Istoria literaturii și civilizației românești

Anul universitar 2022-2023

Anul I, semestrul I

14 ore de curs

Tematică
PERIODIZAREA LITERATURII ROMÂNE VECHI

LITERATURA DE EXPRESIE SLAVONĂ

Umanismul bizantin românesc

INCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE VECHI

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Tedosie
Diaconul Coresi

ORATORIA RELIGIOASĂ: VARLAAM ŞI ANTIM IVIREANUL

CĂRȚILE POPULARE

TRADUCERILE BIBLIEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA

LIMBII ROMÂNE LITERARE:
NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD, BIBLIA DE LA BUCUREȘTI, VULGATA DE LA
BLAJ, BIBLIA DIN 1795, TRADUCERILE RIVALE ALE LUI ION HELIADE
RĂDULESCU ȘI ANDREI ȘAGUNA.

MITROPOLITUL DOSOFTEI: PRIMUL POET ROMÂN

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ VECHE

1. Grigore Ureche
2. Miron Costin
3. Ion Neculce,
4. Constantin Cantacuzino
5. Radu Popescu
6. Letopisețele anonime.â

DIMITRIE CANTEMIR

ŞCOALA ARDELEANA

PERIODIZAREA LITERATURII ROMÂNE VECHI

Istoria literaturii române vechi se împarte în trei perioade:
1. sfârşitul sec. al XIV-lea – sfârşitul sec. al XVI-lea: predomină literatura cu caracter
religios, redactată în limba slavonă;
2. sfârşitul sec. al XVI-lea - sfârşitul sec. al XVII-lea: apariţia scrierilor în limba română, a
literaturii parenetice, didactice, religioase, istorice;
3. secolul al XVIII-lea: orietarea către ideile iluministe occidentale, prin Dimitrie Cantemir,
Constantin Cantacuzino Stolnicul, Şcoala Ardeleană.

LITERATURA DE EXPRESIE SLAVONĂ

              După o primă fază de răspândire a creştinismului în limbile latină şi greacă,

începând cu secolul al XI-lea, acesta a fost promovat cu ajutorul limbii slavone,
adică al limbii bulgare medievale. Ţările Române au utilizat slavona ca limbă
oficială a cultului ortodox şi în cancelariile domneşti.
                În 1404‒1405, călugărul Nicodim de la Tismana, retras în Transilvania,
probabil la Sihăstria Prislopului, sau, mai degrabă, în Banatul de Severin, la Vodiţa,
transcrie pe pergament textul celor patru Evanghelii, cel dintâi manuscris cu dată
certă realizat în spaţiul românesc, având o ferecătură cu plăci de argint aurit (păstrat
în prezent la Muzeul Naţional de Artă al României). În 1429, în scriptoriul de la
Mănăstirea Neamţ, Gavriil Uric copiază, la comanda soţiei lui Alexandru cel Bun,
Doamna Marina, un Tetraevangheliar slavon, o capodoperă artistică ilustrată cu
miniaturi de factură bizantină înfăţișându-i pe cei patru evangheliști, care vor fi
reproduse cu fidelitate de o întreagă pleiadă de copiști care i-a urmat. În paralel cu
textul slavon, pe o coloană mai îngustă, se află textul grecesc, scris însă la o dată mai
târzie (manuscrisul se află la Bodleian Library a Universităţii din Oxford).
              În anul 1508, Macarie tipăreşte prima carte românească într-o tipografie
autohtonă, în limba slavonă. Este vorba despre un Liturghier tipărit la mănăstirea
Dealu, lângă Târgovişte, tipărit la tipografia înfiinţată din porunca lui Radu cel Mare
(cartea a fost editată de P.P. Panaitescu, în 1961).
              Prima scriere istorică din Moldova, datată între anii 1473 și 1504, se ocupă
exclusiv de domnia lui Ștefan cel Mare; o Cronică a Moldovei de la începuturile
statului a fost asamblată, după toate probabilităţile, în prima jumătate a secolului al
XVI-lea, în timpul domniei lui Ștefan cel Tânăr (1517‒1527), din cronica despre
Dragoș Vodă și istoria Moldovei pentru perioada 1359‒1457 și Cronica lui Ştefan cel
Mare; Cronica lui Ştefan cel Mare şi Cronica Moldovei stau la baza majorităţii
textelor istoriografice alcătuite în cursul secolului al XVI-lea.
              Diaconul CORESI (? – post 1583), tipograf şi editor. Originea lui C. a
suscitat puncte de vedere contradictorii, pornindu-se de la numele său, destul de
„exotic” în antroponimia românească. A fost vehiculată opinia că diaconul ar
descinde din familia grecească Coressios din Insula Chios, fără a fi însă demonstrată
în mod plauzibil. La fel de ipotetice au rămas și încercările de a stabili o posibilă
înrudire a sa cu două personaje omonime din Ţara Românească, atestate documentar
în secolul al XVI-lea, respectiv un diac sau grămătic și un logofăt.
              Unii cercetători l-au numit, cu mai mult sau mai puţin temei, „părintele
literaturii noastre naţionale”. O menţiune certă privind originea sa munteană apare în
epilogul Tetraevanghelului din 1561: „Și cu zisa jupânului Haneș Beagner, scris-am
eu, diiacon Coresi ot Târgoviște, și Tudor diiac”.
Activitatea tipografică a lui Coresi începe la Brașov, în vara anului 1556, atunci când
își face de fapt debutul în activitatea tipografică propriu-zisă. Între 12 iunie 1556 și
14 ianuarie 1557, el tipărește aici, împreună cu Oprea logofătul, un Octoih mic
slavon. Însuși C. se iniţiase, desigur, în arta tiparului în oficina lui Dimitrie
Liubavici, nepotul sârbului Božidar Vuković, tipograful veneţian. Mai mult, și
garnitura de litere de rând fusese adusă tot de la Târgoviște, unde, de altfel, vor
reveni cei doi tipografi în cursul anului 1557. În cea de-a doua tipăritură a sa,
Triodul- Penticostar slavon din 1558, C. era deja consacrat ca meșter independent,
întrucât este menţionat singur, fiind ajutat de cei zece ucenici ai săi. El se întoarce
apoi la Brașov, la chemarea judelui Johannes Benkner, unde va declanșa acţiunea de
imprimare sistematică a unor cărţi românești. Avea o presă tipografică proprie, iar
sediul și-l stabilește în cetatea Brașovului, în vechiul atelier al lui Honterus, și nu în
Șchei, cum s-a crezut uneori. Dispunea, de asemenea, de un nou corp de litere,
confecţionat după sosirea sa aici, pe care îl va pune în valoare, mai întâi, prin
imprimarea, în primele patru luni ale anului 1560, a Întrebării creştineşti. Micul
Catehism, datat anterior în 1559, a fost imprimat pe o hârtie fără filigran, care a
circulat numai în intervalul 1560‒1562. Tipărirea cărţilor în limba română cunoaște,
după 1571, o perioadă de recul. Dintre tipăriturile majoritare slavone din această
etapă, Octoihul mare, din 1574‒1575, a fost realizat de C., ajutat de opt ucenici, la
solicitarea domnitorului muntean Alexandru Mircea și a mitropolitului Evtimie.
Același comanditar, împreună cu mitropolitul Serafim, este specificat și în epilogul
Psaltirii slavone din 1577. Întrucât nici una din cele două tipărituri nu are indicat
locul de apariţie, cercetătorii au oscilat între Târgoviște și Brașov, cel din urmă oraș
având mai mulţi susţinători. În ultima tipăritură românească, Evanghelia cu
învăţătură, publicată în 1581. Rezumativ, C. a tipărit, prin urmare, între anii 1557‒
1583, un număr de 11 cărţi românești și 14 cărţi slavone. Tipăriturile românești au
apărut, de regulă, la Brașov, trei având menţionat locul de imprimare
(Tetraevanghelul, 1561, Psaltirea, 1570, Evanghelia cu învăţătură, 1581). Cărţile
slavone au văzut, în majoritate, lumina tiparului tot la Brașov, în afară de Triodul-
Penticostar din 1558, apărut la Târgoviște, precum și de Sbornicul din 1580, tipărit
la Sebeș (Alba), la cererea mitropolitului ardelean Ghenadie. Dintre patronii-editori
ale căror comenzi le-a executat C. fac parte oficialităţi locale, între care primarii sași
Johannes Benkner (cu urmașii săi) și Lukas Hirscher, superintendenţii calvini
Gheorghe de Sângeordz și Pavel Tordași, nobilul maghiar Forró Miklós de Háporton,
domnitorii munteni Pătrașcu cel Bun, Alexandru Mircea, Mihnea Turcitul și Petru
Cercel, precum și înalţi ierarhi din Ţara Românească și Ardeal. În esenţă, diaconul
muntean s-a adaptat, pur și simplu, curentului umanist de promovare a tiparului în
limbile naţionale, fiind un adevărat profesionist, în accepţiunea modernă a
termenului.
            Meritele sale în evoluţia scrisului românesc și în cristalizarea unei tradiţii
literare rămân incontestabile.

Dojana cetitorilor
Den mila lu Dumnezeu, eu, diiacon Corese, deaca-am văzut că mai toate limbile au
cuvântul lu Dumnezeu în limba lor, numai noi, rumânii, n-avem, şi Hristos zice,
Matei, 109 [= 99]: „Cine ceteaşte să înţeleagă”; Pavel apostol încă scrie la
Korinto(m), 155, că „întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înţe<le>sul mieu
să gră<ie>sc, ca şi alţii să învăţ, decât untunearec de cuvinte neînţelease într-alte
limbi”, derept aceaea am scris cum am putut Tetraevanghelul şi Praxiul rumâneaşte.
După aceaea, deaca am văzut jelanie a mulţi preuţi de Tâlcul evangheliilor, cum să
poată şi ei propovedui şi a spune oamenilor învăţătură după cetitul Evangheliei, aşa
am aflat aceaste tâlcure ale evanghe<l>iilor pre dumineci prespre an, scoase den
Scriptura prorocilor şi apostolilor şi celor sfinţi părinţi. Şi, deac-am cetit, bine am
ispitit şi socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc, adeverează şi întăresc cu Scriptura
Sfântă. Şi mie tare plăcură şi am scris cu tipariul voao, fraţilor rumânilor, să fie pre
învăţătură. Şi vă rog ca, fraţii miei, să cetiţi şi bine să socotiţi, că veţi vedea voi
înşivă cum că e mărgăritariul şi comoară ascunsă, Matei, 55. Veţi afla într-înse
desvătat în 20 de cărţi atâta învăţătură chear nu vreţi afla ca în ceastă carte. Şi cine
va ceti până la sfârşit, că va afla cu adevăr că e aşa, că această carte arată-ne noao
păcatele noastre şi ne învaţă cumu ne turnăm şi ne pocăim şi unde putem afla
iertăciunea păcatelor noastre şi pren ce putem mearge la împărăţiia ceriului şi
alalte mai toate ce trebuiaşte a şti creştinilor. Ce, fraţii miei, unde ceartă această
carte pre vlădici, episcopi, popi, călugări şi pre domni, nu ceartă pre cei buni, ce pre
răi. Bunii să nu ia pre sine şi carii vor fi cu vină certaţi, ei se pocăiască şi să lase
răutatea şi să îmble cu dereptate. Amin. Chelciug şi banii pre acest lucru înduratu-
se-au a da jupânul Foro Miclăuş. Slava tebĕ, Gospodi! (Tâlcul evangheliilor și
Molitvenic rumânesc, ed. Vladimir Drimba, București, 1998, 186–187)

INCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE VECHI

1 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Tedosie

2 Oratoria religioasă: Varlaam şi Antim Ivireanul
3 Cărțile populare
4 Traducerile Bibliei în limba română și rolul lor în dezvoltarea limbii române literare:
Noul Testament de la Bălgrad, Biblia de la București, Vulgata de la Blaj, Biblia din 1795,
traducerile rivale ale lui Ion Heliade Rădulescu și Andrei Șaguna.
5. Mitropolitul Dosoftei: primul poet român
                1 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Tedosie

Neagoe Basarab a fost domnul Țării Românești în perioada 1512-1521. Era fiul
nelegitim al lui Țepeluș Basarab și al Neagăi. În Viaţa patriarhului Nifon se spune că
Neagoe era totodată un ucenic, „fiul sufletesc” al acestui patriarh, „a cărui învăţătură
şi’ hrană sufletească dorea întotdeauna s-o primească”.
Dragostea pentru cultură şi rafinamentul artistic al lui Neagoe Basarab se
deduc nu numai din faptul că a patronat tipărirea Evangheliarului slavon al lui
Macarie şi a construit acea capodoperă de arhitectură care este biserica episcopală a
Curţii de Argeş, dar mai ales din opera sa celebră,
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Învăţăturile, scrise de-a
lungul a mai mulţi ani, au analogii în literatura bizantină. Izvoarele lui Neagoe, câte
au putut fi identificate (unele apar citate), sunt în primul rând Biblia (în special
Cartea întâi şi a doua a lui Samuel, Cartea întâi şi a doua a regilor, cartea a doua a
cronicilor), apoi scrieri mistico-ascetice ca Umilinţa lui Simeon cel Nou, Scara lui
Ioan Scărariul, Dioptra lui Filip Solitarul, Omiliile lui Ion Zlataust, Cuvintele lui
Efrem Şirul, Cuvintele lui Atanasie Alexandrinul, în sfârşit hagiografii şi cărţi
populare ca Viaţa Sf. Constantin, Varlaam şi Ioasaf, Alexandria, Fiziologul.
În redactarea lucrării, Neagoe Basarab, împreună cu grămăticii pe care-i va fi
folosit pentru aceasta, structurează materia în trei părţi. O primă parte poate fi
socotită drept un preambul la o lucrare cu caracter didactico-politic, religios. Pornind
de la citate, autorul, Voievodul dă sentinţe şi exemplificări din viaţa proprie ori a
poporului, adaugă o foarte lungă parte izvorâtă din mintea sa cultivată şi sufletul său
sensibil la frumuseţi şi datorii ale vieţii. Dar ca Învăţăturile lui Neagoe să-şi atingă
scopul, autorul foloseşte nu numai exemplul asociativ, ci şi foarte colorat. Opera se
distinge printr-un limbaj poetic simbolic, metaforic. Se dovedeşte a fi stăpân pe
literatura ecleziastică, din al cărei izvor figurativ se adapă şi opera sa, bun exemplu
de scriere poetică medievală. Cum uşor ne putem imagina, termenii folosiţi sunt din
sfera literaturii religioase: „tămâie”, „candelă”, „undelemn”, cu înţelesul tipic epocii,
explicaţi de însuşi autorul lucrării. Astfel untdelemnul ș „faptele bune şi frumoase”;
candela ș „inima curată şi sufletul”. Comparaţia este amplă, luată în termenii ei
proprii, ea având rost îndeosebi să sugereze. Astfel: „De aceea, grăbeşte-te, omule, şi
cumpără-ţi untdelemn, până ce iarmarocul vieţii de faţă durează! Grăbeşte-te la cei
ce vând undelemnul, la săraci, şi cumpără, înainte de a se fi împrăştiat iarmarocul
acesta lumesc. Căci după ce s-a împrăştiat târgul, deloc mai apoi nu vei găsi
untdelemn de cumpărat, ci nici pe cei de vând”.
În învăţătura despre soli şi război îndeamnă: „...Să nu fiţi ca pasărea cucul
care de frică îşi dă afară fructul lui şi casa, ci fiţi ca şoimul care păzeşte în chip sigur
după putere casa şi puii.” Mai departe autorul narează un episod dintre un vultur şi
un şoim, care să încheie: „Şi dacă au venit cariva asupra voastră spre a lua din
mâinile voastre vânatul, adecă visteria voastră, ca şi din ghiarele şoimului vulturul, şi
i-aţi băgat de seamă pe ei fiind mulţi şi puternici, siliţi-vă mai întâiu cu pace să vă
scăpaţi de ei şi daţi şi o parte din visteria voastră lor, ca să fiţi în pace cu ei, precum
şi şoimul a făcut faţă de vulturul”.
Potrivit scopului central şi scopurilor adiacente pe care şi le propusese
autorul, trăsătura definitorie a Învăţăturilor lui NeagoeBasarab o constituie tocmai
caracterul lor „enciclopedic”. 

2 Oratoria religioasă: Varlaam şi Antim Ivireanul

Mitropolitul Varlaam (1590-1657)

Mitropolitul Varlaam, pe numele său de mirean Vasile Moțoc, era de origine

țărănească, provenind dintr-o familie de răzeși din satul Balotești, Vrancea. Nu se
știe cum a învățat carte (cunoștea slavona și greaca), probabil în mediul mănăstiresc,
probabil la mănăstirea Secu, unde a devenit egumen. În 1632 a devenit mitropolit al
Moldovei, funcție pe care a ocupat-o până în 1653, când a decis să se retragă la
mănăstrirea Secu.
Cea mai importantă lucrare a sa este Carte românească de învățătură la
duminecele de preste an și la praznicele împărătești și la Svinții mari sau Cazania,
tipărită la Iași, în perioada 1641-1643 (cu tiparnița pe care el o adusese în 1640). În
afara Cazaniei, a mai publicat Șapte Taine a Bisericii, Iași, 1644, 340 de pagini, care
reprezinta o prelucrare după lucrarea oratorică a lui Toma Teofan Eleavulkos (sec.
XVI); Cartea carea se chiama Răspunsul împotriva Catehismului Calvinesc, tipărita
în 1645 (nu este sigur dacă la Iași sau la măn. Dealu), în care este combătut un
Catehism calvinesc tipărit la Alba Iulia în același an; a tradus lucrarea Scara
Sfântului Ioan Scăraru sau Sinaitul (1649), după ediția comentată a lui Maxim
Margunios (Veneția, 1590), pe care nu a publicat-o. Bogăția materialului    lingvistic
care    i-a    stat    la    dispoziție,    capacitatea    sa neobișnuită și puterea de înțelegere
de care dispunea, cultura superioară, ca și, mai ales, simțul înnăscut pentru limbă au
făcut din Varlaam unul dintre cei mai valoroși    cărturari    români    din    trecut.    El
a    știut,    într-un moment    hotărîtor    pentru    limba    noastră,    să    distingă
esențialul de locul comun și să traseze liniile directoare ale viitoarei limbi literare
românești. La aceasta a contribuit, desigur, și marea răspîndire a Cazaniei în toate
regiunile      locuite      de      români și      în      special      în Transilvania,    unde    este
de    presupus    că    avea    rolul    să contrabalanseze acțiunile reformatoare
cunoscute.

Antim Ivireanul
Originar din Georgia, devenit în 1705 episcop de Râmnic, iar între 1708-
1716 mitropolit al Ţării Româneşti, Antim a fost chemat în ţară de Constantin
Brîncoveanu pentru desăvîrşirea politicii sale culturale (pe la 1690). Domnitorul îl
pune să tipărească Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691),
apoi, devenind egumen al mănăstirii Snagov, între 1696 si 1704 tipărește 15 lucrari :
sapte in greceste, cinci in romana, una in slavona, una in slovo-romana si una in
greco-araba. Dintre cele romanesti amintim: "Evanghelia" (1697), "Acatistul
Nascatoarei de Dumnezeu" (1698), "Invataturi crestinesti" (1700), "Floarea
darurilor" (1701), cunoscuta pentru continutul ei moralizator etc. Si-a creat ucenici,
cei mai importanti fiind Mihail Stefan si Gheorghe Radovici. Cea mai fecunda
perioada ca tipograf o are la Bucuresti intre anii 1701-1705, imprimand tot 15 carti:
doua in romana - "Noul Testament" (dupa editia de la Alba Iuliadin 1648) si
"Acatistul Maicii Domnului" (1703) - una in slavo-romana, una in greco-araba si 11
in greceste.
Opera literară a Mitropolitului Antim constă din trei lucrari tipărite pentru
nevoile preotilor : "Invatatura despre taina pocaintei" (1705), un mic "Catehism"
(1710) si "Capete de porunca" (1714), precum si unele manuscrise. Dintre acestea
amintim : "Chipurile Vechiului si Noului Testament" (azi la Kiev) si, mai ales,
"Didahiile" sau "Predicile" sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcatuite din 28 predici
si 7 cuvântari ocazionale,
Înnoirile aduse de Antim în planuri diverse predicii româneşti sunt nu numai o
dovadă indiscutabilă de admirabil talent retoric şi de intuiţie lingvistică, ci şi
rezultatul cursului urmat de vechea noastră limbă literară după acceptarea românei ca
limbă de cult.

3 Cărțile populare

Alexandria, Varlaam și Ioasaf, Archirie și Anadan, Esopia

Alexandria este un roman popular din secal III-lea î.e.n., scris în limba greacă de un
anonim, în Egiptul elenistic. Din Egipt, romanul a călătorit apoi în răsărit, în țările care
făcuseră odată parte din imperiul lui Alexandru cel Mare, și s-a răspândit cu deosebire în
Imperiul Bizantin, unde capătă un colorit creștin. Din Bizanț romanul a pătruns în Apus
prin, traduceri latine. După un text latin s-a făcut în sec. al XIII-lea o traducere în sârbo-
croată, identificată ca izvor al primei transpuneri românești a Alexandriei, realizată în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea. Manuscrisul acesta nu s-a păstrat, au rămas doar mărturii
despre el la Neagoe Basarab și mitropolitul Grigore al Sucevei. Cea mai veche copie
cunoscută e datorată preotului Ion Românul din satul Sânpetru (Hunedoara), scrisă între 15
iunie 1619 și 15 februarie 1620. După afirmația lui Antonio Maria Del Chiaro, secretarul lui
Constantin Brâncoveanu, în 1713 ar fi ieșit din tipografia lui Antim Ivireanul prima ediție
tipărită a cărții, dar nu s-a păstrat nici un exemplar. Ediția apărută la Sibiu în 1794, în
tipografia lui Petre Bart, cu cheltuiala lui Simion Pantea din Sălciua de Sus este prima ediție
tipărită cunoscută. Doi ani mai târziu, cartea apare la Movilău, în tipografia protopopului
Mihail Strelbițki. Ediția de la Sibiu a fost stilizată de M. Sadoveanu în 1909 sub titlul Istoria
Marelui Împărat Alexandru Machedon, în vremea când era cursul
lumii 5250 de ani.
Varlaam și Ioasaf este un roman popular de apologie a vieții creștine, cu un profund
fond moral, religios, a cărui fabulă se găsește în legenda indică despre Buddha,
întemeietorul unei noi religii. În secolele VI-VII înaintea erei noastre, legenda indiană a fost
prelucrată de un creștin și a trecut din India în Persia. De aici a călătorit mai departe până un
călugăr Ioan i-a dat forma grecească, de la care a pătruns în toate literaturile europene:
romanice, slavice și germanice. Cel mai vechi manuscris slavonesc al romanului datează din
secolul al XIV. Traducerea în românește s-a făcut de pe un manuscris slav în anii 1648-1649
de către Udriște Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab. Acest manuscris nu s-a păstrat. Au
fost semnalate însă trei cópii din a doua jumătate a secolului al XVII-lea ale grămăticului
domnesc Fota, datorită vechimii și apropierii lor de traducerea lui Udriște Năsturel. O copie
a acestuia din 1675 este singura versiune a romanului care s-a tipărit la 1904. Se cunosc și
două prelucrări ale romanului Varlaam și Ioasaf, una dintre ele aparține lui M. Sadoveanu
care, în colaborare cu D. D. Pătrășcanu, a adus vechea narațiune cu caracter popular în
cadrul literaturii culte sub titlul Istoria Sfinților Varlaam și Iosaf de la India.
Archirie și Anadan este o povestire populară cu finalitate moralizatoare de origine
asiro-babiloniană și datează, după cercetările mai noi, din veacul al VI-lea înaintea erei
noastre.
Povestirea, una dintre cele mai interesante transmise de vechiul Orient, ajunge în
limba română prin filiera slavonă, fiind tradusă spre sfârșitul sec. al XVII-lea, după o
redacție sârbo-croată. În următoarele două secole povestirea cunoaște o largă răspândire,
păstrându-se în limba română circa 45 de manuscrise, care au circulat în toate provinciile
românești, cele mai multe provenind din Moldova, iar cele mai vechi    din Transilvania.
Anton Pann este scriitorul care a stilizat și a tipărit pentru prima oară povestirea în
românește în 1850 cu titlul Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam.
Esopia este o carte populară ce cuprinde viața și fabulele atribuite legendarului Esop.
Romanul are la bază un fapt real: existența unui sclav excepțional dotat cu inteligență și
talent, frigianul (sau tracul) Esop, contemporan cu Cresus și Solon (secolul al VI-lea î.e.n.).
Această existență neobișnuită a fost țesută în legendă. Scrierea este rezultatul unei
interferențe spirituale a Orientului asiatic cu Antichitatea elenă. În literatura română, Esopia
pătrunde destul de târziu. Primul manuscris datează din 1703, fiind copiat de Costea
dascălul din Șcheii Brașovului. Prima ediție tipărită la noi este cea din 1795, de la Sibiu a
tipografului Petru Bart, cel care tipărise cu un an mai devreme Alexandria. În 1909 M.
Sadoveanu editează la Fălticeni o versiune stilizată a variantei apărute la Sibiu, asigurân-du-
i astfel o largă circulație. Stilizarea poartă următorul titlu: Esopia sau Viața și pildele
preaînțeleptului Esop.

UMANISMUL BIZANTIN ROMÂNESC

I.1. Permanența formelor culturale bizantine;

I.2. Rolul de catalizator al lumii ortodoxe, asumat de domnitorii români
I.3. Epoca brâncovenească și destrămarea idealului bizantin

I.1. Permanența formelor culturale bizantine

 În ţările române, perioada de manifestare a umanismului cuprinde secolele XVI
- XVII (în Transilvania, începuturile umanismului sunt mai timpurii) şi stă sub
semnul mişcării antiotomane şi a rezistenţei contra expansiunii catolicismului.

În Transilvania, reprezentanţii români ai umanismului, precum Matei Corvin şi

Nicolaus Olahus s-au identificat cu catolicismul şi cu maghiarismul. Alţii, ca    Mihai
Halici, au trecut la calvinism, înstrăinându-se oarecum de neamul lor. Alţi
reprezentanţi ai umanismului transilvănean, de mai mică importanţă decât Nicolaus
Olahus, au fost Johannes Honterus, Marcus Fronius, Stephan Taurinus, Valentin
Wagner, Georg Reicherstoffer, Gaspar Heltai, Laurenţiu Toppeltin de Mediaş, care
au activat în centrele umaniste ardelene: Sibiu, Braşov, Oradea, Cluj, Mediaş etc.

I.2. Rolul de catalizator al lumii ortodoxe, asumat de domnitorii români

În Moldova şi Ţara Românească, umanismul stă sub semnul ortodoxiei, al

luptei antiotomane şi al presiunii catolice şi protestante. Constantin Brâncoveanu
găzduieşte mitropoliţi, organizează sinoade, construieşte la Constantinopol biserica
Galatei. În aceeaşi perioadă, în Moldova se găsesc Gherasim al II-lea de Alexandria
şi apoi succesorul său, Samuil.

Interesul pentru limba latină, limba internaţionale a Europei la acea vreme,

este în creştere. Sunt înfiinţate şcoli superioare, în care latina era limba de predare
sau una dintre acestea, alături de greacă şi slavonă. În Moldova, cele mai importante
sunt Schola latina de la Cotnari, înfiinţată de Iacob Heraclide Despotul, în 1562,
precum şi şcoala de la mănăstirea Trei Ierarhi de la Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu în
1640. În Ţara Românească, Matei Basarab întemeiase în 1646, la Târgovişte, o
Schola Graeca et Latina şi Constantin Brâncoveanu organizează, în 1694, Academia
Domnească de la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, în care baza studiului o forma
clasicismul greco-latin.

La Iaşi, Constantin Cantemir îl angajează pe dascălul cretan Ieremia Cacavela,

care studiase la Leipzig şi Viena şi care va influenţa decisiv formarea intelectuală a
beizadelei Dimitrie. Fratele acestuia, Antioh, şi el domn moldovean, l-a avut ca
preceptor pe Azarie Tzigala, care va rămâne în familia domnească mulţi ani,
urmându-l pe Dimitrie Cantemir în exilul rusesc, în calitate de profesor al copiilor
săi.
 Românii încep să studieze şi în străinătate: în secolul al XV-lea, sunt atestaţi
douăzeci de studenţi români la Universitatea din Cracovia; în Polonia vor studia şi că
Miron Costin, în colegiile iezuite din Bar şi Cameniţa. În această perioadă, cultul
pentru latinitatea clasică este în creştere în Polonia, sub influenţa Bisericii catolice şi
a legăturilor culturale cu Italia. Dintre disciplinele studiate în Polonia, istoria a fost
cea mai apreciată de români. Contactul cu cronicile lui Jan Dlugosz, Marcin Kromer,
Marcin şi Ioachim Bielski, Pawel Piasecki etc a contribuit la deşteptarea interesului
pentru originea latină a limbii şi poporului român.

Activitatea istoriografică de limbă latină a lui Dimitrie Cantemir este

continuată de corifeii Şcolii Ardelene. Îmbinând stilul cronicăresc cu o viziune
modernă asupra istoriei, Samuil Micu scrie Istoria şi lucrurile şi întâmplările
românilor, cu două variante prescurtate, dintre care una în latină, Brevis notitia
historiae Valachorum, şi Gheorhe Şincai realizează o monumentală istorie a daco-
românilor, Chronico Daco-Romanorum sive Valachorum et plurium aliarum
nationum in quartum.

I.3. Epoca brâncovenească și destrămarea idealului bizantin

Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) are o importanță deosebită

pentru întreaga istorie europeană. Era o perioadă de criză a conștiinței europene,
care a condus către idei novatoare, precum cele de unitate, latinitate, continuitate a
poporului roman, idei care sunt din ce în ce mai frecvente în literatura istorică și
religioasă de la finele secolului al XVII-lea și care devin programatice în lupta
pentru dobândirea drepturilor politice, în secolul următor. Domnia lui Brâncoveanu
acoperă această perioadă de tranziție, marcată de eforturile de a păstra tradițiile
byzantine și totodată de a moderniza societatea românească sub toate aspectele.
Brâncoveanu a continuat politica de menținere a mentalității bizantine
privind rolul de lider al țărilor române, în special al Muntenia, pe care a condus-o
timp de 26 de ani – nu doar sub aspect religios, ci și ca forță militară, rol asumat prin
strategii comune și uniuni armate cu Europa occidentală. Brâncoveanu a adunat în
jurul său forțele Ortodoxiei, ajungând până în spații foarte îndepărtate. Conexiunile
cu patriarhatele din Ierusalim, Alexndria, Antiohia, Damasc, cu comunitățile creștine
din Ierusalim, Siria, Anatoria, nordul Egiptului sunt menținute prin generoase donații
în bani, cărți, broderii, diverse documente. Dintre toate actele caritabile făcute de
Brâncoveanu pentru comunitățile ortodoxe orientale, cea mai importantă contribuție
a fost întroducerea unei linii arabe la tipografia de la Snagov, la solicitarea
patriarhului Anasthasios Dabbās.
Faima lui Brâncoveanu în promovarea Ortodoxiei prin intermediul culturii l-
a determinat pe regale Georgian Wakhtang IV să îi ceară ajutorul pentru tipărirea
textelor religioase. Voievodul a trimis un specialist la Tbilisi, unde acesta a publicat
primele două cărți în limba georgiană, o Evanghelie și un Liturghier (Cartojan, 212).
Specialistul era Mihail, fiul lui Ștefan, un ucenic al lui Antim Ivireanu, mitropolitul
valah cu origini georgiene (Cândea, Mărturii I, XLIII).
Familiile nobile din Valahia și Moldova erau din ce în ce mai interesate să își
trimită fiii să studieze în străinătate, mai ales în Italia și Polonia. Brâncoveanu a
făcut mai mult decât atât și a oferit burse de studiu pentru persoane care nu făceau
parte din familia sa sau erau chiar de altă naționalitate. Au fost sponsorizați de
Brâncoveanu ca să studieze la Veneția Georgios Chrisogonus Hypomenas,
supranumit Trapezuntios, doctor și filosof grec, Antonios Strategos, (N. Iorga 1933,
31, 54), Michail Schendos, viitorul doctor al lui Brâncoveanu și Nicolae
Mavrocordat, apoi secretarul lui Dimitrie Cantemir, frații munteni Palade și
Gheorghe Damian (Candea, Marturii III, 102), în contextual intensificării relațiilor
comenrciale dintre negustorii greci, naturalizați în Muntenia, și piața venețiană
(Luca, 321).
Brâncoveanu a utilizat o largă comunitate de intelectuali în planurile sale de
dezvoltare și modernizare a societății. Sevastos Kyminitis, un grec educat la
Constantinopol și în Italia, chemat de Serban Cantacuzino, predecesorul lui
Brâncoveanu, ca să reorganizeze Școala Grecească din București, a sosit aici în 1689
și a fost nu numai angajat, ci și foarte apreciat de Brâncoveanu. Kyminitis i-a
dedicate lui Brâncoveanu traducerea sa a operei Virtuți și vici a lui Aristotel (Iorga,
2002, 167). Antonios Strategos și Kyminitis au revenit în București, după ce și-au
încheiat studiile la Veneția și au activat ca directori a Academiei Grecești din
București, în vremea lui Nicolae Mavrocordat. Nicolae Mavrocordat, în 1714,
reîntăreşte accesul liber la educație pentru oricine, indiferent de originea socială:
„Oricine poate studia aici, cu sau fără plată”. Calitatea educației oferită aici atrăgea
și studenți din afara granițelor, unii dintre ei fiind beneficiari ai burselor oferite de
voievod, în 1707. Cei mai mulți erau greci, din diverse regiuni, precum Epir,
Thessalia, Macedonia, Peloponez, Thracia, Anatolia; alții veneau din Bulgaria; Petru
cel Mare a trimis doi studenți la București, iar în 1811 este înregistrat un student
francez (Camariano - Cioran, 214).
Asumându-și rolul de protector și promotor al religiei ortodoxe, văzută ca o
expresie a rezistenței anticatolice și anticalvine din Occident, Brâncoveanu a ajutat
rezistența ortodoxă românească din Transilvania. I-a protejat pe frații celebri Teodor
și David Corbea din Brașov. Primul a fost autorul lucrării Dictiones Latinæ cum
Valachica interpretatione (Dicțonar Latin-Romanian), care a marcat ruptura de
tradiția slavonă și orientarea culturală spre Europa apuseană (Gherman, 53). David
Corbea a fost un opponent al unirii Bisericii Ortodoxe Române cu cea Catolică
(unire care a generat apariția Bisericii Greco-Catolice) și a găsit protecție la Curtea
Domnească a lui Brâncoveanu (Bezviconi, 118); împreună cu fratele său, a fost
trimis la Moscova, în misiune diplomatică, în contextul războiului ruso-turc, alături
de alți intelectuali străini.

4 Traducerile Bibliei în limba română și rolul lor în dezvoltarea limbii române

literare:

În Ardeal, creaţia de cultură naţională s-a realizat în condiţiile intensificării deosebite

a politicii de calvinizare. Acea politică implică întroducerea limbilor naţionale în biserici şi,
pentru înfăptuirea principiului, devenea necesară, în Ardeal, editarea de cărţi şi în limba
populaţiei majore, românii. Astfel se explică tipărirea în 1640 a catehismului stigmatizat de
Varlaam. Se intenţiona şi editarea Psaltirii din 1570, care circula în copii manuscrise.

Paralel cu prozelitismul calvin s-a încercat atragerea românilor în catolicism. Noul

Testament    de la Bălgrad (1648) nu se resimte de pe urma acţiunii de calvinizare. Tradus
după versiunile greacă, slavonă, latină şi maghiară, el a înscris o dată în istoria    culturii
româneşti, în special prin Predoslovia către cititori a lui Simion Ştefan, ce exprimă
conştiinţa unităţii neamului şi a îndatoririi de a se scrie pe înţelesul românilor de
pretutindeni: «cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate
ţările, aşa şi cuvintele acelea sunt bune carele le înţeleg toţi ». Abordînd şi problema
neologismelor, prefaţa relevă că ea a fost rezolvată. În Noul Testament, prin menţinerea
neschimbată a cuvintelor fără echvalent românesc, în concordanţă cu principiul enunţat,
textul traducerii utilizează un vocabular accesibil tuturor românilor, contribuind astfel la
statornicirea limbii literare.
 Prima traducere integrală a Bibliei tipărită în limba română reprezintă o sinteză a
eforturilor de traducere de aproape a două veacuri în toate provinciile româneşti, un moment
de limbă română de primă importanţă în secolul al XVII-lea.

Opera monumentală Biblia de la Bucureşti a fost tradusă în timpul domniei lui

Şerban Cantacuzino (e tipărită chiar în anul morţii sale) de fraţii Radu şi Şerban Greceanu,
îndemnaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino.

Apărarea credinţei a determinat apariţia unor scrieri polemice pe teme religioase.

Nicolae Milescu scrie Manual sau stea răsăriteană,care străluceşte în apus (1667) şi
lămureşte felul în care lucrează harul, ca energie necreată, prin sfintele daruri în liturghia
ortodoxă. Varlaam alcătuieşte Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645), surprins
de devierile de la dreapta credinţă a reformaţilor. În 1858 Ion Heliade Rădulescu a publicat o
nouă versiune a Bibliei, în limba română. Vocaţia asumată de ctitor al culturii române
moderne l-a determinat să facă o nouă traducere, după standardele moderne ale epocii, în
încercarea de înnoire a limbajului biblic românesc1. Versiunea sa ocupă un loc aparte între
traducerile româneşti, prin caracterul său latinizant, deşi modelul este Septuaginta greacă,
ediţia 1843, după cum afirmă traducătorul: Tradusă din hellenesce dupŏ A Quellor
Septedeci. Heliade îşi asumă rolul de inovator al limbajului biblic românesc, bazându-se    pe
vasta sa erudiţie, care cuprindea lectura versiunilor biblice româneşti anterioare, şi pe
cunoaşterea temeinică a limbilor clasice. În demersul său ambiţios, Heliade a realizat o
traducere care marchează o etapă fundamentală în procesul de modernizare a lexicului biblic
românesc.

5. Dosoftei, primul poet religios român

Dosoftei – poet traducător, teolog. Numele monahal al lui Dimitrie Barilă. Fiu al lui
Leonte Barilă şi al Mariei, de origine aromână. Mitropolitul Dosoftei şi-a format cultura
teologică în Polonia, unde studiază (la Şcoala din    Lemberg, organizată de Petru Movilă),
pe lîngă canonul bisericesc, şi limbile clasice-greaca şi latina, el fiid, oricum, vorbitor de
rusă şi poloneză.Admiraţia, de mai tîrziu, a contemporanului său Ion Neculce nu era
neîntemeiată cînd îl socotea «prea învîţat», ştiind «elineşte,latineşte,ruseşte şi altele». Aşa şi
se explică rapida sa ascensiune în ranguri bisericeşti. În 1649, la vîrsta de    25 de ani, era
încă monah la mănăstirea Probota, pentru ca în 1658, la 34 de ani, să fie ales episcop la
Huşi, iar în 1659 strămutat, în acelaşi rang, la Roman unde se va produce apropierea şi
prietenia cu Miron Costin. Dosoftei a scris şi versuri originale în limba română: Stihuri la
1
Cf. Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească, 2008, p. 451.
luminatul gherb al Ţării Moldovei, Stihuri de laudă patrearhului Ioachim al Moscovei …,
asgurîndu-şi astfel recunoştinţa urmaşilor. Eugen Negrici, în studiul său Expresivitatea
involuntară, îl apreciază    pe Dosoftei drept ctitor al poeziei româneşti.

Dosoftei    a desfăşurat şi o bogată activitate de înzestrare a bisericilor cu cărţi de

cult. Multe au fost însoţite de versuri originale, aşa cum observăm în Viaţa şi petrecerea
sfinţilor (1682-1686), Paraclisul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu (1673) ş.a.

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ VECHE

Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,

Constantin Cantacuzino, Radu Popescu, letopisețele anonime

Grigore Ureche (1590-1647)

Grigore Ureche este primul cronicar care scrie în limba română. S-a născut în
jurul anului 1590 și a beneficiat de o educație aleasă, Ureche este autorul lucrării
Carte ce se cheama letopiset, ce intr-insa spune cursul anilor si descalecarea Tarii
Moldovei si viata domnilor, păstrată într-o formulă cu interpolări, cea mai veche din
anul 1670, facute de catre Simeon Dascalul, un carturar de pe la jum. sec. al XVII-
lea. Cronica lui Grigore Ureche, pastrata in mai multe copii-manuscrise in redactia
amplificata de catre Simeon Dascalul, cuprinde evenimentele din trecutul Moldovei
de la descalecatul lui Dragos Voda pina la a doua domnie a lui Aron Voda (anii 1359-
1595). Ea a fost scrisa in ultimii ani ai vietii cronicarului, si anume intre anii 1642-
1647. Simeon Dascalul a copiat si a amplificat aceasta cronica imediat dupa moartea
lui Grigore Ureche. Cronicarul afirmă originea comună a moldovenilor, muntenilor
şi ardelenilor. Lui Ştefan cel Mare îi sunt dedicate cele mai multe pagini din
letopiseţ, într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfieşte să-l judece
uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât
un patriot). Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se
depărtează de stilul bisericesc.

Miron Costin (1633-1691)

Miron Costin s-a născut în Moldova, ca fiu al lui Ion (Iancu) Costin și al
Saftei, nepoata domnitorului Miron Barnovschi. Viitorul scriitor studiază la colegiul
iezuit de la Bar și Camenița (1647-1652), unde primește o educație de tip umanist,
studiind literatura și istoria antică, geografia, logica, teologia, limbi străine (latina,
polona, rusa). Mai târziu va învăța turca și maghiara. În 1673 debutează ca scriitor,
în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, unde publică versuri despre descălecatul dintâi
la Moldovei. În perioara 1671-1673 scrie poemul Viața lumii. Traduce un fragment
din Quintus Curtius, intitulat Graiul solului tătăresc cătră Alexandru Machidon,
după ce au sosit de la Bahtri la apa Donului, mergând cu oaste asupra tătarilor.
Între 1672-1674 a tradus Istoria Ardealului, după autorul Laurentius Toppeltinus de
Mediaș. În 1675 definitivează Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron Vodă încoace.
În 1677 scrie în limba polonă, Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei sau Cronica
polonă. Între 1686-1691 scrie De neamul moldovenilor. Implicat în intrigile politice
la nivel înalt dintre Moldova, Imperiul Otoman și Polonia, este pedepsit de
voievodul Constantin Cantemir, cu moartea, alături de fratele său Velicico Costin.
Întregul episod este descris de Dimitrie Cantemir pe larg, în finalul Vietii lui
Constantin Cantemir. Miron Costin e constient de originea comună, romană, a
tuturor locuitorilor Daciei de odinioară. Cronicarul are un adevărat cult pentru
adevăr, este interesat de recuperarea istoriei si conservarea ei ("să nu se uite lucrurile
si cursul tării").

Ion Neculce (1672-1745)

Ion Neculce s-a născut în jurul anului 1672 (într-un document din 1732
afirma că are 60 de ani), ca fiu al vistiernicului Neculce și al Catrinei Cantacuzino.
Cea mai importantă lucrare a sa, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă pînă
la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, este prima cronică ce n-a fost scrisă din
porunca vreunui domnitor, autorul ei afirmîndu-se drept «scriitor artist». Spre deosebire de
Grigore Ureche şi de Miron Costin, el n-a făcut studii şi, prin urmare, n-a avut un stil
elaborat conform canoanelor, ci a narat faptele istorice în limba română vorbită, explorînd
resursele de expresivitate ale acesteia şi, concomitent, minele de aur ale folclorului autohton.
Cele 14 domnii pe care Ion Neculce le consemnează sunt, în fapt, tot atîtea tablouri de
epocă, fiecare fiind o canva pe care se fixează scene de palat ori de bătălie, portrete de
şevalet ori ansambluri în mişcare, totul avînd nu atît grandoare şi impozanţă cît autencitate şi
fior existenţial. În cele 42 de legende, întitulate O samă de cuvinte, Ion Neculce abordează
teme variate, apar aici povestiri monografice, anecdotice, miraculoase, de aventuri,
dramatice şi senzaţionale, povestea în poveste. Povestirile au fost culese de Neculce şi
transpuse în manieră personală şi sunt cuprinse aici aproape toate tipurile narativului.

Constantin Cantacuzino Stolnicul (1640-1716)

Membru al puternicei familii a Cantacuzinilor, fiind al treilea dintre cei 12
copii ai marelui postelnic Constantin Cantacuzino, a facut studii la cele mai
prestigioase institutii de învatamânt europene ale epocii, însuşindu-şi temeinic o
vasta cultura umanista. Intre martie 1665 şi aprilie 1667 este student la Scoala
Patriarhiei din Istanbul, apoi, între aprilie 1667 şi august 1669, devind student la
Padova, unde urmeaza cursuri de literatura, teologie, matematica, astronomie şi
medicină, studiind și limbile latină și greacă. In 1700 publică la Veneţia prima hartă
a Ţării Româneşti. Inainte de 1700, sau chiar din timpul domniei lui Şerban
Cantacuzino, după unele păreri, Cantacuzino începe redactarea lucrării sale Istoria
Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii
ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpânit şi în vremurile de acum s-
au tras şi stă, rămasă, din păcate, neterminată. Lucrarea s-a păstrat în şase
manuscrise şi a fost editată de câteva ori. In cronica sa, care începe de la daci şi
ajunge până la invazia hunilor, stolnicul Cantacuzino, folosind critic numeroase
izvoare, susţine argumentat continuitatea dacică după cucerirea romană,
continuitatea daco-romană după retragerea aureliană, latinitatea românilor şi originea
lor comună, indiferent de spaţiul pe care îl locuiesc. 

Radu Popescu (c. 1665-1729)

Radu Popescu este exponentul familiei Bălenilor; scrie o cronică anti-
cantacuzină, intitulată Istoriile domnilor Țării Românești, publicată de Nicolae
Bălcescu în Magazin istoric pentru Dacia, între 1845 și 1847.
Opera lui Radu Popescu este subiectivă, redactată pe un ton pamfletar, care
însă contribuie la creșterea valorii literare a lucrării. Radu Popescu manifestă o
predilecţie pentru ceea ce s-ar chema artă a spectacolului (Nicolae Manolescu,
Istoria critică a literaturii române). Istoria însăşi e văzută ca un spectacol, viaţa ca o
scenă de teatru pe care au loc întîmplări cu protagonişti reali.

Letopisețele anonime
Letopiseţul Cantacuzinesc a fost atribuit de N. Iorga lui Stoica Ludescu,
logofăt al familiei Cantacuzino. Autorul scrie o cronică menită să istoricească
evenimentele de la întemeierea principatului (de aici, titlul: Istoria Ţării Rumâneşti
de cînd au descălecat pravoslavnicii creştini), adică de la 1290 (mai devreme decît
au demonstrat cercetările istorice) pînă în primii ani de domnie a lui Constantin
Brâncoveanu. A folosit scrieri anterioare realizînd, de fapt, o compilaţie pentru
perioada de pînă la 1660, pentru ca după această dată să recurgă la memoralistică.
Contemporan cu mare parte din evenimentele de după 1660, autorul prezintă punctul
de vedere al familiei Cantacuzinilor în disputa cu rivalii lor, Bălenii.
Letopiseţul Cantacuzinesc a fost publicat pentru prima dată în 1847 (Magazin istoric
pentru Dacia) de către N. Bălcescu şi A. T. Laurian.

Între cronicile boiereşti se situează Istoria Ţării Româneşti de cînd au descălecat

pravoslavnicii creştini (1290-1688), cunoscută sub titlul Letopiseţul Cantacuzinesc; Istoriile
domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu, numită şi Letopiseţul Bălenilor; Istoria Ţării
Româneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, căreia i se mai spune Anonimul
Brâncovenesc. Aceasta din urmă evocă faptele domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar
provine dintr-un mediu ostil lui Brâncoveanu şi familiei Cantacuzinilor. O cronică oficială a
domniei lui Brâncoveanu alcătuieşte Radu Greceanu.

DIMITRIE CANTEMIR

Dimitrie Cantemir nu poate fi încadrat, în limitele spaţiului românesc, de altfel,

propria sa biografie interzice aceastã limitare. Ca om politic şi intelectual, el este produsul şi
rezonanţa mişcãrilor interstatale şi interconfesionale care strãbãteau Europa de la rãsãrit la
apus, mişcãri care au generat o intensã circulaţie a ideilor reformatoare şi culturale.

Jumãtatea de secol pe care o acoperã existenţa fizicã a lui Dimitrie Cantemir

reprezintã perioada de trecere de la "umanism" la "iluminism", care, în Europa de Est şi
Sud-Est are un caracter particular: pe de o parte, are loc decadenţa slavonismului, în
 contextul renaşterii culturii greceşti, pe de altã parte, tradiţia culturalã şi spiritualã a
ortodoxiei se lasã influenţatã treptat de cultura filosoficã şi ştiinţificã a lumii occidentale.

Dimitrie Cantemir a avut un preceptor de limbã greacã, pe Ieremia Cacavela 2, un

cãlugãr cretan cu ascendent italian3. Acesta cunoştea limbile vechi,latina, greaca şi ebraica,
pe care le studiase în Germania, la Leipzig4; a cãlãtorit şi a studiat mult. În 1665, un Ioan
Kakavelas (aproape sigur este vorba despre Ieremia Cacavela) este student la Colegiul
Flangini, din Veneţia5, în 1667 este la Londra şi apoi la Viena, în timpul iernii 1668 - 16696.

Tânãrul Cantemir s-a aflat sub îndrumarea lui Cacavela o perioadã destul de scurtã
(1691 - 1693). Sub influenţa acestuia, Cantemir a scris, în perioada de tinereţe, în timpul
celei de-a doua şederi la Constantinopol, trei lucrãri cu caracter filosofic şi didactic: Divanul
sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, publicatã în 1698, la
Iaşi, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago şi Compendiolum universae logices
institutionis.

Dupã scurta domnie din 1693 şi pânã în 1710, când obţine din nou tronul Moldovei,
Dimitrie Cantemir stã la Constantinopol, cu scurte întreruperi provocate de revenirile în ţarã.
Este perioada în care îşi desãvârşeşte formaţia intelectualã, preocupându-se în mod special,
dupã propriile mãrturisiri, de limbile orientale şi de muzica turceascã: ...linguis Orientalibus
operam dedit et musicae Turcae7. Pentru desãvârşirea sa educaţionalã din aceastã perioadã,
o sursã importantã de informaţii este Istoria creşterilor şi descreşterilor Curtii Othmane, în
care sunt strecurate, printre informaţii istorice, şi date autobiografice.

Contactul lui Dimitrie Cantemir cu mediul cultural al Academiei din Constantinopol

a generat reducerea influenţei mistice exercitate de Ieremia Cacavela şi orientarea sa cãtre
preocupãri ştiinţifice. Acest proces de maturizare intelectualã s-a manifestat dupã 1700, de
vreme ce în perioada 1698 - 1705 a scris Compendiolum a cãrui "Scurtã introducere"

2
Hic non omittam iucunda quaedam audita de Hieromonacho Hieremia Cacavela, praeceptore Demetrii, filii Principis,
et Evangelii praedicatore: Dimitrie Cantemir, VCC, 1996, 198.
3
Nicolae Iorga, 1929, 192.
4
Dragomir Demetrescu, 1909 - 1910, 395.
5
D. Cantemir, VCC, 1996, 250, n. 338.
6
Paul Cernovodeanu, 1980, 294.
7
Dimitrie Cantemir, Collectanea Orientalia, în Operele principelui Demetriu Cantemiriu, 1883, 3.
 reproducea ideile lui Cacavela din opera acestuia Institutio logices, redactatã în jurul anului
16918.

În perioada constantinopolitanã, Cantemir este preocupat îndeosebi de probleme

filosofice (filosofia fizicã, etica, gnoseologia, logica), de muzicã şi de literaturã. El
redacteazã acum şase opere: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul
sufletului cu trupul (scrisã în intervalul decembrie 1697 - iunie 1698, publicatã în 1698, la
Iaşi), Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (scrisã în perioada martie - septembrie
1700), Ioannis Baptistae Van Helmont physices universalis doctrina (redactatã în jurul
anului 1700), Tarifu ilmi musiki ala veghi maksus (Tratat de muzicã turceascã) (redactatã în
jurul anului 1700), Compendiolum universae logices institutionis (scrisã pânã în 1705),
Istoria ieroglificã (roman scris în româneşte, între 1703 şi 1705).

Perioada în care Cantemir trãieşte şi scrie în Rusia este cea în care societatea rusã se
rupe de vechile tradiţii şi se reorienteazã spre civilizaţia apuseanã. Conducãtorul acestei
mişcãri de înnoire sub toate aspectele sale a fost ţarul Petru cel Mare. Rusia i-a oferit lui
Dimitrie Cantemir şansa recunoaşterii internaţionale ca savant orientalist. Cu sprijinul lui
Mihail Schendo Vanderbech, medicul Cantemireştilor, şi a baronului Van Huyssen, amândoi
membri ai Academiei din Belin Cantemir este ales şi el membru al acestei instituţii, la 11
iulie 1714. În 1714 Dimitrie Cantemir a redactat în limba latinã un opuscul intitulat
Monarchiarum physica examinatio, în care prevesteşte victoria antiotomanã a ţarului şi
instaurarea unor vremuri edenice în Europa, sub protectoratul monarhie ruseşti.

Între 1714 şi 1716, Dimitrie Cantemir a scris, tot în limba latinã, o lucrare
monograficã dedicatã tatãlui sãu Constantin Cantemir, domn al Moldovei între 1685 şi
1693: Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae Principis. Deşi a rãmas în
final fãrã un scop practic evident (sau poate era destinatã membrilor Academiei din Berlin),
totuşi, din punct de vedere literar, aceastã operã este importantã, deoarece a introdus genul
biografiei în literatura românã.

O altã lucrare care analizeazã evenimentele politice contemporane cu autorul ei este

Scurtã povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor, conceputã
în limba latinã, sub forma unui pamflet politic, apoi tradusã în ruseşte. Cantemir s-a implicat
şi în direcţia conservãrii tradiţiilor religioase şi şcolare,    într-o lucrare scrisã în limba latinã,
Loca obscura in cathechisi quae ab anonimo authore slaveno idiomate edita et "Percoe

8
Cf. Alexandru Surdu, Studiu introductiv la D. Cantemir, Mic compendiu asupra întregii învãţãturi a logicii, 1995, 60,
62 şi 152 (n.1); Dan Bãdãrãu, 1964, 143.
ucenie otrokom" intitulata est, dilucidata autore Demetrio Cantemirio (cu o traducere în
ruseşte de Ivan Ilinschi, secretarul particular al lui Cantemir).

Cantemir a conceput un opus tripartitum despre istoria şi civilizaţia islamului, care

cuprindea Incrementa et decrementa Aulae Othmanicae, Sistema religiei muhammedane (cu
o variantã în limba    latinã, Curanus) şi o continuare a sa, De regimine Othmani Imperii,
rãmasã în stadiul de proiect, din care autorul a reuşit sã redacteze începutul. Opera prin care
Cantemir şi-a câştigat un loc de frunte între orientalişti este Incrementorum et
decrementorum Aulae Othmanăn]icae sive Aliothmanăn]icae Historiae a prima gentis
origine ad nostra usque tempora deductae libri tres.

Sistemul religiei muhammedane (Kniga sistima ili sostoianie muhammedanskoi

religii) a fost a doua operã cantemirianã publicatã antum, dupã Divan. Deşi a întâmpinat o
atitudine ostilã din partea Bisericii ortodoxe ruseşti, lucrarea a fost tipãritã cu sprijinul
manifest al ţarului Petru, ca bazã documentarã pentru expediţia sa din Caucaz. Prin
acurateţea informaţiilor referitoare la civilizaţia musulmanã, opera a constituit singura sursã
de informare în literatura ştiinţificã europeanã a momentului.

O parte din notele sale asupra zidului construit în Caucaz şi asupra arhitecturii şi
inscripţiilor din acele locuri au fost publicate sub titlul De muro Caucaseo, de cãtre T. S.
Bayer, în 1726.    Hãrţile, detaliile arheologice şi însemnãrile fãcute de Cantemir asupra
zonei Caucazului au fost tipãrite sub titul generic Collectanea Orientalia de Grigore
Tocilescu, în 1883.

În istoriografia cantemirianã, locul cel    mai important îl deţin operele dedicate

spaţiului românesc: Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae şi Hronicul vechimei a
Romano - Moldo - Vlahilor. La baza acestora au stat douã opuscule redactate de autor în
limba latinã, De antiqui et hodierni Moldaviae nominibus şi Historia Moldo – Vlachica.
Pentru Cantemir, istoria nu este narativã, ci explicativã şi demonstrativã. Prin aceastã
concepţie, el iese din rândul cronicarilor şi se autodefineşte ca primul istoric modern al
românilor. În afara izvoarelor scrise, fundamentale în cercetarea istoricã, autorul utilizeazã şi
alte tipuri de izvoare, precum inscripţiile şi monezile antice. De asemenea, trebuie înlãturatã
orice idee de miraculos şi de supranatural, iar popoarele trebuie analizate fiecare în unitatea
şi în individualitatea sa.

Istoria ieroglificăeste opera despre care se poate afirma că descoperirea esenţelor, a

mesajului deghizat în manieră barocă, devine pentru cititor o adevărată aventură, căci atât
autorul cât şi personajele au permanenta manie a refugiului în persuasiuni „de ochiul
zavistiii supt scutul umilinţii aciuându-mă”, şiretlicuri de acţiune sau de text.

La nivelul alegoriei morale, opera poate fi considerată povestea înfruntarii a două

abstracţiuni morale diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea şi Viciul, carismaticul Inorog şi
tiranicul Corb. O luptă desfăşurată într-o lume întoarsă pe dos – ca viziune a unui univers
tulburat în chiar esenţa alcătuirii lui, univers care generează haosul. Haosul, răsturnarea nu
afectează doar personajele, ci şi întreg mediul: „unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, şi
unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să le mutăm. Că într-acela chip toată stânca groasă şi
pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzos supt noi va rămânea”. Posibilităţile artistice ale
lui D. Cantemir sunt imense şi variate , autorul poate trece cu îndemnare de la şarjă, atac
violent, blestem - la scriitura fină, duioasă, de la caricatural şi grotesc - la vibraţia lirică,
patetică.

ŞCOALA ARDELEANĂ

Activitatea    Şcolii    Ardelene    cunoaşte    două    direcţii    fundamentale:    prima,

socio-culturală, decurgând din esenţa mişcării iluministe de emancipare a oamenilor prin
educaţie şi cultură, şi cea de a doua direcţie - de întemeiere şi consolidare a unei culturi în
limba proprie, elaborând lucrări istorice, lingvistice şi teologice, traducând şi adaptând din
scrierile europene cărţi de ştiinţele naturii şi de filozofie. Reprezentanţii cei mai importanți
au fost: Petru Maior (1756-1821), Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816),
Ion Budai Deleanu (1860 sau 1863 – 1820).
Petru Maior

Operele lui Petru Maior se pot grupa în trei categorii: istorice, bisericeşti şi lingvistice.
 Operele religioase au avut ca scop culturalizarea preoților, precum și moralizarea și
întărirea credinței între cititori : Predicile (3 vol., Buda, 1811), Didahiile sau învăţăturile
pentru creşterea copiilor (Buda, 1809), Propovedanii sau predice la morţi, alcătuite după
diferiţi autori bisericeşti străini (Buda, 1809). În direcția activităților sale de culturalizare a
tinerilor se înscrie și traducerea din italiană a lucrării Întâmplările lui Telemach de Fenelon
(tom I, Buda, 1818).

Operele istorice: Istoria bisericii românilor atât a celor din coace cât şi a celor
dincolo de Dunăre (Buda, 1821) și Istoria pentru începutul românilor. DIncolo de
deficiențele de interpretare a faptelor istorice și lingvistice, Petru Maior meritul de a fi cel
dintâi istoric român care a fost preocupat din punct de vedere științific de originea poporului
român.
Operele lingvistice : Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat şi, mai ales,
prin Ortografia limbii şi prin alte articole în legătură cu aceasta. El se deosebeşte de părerea
lui Micu şi Şincai, care socoteau că limba noastră are origine latină clasică şi spune că
româna s-a format din latina vulgară. El crede că toţi dacii au fost exterminaţi şi coloniştii s-
au adus din Italia. Această limbă populară, fiind anterioară evoluţiunii literare, urmează că
limba română e anterioară limbii clasice, cu alte vorbe, e sursa limbii latine. Cu toate
scăderile şi argumentările eronate, cu aceasta se pune baza ştiinţifică a cercetărilor de mai
târziu: explicarea limbii române prin latina vulgară.

Samuil Micu

Ca și Petru Maior, Samuil Micu a scris lucrări care se pot clarifica în trei categorii :
religioase, istorice și lingvistice.

Operele religioase: Disertatio de jejuniis graecae-orientalis ecclesiae,  (Viena,

1782), Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, diferite discursuri funebre (Blaj,
1784) ; traduceri din Sf. Ion Gură-de-aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis ş.a.
Operele istorice: Historia Daco-Romanorum sive Valachorum ; De origine Daco-
Romanorum - despre originea daco-românilor - în care combate ideile, ce începuse pe atunci
să aibă curs, că Dacia a fost cu totul părăsită de locuitori şi că românii s-au aşezat în
Transilvania în urma ungurilor; Istoria bisericească a românilor transilvăneni, scrisă
probabil întâi în limba latină, deoarece Șincai o citează cu titlul latinesc, Historia Ecclesiae
Valachiae de Transilvania.
 Operele lingvistice  colaborarea la dicţionarul de la Buda (1825) ; Elementa linguae
Daco-Romanae sive Valachicae (Viena, 1780).

Gheorghe Şincai

A fost istoric, pedagog, teolog şi lingvist. Printre cele mai importante lucrări ale sale
se numără: „Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu
românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre
înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci şi patru de ani culese”, „Elementa
linguae Daco-Romanae sive Valachicae”, scrisă în colaborare cu Samuel Micu,
„Catehismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri alcătuit şi întocmit pentru folosul şi
procopseala tuturor şcoalelor normaliceşti a neamului românesc” sau „Învăţătură firească
spre surparea superstiţiei norodului”.

Hronica românilor, operă monumentală, se intemeiaza pe un material informativ

urias, cuprins in 26 caiete in manuscris. Cules cu metoda si discernamant critic, materialul
este ordonat in vederea publicarii intr-un vast corpus de documente, primul la noi, intitulat
Memoriile dacoromanilor, temelia propriu-zisa a Hronicii. Depasind experienta
istoriografiei umaniste, dar plecand de la ea, Șincai are in vedere un plan amplu si complet:
istoria romanilor din spatiul intra si extracarpatic, corelata istoriei sud-est europene,
incepand cu anul 86 pana in zilele sale. In ciuda formei analistice, de tip medieval, Hronica
aduce un spirit militant, modern, inscriindu-se in perimetrul istoriografiei luministe. In nota
acesteia, Șincai trece la consideratii critice si polemice cu precadere la tezele politice ale
zilei - romanitatea „pura" a românilor, unitatea si continuitatea elementului românesc pe
pamantul Daciei nord si sud-dunarene, dar si la fapte de ordin social, precum rascoalele
taranesti din 1437 si 1514, in masura sa releve fermitatea atitudinii sale antifeudale. Dar in
cazul sau, conceptul de latinitate capatase prima lui expresie in prefata la Elementa.
Publicată în 1780, în colaborare cu Micu si retipărită in 1805 doar sub numele lui Sincai,
(autorul ambelor prefete), ea preconizeaza, in scopuri politice, folosirea literelor
stramosesti dupa un sistem ortografic etimologic, nelipsit de exagerari. Acestea vor fi
eliminate insa partial in editia a Ii-a si, in prealabil, in Epistola deschisa catre Ioan Lipsky
(1804). Desi, in domeniul filologiei, Șincai nu aduce preocuparile bogate ale lui Micu sau
Maior, el are totusi cea mai sigura inUiitie cu privire la calea de realizare a limbii literare.
Aceasta - considera el in prefata la Catehism - ar urma sa fie constituita din „vorbele cele
tocma romanesti", selectate „dupa cum pre unele locuri mai bine vorbesc romaneste decat
 pre altele". Desi marcată de preocupări diverse, viata lui Șincai apare inchinata totusi unei
singure carti - Hronica si, prin ea, unei singure cauze: aceea a neamului sau nedreptatit.
Eroica si curata, ea se inscrie in cultura romana in rândul marilor simboluri.

Ion Budai Deleanu

Dacă „Letopiseţul” lui Neculce şi „Ţiganiada” lui Budai-Deleanu aparţin aceluiaşi

secol al XVIII-lea, doar câteva decenii le despart, aceste opere sunt deosebite radical: cu
Neculce se încheie epoca feudală, cu Budai-Deleanu începe cea modernă, autorul
„Ţiganiadei” mărturisind o nebănuită capacitate de înnoire şi sincronizare.

Țiganiada

Înainte de elaborarea „Ţiganiadei”, I. Budai-Deleanu a intenţionat să scrie o operă de

mari proporţii, o epopee, posibilitate de a cânta eroii naţionali în poezie, dar îşi dă seama că
pentru o asemenea lucrare „epicească” trebuie „o limbă bine lucrată”. Este motivul pentru
care renunţă la o epopee eroică şi preferă să scrie „o lucrare poetică întru care am amestecat
într-adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă”. Oricum, este conştient că
prin „Ţiganiada” el „a introdus un gust nou în poezia românească”.

Acţiunea operei, cuprinsă în 12 cânturi cu strofe de şase versuri, se petrece în timpul

lui Vlad Tepeş care le-ar fi dat libertate ţiganilor, organizându-i, cu intenţia ca să nu-l
trădeze faţă de turcii care au cotropit ţara. În ansamblul ei, opera este dominată de ideile
iluminismului, în problemele social-politice este clară opţiunea pentru „monarhia luminată”.
Notele care însoţesc textul amplifică satira. Caracterul eroic este dat de faptele de vitejie ale
armatei muntene. Compoziţional, cele două laturi ale operei, comică-satirică şi eroică, se
echilibrează într-un întreg armonios. Elogiul la adresa autorului şi al operei sale vine de la
cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre: G. Călinescu îl numeşte pe Budai-
Deleanu „om cu desăvârşire occidental”, M. Dragomirescu apreciază „Ţiganiada” ca „cea
mai însemnată epopee eroi-comică nu numai din literatura noastră[...], ci din literatura
universală”, iar N. Iorga o numeşte „o lucrare excepţional de însemnată”.
 BIBLIOGRAFIE
 Dicționarul literaturii române de la origini, până la 1900, Ed. Academiei Române,
București, 1990-
 Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006
 Ludmila Bălțatu, Literatura română veche, Note de curs, Cahul, 2009.
 Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română (1650-1848), Editura
Enciclopedică, 1972
 Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1997
 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008
 Ovidiu Moceanu, Istoria literaturii române vechi, Editura Universității Transilvania,
Brașov, 2002
 Romul Munteanu, Clasicism şi baroc, Vol. I-III, Editura Alfa, Bucureşti, 1998
 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti pânã la mijlocul secolului
al XVIII-lea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980
 Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Gramar, Bucureşti, 2003
 Psaltirea de la Alba Iulia 1651, Editori Mihai Moraru, Remus Onişor, Alexandra
Moraru, Iacob Mârza, Eva Mârza, Mihai Gherman, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001
 Eugen Pavel, Carte și tipar la Bălgrad (1567-1702), Ed. Clusium, Cluj-Napoca,
2001
 Gheorghe Chivu, Psaltirea – de la litera la spiritul textului sacru. Consideraţii
asupra unui manuscris moldovenesc de la mijlocul secolului al XVII-lea, în „Text şi discurs
religios” 1, 2009
 Palia de la Orăştie. 1581-1582, 1968, Editor Viorica Pamfil, Bucureşti, Editura
Academiei.
 Monumenta Linguae Dacoromanorum9. Biblia de la 1688. Pars I. Genesis, 1988
[2004]; Pars II. Exodus, 1991; Pars III. Leviticus, 1993; Pars IV. Numeri, 1994; Pars V.
Deuteronomium, 1997; Pars VI. Iosue. Iudicum. Ruth, 2004; Pars VII. Regum I. Regum II,
2008; Pars IX. Paralipomenon I. Paralipomenon II, 2011; Pars XI. Liber Psalmorum, 2003;
Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”.

9
 Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei Vechi şi ale cei Noao Leage, 1688,
Bucureşti, Scaunul Mitropliei Bucureştilor. Online:
http://ia700408.us.archive.org/21/items/Biblia1688/Bbiblia1688.pdf
 Biblia Vulgata de la Blaj (1760-1761), Bucureşti, Editura Academiei, 2005
 Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a ceii Noao, 1795, Blaj,
Editura Episcopiei Unite. Online edition:http://www.scribd.com/doc/3964480/Biblia-de-la-
Blaj-Traducerea-din-1795
 Biblia Sacra que coprinde Vechiul şi Nuoul Testament, tradusă din hellenesce dupŏ a
quellor Septedeci de I. Heliade R., 1858, Paris, Tipografia Preve & comp.
Online: www.dacoromanica.ro

 Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII,

Editura Corint, Bucureşti, 2001
 Ion Istrate, Barocul literar românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1982
 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu,
prefaţă de Gheorghe Popp, Bucureşti, 1967
 Miron Costin, Letopisetul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iași, 1984;
 Ion Neculce, Opere, ediţie îngrijită şi introducere de Gabriel Ştrempel, Bucureşti,
1982
 Camariano-Cioran, Ariadna,    Les Academies Princieres de Bucarest et de Jassy et
leurs professeurs, Institute for Balkan Studies, Thessaloniki, 1974
 Mircea Gregorian, Cronicari munteni, Vol. I-III, București, 1961
 Cléobule Tsourkas, Les débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée
dans les Balkans. La vie et l’oeuvre de Théophile Corydalée (1563-1646). Avec 19 planches
hors texte, Bucureşti, Imprimeria Naţionalã, 1948
 Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura
Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996
 Puiu Enache, Viaţa şi opera lui Miron Costin, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1975
 Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, Traducere dupã
originalul latin de Gh. Guţu, Introducere de Maria Holban, Comentariu istoric de N.
Stoicescu, Studiu cartografic de Vintilã Mihãilescu, Indice de Ioana Constantinescu, Cu o
notã asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973
 Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul
sufletului cu trupul, Text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil
Cândea, Postfaţã şi bibliografie de Alexandru Duţu, Editura Minerva, Bucureşti, 1990
 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a Romano - Moldo - Vlahilor,       I- II, Ediţie
îngrijitã, studiu introductiv, glosar şi indici de Stela Toma, Editura Minerva, Bucureşti, 1999
 Ion Minea, Iaşii în vremea Cantemireştilor, Viaţa Româneascã, 15, Vol. 55, Iaşi,
1923
 Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident. Studiu de stilisticã
comparatã, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997
 Florentina Nicolae, Neolatina cantemiriană, Editura Cartea Universitară, Bucureşti,
2006
 Oana Uță Bărbulescu, Latinis litteris navare. Despre traducerea surselor latine și
integrarea lor în „Istoria ieroglifică”, Editura Universității din București, 2011
 Petru Vaida, Dimitrie Cantemir    şi umanismul, Editura Minerva, 1972
 Virgil Cândea, Dialogul Orient – Occident, tradiţie – inovaţie în “Divanul” lui
Dimitrie Cantemir, Buletinul Comisiei Naţionale a R.P.R. pentru UNESCO, Nr. 1-2,
Bucureşti, 1964
 Radu Ștefan Vergatti, Nicolae Spătarul Milescu, viața, călătoriile, opera, București,
Editura Paideia, 1998
 Ion Budai Deleanu, Țiganiada, ediţie îngrijită de A. G. Olteanu, Bucureşti, 1995