Limba literară în perioada 1840-1881

În etapa precedentă (1830-1860) domină ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel

latin, care devine o preocupare primordială. În afara unor prelaţi ortodocşi, temători că
alfabetul latin ar avea vreo legătură cu biserica catolică, ideea aceasta este îmbrăţişată de toţi
intelectualii. Ion Heliade Rădulescu a alcătuit un alfabet de tranziţie, în care sunt înlocuite
numai unele slove din vechea scriere, iar Timotei Cipariu şi August Treboniu Laurian
realizează sisteme ortografice etimologice, menite, în concepţia lor, să realizeze unificarea
limbii literare. La disputele filologice de mai înainte se adaugă, după 1850, confruntarea pe
teme ortografice care se continuă până în zilele noastre
În intervalul 1840-1881, aproximativ jumătate de secol se continuă și se amplifică
procesul de modernizare a culturii române. Revoluția de la 1848, moment esențial în trecerea
definitivă a structurilor românești de la feudalism la capitalism, precum și Unirea
Principatelor marchează două repere importante la nivel politic, social și economic. În
Transilvania, parte a Imperiului Austro-Ungar, se mențin încă inechitățile sociale față de
români. Deși condițiile din Principate sunt simțitor diferite față de cele din Transilvania, se
observă tendința comună de depășire a stadiului regional al culturii și de unificare națională la
nivel cultural prin școală, presă, teatru și societăți literare.
Începuturile învățământului național, prin eforturile lui Gh. Lazăr, Petrache Poenaru
(în Muntenia) și Gh. Asachi (în Moldova) sunt anevoioase, culminând cu înființarea
Universității din Iași (1860) și a celei din București (1864). Acum se instituie legea
gratuității și a obligativității învățământului primar. În Transilvania funcționau, în 1843, 298
de școli românești, dintre care 4 erau licee (la Blaj, Beiuș, Brașov și Năsăud). Numărul
școlilor crește considerabil, ceea ce demonstrează că învățământul românesc era într-un
permanent progres.
Presa în limba română are un rol extrem de important în răspândirea ideilor noii
generații. „Curierul românesc” (cu suplimentul „Curierul de ambe sexe”), „Albina
românească” (cu „Alăuta românească”), „Dacia literară” (revistă de importanță majoră,
editată, în 1840, de M. Kogălniceanu), „Propășirea” , „România literară”, „Steaua Dunării”
sunt publicații prin care limba română literară și creația literară au fost îndreptate spre
izvoarele ei firești, populare, ca soluție pentru formarea unei culturi naționale reprezentative
pentru toate provinciile locuite de români. Istoria națională este prezentă în paginile a două
reviste importante: „Arhiva românească” (M. Kogălniceanu) și „Magazin istoric pentru
Dacia” (N. Bălcescu, A. T. Laurian). Presa transilvăneană urmărește aceleași principii și
idealuri; amintim, în special, „Gazeta Transilvaniei” (cu suplimentul literar „Foaie pentru
minte, inimă și literatură”, sub conducerea lui G. Barițiu), „Organul luminărei” (scos de T.
Cipariu) și „Telegraful român” (apărut prin inițiativa mitropolitului Andrei Șaguna).
Înființarea teatrului, ca instituție națională, se realizează în 1840, în Principate, după
ce Heliade crease anterior Societatea filarmonică (Bucureti, 1833), iar Gh. Asachi, un
Conservator filodramatic (Iai, 1836). Totodată, până la formarea unui repertoriu original, pe
scenele românești s-au jucat piese traduse sau adaptate din literatura dramatică apuseană,
activitate cu consecințe pozitive pentru limba literară.
Vom urmări în continuare principalele orientări și concepții privitoare la dezvoltarea
și modernizarea limbii române literare.
Orientarea latino-romanică
Deoarece condițiile social-politice și culturale au fost diferite în cele trei provincii
românești, modernizarea conștientă și programată în spirit latino-romanic a limbii și a
culturii naționale s-a manifestat în perioade distincte: în Transilvania între 1780-1830, în
Muntenia, începând cu 1821-1825 și în Moldova, din 1830-1840. Acest fenomen nu este însă
nou decât prin amploarea pe care o capătă acum, deoarece mulți cărturari români au folosit și
în secolele trecute limba latină (chiar și unele limbi romanice) pentru a-și îmbogăți lexicul și
sintaxa.
Pentru a desemna procesul dominant de orientare / modernizare latino-romanică a
limbii române în secolul al XIX-lea, s-au utilizat câțiva termeni reprezentativi: reromanizare
(utilizat inițial de S. Pușcariu pentru a indica procesul rapid de asimilare a unui număr
impresionant de împrumuturi latino-romanice; termenul a fost contestat prin argumentul că
limba română nu și-a pierdut niciodată caracterul romanic, deci nu este operabil), relatinizare
(propus de Al. Graur, termen și el restrictiv, care ridică alte obiecții) sau occidentalizare
romanică (propus de Al. Niculescu).
În concepția Școlii Ardelene, acest obiectiv de transformare profundă a limbii române
literare nu putea fi atins decât prin contactul cu limba latină și cu cea mai apropiată variantă
modernă, limba italiană, opinie susținută și de Heliade Rădulescu, în timp ce cărturarii din
principate recomandau franceza, principala limbă de cultură europeană din acel timp. Tot în
acest proces trebuiau integrate și eforturile de valorificare a elementelor moștenite din latină,
pe care vechea română literară, din cauza altor influențe, le pierduse sau nu le preluase din
graiurile populare dacoromâne. Procesul de modernizare latino-romanică a vizat toate
compartimentele limbii literare, cu urmări directe asupra lexicului.
În domeniul ortografiei, este esențială acțiunea de introducere a alfabetului latin.
Adepți ai principiului etimologic în scrierea limbii române, filologii ardeleni și, mai târziu,
cei ai curentului latinist au susținut apropierea românei scrise de latina clasică.
Curentul latinist
Curentul latinist reprezintă extinderea ideilor reprezentanților Școlii Ardelene de-a
lungul secolului al XIX-lea. Răspândită și în Principate, latinismul se bazează pe o idee
aparținând lui P. Maior, diferită de cea susținută de S. Micu, Gh. Șincai și P. Iorgovici,
potrivit cărora româna ar fi latina clasică coruptă. Potrivit concepției lui P. Maior, limba
română este întemeiată pe latina populară; în consecință, slavonismele, intrând în română
mult mai târziu, nu au putut afecta structura latină a limbii noastre. Prin urmare, restabilirea
caracterului latin al limbii române se putea întreprinde foarte ușor, prin eliminarea cuvintelor
slavone și a celor străine, în general.
Purismul latinesc (fondat pe teza că revenirea la formele arhaice, latinești ale limbii
române printr-un efort colectiv de curățire a lexicului de elementele străine este posibilă) a
cunoscut, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, diferite soluții, dintre cele mai fanteziste,
având însă ca obiectiv comun relatinizarea artificială a limbii române prin epurarea cuvintelor
străine și înlocuirea acestora cu altele de origine latină.
În Principate, primele idei latiniste apar în lucrarea eruditului profesor August
Treboniu Laurian, Tentamen criticum (1840). Scrisă în limba latină, cartea susține teza
caracterului latin absolut al limbii române, care i-a păstrat configurația lingvistică din secolul
al XII-lea, cu excepția unor barbarisme, preluate datorită contactului cu popoarele vecine,
care ar fi afectat puritatea limbii noastre. Argumentația autorului este foarte bogată:
raportarea la limbile romanice, la graiul maramureșean, la aromâna vorbită în Pind pentru a
demonstra că româna nu a suferit modificări esențiale de-a lungul timpului. Limba română
trebuie reconstruită, prin refacerea formelor inițiale, nealterate de influențe străine. În
ortografie, A. T. Laurian respinge sunetele „derivate” ă, î, , ț, z, deoarece acestea nu se
regăsesc în latină. De pildă, verbul a avea trebuie ortografiat la indicativ prezent: abiu, abi,
abie, abemu, abeti, abu. Pronunțarea rămâne însă cea curentă: am, ai, are etc. În ciuda
erudiției autorului său, studiul a fost primit cu rezerve chiar de către latiniști, tocmai din
cauza modului fantezist și artificial de punere în practică a acestei teze.
Tot A. T. Laurian, împreună cu I. C. Massim au alcătuit, la însărcinarea Societății
Academice, Dicționariul limbei romane, publicat în perioada 1871-1876. Lucrarea, primul
dicționar academic al limbii române, reflectă concepția latinistă a autorilor: urmărind stricte
criterii etimologice, dicționarul înregistrează numai cuvinte sau forme romanice, restul
termenilor de origine neromanică sau incertă fiind înregistrați într-un Glosariu.
În ortografie sunt adoptate soluții etimologice: de exemplu, cămașă se scrie camesia
(după latinescul camisia), chintesență – cintessentia, dispreț-despregiu (după modelele
italiene disprezzo, dispregio). Autorii folosesc grafia cu j în jocu, judeca, dei j din latinescul
jocus nu se pronunța j, ci i; formele câne, mâne, pâne sunt preferabile celor cu i epentetic, în
virtutea apropierii de cuvintele latine corepsunzătoare: canis, mane, panis; la fel, sunt
preferate formele vechi în –oriu i –ariu (lat. –orius, arius ), deși uzul selectase formele în or,
ar. Sunt introduse în dicționar multe cuvinte inexistente în română (ordire „urzire”, orritellu
„urâțel”, ouata „vată”), în timp ce cuvintele nelatine (sau considerate ca atare) sunt excluse.
Astfel, cuvinte foarte vechi în română, precum balaur, chip, cireadă, vreme, zăpadă sunt
introduse în glosar. Tot aici apar și cuvinte derivate cu sufixe nelatinești, precum neologisme
recente: abandonare, abordare, achitare, considerate, de asemenea, elemente străine. O
asemenea abordare, prin care autorii au introdus arbitrar în dicționar cuvinte preluate direct
din latină, în timp ce au exclus termeni cu un statut cert în limba română, doveșdete
respingerea principiilor lingvistice evolutive, operabile în munca de selecție și de analiză a
materialului lexical.
Criticat multă vreme, dicționarul a fost analizat minuțios de Mircea Seche, care a
identificat unele aspecte pozitive ale lucrării: fixarea în româna literară a unui număr
important de neologisme latine și romanice; contribuții în domeniul sistematizării gramaticale
a vocabularului neologic: după modelul adjectivelor franceze terminate în –blé, se folosește
terminația –bil(e) (eligible, inexorabile), care au realizat ulterior diferențierea formelor de
feminin și masculin (eligibil-eligibilă ); înregistrarea în dicționar, și nu în glosar, a unor
cuvinte cu etimologie necunoscută sau de origine slavă, maghiară, turcă etc., cu argumentul
valabil că este vorba de elemente vechi în limba noastră (de exemplu: bursuc, cioară, a
ciopli, gard, sanie, scrum, seamă). În ansamblu, lucrarea celor doi erudiți latiniști este
departe de a reflecta tezaurul autentic al limbii naționale, așa cum proiectaseră, fiind un
inventar lexical supus unor teorii lingvistice în contradicție cu dezvoltarea naturală, istorică a
limbii.
Un reprezentant de marcă al latinismului este, după 1850-1860, Timotei Cipariu,
considerat unul dintre întemeietorii filologiei românești. În revista pe care a editat-o la Blaj,
Organul luminărei, lingvistul publică o serie de articole reunite în volumul Principia de
limbă și scriptură (1864); a mai scris Elemente de limbă română după dialecte și monumente
vechi (1854), Crestomație sau analecte literare (1858), prima antologie sistematică a unor
texte de limbă veche literară, Elemente de poetică, metrică și versificațiune (1860), încercare
de poetică românească alcătuită în spiritul retoricilor antice, cu referire la poetica arabă și
Gramatica limbii române (vol. I, 1869; vol. II, 1877).
Cipariu consideră că la originea limbii române stă latina populară și că, din punct de
vedere etnic, românii sunt urmașii direcți ai coloniștilor romani. Prin urmare, și acesta
militează pentru readucerea limbii române la un presupus stadiu inițial, al purității latine
absolute. Relatinizarea limbii noastre ar fi posibilă prin îndepărtarea cuvintelor de origine
nelatină și înlocuirea lor cu termeni de origine latină din limba de până la 1700, preluați din
toate graiurile, adică prin întoarcerea la fondul ei străvechi. Cipariu era de părere că scriitorii
din Muntenia folosesc o limbă plină de franțuzisme, iar cei din Moldova abuzează de
regionalisme. Adept al principiului uzului, acesta critică dicționarul lui Laurian și Massim, pe
motiv că autorii au creat în mod artificial cuvinte care nu-i pot găsi locul în limba vie. De
fapt, Cipariu se afla în aceeași situație, întrucât teoria sa de revenire la fondul vechi al limbii,
valorificat în graiurile populare și în textele bisericești, ignoră în egală măsură principiile
uzului și ale evoluției naturale, istorice a limbii.
Alcătuită la solicitarea Societății Academice, Gramatica limbii române cuprinde două
părți: Analitica (fonetica, morfologia) și Sintetica (sintaxa). Fidel concepțiilor latiniste,
manualul propune și câteva reguli conforme cu normele actuale, de exemplu, eliminarea din
limba literară a unor particularități fonetice considerate corupte: pronunțarea cu i (iotacizarea)
în cazul unor cuvinte precum singe, fringe, videm, judicată; confuzia dintre j și ğ, având drept
consecință pronunții regionale: gioi, giur, junere „ginere”, jem „gem” etc.; folosirea vocalelor
ă și î după fricative: zî, sămn, sângur, șî, țăs etc.; palatalizarea labialelor: ghine, chiept, hier
„fier” etc; alte regionalisme: cicioare sau picere „picioare”, deti, eream, mă cem „mă tem”,
geget „deget” etc.
Această lucrare, dominată de concepția latinistă și arhaizantă a autorului nu a putut să
ofere normele necesare realizării unității ortografice și gramaticale a limbii literare. Există
însă și argumente de ordin istoric care poate modifica uneori judecata asupra activității
științifice a cărturarilor latiniști; lucrările lor, cu excese puriste, combătute în epocă, sunt
expresia conștiinței și a identității naționale, susținute prin originea limbii, care demonstra
latinitatea noastră.
Influența franceză
Influența franceză asupra limbii noastre de cultură s-a manifestat intens de-a lungul
întregului secol al XIX-lea. În Principate, contactul propriu-zis cu franceza datează de la
începutul anilor 1700, când, în Muntenia și Moldova sunt numiți domni din rândul
dragomanilor (persoană care îndeplinea oficial funcția de interpret pe lângă o solie străină) de
la Poartă. Cunoscători ai limbii franceze, limba relațiilor diplomatice, noii domnitori își
aduceau secretari francezi. Franceza devine astfel cunoscută și de boierii care aveau relații cu
puterea. În timpul domniei lui Ipsilanti, limba franceză este introdusă în școli ca disciplină.
Valurile succesive de emigranți politici francezi, răspândiți, de altfel, în toată Europa, au
transmis cultura franceză, dar și ideile politice și filozofice ale revoluției de la 1789. Mulți
dintre acești emigranți devin profesori de limba franceză în casele boierești, pensioane și
școlile românești. Tinerii români care pleacă la studii (precum M. Kogălniceanu, V.
Alecsandri, I. Ghica, D. Bolintineanu, C. Bolliac, N. Bălcescu) intră în contact cu limba și
cultura franceză; întorși acasă, acești tineri bonjuriști cum erau ironizați în epocă de boierii
conservatori) devin promotorii civilizației franceze. De altfel, traducerea și adaptarea de
literatură franceză sau lectura unor texte în original au contribuit la popularizarea unei limbi
din ce în ce mai cunoscută.
Influența franceză asupra limbii române literare este un proces complex, desfășurat în
mai multe etape, care comportă numeroase probleme. Majoritatea neologismelor de origine
franceză, ca și cele de alte origini, au înregistrat mai multe variante până la adaptarea deplină
la sistemul fonetic și morfologic al limbii române, dată fiind situația fluctuantă în care se
găseau diversele modele de adaptare în perioada respectivă. La nivel fonetic, reținem în
special următoarele fenomene:
- vocala ü nu s-a păstrat; astfel, fr. cuvette > rom. chiuvetă, bureau (pronunțat büró) >
birou, pardessu > pardesiu;
- vocala ö nu s-a păstrat; sufixul substantival –eur (fr. chauffeur, professeur, directeur) a
devenit er (ofer ) sau –or (profesor, director); adjectivele în –eux (fr. capricieux) s-au
adaptat în română cu sufixul –os (< lat. osus ): capricios; fr. faveur > favor (după modelul
latinesc favor, ris ); forma favoare s-a constituit prin transformarea lui ö în oa prin
analogie cu substantivele vechi de tipul lucoare < lat. lucore(m); la fel, fr. coleur <
culoare, pudeur < pudoare etc. cuvintele franceze în –o (stylo, tableau) s-au adaptat prin
intensificarea elementului labial al vocalei, devenit semivocala –u (stilou, tablou);
împrumuturile recente nu prezintă însă modificarea: fr. radio < rom. rádio (în flexiune,
accentul fluctuează: radióul, radióului);
- vocala e neaccentuată + n + consoană (fr. pension, suspendre) se menține (pension, a
suspenda) prin influența formei franceze scrise asupra pronunției românești;
- vocala á s-a păstrat în forme precum reprezentant (fr. représentant); în alte situații s-a
impus forma –ent (abundent, deși în franceză există abondant), tot prin influența
exercitată de aspectul scris al unor adjective franceze (permanent, contingent) etc.;
- vocala ó s-a diftongat în oa: persoana (fr. personne, dar trebuie să avem în vedere i lat.,
it. persona), coloană (fr. colonne, dar i it. colonna), consoană (fr. consonne); în flexiunea
verbală apare uneori diftongul (a convoca < fr. convoquer, dar la persoana a III-a
convoacă), alteori nu (a invoca < fr. invoquer, la persoana a III-a invocă);
- ó sa menținut și în câțiva termeni internaționali, de origine greacă, intrați la noi prin limba
franceză (metodă, axiomă);
- la nivelul consonantismului, amintim grupul ks, redus inițial la s (esperiența, esemplu),
până s-a impus prefixul latinoromanic ex.
Sunt semnificative și modificările din cadrul unor afixe din care amintim două
situații:
- sufixul francez –ment (lat. mentum) s-a păstrat într-o serie de neologisme: compliment,
eveniment, sentiment; ultimul cuvânt a cunoscut variante parțial calchiate: simțiment,
simtiment; a circulat chiar și forma simțământ, cu sufixul vechi, analogic –mânt, folosit
pentru adaptarea altor neologisme: discernământ (fr. discernement);
- sufixul francez –ence (lat. entio ) a devenit –ință (conferință, tendință, după modelul
substantivelor vechi de tipul credință, făgăduință); a circulat, și în unele cazuri s-a
păstrat, varianta –ență: independență, influență.
La nivel morfologic, adaptarea neologismelor de origine franceză ridică în special
probleme în cadrul verbului:
- probleme legate de încadrarea verbelor de conjugarea I din franceză ( er) în română,
deoarece verbele de conjugarea I prezintă în română două subgrupe: fără sufix flexionar
(a cânta, a alerga) și cu sufix ( păstra, desena); în secolul al XIX-lea se oscilează între
cele două paradigme; exemple se pot oferi și pentru alte conjugări: de exemplu, a reuși
(fr. réusir, conjugarea a III-a, în ir ) a împrumutat sufixul flexionar –ez de la conjugarea I
 (să reueze ), încadrându-se apoi la conjugarea a IV-a cu sufixul –esc, prin analogie cu
citesc, folosesc;
- unele variante au apărut datorită concurenței dintre etimonul latin și cel francez: a dirige a
fost înlocuit treptat de a dirija (fr. diriger), a cor(r)ege a fost înlocuit de a corija (fr.
corriger) și de a corecta (derivat regresiv de la corect).
Puternica influență franceză asupra limbii române se explică, în mod cert, prin
conștiința originii comune, latine a celor două popoare și, prin urmare, a înrudirii dintre
limbile franceză și română. De asemenea, este semnificativ prestigiul politic și cultural
deosebit de care se bucura Franța în epocă, capabil să imprime o influență lingvistică de
durată. Limba franceză a impus un adevărat curent social, o cale de a parveni. Fenomenul a
fost surprins sugestiv de către de V. Alecsandri (ciclul Chirițelor, Iorgu de la Sadagura,
personajele din aceste comedii devenind adevărate simboluri ale galomaniei).
Teoria italienizantă a lui I. Heliade Rădulescu
Începând cu anul 1840, I. Heliade Rădulescu își expune într-o serie de lucrări
(Paralelism între limba română și italiană, 1840, Paralelism între dialectele român și italian
sau Forma ori gramatica acestor două dialecte, 1841, Vocabular de vorbe streine în limba
română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc., 1847) noile sale principii
despre limba literară. Părăsind poziția sa novatoare și, mai ales, de bunsimț în probleme de
limbă, care îl făcuse un adevărat mentor în epocă, Heliade revine cu ideea că toate elementele
străine, inclusiv cele de origine franceză, împrumutate și adaptate în română de-a lungul
timpului poluează grav limba noastră. Singurul remediu posibil ar fi italienizarea limbii
române.
Încercând să construiască o teorie prin care să-i argumenteze ideile, Heliade pleacă de
la premisa că româna și italiana nu sunt două limbi diferite, ci două dialecte ale aceleiași
limbi vorbite inițial în Italia. Diferențele, câte există, se explică prin faptul că italiana a fost,
timp de secole, o limbă de cultură, în timp ce româna nu a beneficiat de această șansă.
Autorul mai observă că în unele zone ale Italiei se pronună românește, considerând, de altfel,
că diferențele dialectale din română s-ar putea explica prin deosebirile dintre dialectele
italiene. În concluzie, româna trebuie să revină la un anumit moment din evoluția sa, când era
foarte apropiată de italiană; nu mai este, prin urmare, nevoie de modelul latin și nici de
influența altor limbi romanice (franceza) pentru a realiza unificarea și modernizarea limbii
române literare.
Ca metodă de lucru, Heliade pleacă de la un număr de circa 1300 de cuvinte de
origine latină, de la care se pot forma noi familii de cuvinte prin compoziție (compunere),
unde se folosesc prepoziții (prefixe), și prin derivație, unde se folosesc după poziții (sufixe).
Cuvintele nou formate trebuie să semene cât mai mult cu cele italienești. De exemplu, de la
bun se obțin bunătate, bunică etc., de la chiar „clar” se obțin chiaritate, dechiarație
„declarație”, după modelele italiene chiaritá, dichiarazione. Mai mult de atât, orice element
străin trebuie exclus din limbă și înlocuit cu termeni de origine italiană, latină sau formați
prin derivare de la astfel de rădăcini și afixe; de exemplu, bogat trebuie înlocuit cu avut,
înavuțit, cu bani trebuie înlocuit cu averos, bogat în bani cu bănos, pecunios, în zadar cu în
darn, basma de ters cu sudariu, basma de gât (fular) cu strofiu etc.
Heliade este de fapt influențat atât de ideile lui P. Maior, care afirmase că între
română, care provine din latina populară, și italiană este o asemănare accentuată, cât și de ale
lui P. Iorgovici, cu privire la îmbogățirea limbii române prin afixare.
Ideile sale nu au avut ecou în epocă. Cei câțiva adepți (C. Aristia, N. Locusteanu, N.
Rucăreanu, I. D. Negulici) au încercat să aplice italienismul în traduceri; I. D. Negulici a
publicat în 1848 un dicționar intitulat Vocabular român de tóte vorbele străbune reprimite
până acum în limba română și tóte quelle que suntu a se mai priimi d’acum înainte și mai
ales în sciințe.
Teoria analogistă a lui Aron Pumnul
Originar din părțile Făgăraului, participant la re voluția de la 1848 din Transilvania,
profesorul lui Eminescu de limba și literatura română de la liceul german din Cernăuți, Aron
Pumnul a conceput o teorie de reformare a limbii române. Spre deosebire de purismul latinist
sau de cel heliadist, care promova modelul limbii latine, respectiv a celei italiene, A. Pumnul
consideră că limba noastră trebuie românizată.
 Teoria sa, numită analogism pumnist, pumnism, ciunism, sau, mai pretențios, coala
fonetică bucovineană , expusă într-o serie de studii și articole ( Literele corespunzătoare firei
limbei românești și încă ceva , 1845; Neatârnarea limbei românești în dezvoltarea sa și în
modul de a scrie, 1850; Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor
românești, 1850; Formăciunea cuvintelor românești, 1859) vizează, în ansamblu, problema
neologismelor din limba noastră.
Adept al principiului fonetic în scrierea cu litere latine, Pumnul aplică așa-numitul
principiu al analogiei, potrivit căruia cuvintele noi înregistrează aceleași transformări cu cele
suportate de elementele moștenite. Astfel, dacă a accentuat din cuvintele latineti lana, cantat,
campus a devenit î în română: lână, cântat, câmp, atunci trebuie să aplicăm această regulă
tuturor cuvintelor noi care conțin fonetismul respectiv (a accentuat + m, n + consoană); prin
urmare, se scrie i se pronunță românește plântă, nu plantă, germână, nu germană. Pentru că a
latin neaccentuat a devenit ă în română (farina > făină), corect este lătină, nu latină,
cărăpteriu, nu caracter. La fel, grupul consonantic latinesc ct a devenit pt (pectus > piept);
deci, este corect ca toate cuvintele noi care conțin acest grup consonantic să fie supuse
aceleiași transformări: subiept, leptură; o + n > u (bonus > bun), prin urmare rezultă formele
cuntra, Arune, cuntrăzice etc.
Orientarea națională
Orientarea latino-romanică a urmărit modernizarea limbii române literare pentru a
obține un instrument avansat de cultură, menit să asigure sincronizarea culturii noastre cu
mișcarea culturală europeană. O altă direcție, de inspirație națională, a susținut desăvârșirea
acestui proces prin exploatarea filonului istoric și popular al culturii naționale.
Noua tendință se coagulează în jurul Daciei literare, apărute la Iași, în 1840, sub
redacția lui M. Kogălniceanu. Deci pe coperta tomului I, care cuprinde cele trei numere
apărute, figurează ca date limită ianuarie-iunie, revista a apărut la 19 martie 1840 și a fost
interzisă la 23 august, același an; în 1859 se scoate a doua ediție, cu litere latine.
Programul publicației este expus de M. Kogălniceanu, redactorul responsabil, în
Introducție. Aici este formulată teoria specificului național al literaturii (este emblematică
afirmația „traducțiile însă nu fac literatură”), se precizează necesitatea selecției operelor după
criteriul valoric, formarea unei literaturi originale fiind posibilă numai prin orientarea
scriitorilor spre trecutul istoric și creația populară: „Țălul nostru este realizația dorinții ca
românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Exprimarea valorilor spirituale și a
tradiției istorice prin literatură oferea argumente noi în lupta pentru emancipare națională și
socială. Revista cuprinde mai multe rubrici destinate „compunerilor originale”, prezentării
altor publicații românești și criticii operelor literare sau cultural-științifice. În Dacia literară,
au apărut: nuvela Alexandru Lăpușneanu, povestirea O alergare de cai și studiul Cântece
populare a Moldaviei de C. Negruzzi, Buchetiera de la Florența de V. Alecsandri, Anul 1840
de Gr. Alexandrescu, eseul Noul chip de a face curte de M. Kogălniceanu; au fost reproduse,
din volume și din periodice, Riga Poloniei și PrinȚul Moldaviei de C. Negruzzi, poezii de C.
Stamati și Gh. Asachi, fabule de Al. Donici, articolele lui I. Heliade Rădulescu: Despre
autori, Pseudonime, Despre satiră.
După 1840, trecutul istoric și folclorul devin surse de inspirație majore pentru toți
scriitorii importanți ai generației pașoptiste: Gh. Asachi (baladele Dochia și Traian, Turnul
lui But, nuvelele Rucsandra doamna, Alexandru cel Bun, Petru Rare, Mihai Viteazul), D.
Bolintineanu (legendele istorice Muma lui Ștefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Mircea cel
Bătrân și solii, Codrul Cosminului, baladele fantastice Mihneaș i baba, Dochia, epopeea
Traianiada, ciclul Macedone, biografia romanțată Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel
Bătrân), Gr. Alexandrescu (poeziile istorice de factură romantică Umbra lui Mircea. La
Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgăani ), C. Negruzzi (nuvelele
Alexandru Lăpușneanul, Sobiețkiș i românii, Regele Polonieiș i Domnul Moldaviei ), N.
Bălcescu (monografia Românii supt Mihai -Voievod Viteazul, biografiile istorice Ioan
Tăutul, mare logofăt al Moldovei, Logofătul Miron Costin), V. Alecsandri (culegerile Balade
adunate și îndreptate, Poezii populare ale românilor – din variante disparate a reconstituit
capodopere precum Miorița sau Toma Alimoș ciclul Doine , poemele istorice Dumbrava
Roșie, Dan, căpitan de plai, drama Despot-Vodă ), Al. Russo (legendele populare Piatra
Teiului, Stânca Corbului, poemul Cântarea României – cu paternitate controversată, atribuită
de unii specialiști lui N. Bălcescu, seria de articole publicate în România literară sub titlul
Cugetări, studiul Poezia populară, unde se definește orientarea programatică a limbii literare
spre tradiția orală și literatura populară), Al. Odobescu (volumul de nuvele Scene istorice din
cronicile românești, Mihnea-Vodă cel Rău, Doamna Chiajna).
Mișcarea literară și culturală începută la 1840 sub semnul Daciei literare, animată de
curentul istoric și populară, este caracterizată prin realism și substanță lingvistică, limba
română literară cunoscând o diversificare deosebită prin operele scriitorilor reprezentativi ai
perioadei.
Momentul Titu Maiorescu. Introducerea alfabetului latin. Proiecte ortografice
academice.
Introducerea oficială a alfabetului latin în Principate (1860, 1862) este marcată de
disputa dintre cele două curente principale – principiul fonetic și latinismul etimologizant –
care dominau dezbaterile teoretice referitoare la scrierea limbii române cu litere latine
(inițiativă avută de cărturarii Școlii Ardelene).
În cele ce urmează, vom trece în revistă principalele tendinȚe în scrierea cu alfabet
latin în cele trei provincii românești.
În Transilvania și în regiunile din vest s-au elaborat mai multe proiecte ortografice,
întemeiate pe principiul etimologic latinizant, cel mai cunoscut fiind cel propus de Micu
Șincai în Elementa linguae. Autorii descoperă practic legile fonetice ale limbii române,
încercând să găsească soluții adecvate pentru a reprezenta sunetele derivate (în special ă, î, ț,
z ). O rezolvare corespunzătoare primesc grafemul j (preluat din scrierea limbii franceze
pentru fricativa sonoră corespondentă), oclusivele velare i africatele palatale ortografiate ca
atare: che, chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi. Aceste soluții s-au dovedit viabile, fiind consacrate de
ortografia românească. Vocala centrală ă este notată prin a sau e. Pentru o altă vocală
centrală, î, se propun mai multe soluții: a, e, i, â, ê, ô, ā, ē, oe, u (în unele proiecte nici nu se
mai face distincția între ă i î). În Elementa găsim și grafii caracterizate de un etimologism
extrem: clave „cheie”, gláçie „gheață”, lacte „lapte”, cf. lat. clavem, glaciem, lactem.
În perioada 1806-1866 se impun, prin reglementările propuse, P. Maior (care, în 1819,
introduce grafemul Ț), A. T. Laurian (promotor al purismului ortografic, care îl conduce,
după cum am văzut anterior, la forme precum: quatru, quinqui, octu, cantabam) și T. Cipariu
(al cărui prestigiu cultural și științific va contribui la oficializarea propriului sistem ortografic
în Transilvania, deși acesta aplica într-o măsură mai mică principiul fonetic decât sistemul lui
Maior, fiind introdus în școli, administrația publică, presă, scrierile literare). Ortografia
reprezintă sectorul în care Cipariu a aplicat cel mai consecvent principiile puriste: prepozițiile
simple sau compuse se reconstituie după etimon (de in „din”, pre in „prin”, de intre „dintre”,
pana „până”), în timp ce restul cuvintelor sunt ortografiate cât mai apropiat de modelul latin
(ulta „uita”, lat. oblitare, arame „aramă”, lat. aeramen, ambla „umbla”, lat. ambulare).
În Bucovina, A. Pumnul propune un sistem ortografic pe care îl consideră fonetic.
Principiile sale ortografice sunt expuse în primul volum al amplei crestomații de literatură
română, Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, vol. IIV, Viena, 1862-1865.
Deși concepute ca o contrapondere la etimologismul latinizant, inovațiile sale sunt
nepractice și rupte de limba vie a poporului. O versiune îmbunătățită a sistemului lui Pumnul
a fost susținută de elevii săi, membri ai Societății pentru literatura și cultura română în
Bucovina, în paginile revistei acestei asociații culturale (18651869), însă fără ecou în istoria
ortografiei românești.
În Muntenia, meritul de a fi introdus alfabetul latin îi aparține lui Heliade Rădulescu.
Ortografia sa italienizantă se bazează pe câteva reguli: notarea grafemului c prin qu (quel
„cel”, quand „când”), dublarea consoanelor (syllaba, sufflet, illustru, cuppa, abbatere,
adducere, commitere), vocalizarea finalelor (cu intenția „italienizării” cuvintelor, în special
prin notarea lui –u final pentru consolidarea consoanei duble: ellu „el”, allu „al”). Modul de
ortografiere a neologismelor accentuează caracterul neologic al proiectului lui Heliade:
allegru, avantagiu, a ama „a iubi”, bellă, fatică „oboseală”, a se passa „a se petrece”,
columbă, companion, conchistant, temerariu etc. Pentru a determina ortografia formelor
flexionare de origine latină, Heliade aplică, de cele mai multe ori, principiul invariabilității
temei cuvântului (valle – vălli „vale văi”, stelă – stele „stea stele”). Între anii 1847-1848,
autorul publică o serie de articole în Curierul românesc, reunite în volumul Literatura.
Critica, apărut în 1860, unde dezbate și regulile pentru scrierea cu alfabet latin. Se menține
caracterul etimologizant, în ciuda unor concesii făcute fonetismului.
 Către 1848-1850, în Principate exista un adevărat haos în scrierea limbii române,
întrucât se foloseau trei sisteme ortografice: chirilic, mixt sau de tranziție și latin și mai multe
reguli pentru fiecare dintre ele. Introducerea oficială a alfabetului latin în Muntenia s- a
realizat în mai multe etape. Astfel, în decembrie 1850, Eforia școalelor constată confuzia care
domnește în scrierea limbii române; între februarie 1856 și iunie 1857 alfabetul latin este
introdus în învățământ; în octombrie 1858 se lansează un nou proiect ortografic,
În Moldova, primul proiect ortografic este conceput de Gh. Săulescu (Gramatica
românească, Iași, 1833), tipărit tot cu alfabet chirilic. Autorul propune un sistem grafic bazat
pe alfabetul latin, cu elemente preluate din diverse sisteme ortografice europene, dar și din
cele ale Școlii Ardelene: î și oe pentru redarea grafemului î, z pentru ț, q pentru che, chi etc.
Sistemul acestuia prezintă multe soluții etimologice, artificiale.
Neofit Scriban publică prima carte cu alfabet latin în Moldova (Catihis sau Învățături
de căpitenie ale Bisericii răsăritene, Iași, 1838). Un alt proiect, destinat studenților români
din Franța este propus de Scarlat V. Vârnav (Biblioteka Roméné din Paris fondaté in anul
1846, Paris, 1846); autorul, adept declarat al principiului fonetic, este însă influențat de
concepția Școlii Ardelene, utilizând un număr însemnat de grafeme. Trebuie menționat și
proiectul propus de V. Alecsandri, publicat sub pseudonimul V. Mircesco (Grammaire de la
langue roumaine, Paris, 1863). Susținător fervent al principiului fonetic în scrierea limbii
române, Alecsandri oferă însă soluții incoerente în spirit latinist; de exemplu, vocalele
centrale sunt redate prin grafemele utilizate de latiniti, iar –u final, a cărui utilizare poetul o
ironizase, apare în cazul unor forme verbale omofone, cu intenția de a evita confuzia (dam,
pentru persoana I, singular, damu pentru persoana I, plural).
În Moldova, introducerea alfabetului latin se face în următoarele etape: la sfârșitul
anului 1858, se abordează oficial problema introducerii alfabetului latin în școlile publice; în
martie 1859, apare un proiect de scriere cu caractere latine, marcat de cel propus în Muntenia,
însă cu influențe etimologizante; în februarie 1860, V. A. Urechia emite decizia introducerii
alfabetului latin în învățământ.
Anul 1866 prezintă o importanță deosebită. Acum se înființează Societatea literară
română, devenită în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română.
Înaltul for tiinȚific, din care făceau parte, pe l ângă munteni i moldoveni, i transilvăneni
Într-un studiu fundamental, intitulat Despre scrierea limbii române (primele două
părți apar în 1966, a treia în 1867, iar a patra în 1873), Titu Maiorescu își expune principalele
idei în problema ortografiei. El arată că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin în
scrierea limbii române, întrucât sunt prea numeroase; de altfel, acestea nici nu pot nota toate
sunetele specifice limbii române. Acesta propune semne diacritice pentru notarea sunetelor
româneti „derivate” ă, î, , ț. Maiorescu intuiește diferența dintre sunet și fonem, observând că
un alfabet nu cuprinde și nu poate cuprinde toate sunetele cu nuanțele lor dintr-o limbă,
întrucât ortografia s-ar complica peste măsură. Ortografia fonetică nu implică fonetismul
absolut, ci acele semne care reproduc sunetele esențiale pentru a deosebi sensurile cuvintelor
și formele fl exionare. De asemenea, autorul critică etimologismul latinist, afirmând că așa-
zisa corupție a limbii reprezintă, de fapt, un proces evolutiv firesc și că ortografia trebuie să
se adap teze noilor forme și pronunțări.
În Transilvania, scrierea cu litere latine a fost susținută de biserica greco-catolică (T.
Cipariu publică prima carte ecleziastică cu alfabet latin, destinată uniților: Orologiulu celu
mare – Ciasoslovu, Blaj, 1835), însă chiar și majoritatea cărților de referinȚă ale
reprezentanților Școlii Ardelene sunt tipărite cu chirilice, pentru a fi accesibile publicului.
Biserica ortodoxă identifica ortodoxia cu scrierea chirilică, așa încât folosirea alfabetului latin
era privită ca o modalitate de propagandă catolică. În 1881, biserica ortodoxă va accepta
alfabetul latin, cu toate că utilizarea sa în textele religioase în Muntenia și Moldova se va face
până spre 1900.
Înlocuirea alfabetului chirilic a fost susținută în baza a trei sisteme diferite: latinismul
etimologist, foneticismul și italienismul, elaborate în mod artificial și cu apropieri maxime de
modelul ales.

Structura limbii literare

Perioada 1840-1881 se caracterizează prin procesul general de formare a normei
supradialectale. Aceasta acționează în direcția înlăturării elementelor strict regionale și
arhaice și a modernizării limbii literare sub toate aspectele.
Fonetica

La acest nivel se observă cel mai bine concurența dintre formele regionale și cele consacrate
de norma supradialectală. „Muntenizarea” limbii scriitorilor moldoveni reprezintă, de fapt,
revenirea la formele vechi ale limbii din textele religioase tipărite la mijlocul secolului al
XVIII-lea, care s-au conserva t în mare măsură în graiul muntenesc.
Fonetisme moldovenești
 ă protonic medial > a: barbat, macar (Alecsandri, Russo), barbați calare (Negruzzi);
 e neaccentuat > i: oamini, judicată, degitul (Negruzzi), prietin (Russo);
 precedate de seria consonantică, s, j, ț, , z, r, e > ă, iar i > î: înțălege (Alecsandri, Russo),
spăriată, galbănă (Negruzzi), sâmte, jâlțul (Alecsandri); după aceleași consoane,
diftongul ea > a: vra (Russo, Alecsandri), însamnă (Russo);
 diftongul eá final accentuat > é: mé, o duré (Negruzzi, Russo, Alecsandri), aseminé
(Alecsandri);
 diftongul ia accentuat > ie: mâniet (Alecsandri), mângâiet (Alecsandri);
 după labială, diftongul ie > e: peptar, ferbe (Negruzzi);
 palatalizarea labialelor apare foarte rar, formele cu labiale nepalatalizate sunt generale.
Fonetisme muntenești
 forme specifice ale prepozițiilor: dă, pă, dupe (Alexandrescu, Filimon), dupe, pântre
(Bolliac);
 pronunțarea înmuiată a consoanelor , j, astfel încât ă > e: birje, ue , cămae (Bolliac);
 forme epentetice cu diftongii oi, ei: oichiul, veiche (Alexandrescu);
 disimilări consonantice: amerințător (Bolintineanu), tutulor (Alexandrescu, Filimon).
 Fonetisme arhaice
Acestea sunt, în linii mari, comune atât scriitorilor munteni, cât și celor moldoveni:
 conservarea lui ă etimologic în cuvinte de diverse origini (latină, slavă sau maghiară):
rădica (Russo, Filimon, Ghica), răsipi, răsipă (Russo, Filimon), a lăcui (Bolintineanu,
Bolliac, Filimon), trămis (Filimon);
 netrecut la u (< lat. a + m, n + consoană): îmblu, îmblă (Bolliac), îmflate (Filimon);
 prepoziții cu forma veche: pre, preste;
La scriitorii moldoveni mai apar:
 formele etimologice cu î (< lat. a + n), în locul formelor cu i epentetic: câne (Alecsandri,
Negruzzi), mânile (Alecsandri, Russo);
 se menține fonetismul ğ: a giuca (Alecsandri, Russo), giudecător (Alecsandri), împregiur
(Negruzzi, Russo);
La scriitorii munteni consemnăm:
 iotacizarea verbelor la indicativ prezent, conjunctiv și gerunziu: auz, pierz, să înghiță
(Alexandrescu), să deschiză, să spuie (Bolliac), să râz, să răspunză, rămâind (Ghica);
 lipsa propagării nazalizării: genuchi (Filimon, Ghica) și îngenuche (Filimon) (< lat.
genuculus), mănuchi (Ghica) (< lat. manuclus).
Morfologia
Pe lângă problemele legate de adaptarea morfologică a neologismelor, există și
fluctuații ale normei, care implică formele morfologice specifice limbii vechi sau moderne,
alături de unele elemente dialectale sau populare:
 fluctuația formelor de plural vizează formarea femininului plural cu desinențele –i i –e;
substantive fixate ulterior în limbă cu forma în –e, apar în secolul al XIX-lea cu pluralul
în – i: căruți, uliți (Alecsandri); invers, substantive feminine fixate ulterior cu desinența –
i, apar cu pluralul vechi în –e: barbele, furtune (Alecsandri), rane (Negruzzi, Russo),
creature, talpe, mânice, ierne (Negruzzi), inime, ranele, epoce, sacrifice (Bolintineanu);
 formele de gentiv-dativ variază între desinența –ii (cu alternanță vocalică) i –ei (de obicei
fără alternanță): bisericei, naturei (Alecsandri, Russo), dimineței, durerei, întemeierei
(Alexandrescu), bufniții, candelii, copilăriii (Alexandrescu);
 forme duble de plural apar i în cazul substantivel or neutre, prin concurența dintre
desinențele –uri i –e: necaze, arce, surtuce (Negruzzi), exile, state, potoape (Bolliac),
surghiune, principe, studie (Ghica), defecturi, exempluri, sentimenturi, suveniruri
 (Alexandrescu); desinența –uri este mai frecventă la substantivele neologice (dei a fost
înlocuită ulterior cu e ): avantajuri, canaluri, cristaluri, pasajuri (Alecsandri), staturi,
salonuri, instrumenturi, teatruri, concerturi (Bolliac), talenturi, orchestruri (Filimon);
 fluctuația normei în stabilirea genului determină câteva situații: 1. neutru pentru feminin:
prism (Bolliac), color, problem (Kogălniceanu); 2. feminin pentru neutru: rolă
(Alexandrescu), strată „strat” (Bolliac), partidă „partid politic” (Kogălniceanu); 3. neutru
pentru masculin: individe „individ” (Filimon); 4. masculin pentru neutru: articoli
(Bolliac), secoli, timpi (Filimon); 5. masculin pentru feminin: eliți, formi, un lesped
(Bolliac).
 articolul posesiv a prezintă formă invariabilă la scriitorii moldoveni, alternând însă cu cea
acordată: a iernii nopți, valurile line a mării, nume a băieților (Negruzzi), a mele, a zilei
(Alecsandri), treptele rădicate ale soțietății (Russo), copitele cailor i ale cămilelor
(Alecsandri);
 gerunziul apare cu valoare adjectivală (sub influenȚă franceză): glas murind (Russo),
nădejdi zâmbinde, murindă mână (Alexandrescu);
 se mențin încă formele articulate ale pronumelui relativ care, concurate însă de forma
invariabilă;
 sunt frecvente formele dialectale moldoveneti i c ele munteneti ale pronumelor i ale
adjectivelor demonstrative: ast, astă, astor (Alexandrescu), ăst, ăti (Bolliac), celoralalte,
celalalt, ceialaltă (Russo);
 în limbajul poetic apare frecvent dativul posesiv: ființai, sufletumi (Alecsandri), părui
(Bolintineanu);
 pentru că unele verbe neologice nu erau fixate încă la o anumită conjugare, apar deseori
modificări de încadrare: a adăugi, a meriti, a adaoge, a scri, a piere; schimbările de
diateză sunt cauzate atât de incertitudinea normei, cât și de modelul francez; cele mai
numeroase sunt schimbările între reflexiv și activ: a se răsufla, a se înainta (Alecsandri),
însă apar și activul pentru reflexiv: a veteji (Russo) i reflexivul pentru pasiv: s-a liberat „a
fost eliberat” (Ghica);
 se menține lipsa desinenței –u la persoana a IIIa plural a indicativului imperfect;
 auxiliarul de perfect compus prezintă adesea forma unică au pentru singular și plural;
 viitorul popular este răspândit în diverse variante: oi coasă, oi pute (Negruzzi), măi crede,
tei întoarce, na vrea, a să devie îi zări (Alecsandri), teor scăpa, avem să mergem
(Bolintineanu), oi duce, oi să fac (Filimon);
 forme regionale de perfect simplu sau maimult ca perfect apar numai la scriitorii munteni:
didei „dădui”, dideseră „dăduseră” (Alexandrescu).

Formarea cuvintelor
Și în acest domeniu, tendința generală este aceea de a accentua aspectul romanic al
limbii române, prin preluarea și adaptarea afixelor capabile să-i ofere o nouă configurație.
Derivatele cu –icesc, atât de productive în epoca anterioară, devin din ce în ce mai rare, fiind
înlocuite de derivatele în –ic. Derivatele cu sufixe de origine neogreacă: asi, isi ( arisi), osi
etc. Mai apar la unii autori, precum Bolintineanu (a metaharisi „a obinui”, a parigorisi „a
mângâia”) i Negruzzi ( a paradosi „a preda”, a proforisi „a pronunȚa”). Sufixul –arisi este
arătat uneori cuvintelor de origine franceză: adresarisi, comendarisi; asemenea formaȚii se
perimează după 1850. Sunt pe cale de dispariție și verbele derivate cu –ui (ălui ), care se
întâlnesc rar după jumătatea secolului al XIXlea: a arestui, respectălui (A. Pann), a espedui
(Alecsandri). În intervalul 1860-1880 apar frecvent derivatele cu – iune. Formațiile de acest
tip, care le concurau pe cele anterioare în –ie, prezentau, în concepția celor care le utilizau, un
accentuat caracter romanic, adaptate fiind după formele similare din franceză în –ioni și
italiană în –ione: abstracțiune, educațiune, indignațiune (Filimon), instituțione, opinione
(Bolintineanu). Latiniștii folosesc formele cu –iune. Sub influență romanică, apar derivatele
adverbiale în –mente, astăzi rare: estremamente, finalmente, furtivamente (Filimon).

Sintaxa
Sintaxa limbii literare din această perioadă se caracterizează printr-o serie de trăsături
care o deosebesc de structurile specifice limbii textelor vechi. Principalii factori care au
contribuit la conturarea profilului modern al sintaxei literare și la abandonarea modelului
textelor religioase sunt: influența vorbirii curente (în special a celei populare) și cea a limbilor
romanice (mai ales a limbii franceze). Sunt eliminate structurile sintactice și elementele de
relație arhaice, înregistrându-se modernizarea topicii frazei și a propoziției, descoperirea unor
tipare sintactice noi, îmbogățirea substanțială a mijloacelor de construcție. Elementele
specifice vechiului scris, când apar, au, de obicei, valoare stilistică. Vom trece în revistă
câteva particularități la nivel sintactic:
 exprimarea analitică prin intermediul prepozițiilor: acuzativul cu prepoziția de (cu valoare
de genitiv) sau la (cu valoare de dativ): cercetător de istoria neamului, răspundea la
conștiința întregului neam (Russo);
 se menține concurența între infinitiv și conjunctiv după alt verb personal: nu vrei a cina
(Negruzzi), trebuie a rămâne (Russo), deși formele cu conjunctivul sunt mai frecvente;
 apoziția invariabilă, în nominativ, este impusă de normă, deși mai apar situații în care
aceasta se acordă: icoana sfintei Ceciliei (Alecsandri);
 dativul adnominal, construcție veche i populară, se justifică, în poezie, prin necesități de
versificație: dulce sorioară sufletului meu (Alecsandri);
 din necesități metrice se justifică și reluarea subiectului: Un armăsar ce-n preajmăi căta
el sforăind (Alexandrescu);
 anticiparea sau reluarea prin pronume personale neaccentuate a complementului direct
sau indirect se consemnează frecvent; exemple care nu prezintă acest fenomen se găsesc
în scrierile istorice: sângele ce veri (Negruzzi), acele corturi ce ai credeau pline de
ieniceri (Bălcescu);
 negația simplă, altă trăsătură a limbii vechi, se menține în numeroase cazuri: moral, onor,
patrie nimic ei sunt, ei nici se mișcară (Bolintineanu), eu nici a fi crezut, eu nici am mai
cercetat (Alexandrescu).
Particularitățile sintactice ale frazei reprezintă, desigur, caracteristici specifice stilului fiecărui
autor. Amintim aici câteva aspecte: amploarea frazei, construită simetric, prezența repetițiilor,
a figurilor retorice și a structurilor specifice limbii vorbite, diversificarea și specializarea
elementelor conjuncționale pentru a reda multitudinea raporturilor sintactice.
Lexicul
La acest nivel, norma exprimă atât tendința de eliminare a regionalismelor și a
arhaismelor (în măsura în care acestea nu prezintă valoare stilistică), cât și de acceptare și
adaptare a unui număr însemnat de neologisme. Cu precizarea că uneori este foarte greu de
stabilit dacă un element regional sau arhaic este folosit cu intenție stilistică sau din simplă
necesitate, oferim câteva exemple de:
 regionalisme și termeni sau expresii populare: bumb, coțcar, sare inima din mine, să facă
din țânțar armăsar (Negruzzi), colb, omăt, megie, patrar „sfert”, turlubatic, țintirim
(Russo), butelcă, harbuz, căutătură (Alecsandri), talpa casei, ai face păcat, ai lua ziua
bună (Filimon);
 arhaisme (slavonisme, explicabile prin influența textelor vechi, neogrecisme și turcisme,
înregistrate în scrierile cu caracter istoric sau în cele care descriu epoca sau atmosfera
fanariotă): fiastru „copil vitreg”, locandă „ospătărie”, havuz, serai (Bolintineanu),
beizadea, calemgiu „funcționar”, capugiu „trimis al sultanului”, ipochimen „persoană”
(Filimon).
Principala trăsătură a lexicului din această perioadă o constituie preluarea masivă de
termeni din limba latină și din limbile romanice. Formarea vocabularului modern al limbii
române literare este un proces compelx prin care sunt acceptați și adaptați termenii noi, în
timp ce elementele învechite sunt eliminate. Amploarea pe care o capătă acum fenomenul de
introducere a neologismelor depășește cu mult ceea ce cunoscuseră perioadele anterioare.
Împrumuturile excesive și lipsa evidentă a criteriilor ferme de selecție și daptare a
neologismelor a condus la apariția unor barbarisme în limbă; o pondere însemnată o dețin
cuvintele de origine franceză: ambarasat (Alexandrescu), cursier, garson (Filimon), surfață
(Odobescu), dar nici italienismele nu sunt puține: adorn „împodobit”, arcan „secret”, bellă
(Heliade), a acuista „a dobândi”, a adopera „a întrebuința”, amalat „bolnav” (Filimon),
conchistă (Negruzzi). Latinismele sunt expresia vechii tendințe de romanizare la sursă a
limbii noastre: astut „viclean” (Mureanu), cadaver, damnat, imperator, maledict „blestemat”
(Filimon). Scriitori importanți ai perioadei îi revizuiesc edițiile și înlocuiesc numeroși termeni
din fondul vechi al limbii cu neologisme, în încercarea de a respecta norma unică
supradialectală. Negruzzi folosește inițial cinste, găzduire, a hrăni, moate, dar când îi
reeditează operele, după aproape două decenii, folosește onor, ospitalitate, a nutri, relicve.
Latinizarea este prezentă, în timp, și la alți autori, care recurg la sinonimia neologică: robie /
sclavie (Bolintineanu), înger / angel, vecinică / eternă (Alexandrescu), ceas / oră,
deznădăjduire / desperare, duh / spirit (Bolliac) etc.
În multe situații, neologismele sunt dublate de calcuri. Concurența dintre neologismși
calc demonstrează tendința de limitare a elementelor neologice și, în general, o anumită
reținere a scriitorilor noștri din secolul al XIX-lea față de împrumuturi. Procedeul calchierii
este o metodă eficientă de a evita excesul de neologisme, autorii încercând, în perioadele de
tranziție, când un termen nou era impus cu dificultate, să adapteze limba veche noilor cerințe
prin extensii semantice și combinații noi. Alteori, calcul indică o puternică influență
sintactică a limbilor de cultură sub a căror influență se afla limba română. Enumerăm câteva
tipuri de calcuri, însoțite de exemple:
 calcuri semantice: a iubi „a plăcea”: ea iubea a cultiva florile (Negruzzi), aplecare
„înclinație”, privire „aspect”, după francezul regard: toate lucrurile ce ne încunjura lua o
privire spărioasă (Alecsandri), zgomot „zvon”, după francezul bruit (Bălcescu);
 calcuri frazeologice: o să fac o tristă figură după francezul faire une triste figure, e în
bună companie după francezul en bonne compagnie (Negruzzi), a lua o baie după
francezul prendre un bain (Alecsandri);
 calcuri parțiale: derivatele cu prefixele: con, de, des, pre etc.
 calcuri de structură: desplăceri „neplăceri”, după francezul déplaisir, italianul dispiacere
(Alecsandri).
În concluzie, perioada 1840-1881 reprezintă momentul elaborării și al impunerii
principalelor norme supradialectale, rezultat al eforturilor concertate depuse de cărturarii
din cele trei provincii românești. La baza limbii literare stă graiul muntenesc; faptul se
datorează revenirii la limba unificată a tipăriturilor religioase din preajma anului 1750,
dar și a desemnării Bucureștiului, în 1862, drept capitală a Țării. Criteriile lingvistice de
selecție au vizat latinitatea, corectitudinea și eufonia formelor.