1.

Varlaam, Cazania, în Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti,

1980, p. 194-196
2. Biblia de la Bucureşti, 1688, în Nicolae Cartojan, op. cit., p. 391-395

1.
Cea mai însemnată lucrare a mitropolitului Varlaam, și în același timp una din cele
mai de seamă din istoria vechii culturi românești, este intitulată „Cartea românească de
învățătură la dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svănți mari“ sau
Cazania, apărută la Iași, în 1643. Are 506 file, ilustrate cu numeroase gravuri,
reprezentând scene biblice, chipuri de sfinți la care se adaugă inițiale înflorate, frontispicii,
viniete, podoabe finale. Cartea începe cu un „Cuvânt“ adresat de Vasile Lupu „la toată
semenția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă“, arătând
că oferă „acest dar limbii românești, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui
Dumnezeu, după aceia, de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici“. Urma apoi un
„Cuvânt către cetitoriu“ al mitropolitului. Din aceste două prefețe se desprinde ideea
unității de neam și de limbă a românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania.Cartea are
două părți. Partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar partea a doua cuprinde 21
de cazanii la diferite sărbători.
Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an şi
pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii. Originalul Cazaniei venea probabil din
Ucraina.
Se susţine în general că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a
deprins-o din copilărie în munţii Putnei şi mai tîrziu, ca monah, în preajma mănăstirii
Secu. Intr-adevăr, scrisul lui Varlaam, deşi au trecut peste el trei veacuri, se citeşte şi azi cu
uşurinţă şi cu plăcere chiar. Fiindcă limba lui se înfăţişează curăţită de acele numeroase
expresiuni şi cuvinte slave ,care încă încâlceau urzeala limbii române din vechile texte
religioase. In textul lui Varlaam, cuvintele şi expresiunile slave se întâlnesc rar, la distanţe
mari; şi, înţelese într-o vreme, când cultul divin se săvârşea în limba slavă, ele
azi scrisului său un uşor caracter arhaic , mai ales că ele se împerechează uneori cu
elemente latine azi dispărute din circulaţia limbii, precum: mai chiar = mai clar, mai
limpede; desvesti = dezbrăca; curseră cu sensul de alergară; mişei = săraci; îtirnă— mamă.
Considerată de Nicolae Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi,
ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei,
prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții. Nicolae
Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale
operei: frumusețea limbii utilizate - vorbește pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu
întrebări retorice și cu îndemnuri, arta povestirii - este primul nostru povestitor, înfățișînd
țărănește chestiunile teologice.

Deşi vedzi căndva sămn groznic,

să nu te miri cănd să aratî putearnic,
Că putearnicul puterea-l închipuiaşte
şi slăvitul podoaba-l schizmeaşte.
Cap de buâr şi la Domnii moldoveneşti
ca putearea aceii hieri să o socoteşti.
De unde mari Domni spre luadî ş-au făcut cale,
deacolo şi Vasilie-vodă au ceput lucrurile sale.
Cu învăţături ce în ţara sa temeliuiaşte
nemuritoriu nume pre lume şie zideaşte.

2.
Limba română literară, în forma ei actuală, ne apare ca un element constitutiv al
culturii şi literaturii naţionale, ea reprezentând rezultatul unei îndelungate şi complexe
evoluţii. Istoria limbii române literare este strâns legată de istoria societăţii româneşti, mai
ales de momentele semnificative ale dezvoltării culturale şi ale constituirii conştiinţei
culturale şi naţionale; ea reprezintă o istorie a scrisului românesc de la origini şi până în
prezent.
În evoluţia şi dezvoltarea ei, orice limbă trece printr-o serie de momente distincte
succesive; schimbările intervenite pot fi explicate printr-o serie de cauze interne, care îşi
află resorturile în chiar sistemul de funcţionare a limbii, ca mijloc de comunicare între
membrii unei colectivităţi. Literatura religioasă a secolului al XVII-lea şi din prima
jumătate a secolului al XVIII-lea a avut un rol deosebit de important în afirmarea limbii
române literare. Tipăriturile religioase, prin larga lor difuzare, au impus o anumită formă
a limbii române literare.
Una dintre cele mai importante scrieri religioase din secolul al XVII-lea a fost Biblia de
la Bucureşti 1688, operă care marchează un progres remarcabil în dezvoltarea limbii
române literare şi care a contribuit la introducerea limbii române în biserică. Biblia e,
după observaţia lui N. Cartojan opera care “încununează activitatea religioasă din epoca
lui Şerban Cantacuzino şi inaugurează domnia lui Brâncoveanu”. Această carte reprezintă
prima tipărire a Bibliei în versiune integrală. Versiunea iniţială a traducerii se datoreşte lui
Nicolae Milescu. Ajunsă în Ţara Românească, această traducere a fost revizuită de către
câţiva cărturari (Şerban şi Radu Greceanu şi stolnicul C. Cantacuzino).
Prin calităţile sale, prin amploarea textului şi prin circulaţia mare pe care a avut-o,
Biblia de la Bucureşti reprezintă triumful deplin al limbii române literare în biserică,
contribuind la impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare.
Conform dicţionarului literaturii romane de la origini până în la 1900, prima ediţie
românească integrală a Bibliei s-a tipărit la Bucureşti, în numai zece luni, din noiembrie
1687 pâna în septembrie 1688, reprezentând în epocă o importantă realizare filologică.

Parascheva
Sfanta maica noastră Parascheva, numită „cea Nouă", de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare" şi
lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de
Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun
neam.
La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a
nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul
1050, la vârsta de 27 de ani, Sfanta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost
înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei,
moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica
Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte
aproape 175 de ani.

În anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a strămutat moaştele
Cuvioasei Sfanta Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei, fiind depuse în catedrala cu
hramul „Adormirea Maicii Domnului"
La Târnovo au stat moaştele celei numita Sfanta Parascheva 160 de ani. În anul 1393,
căzând Bulgaria sub ocupaţia turcilor, sfintele ei moaşte au fost dăruite pentru puţin timp
lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti.
În anul 1641, la 13 iunie, moaştele Preacuvioasei maicii noastre Sfanta Parascheva au ajuns
în Iaşi şi au fost aşezate cu multă cinste în frumoasa biserică atunci zidită, a Mănăstirii
Sfinţilor Trei Ierarhi. Aici au stat până la 26 decembrie, 1888, când au fost scăpate prin
minune de un incendiu. Apoi au fost transferate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi
unde se află şi astăzi.
Sfanta Parascheva de la Iaşi se prăznuieşte la 14 octombrie, când se face mare pelerinaj din
toată ţara.