în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Țara Românească, din cauza opoziției Mitropoliei
Ungrovlahiei. Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor de
reformă religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă
veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și
claritate, problema introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara
Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române.
Ele au stat la baza formării limbii române literare.
El este dâmbovițean, „ot Târgoviște”, cu rădăcini adânci „în acel sat românesc de pe valea Ialomiței numit
Cucuteni, județul Dâmbovița, și nu Cucuteni din județul Buzău”, scrie prof. Mihai Gabriel Popescu despre cel
care a făcut să pătrundă pe tot cuprinsul pământului românesc tipărituri în limba română, ajutând la formarea
unei limbi literare unitare
Cărturar, tipograf și editor din secolul al XVI-lea, diaconul Coresi a făcut obiectul a sute de studii, printre care și
cele ale profesorului dâmbovițean Mihai Gabriel Popescu. Ele au privit originea și biografia sa: “Unii l-au
considerat grec (n.n. - Al. Odobescu, Nicolae Iorga), alții armean, macedo-român, român (Stoica Nicolaescu,
P.P. Panaitescu). Personal credem că onomasticul acesta derivă din latinescu Nicolas (Nicolae), Necora, Nicor,
Nicoară, Nicore ș, Nicoresi, Nicoreasă, Coresi, Coresie, Coreasă etc., unele dintre onomastice întâlnite și astăzi
ca și toponimele”. De asemenea, se mai menționa: “Mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor,
numai noi, românii n-avem” - aceasta fiind o dovadă clară a faptului că e de origine română, precizează prof.
M.G. Popescu.
„Numele de Coresie apare încă din 1525, septembrie 8 (…) pe un hrisov al lui Radu de la Afumați, emis din
Târgoviște, prin care întărea episcopiei Buzău țigani, mori, pește, miere, grâu, vin, o cărășie, scris de «și eu
Coresi diac, care am scris în cetatea de scaun Târgoviște, luna septembrie 8 zile, și de la Adam ani curgători
7034/1525”. Coresi a mai scris hrisoavele din 1527 și 1528, tot din Târgoviște, urmate de cele din anii 1529,
1531, 1532-1535 semnate “păcătosul și cel mai mic Coresi care am scris această carte. Eu, Coresi logofătul am
scris în scaunul orașului Târgoviște (…). Coresi scriitorul sau simplu Coresi”.
În studii documentate, prof. M.G. Popescu ajunge la concluzia: „Permanența familiei pe meleagurile
dâmbovițene - Cucuteni - Târgoviște - Cucuteni, de peste 150 de ani (atestată documentar, este mult mai mare în
timp) a familiei Coresi ne îndreptățește să credem că ilustrul tipograf, diaconul Coresi, care a făcut să pătrundă
pe tot cuprinsul pământului românesc tipărituri în limba română, ajutând la formarea unei limbi literare unitare,
este dâmbovițean, ot Târgoviște, cu rădăcini adânci în acel sat românesc de pe valea Ialomiței numit Cucuteni,
județul Dâmbovița, și nu Cucuteni din județul Buzău”.
Activitatea
Coresi a învățat arta tiparului la Dimitrie Liubavici și a folosit apoi între anii 1556-1557 litera de rând a
tipografiei lui Dimitrie Liubavici, pentru a imprima Octoihul mic la Brașov. După ce a tipărit această primă
carte, a fost chemat de domnitor la Târgoviște unde, în anii 1557-1558, în colaborare cu 10 ucenici, a tipărit un
Triod-Penticostar, bogat ilustrată cu xilogravuri. Johann Benkner, judele Brașovului, împreună cu omul de
afaceri Lucas Hirscher, l-a convins să revină la Brașov, unde funcționa o moară de hârtie care producea
suficientă hârtie pentru tipar. Până la decesul lui Johanes Benkner, survenit în 1565, Coresi a tipărit la comanda
sa cărți în limbile slavonă și română. În 1564, Coresi a realizat tipărituri în limba română la comanda nobilului
maghiar Forró Miklós. După anul 1569 se pare că a început tipărească lucrări la propria alegere, fiind considerat
tipograf editor.[2]
3.BIBLIA DE LA BUCURESTI ( BIBLIA LUI SERBAN CANTACUZINO)
Biblia de la Bucureşti, tipărită în anul 1688 şi cunoscută şi sub denumirea de „Biblia lui Şerban Cantacuzino”,
este o carte unică în cultura românească, iar Muzeul Naţional al Literaturii Române deține unul dintre cele mai
bine conservate exemplare.
Istoricul Alexandru D. Xenopol definea Biblia de la București ca fiind „cel mai însemnat monument al literaturii
religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”, iar George Călinescu afirma că
tipărirea acestei bibili „reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru
germani”. În fond, este prima traducere completă în limba română a tuturor textelor biblice.
Editarea Bibliei de la 1688 a fost un proces complicat, care trebuia să rezolve chestiuni de limbă şi de
terminologie bisericească nemaiîntâlnite până atunci. Cu șase ani înainte a început să se formeze grupul de
cărturari responsabili cu scrierea Bibliei în limba română. Au început să fie strânse materialele necesare, ediţii
străine, traduceri parţiale în limba română. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari
lucrări. E vorba de Liturghierul în româneşte, tipărit în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul
românesc, Evangheliarul sau Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar la
1683 vedea lumina tiparului Apostolul, având aceeaşi structură.
De la Şerban Cantacuzino la Constantin Brâncoveanu
Patronul cultural al Bibliei de la Bucureşti este domnitorul Şerban Cantacuzino, care n-a avut şansa să vadă
cartea în forma finală, aceasta fiind tipărită la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Traducerea a
început în jurul anului 1682 având ca surse de plecare:Septuaginta (Veneţia, 1687), Biblia sacra
polyglotta (Londra, 1653-1657), Vechiul Testament (Nicolae Milescu-Dosoftei, 1662-1668), Noul
Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan, 1648), comparate cu traducerile în limba latină şi slavonă. La traducere au
participat mai mulţi învăţaţi, printre care fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Ghermano Nisis, iar lucrarea a văzut
lumina tiparului sub îndrumarea tipografului şef Mitrofan. Tehnica redacţională şi tipografică a Bibliei este
remarcabilă pentru perioada respectivă. Este publicată în format mare, „in folio”. Textul este pe două coloane, cu
litere mici chirilice, cu cerneală de două culori, negru şi roşu. Are 944 pagini din hârtie densă. Titlul este bogat,
încadrat în chenar floral şi arată că s-a tradus „dupre limba elinească spre înţelegerea limbii româneşti”.
Un simbol de unitate
Biblia de la București a avut o largă răspândire pe întreaga suprafață a României actuale, în Țara Românească,
Moldova și Ardeal. Exemplare ale Bibliei de la București au circulat și în afara granițelor Țărilor Române. De
pildă, un exemplar al ei a fost înmânat fostului mitropolit Dosoftei, aflat atunci în surghiun în Polonia. Un alt
exemplar al acestei Biblii, care a aparținut cândva Papei Benedict al XIV (1740-1758), se află astăzi în
Biblioteca Universității din Bologna.
Biblia lui Șerban Cantacuzino este pentru ortodoxia românească o carte fundamentală, care a furnizat poporului
textul integral al Bibliei. Din punct de vedere literar, importanța sa este deosebită pentru dezvoltarea limbii
literare române. Biblia lui Șerban fixează definitiv drumul pe care avea să-l urmeze limba scrisă bisericească. Ea
a utilizat tradiția fonetică a textelor lui Coresi, Varlaam și Simion Ștefan, îmbogățind lexicul și îmbunătățind
sintaxa. Biblia apare în istorie ca un simbol de unitate națională, deoarece circulația sa intensă și efortul depus
pentru tipărirea ei au contribuit la conservarea unității de limbă a românilor.

4.Noul testament de la Balgrad

Noul Testament de la Bălgrad (1648)
Traducerea integrală a Noului Testament în limba română s-a făcut relativ târziu, la peste un secol după
publicarea Noului Testament în celelalte limbi europene. În mod previzibil, ea a apărut într-un spaţiu românesc
unde influenţa apuseană a fost mai puternică – Transilvania. Contextul mai larg care a favorizat apariţia acestei
prime traduceri în româneşte îl reprezintă influenţa calvinismului în această zonă. Dezastruoasa bătălie de la
Mohács (1526) a creat premisele pătrunderii Reformei pe teritoriul Ungariei turceşti[1] şi a dus, ulterior, la
formarea principatului Transilvaniei (1541), condus, o bună perioadă de timp, de principi de confesiune calvină.
La început, în Ungaria a fost mai influent luteranismul: între 1522 şi 1600, peste o mie de unguri frecventaseră
cursurile universităţii din Wittenberg,[2] oraşul în care Martin Luther a dat glas întâia oară convingerilor sale
privind necesitatea reformării bisericii. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, calvinismul s-a dovedit mai
puternic, îndeosebi în zona oraşului Debrecen, care avea să dobândească, în timp, reputaţia de Genevă a
Ungariei.[3] În 1567, oraşul a găzduit un sinod reformat, care stabilea, între altele, că serviciul divin trebuie să
conţină cu necesitate lecţiuni biblice şi predici în limba poporului, iar din 1570, clericii reformaţi erau obligaţi să
posede o Biblie.[4] Precizăm că prima traducere a Noului Testament din greceşte în maghiară fusese publicată în
1541, la Sárvár, fiind realizarea lui Johannes Sylvester (Erdösi), fost student al lui Melanchthon la
Wittenberg.[5] În următoarele două decenii, au fost publicate porţiuni din VT, în traducerea lui Gáspár Heltai
(Caspar Helth),[6] respectiv, Péter Meliusz Juhász. O nouă versiune a NT, în traducerea lui Tamás Félegyházi, a
fost publicată în 1586, iar în 1590, a ieşit de sub tipar întreaga Biblie. Autorul traducerii, Gáspár Károly (c.
1529–1592), studiase şi el la Wittenberg, iar munca sa beneficiase de sprijinul financiar al principelui Sigismund
Rákóczy.[7] Traducerea lui, publicată la Vizsoly, într-un teritoriu inaccesibil Contrareformei, a devenit versiunea
oficială a maghiarilor reformaţi. O versiune rivală, publicată de romano-catolici, a ieşit de sub tipar la Viena, în
1626, fiind realizată de György Káldi, sub patronajul lui Péter Pázmány, promotor al Contrareformei în
Ungaria.[8]
Principii calvini ai Transilvaniei au susţinut interesele bisericii reformate, nu doar din considerente politice, ci şi
din convingere. Încercările de a reforma biserica ortodoxă s-au făcut simţite începând cu a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, dar presiunile oficiale au devenit mai puternice în timpul lui Gabriel Bethlen (1613–1629),
care a condiţionat recunoaşterea lui Ghenadie ca mitropolit ortodox de două aspecte: subordonarea lui faţă de
superintendentul calvin şi introducerea limbii române în slujbele bisericeşti (ţinute, la acea vreme, în slavonă).[9]
Politica lui Gabriel Bethlen a fost continuată şi de succesorii lui. Sub domnia lui Gheorghe Rákóczy I (1630–
1648), promotorul reformării bisericii ortodoxe a fost István Geleji Katona, superintendent al Transilvaniei într-o
perioadă care se suprapune, în linii mari, peste domnia principelui. În 1640, Geleji redacta 24 de condiţii pe care
le cerea respectate de viitorul ocupant al scaunului mitropolitan.[10] Abia peste trei ani a fost găsit un candidat
dispus să accepte condiţiile lui Geleji (reduse, între timp, la cincisprezece).[ Prima jumătate a listei este ocupată
de aspectele teologico-dogmatice, iar a doua conţine aspecte administrative. În capul listei se află necesitatea
predicării în limba română, pe baza unor texte biblice româneşti. Clerului i se cerea să adopte catehismul calvin
şi să renunţe la practicile şi obiceiurile considerate superstiţioase (mai ales cele asociate principalelor sacramente
− botezul şi euharistia). Cu sprijinul liderilor bisericeşti reformaţi şi al familiei Rákóczy, au fost publicate mai
multe cărţi în limba română, între care Noul Testament (1648), Psaltirea (1651) şi Catehismul de la Heidelberg
(1648 şi 1656). Către sfârşitul anilor 1650, Zsuzsanna Lórántffy, văduva lui Rákóczy I, sprijinea deschiderea
unei şcoli româneşti la Făgăraş, pentru candidaţii la preoţie.
Tipărirea Noului Testament de la Bălgrad ne apare, aşadar, ca una dintre acţiunile menite să faciliteze reformarea
bisericii ortodoxe din Transilvania. Istorici români ca V. Cândea au dat acestui eveniment o interpretare complet
diferită, susţinând că „atât actul mitropolitului Simion Ştefan, cât şi traducerile anterioare ale textelor sacre în
limba română au fost motivate de condiţii interne ale societăţii româneşti, iar nu de influenţe străine.”[13] Virgil
Cândea, potrivit căruia subiectul este „unul dintre cele mai controversate din istoriografia românească”, deplânge
faptul că cercetătorii au considerat hotărâtoare în această acţiune participarea principelui Gheorghe Rákóczy I şi
a superintendentului István Geleji Katona:
În felul acesta, încă o înfăptuire de seamă a culturii româneşti era atribuită unei culturi străine – cea maghiară –,
şi unei spiritualităţi eterodoxe – cea calvină. Sub imperiul teoriei false a „influenţelor”, potrivit căreia înnoirile în
cultura românească ar fi fost datorate modelelor străine, iniţiativelor din afară, introducerea în literatura naţională
a unui monument al literaturii universale, Noul Testament, nu ar fi fost meritul principal al cărturarilor noştri.[14]
Din perspectiva lui V. Cândea, autorul moral al operei este mitropolitul Simion Ştefan, în care vede un ierarh cu
educaţie superioară, familiarizat cu marile limbi de cultură ale timpului şi bun cunoscător al scrierilor româneşti
manuscrise şi tipărite.[15] Dimpotrivă, Nicolae Iorga afirma că „Mitropolitul însuşi nu era un cărturar, cu toate
că ştia să scrie foarte limpede în limba sa”.[16] Potrivit lui Iorga, înainte de numirea sa în funcţie (la 10
octombrie 1643) Simion (sau Simon) Ştefan ar fi fost preot calvin în Bălgrad, slujind în biserica unei mănăstiri
desfiinţate.[17] Noul mitropolit şi-ar fi desfăşurat activitatea arhierească doar în baza recunoaşterii principelui
calvin: „nefiind sfinţit la Târgovişte, el n-a avut nicio comunicare ierarhică sau frăţească cu Biserica
munteană.”[18] Istoricul român îi creionează un portret moral deloc măgulitor („făţăriá cea mai mare «credinţă»
religioasă faţă de «craiu» şi cea mai deplină ascultare faţă de superintendentul acestuia”)[19] şi crede că lauda
mitropolitului din Predoslovie cătră cititori, cum că ar fi „posleduit” şi „tocmit” traducerea începută de
ieromonahul Silvestru, este fără temei, fiindcă „e aproape sigur că Mitropolitul a făcut o parte din aceste lucruri
prin alţii”.[20]
Clarificarea controverselor privitoare la educaţia, hirotonirea sau rolul jucat de mitropolitul Simion Ştefan în
traducerea, revizuirea şi tipărirea Noului Testament de la Bălgrad nu va avea loc, probabil, foarte curând.
Judecând strict după informaţiile din a doua prefaţă a cărţii, traducerea a fost realizată în principal de
ieromonahul Silvestru şi de Simion Ştefan, dar pe text vor mai fi lucrat şi alte „mâini”, date fiind complexitatea
şi anvergura acestei activităţi.
În afara celor două predoslovii de la început, Noul Testament mai conţine încă 23 de texte introductive, inegale
ca mărime şi susceptibile de a conţine indicii despre orientarea teologică a realizatorilor. Cu privire la caracterul
lor teologic, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Gabriel Ţepelea, care a consacrat NT. 1648 mai multe
studii,[23 consideră că predosloviile sunt opera originală a unor cărturari români („ipoteza unor predoslovii
traduse din limba maghiară este, după părerea noastră, exclusă”),[24] dar că ei sunt „angajaţi pe linie calvină”,
motiv pentru care „au insistat asupra capitolelor despre care aveau altă părere decât biserica catolică (epistolele
lui Pavel, de ex.)”.[25] Istoricul Mircea Păcurariu este de altă părere. Remarcând că prefeţele conţin referiri la
diverşi scriitori patristici şi postpatristici, Păcurariu consideră că „alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini),
ci români ortodocşi care au lucrat şi la traducerea propriu-zisă”,[26] iar predoslovia la Epistola Sfântului Iacov ar
viza „solafideismul protestant al Reformei”.[27]
Mircea Păcurariu susţine că „nu a fost sesizată trăsătura ortodoxă manifestă a acestui pasaj, pe cât de paşnic
redactat, pe atât de ferm conceput ortodox”, dar avem motive să ne îndoim că interpretarea istoricului ortodox stă
în picioare, la un examen mai riguros. Cele 23 de predoslovii (la care se adaugă Summa pentru Apocalipsa) se
caracterizează prin trăsături care sugerează neîndoielnic o influenţă reformată.