STUDIU DE CAZ

DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI

STUDIU REALIZAT DE ELEVII :

 TRIPP GEORGIANA NICOLETA
 SOCA DUME SEBASTIAN CĂTĂLIN
 DUME ANDREI FLORIN BOGDAN
PROFESOR:VAIDA MARIA
CUPRINS:
 IMPORTANȚA RELIGIEI
 DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENȚEI PE
TERITORIUL ROMÂNIEI
 SFINȚII CONTEMPORANI ȘI RELIGIA ÎN
EPOCA CONTEMPORANĂ
 ÎNDEPĂRTAREA TINERILOR DE CREDINȚĂ
 BIBLIOGRAFIE
 IMPORTANȚA RELIGIEI

Religia este credința în supranatural , divin sau

sacru , și codul moral , practicile , ritualurile ,
dogmele, valorile și instituțiile asociate cu
credințele oamenilor .
Religia este o componentă importantă a
culturii unui popor . Aceasta influențează nu
numai cultura și stilul de viață al oamenilor , dar
și mentalitatea acestora .
Începuturile literaturii române sunt strâns
legate de fenomenul denumit ORTODOXISM ,
un fenomen cultural-religios care s-a manifestat
în răsăritul Europei .
După cum cel mai probabil știți , România
este una dintre cele mai religioase țări din
Europa , iar majoritatea cetățenilor țării sunt
creștini ortodocși , dar acest lucru nu înseamnă
că nu sunt prezente alte religii precum religia
catolică , musulmană sau alte religii. Cu toate
acestea , cea mai mare influenţă asupra limbii și
literaturii române o are religia creștină .

DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A
EXISTENŢEI PE TERITORIUL
ROMÂNIEI

Începând cu secolul XVII , literatura

religioasă începe să se dezvolte și în țara noastră .
Slujbele religioase , ținute până acum în limba
slavonă , încep să fie ținute în limba română și ,
totodată , tot mai multe scrieri religioase sunt
realizate în limba română .Bibliografia
românească veche ne arată că în acel secol s-au
realizat peste 83 de tipărituri de natură religioasă
pe teritoriul țării noastre .
Totodată , în această perioadă(1688) s-a
realizat și traducerea Bibliei , numită și „Biblia
lui Șerban” . Aceasta a fost publicată la București
,fiind scrisă cu caractere chirilice și având ca titlu
complet “Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a
Vechiului și Noului Testament” .Această biblie a
pus o piatră de temelie în dezvoltarea limbii
române scrise , ea fiind pentru mult timp Biblia
standard folosită de către Biserica Ortodoxă
Română.
În literatura religioasă un rol important
l-au avut următorii :
DIACONUL CORESI
Acesta a fost un diacon , traducător și
tipograf român . Totodată , acesta a fost și
autorul primelor cărți în limba română .

Coresi este
originar din Târgoviște ,
unde și-a început
activitatea
tipografică .În 1559-
1560 se stabilește
definitiv la Brașov ,
unde i se oferă
posibilitatea de a tipări
nu doar în limba slavonă
, ci și în română , fapt
imposibil la acea vreme în Muntenia datorită
opoziției Mitropoliei Ungroslaviei .Tipăriturile
lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și
1583 sub influența curentelor religioase luterane
și calvine răspândite în Transilvania , sunt
adevărate „monumente” de limbă veche
românească , importante fiind pentru
introducerea limbii românești în cultul religios .
Tipăriturile lui Coresi foloseau graiul
din Țara Românească și din sud-estul
Transilvaniei și au avut o mare importantă
pentru evoluția limbii române , stând la baza
formării limbii române literale .
Tipăriturile
lui Coresi în
limba
română
sunt :
 Întrebare

creștinească
 Tetraevanghelul românesc
 Pravila sfinților părinți
 Apostolul românesc
 Tâlcul evangheliilor
 Molitvenic rumânesc
 Psaltirea
 Psaltirea românească
 Liturghierul românesc
 Psaltirea slavo-română
 Evanghelia cu învățătură
MITROPOLITUL
VARLAAM AL MOLDOVEI
Sfântul Ierarh Varlaam
(Moțoc) al Moldovei (n.
1580/1585 – d. 18 august
1657) a fost Mitropolit al
Moldovei (1632 – 1653, în
timpul domniei lui Vasile Lupu), scriitor și om de
cultură.

Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul

anului 1580, dintr-o familie de răzeși din
Bolotești, Putna. Numele său de mirean a fost
Vasile Moțoc. De tânăr și-a îndreptat pașii spre
Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a
învățat carte, și-a dezvoltat talentul de vorbitor și
scriitor și a deprins limbile slavonă, latină și
greacă. Pe locul schitului, Vornicul Nestor
Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit, în 1602,
Mănăstirea Secu în care a început să funcționeze
și o școală.
 Tânărul Vasile
Moțoc a intrat în
obștea noii
mănăstiri, unde a
fost călugărit cu
numele de
Varlaam. Fiind
bun povățuitor,
ajunge pe treptele
ecleziastice cele
mai înalte, fiind
numit egumen al
mănăstirii. Varlaam s-a ocupat în continuare cu
studiul cărților, îndeosebi cele religioase. În 1618
termină de întocmit traducerea din limba slavonă
în română a manuscrisului Scara (Leastvita)
Sfântului Ioan Scararul, a ecumenului creştin
ortodox, Ioan Climax, al unei mănăstiri de pe
muntele Sinai, Orientul Apropiat, cunoscut în
țările române ca Ioan Scărariul. Mai târziu,
pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit
cu rangul de arhimandrit.

În 1628, ca urmare a faptului că era sfetnic de

încredere al Domnitorului Miron Barnovschi, a
fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova
și Kiev. Întors în țară, primește vestea morții
Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea
a înlăturării Domnitorului Miron Barnovschi,
ceea ce îl determină să se retragă la Mănăstirea
Secu.

În scurt timp însă, în anul 1632, în timpul

domniei Voievodului Alexandru Iliaș,
Arhimandritul Varlaam a fost chemat la Iași și
numit în fruntea Mitropoliei Moldovei in locul
Mitropolitului decedat Atanasie (1629-1632). Ca
nou mitropolit, Varlaam reușește să aibă multe
realizări, mai ales că reușește să-și atragă și
sprijinul Domnitorului Vasile Lupu. Sprijinit și
de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului,
Mitropolitul Varlaam reușește chiar înființarea
primei tipografii românești din Moldova, în anul
1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea “Sfinții
Trei Ierarhi” din Iași. De asemenea, în 1645 a
convocat un sinod al ierarhilor din Moldova și
Țara Românească, cunoscut ca Sinodul de la Iași.
 Cazania lui Varlaam (Cartea românească de
înțelepciune) este cea mai relevantă lucrare a sa
pe care o finalizează
în 1637. “Cazania”
lui Varlaam conține
primele versuri în
limba română,
intitulate “Stihuri în
stema domniei
Moldovei“. Reușește
să o tipărească abia
în 1643 la Iași la
“tiparul domnesc“.

Considerată de Iorga drept opera cea mai

populară a epocii noastre vechi, ea conține
primele versuri în limba română, intitulate
Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este
recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în
tipărirea cărții. Cazania are două părți:
- partea I cuprinde extrase din Evanghelie și
comentariul lor pentru 32 de duminici;
- partea a II-a povestește viețile sfinților,
ordonate calendaristic, de la Simion Stîlpnicul (1
septembrie) până la Tăierea capului Sfântului
Ioan (29 august).

Nicolae Manolescu, în
Istoria critică a literaturii
române desprinde
următoarele trăsături ale
operei: frumusețea limbii
utilizate -vorbește pe înțelesul tuturor, presărând
explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri,
arta povestirii -este primul nostru povestitor,
înfățișând țărănește chestiunile teologice.
Cartea românească de învățătură (Cazania) a
Mitropolitului Moldovei Varlaam, opera sa de
vârf, este apreciată drept capodoperă a literaturii
române din prima jumătate a sec. XVII.
Cunoscutul istoric literar George Ivașcu,
reoferindu-se la această
operă, arată: “Cartea
românească de
învățătură… deține în
cultura română un loc
analog “Bibliei” lui
Luther în cultura germană. Ea este cea mai
însemnată scriere sub raportul contribuției la
formarea limbii literare, atât prin geniul
lingvistic al tălmăcitorului, care a reușit cel dintâi
să emancipeze limba română de originalele
slavone, creând pe o bază populară, stilul
cărturăresc al limbii noastre vechi, cât și prin
răspândirea extraordinară ce a cunoscut-o…“.

Jitiile (biografiile de asceți și martiri) oferă

cititorului materialul din care se inspirau și
pictorii populari. Unele sunt adevărate basme,
care au mișcat imaginația multor ascultători.

Sfântul Nicolae, auzind că un tată sărac vrea

să-și împingă fetele spre prostituție, aruncă pe
geamul casei câte o năframă cu 300 de galbeni
pentru fiecare fecioară.

Sfântul mucenic Tiron caută într-o pădure un

balaur și negăsindu-l se culcă sub un copac. Este
trezit de o „muiere giupîneasă” care-i spune unde
se pitea fiara.
Prin activitatea sa de mare prelat și de
cărturar Mitropolitul Varlaam a apărat biserica
ortodoxă din țările române de curentele
reformatoare. Prin cărțile sale și prin activitatea
sa de Mitropolit al Moldovei Varlaam a făcut un
mare pas în trecerea la limba română în biserică.
În multe biblioteci, arhive, mănăstiri și biserici
din România, Republica Moldova, Rusia și alte
țări se păstrează cărți tipărite și manuscrise,
obiecte de cult și veșminte care au aparținut
celebrului cărturar.
MITROPOLITUL DOSOFTEI
Mare cărturar
român, talentul
căruia s-a manifestat
în a doua jumătate a
secolului XVII a fost
mitropolitul
Dosoftei. Dimitrie
Bărilă (sau Borâlă),
viitorul mitropolit
Dosoftei, este
originar de prin părțile Sucevei, dintr-o familie
de mazili. Viitorul poet și traducător Dosoftei
pare de asemenea a fi înrudit cu o ramură de
aromâni - Papară - valahi macedonieni, stabiliți
cu traiul ceva mai înainte în Galiția, fapt care ar
vorbi despre originea balcanică pe o anumită
linie a cărturarului.

Nu se cunoaște când și în ce împrejurări

cărturarul a îmbrățișat cariera ecleziastică. Se
admite, de exemplu, că a fost printre cei ce și-au
făcut studiile la Colegiul slavo-greco-latin din Iași
și s-a format în mediul cultural cărturăresc și
religios al mitropolitului Varlaam, a cărui
inițiative culturale le-a continuat cu deosebit
succes mai târziu. Ajuns la maturitate, Dosoftei
poseda limbile latină și greacă veche, precum și
unele limbi și culturi moderne (polonă,
ucraineană, rusă, neogreacă). Această
împrejurare i-a determinat pe cercetători să
admită că Dosoftei și-ar fi continuat studiile, de
altfel ca și alți reprezentanți ai culturii noastre, în
Polonia, la cunoscuta școală a Frăției ortodoxe
din Lvov. În 1649 este atestat ca ieromonah la
mănăstirea Probota, în 1658 devine episcop de
Huși, iar în 1659 este episcop de Roman. În acești
ani leagă o strânsă prietenie cu celebrul cronicar
Miron Costin, cu grecul Dositei Notara, viitorul
patriarh al Ierusalimului, După 1665 începe
lucrul asupra operei sale de mare răsunet
"Psaltirea în versuri", pe care o va tipări la
mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673.

Fiind uns mitropolit în 1671, în scurtă

vreme se vede antrenat în evenimentele legate de
războiul turco-polon, în care el sprijină politica
antiotomană a domnului Moldovei Ștefan
Petriceicu (1673-1674). În 1673 împreună cu
acesta din urmă, Dosoftei este nevoit să se
refugieze în Polonia. La începutul anului 1675
revine în Moldova, iar peste câteva luni
redobândește scaunul mitropolitan, după care
urmează o perioadă de un deceniu de intensă
muncă intelectuală de traducere și tipărire a
principalelor cărți de cult creștin ortodox în
limba română. La fel ca și celebrul său profesor
Varlaam, mitropolitul Dosoftei adresează
traducerile și tipăriturile sale către întreaga
seminție românească.
Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima
oară în românește, Istoriile lui Herodot,
Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric
grecesc, cartea Mântuirea păcătoșiilor a lui
Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile
Sf. Vasile cel Nou.

Ca episcop de Roman a revizuit traducerea

Vechiului Testament
făcută de Nicolae Milescu,
care s-a tipărit la
București, în 1688. În
timp ce se afla în exil în
Polonia, a tradus
introducerea (prologue)
dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe
Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la
rândul ei, din piesa Orbecche a italianului
Giraldi, păstrată fragmentar (154 de versuri);
începe acum și traducerea Dogmaticii Sf. loan
Damaschinul.

În toamna anului 1686, datorită

evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus
în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a
rămas până la sfârșitul vieții.
SFÂNTUL IERAH
MARTIR ANTIM
IVIREANUL
Sfântul Ierarh
Martir Antim Ivireanul
s-a născut în Iviria
(Georgia de astăzi) pe
la anii 1650, din părinţi
dreptcredincioşi, Ioan şi Maria, primind numele de
botez Andrei.
Crescut în duhul tradiţiei ortodoxe, tânărul
Andrei a primit de la Dumnezeu darul picturii şi
sculpturii bisericeşti. Odată, năvălind turcii pe
meleagurile sale natale, a fost luat rob şi a îndurat
amărăciunile şi umilinţele vieţii printre cei străini
de neamul lui şi de
credinţa creştină.
După un timp a fost
răscumpărat de
Patriarhul
Ierusalimului, Dositei
Notara, care l-a și tuns
în monahism.
Desăvârşindu-şi
priceperea artistică şi
cunoaşterea limbilor greacă, turcă şi arabă, Antim
a fost trimis în Moldova, la Iași, ca stareț al
Mănăstirii Cetățuia, pentru a organiza o tipografie
grecească. Acolo a cunoscut lucrarea
cărturărească a Sfântului Mitropolit Dosoftei și a
fost inițiat în meșteșugul tiparului de învățatul
episcop Mitrofan al Hușilor.
Pe la anul 1690 a venit în Ţara Românească,
unde a fost rânduit de către binecredinciosul
voievod Constantin Brâncoveanu la tipărirea
cărţilor bisericeşti. A fost stareț la Mănăstirea
Snagov, lângă Bucureşti, iar în vara anului 1691,
fostul episcop al Huşilor, Mitrofan, i-a lăsat în
grijă Sfântului tipografia Mitropoliei Ţării
Româneşti.
În vara anului 1694, înţelegând valoarea
educaţiei prin carte a oamenilor, a creat la Snagov
o renumită şcoală tipografică, ostenindu-se
neîncetat pentru desăvârşirea ,,meşteşugului
tipografiei şi îndireptărilor cuvintelor româneşti”,
adevărate comori de cărţi ieşind din mâinile lui,
dintre care amintim
câteva: Antologhionul, Evangheliarul, Floarea
darurilor, Carte sau lumină, Octoihul, Capete de
poruncă, Învăţătură bisericească, Mărturisirea
ortodoxă, primul Liturghier greco-arab, Ceaslovul
greco-slavo-român.
La 16 martie 1705 a fost ales episcop de
Râmnicu Vâlcea, dovedind şi aici frumoase calităţi
de bun iconom şi om de carte, tipărind în mai puţin
de trei ani 9 cărţi, cea mai importantă fiind Tomul
bucuriei, cu aproape 800 de pagini, cuprinzând
cinci lucrări polemice îndreptate împotriva
apusenilor, care încercau să dezbine Ortodoxia şi
în Ţările Române, mai ales în Ardeal.
S-a preocupat şi de repararea, zugrăvirea şi
sfinţirea multor biserici şi a mănăstirilor Strehaia,
Surpatele, Cozia şi Govora. Cu totul deosebit este
faptul că Antim a început seria unor tipărituri
menite să ducă la biruinţa limbii româneşti în
Biserica noastră. Astfel, în 1706 a
tipărit Molitvelnicul, prima ediţie românească în
Muntenia.
 La 22 februarie 1708, în Duminica Ortodoxiei,
a fost înscăunat mitropolit al Ţării Româneşti ca
urmare a recomandării testamentare a
mitropolitului Teodosie, cel care păstorise
credincioşii din Ţara Românească timp de 40 ani.
Imediat după înscăunare, Antim a mutat
tipografia de la Râmnic la Târgovişte, unde a
imprimat alte 18 cărţi, dintre care 11 în româneşte.
În anul 1713 a tipărit Liturghierul,
integral în româneşte, consfinţind
biruinţa limbii române în cultul
Bisericii.
Cea mai valoroasă lucrare a
mitropolitului Antim o
constituie Didahiile. Sunt 28 de
predici rostite în cursul
arhipăstoririi sale, la diferite
sărbători împărăteşti sau ale Maicii Domnului şi
ale sfinţilor, la care se adaugă şapte cuvântări
ocazionale.
 Mitropolitul Antim a desfăşurat o bogată
activitate tipografică (63 de cărţi, 39 fiind lucrate
cu mâna sa, 21 în limba română).
Sfântul n-a tipărit cărţi pentru a-i rămâne
numele în-semnat pentru posteritate, ci a ales pe
acelea care erau cele mai de folos preoţilor şi
credincioşilor, pe înţelesul tuturor, în limba vorbită
a poporului, limbă pe care el
a îmbogăţit-o şi a
înfrumuseţat-o, devenind
astfel întemeietorul limbii
literare şi liturgice
româneşti.
 Începută în primăvara anului 1713,
Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, construită în
Bucureşti de Mitropolitului Antim, după planurile
proprii, poartă cu
adevărat pecetea
sufletească a ctitorului
ei.
,,Această sfântă
biserică, ce am zidit
întru slava lui
Dumnezeu şi întru
cinstea şi pomenirea
Tuturor Sfinţilor, fiind
rodul ostenelilor mele
cele multe, am dat-o şi
am închinat-o cu mare
plecăciune şi cucernicie
marelui Dumnezeu” – scria mitropolitul Antim
în Aşezământul Mânăstirii, testamentul pe care l-a
lăsat vieţuitorilor acestui sfânt locaş.
 Acestea le-a scris cerându-le să-şi împlinească
menirea cât mai deplin, potrivit poruncilor
evanghelice, spre folosul şi mântuirea
credincioşilor, spre ajutorarea celor lipsiţi şi spre
mângâierea celor întristaţi. Nici o altă
personalitate, în vremea aceea, nu s-a aplecat cu
atâta hotărâre şi curaj, cu atâta dragoste şi
înţelegere spre cei săraci şi uitaţi.
Bun patriot şi luptător împotriva asupririi
turceşti care deja prevestea instalarea regimului
fanariot, mitropolitul Antim a fost arestat, în
martie 1716, şi a îndurat umilinţe şi chinuri în
temniţele domneşti până toamna, când a fost
caterisit pe nedrept, fiind condamnat la închisoare
pe viaţă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din
muntele Sinai.
Pe drum însă, ostaşii turci l-au omorât şi i-au
aruncat trupul în apele râului Tungia, lângă
Adrianopol. Prin faptele şi darurile sale deosebite,
prin smerenia sa, prin dragostea de Biserică şi de
semeni, prin îndemnurile la pocăinţă, Sfântul
Antim a luminat viaţa duhovnicească a vremii sale.
SFINŢII CONTEMPORANI ŞI
RELIGIA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ
Credința într-un ajutor divin se
transformă, în foarte multe cazuri, într-o
puternică resursă interioară, căreia mulţi
dintre noi îi datorează puterea de a merge
mai departe după încercările vieţii. O
demonstrează studiile empirice care au
stabilit că în credinţă mulţi îşi găsesc
alinarea, însă şi psihologii sunt de acord
că a fi credincios ajută în menţinerea
sănătăţii mintale şi netezeşte terenul
vindecării multor probleme psihice.
"Religia este un subiect al vieţii cotidiene,
fie pentru că se urmăreşte o credinţă
specifică, fie că întâlnim oameni care au o
altă religie pe care o susţin sau pentru că
este tabu în conversaţiile sociale. Este mai
uşor să întrebi pe cineva ce profesie are,
cât câştigă sau cum stă cu sănătatea.
Religia este un subiect mai
personal.Credinţa naşte şi ea discuţii",
explică, pentru Adevărul, psihoterapeutul
Erna Constantin. A fi credincios nu
înseamnă însă a crede în existenţa unei
puteri divine. Şi nu înseamnă neapărat să
posteşti, să mergi cu regularitate la
biserică si să-ţi faci calupul de rugăciuni,
ci un pic mai mult decât atât. Dacă privim
lucrurile în profunzime sunt puţine
cazurile în care se contestă existenţa
Creatorului. De altfel, fundamentul
credinţei este încrederea în forţa divină",
mai spune psihoterapeutul. Mentalitatea
legată de credinţă este într-o continuă
schimbare. A te declara credincios în
secolul 21 e, de multe ori, un act de curaj.
Teama şi ruşinea în asumarea credinţei au
căpătat teren într-o societate care nu este
tocmai pregătită să-i îmbrăţişeze pe cei
care se declară credincioşi.
În vremurile mai vechi, în cercurile
profesorilor de Patrologie sau chiar și în
rândul teologilor ortodocși, era instalată
convingerea că Biserica a dat Sfinți
Părinți numai până în secolul al VIII-lea.
Cu alte cuvinte, fixau acest secol ca hotar
al Patrologiei, refuzând să creadă că după
Sfântul Ioan Damaschin mai putem vorbi
de Sfinți Părinți. Această concepție a
profesorilor ortodocși era puternic
influențată de teologia protestantă. Așa
cum bine știm, protestanții nu cred în
existența sfinților, pe care de altfel îi
numesc, în mod disprețuitor,
«pensionari», și contestă sau, mai bine zis,
subestimează persoana și rolul Sfinților
Părinți în cadrul Bisericii. Consecința
acestei poziții extreme a fost ignorarea
literaturii ortodoxe bisericești de după
secolul VIII, precum și marginalizarea sau
chiar subestimarea sfântului Grigorie
Palama, acest mare gigant al Isihasmului.
Din fericire, această concepție greșită a
teologilor ortodocși referitoare la existența
Sfinților Părinți a fost revizuită. Dovadă
stă faptul că, în zilele noastre, predomină
adevărul ortodox, conform căruia Biserica
încă mai produce sfinți și chiar Sfinți
Părinți. Ar fi fost vai de noi dacă nu se
întâmpla acest lucru, adică dacă Biserica
înceta să mai reprezinte o fabrică de sfinți
și Sfinți Părinți.
Dacă e să ne referim la o epocă mai
recentă, putem spune că oameni precum
Gheron Iosif Isihastul, părintele Sofronie
de la Essex, părintele Filótheos Zervákos,
părintele Gavriil Dionisiatul, părintele
Iacov Tsalíkis, părintele Paisie, părintele
Porfirie, ș.a. au fost deja încluși în
sinaxarul de sfinți din conștiința
credincioșilor, iar acest lucru este esențial.
Nu mai rămâne decât să fie proclamați în
mod oficial ca sfinți și, de ce nu, ca Părinți
ai Bisericii.
Discutând despre aceste lucruri, nici nu
vorbim în gol și nici nu inovăm. Pur și
simplu interpretăm practica și realitatea
bisericească. Conștiința comună a
mădularelor credincioase ale Bisericii
(clerici și mireni) reprezintă criteriul
Ortodoxiei și al dreptei judecăți în
legătură cu sfinții și Părinții Bisericii.

Sfinții și Părinții Bisericii, ca unii «care

au primit Duh Sfânt», conform mărturiei
sfântului Epifanie, niciodată nu acționează
în mod arbitrar sau autonom, ci
delimitează și exprimă pe înțelesul
oamenilor din vremea lor și în funcție de
provocările lansate de societate – tradiția
ortodoxă. Astfel, Biserica merge alături de
poporul lui Dumnezeu și îl călăuzește prin
lume, ducându-l către destinația sa
eshatologică și având drept gură și grai pe
sfinți și pe Părinți, mai ales atunci când
are de rezolvat o anumită «chestiune»,
conform mărturiei sfântului Fotie.
Biserica a trebuit să se confrunte mereu
cu diverse asemenea «provocări» și
«chestiuni», de vreme ce diavolul o
pizmuiește și vrea cu orice preț să o piardă
(Apoc. 12, 15).

Revenind la realitatea zilelor noastre –

fără intenția de a exagera și fiind
conștienți de adevărul pe care ne
încumetăm să-l mărturisim, adevăr pe
care de altfel trecerea timpului și
conștiința poporului îl va confirma la un
moment dat – ne exprimăm cu smerenie
convingerea că, în rândul figurilor
marcante ale vremurilor noastre, care s-
au dovedit a fi, «în faptă și în cuvânt»,
«adevărați luminători ai lumii», ca să
folosim expresia Sinodului Ecumenic
Quinisext, pe drept cuvânt poate fi inclus
și Gheronda Theófilos Zisópoulos, cel care
de curând a părăsit această lume,
mutându-se în Ierusalimul cel de sus.
Pentru cei care l-au cunoscut «de aproape
sau din depărtări», părintele Theófilos,
acest smerit slujitor al lui Dumnezeu, a
fost om deosebit, «după inima Mea»,
păstorind poporul lui Dumnezeu «cu
știință și cu pricepere» (Ier. 3, 15).
Activitatea sa bisericească și patriotică a
marcat și continuă să marcheze, ca o
«mireasmă» (Isaia 3, 24), întregul traseu
prin Istorie al Bisericii și Neamului grec.
Sunt convins că dumnezeiască sărbătoare
s-a făcut printre locuitorii Împărăției
cerurilor, care l-au primit acolo ca pe unul
de-al lor. Cu siguranță, dintre aceștia, l-a
îmbrățișat, în mod deosebit și cu multă
bucurie, sfântul Ioan Hrisostom, cel care a
proorocit: «Fie ca gura mea să se facă
trâmbiță prea strălucită, care să răsune cu
putere multă, mărturisind neîncetat
numele lui Dumnezeu…» (PG 49, 251).
[…]

Așadar Biserica noastră încă mai naște

și astăzi sfinți și Părinți bisericești și va
continua să nască până la sfârșitul
veacului.
ÎNDEPĂRTAREA TINERILOR DE
BISERICĂ
Studiul religiozităţii tinerilor cunoaşte
puţine cercetări în psihologia dezvoltării
copilului, ceea ce pare surprinzător, dat
fiind faptul că psihologi ca Stanley Hall au
recunoscut că adolescenţa şi copilăria sunt
perioade importante în dezvoltarea moral-
religioasă. Dacă am defini spiritualitatea
ca sete după dimensiunea transcendentă şi
căutarea sensului, atunci cu siguranţă
putem afirma că tinerii au puternice
preocupări de natură spirituală: ei caută
experienţa venerării şi uimirii uneori cu o
intensitate pe care nici adulţii nu o
depăşesc.

Copilăria şi adolescenţa sunt etape ale

devenirii spirituale deosebit de
importante, tocmai pentru că se formează
primele deprinderi spirituale ale viitorului
adult. Mai mult decât atât, tânărul nu este
doar un adult în miniatură; viaţa lui
religioasă este complexă şi are
caracteristici unice.
 Adolescenţa, perioada căutărilor
Perioadă de creştere şi de dezvoltare
rapidă şi dramatică, adolescenţa prezintă
provocări nenumărate pentru cei care se
confruntă cu trecerea de la copilărie la
maturitate. Uneori brutali, alteori
stângaci, instabili sau excesivi, adolescenţii
dovedesc faptul că au pierdut, într-un fel,
echilibrul şi contactul cu lumea
înconjurătoare. Atenţia adolescenţilor este
capricioasă, dispoziţiile afective sunt
uneori bizare, cu tendinţe impulsive, cu
momente de timiditate, cu stări de
nervozitate subită; ei se irită uşor, uneori
plâng, alteori râd aparent fără motive. Cu
toate că unele idei sunt paradoxale, ei şi le
exprimă de multe ori tranşant. Mediul
familial le apare ca fiind prea strâmt şi
prea fragil şi, adesea, legile morale,
comandamentele sociale sau
recomandările vieţii spirituale li se par a fi
mult prea constrictive.1
Psihologul american S. Hall susţinea că
adolescenţa este, în mod inevitabil, "o
perioadă de furtună şi stres"; modificările
hormonale ale pubertăţii sunt cele care
cauzează revolte, atât pentru persoana
adolescentului, cât şi pentru cei din jurul
său. Tocmai pentru că turbulenţele
acestea sunt determinate biologic, în
opinia lui Hall, ele sunt inevitabile.
Judecăţile şi raţionamentele
adolescenţilor sunt calitativ diferite de cele
manifestate în timpul copilăriei. Potrivit
lui Kohlberg, adolescenţii sunt capabili să
perceapă problemele morale în termeni de
principii morale fundamentale, cum ar fi
corectitudinea sau echitatea, mai degrabă
decât să asimileze expresiile lor concrete.
Se vorbeşte chiar de o tendinţă de
filosofare ce se accentuează la această
vârstă.
Ar fi o greşeală, aşadar, să tragem
concluzia că toţi adolescenţii simt repulsie
faţă de religie. Adolescenţa nu aduce cu
sine o răsturnare în structura morală şi
nici nu produce o revoluţie în convingerile
sau experienţele religioase. Raportul cu
viaţa şi valorile religioase se resimte de pe
urma crizei de identitate prin care trece
adolescentul (criză numită de psihologi
difuzia identităţii). Bine cunoscuta
răzvrătire a adolescentului se află într-o
relaţie importantă cu căutarea identităţii
sale şi expresia încercărilor sale de
obţinere a autonomiei.7
Într-un studiu realizat pe liceenii
canadieni, Mischey confirmă o legătură
puternică între religie şi dezvoltarea
identităţii: adolescenţii care au obţinut un
scor mic pe scara dezvoltării morale a lui
Fowler aveau o identitate confuză, nu
aveau simţul critic dezvoltat, în timp ce
adolescenţii cu scoruri mari aveau o
identitate de sine bine dezvoltată, erau
mai activi, implicaţi, afectivi şi optimişti.
Credinţa religioasă se dovedeşte
esenţială în configurarea unui scop şi în
conturarea dorinţelor, năzuinţelor,
gândurilor şi acţiunilor oamenilor. Pentru
mulţi tineri care nu refuză experienţa
religioasă şi caută să cunoască temeiurile
valorilor credinţei, religia şi spiritualitatea
se dovedesc a fi surse importante de
speranţă, idealuri şi modele de viaţă care
pot influenţa cursul dezvoltării identităţii
lor în perioada adolescenţei.
BIBLIOGRAFIE:
https://ziarullumina.ro/societate/
religie-si-stiinta/adolescentii-si-
valorile-credintei-10975.html
https://ziarullumina.ro/societate/
religie-si-stiinta/adolescentii-si-
valorile-credintei-10975.html
https://ziarullumina.ro/societate/
religie-si-stiinta/adolescentii-si-
valorile-credintei-10975.html
https://ziarullumina.ro/societate/
religie-si-stiinta/adolescentii-si-
valorile-credintei-10975.html
https://ziarullumina.ro/societate/
religie-si-stiinta/adolescentii-si-
valorile-credintei-10975.html
https://pedagoteca.ro/mitropolitul-
dosoftei-primul-nostru-poet/