EPOCA MARILOR CLASICI – „JUNIMEA”- TITU MAIORESCU

Asociaţia „Junimea” apare la Iaşi în 1863 şi are inițial un caracter politic, fondatorii Titu Maiorescu,
Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Petre P.Carp, fiind oameni eligibili în parlament, reprezentând
un program de stânga în cadrul doctrinei conservatoare. În ciuda orientării politice au ştiut să se dedice unui scop
cultural fără a pune îngrădiri ideologice. Asociaţia are tipografie şi librărie proprie și din 1867 ideile junimiste se
răspândesc cu uşurinţă prin intermediul revistei „Convorbiri Literare”, revistă ce va deveni embrionul cultural al
evoluţiei spirituale româneşti. Aveau ca obiective: răspândirea spiritului critic, încurajarea literaturii naţionale,
susţinerea originalităţii creatoare, impunerea valorilor naţionale. Mişcarea junimistă va evolua în trei etape: etapa
I – 1863-1874 - are caracter polemic, cu desfăşurare în trei direcţii: limbă, literatură şi cultură, tot acum
elaborându-se principiile estetice ale mişcării; etapa a II-a – 1874-1885 – se consolidează direcţia nouă în
cultura română prin apariţia în „Convorbiri literare” a operelor lui Mihai Eminescu; etapa a III-a – după 1885
– revista se mută la Bucureşti, mişcarea capătă un caracter mai mult universitar, îndepărtându-se de tumultul vieţii
artistice, iar cercetările de istorie şi filozofie subliniază parcă o introspecţie la nivel naţional asupra gradului
spiritual generat de operele lui Mihai Eminescu. În toată activitatea acestei mișcări, rolul lui Titu Maiorescu este
definitoriu.
Astfel, în domeniul limbii s-au evidențiat strădaniile acestuia pentru unificarea limbii române literare, el
reușind ceea ce nu au reușit pașoptiștii, adică înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, fiind adeptul ortografiei
fonetice: „Raport cetit în Academia Română, asupra unui nou proiect de ortografie”. A pledat pentru
îmbogăţirea vocabularului cu neologisme romanice în „Neologismele”, el afirmând că este preferabil împrumutul
când apar realităţi şi noţiuni noi, decât compunerea lor în interiorul limbii române cu material lexical vechi,
împrumuturile din limbile romanice fiind uşor de adaptat sistemului fonetic al limbii române. Va combate orice
tendinţă de stricare a limbii, evidenţiind două pericole care ameninţă limba română: calcul lingvistic, adică
traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiilor dintr-o limbă străină, și copierea expresiilor idiomatice care schimbă
sensul unor fraze - „Limba română în jurnalele din Austria”, cât și inflaţia verbală, agramatismele, exprimările
improprii – „Beţia de cuvinte” și va polemiza cu etimologismul, în momentul în care etimologişti vor deveni
majoritari în Academie dându-și demisia în semn de protest - „Despre scrierea limbii române”.
În domeniul literaturii meritul juminiștilor și al lui Titu Maiorescu este, de asemenea, deosebit. Până la
apariţia „Junimii” literatura română era scrisă aproape numai de boieri, ţărănimea nu lua parte la mişcarea
culturală şi intra în literatură în ţinută idilică, graţie unor moşieri ca Vasile Alecsandri şi Costche Negruzzi care
se interesau de literatura populară, dar nu să găsească talente printre ţărani, saloanele literare fiind compuse
exclusiv după afinităţi sociale. Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri frecventau
saloanele unor femei de lume educate şi cultivate, pentru care literatura era la modă. În saloanele literare ale lui
Gheorghe Asachi și Ion Heliade Rădulescu se menţinea o ţinută aristocratică, iar Dimitrie Bolintineanu - țăran,
sau Anton Pann - rom autodidact, nu erau bine primiți. Salon literar în care să primeze meritul personal nu exista.
Chemarea la creaţie a clasei ţărăneşti este exclusiv opera „Junimii” și a lui Titu Maiorescu. Manifestând interes
pentru o literatură autentică, Titu Maiorescu va înțelege carențele „direcției vechi”- pașoptiste și va susține noile
talente, lui Eminescu și Slavici obținându-le burse pentru a studia în străinătate, va evidenţia valoarea literaturii
populare, promovându-l pe Creangă și pe Slavici, va combate mediocritatea, va reuși popularizarea operelor
marilor clasici în cărțulii de valoare modică pentru a ridica nivelul cultural al românilor și va educa publicul larg
pentru a recepta cultura, prin „prelecţiuni populare”. Literatura epocii a concretizat de data aceasta sectoare
riguroase vizând cele trei genuri literare: poezia este dominată de Mihai Eminescu, contemporani cu el fiind
Samson Bodnărescu, Veronica Micle, Anton Naum, Vasile Alecsandri, Nicolae Beldiceanu, Matilda Cugler Poni,
proza este dominată de Ion Creangă și Ioan Slavici, contemporani cu ei fiind Leon Negruzzi, Miron Pompiliu,
Iacob Negruzzi, iar în dramaturgie se detașează Ion Luca Caragiale contemporani cu el fiind Ioan Ivanov,
D.C.Olănescu Ascanio, G. Bengescu Dabija. Studiile lui Titu Maiorescu vizând fenomenul literar: „Asupra
poeziei noastre populare”, „O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867”, „Direcţia nouă în poezia
şi proza română”, „Comediile d-lui I.L.Caragiale”, „Poeţi şi critici”, „Eminescu şi poeziile lui”, au ca
deziderate promovarea unor idei estetice clasice, el fiind și întemeietorul criticismului românesc.

1
 1.
Astfel, criticul Titu Maiorescu a făcut aprecieri juste şi a emis judecăţi de valoare despre poezia lui
Ienăchiță Văcărescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri. Îl aşază
pe Mihai Eminescu imediat după Vasile Alecsandri, ceea ce demonstrează o intuiţie extraordinară, Eminescu
publicând până atunci doar cinci poezii. După moartea lui Eminescu va publica studiul „Mihai Eminescu şi
poeziile lui”, cel mai important studiu de istorie, critică şi analiză literară în care face nişte afirmaţii definitive:
„Literatura poetică română va începe secolul XX sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care si-
a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.” Pune astfel bazele mitului eminescian care domină
mentalitatea românească.
În ceea ce privește estetica maioresciană, ideea esenţială este „lupta pentru adevăr”. În studiul „O cercetare
critică asupra poeziei noastre de 1867” esteticianul declanşează o critică necruţătoare a mediocrităţii, „a
simplilor fabricanţi de rime” şi a „articolelor de jurnale” arătând şi ce este poezia cu exemple de „producţiuni
adevărat poetice”. Titu Maiorescu face următoare deosebire între artă şi ştiinţă: poezia exprimă frumosul, ştiinţa,
adevărul. Frumosul cuprinde „idei manifestate în materie sensibilă”. Îşi împarte studiul în două părţi:
„condiţiunea materială a poeziei”, adică forma și „condiţiunea ideală a poeziei”, adică fondul, considerând că
poezia trebuie „să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditorului”, poezia nu are de-a face
cu cunoaşterea logică, materia poeziei este limba care devine, graţie mijloacelor specifice, limbaj poetic,
inventariind „mijloacele poeţilor de a sensibiliza gândirea cititorilor”: „alegerea cuvântului celui mai puţin
abstract”, „epitetele ornante”, „personificările obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte, precum şi a calităţilor
şi acţiunilor”, „comparaţiunea, metafora, tropul în genere”. Titu Maiorescu recomandă astfel îmbinarea originală
a cuvintelor pentru a realiza sugestia, poezia devenind un produs al „imaginaţiei artistice”. Ideea de bază a esteticii
maioresciene: „ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o
cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărâmul ştiinţific”, deoarece „iubirea, ura, bucuria, disperarea,
mânia sunt obiecte poetice”, iar „învăţătura, preceptele morale, politica sunt obiecte ale ştiinţei şi niciodată ale
artelor”. Titu Maiorescu fixează cele trei calităţi ideale ale poeziei: „o mai mare repejune a mişcării ideilor”, „o
exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectului sub impresiunea simţământului şi a pasiunii”, „o
dezvoltare grabnică şi crescândă spre o culminare finală”. Poezia este o creaţie artistică şi nu o simplă copie a
realităţii. În studiul „Comediile d-lui I.L.Caragiale” ridică două probleme: raportul artă – realitate și condiţia
moralităţii în artă, îndreptăţit fiind să ia atitudine împotriva atacurilor din presă îndreptate împotriva comediilor
lui Caragiale despre care se afirma că reprezintă o „stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă
gunoiul”, dramaturgului fiindu-i intentat proces de imoralitate. Titu Maiorescu va afirma că tipurile şi situaţiile
din comedii sunt inspirate din realitatea socială, dar artistul re-creează viaţa dintr-o altă perspectivă ideal-artistică
fără nicio preocupare practică. El generalizează pentru a imortaliza trăsături etern valabile ale omului, nu pentru
a se pune în slujba unei tendinţe practice, cum ar fi politica. El surprinde „tipuri din viaţa socială” pentru a arăta
realitatea „din partea ei comică”, scopul fiind să trezească sentimente comice. Titu Maiorescu valorifică astfel
idei din: „Poetica” lui Aristotel vizând cele două funcţii ale artei: mimesis, imitarea realităţii și catharsis,
purificarea prin creaţie și contemplaţie. Funcţia artei este una interioară, produsul artistic are efect asupra
sensibilităţii umane, purifică sufleteşte, îl ajută pe om să se înţeleagă pe sine în raport cu realitatea, arta are o
funcţie educativă, este morală prin valoarea ei, nu prin ideile conţinute. Titu Maiorescu amplifică astfel ideea lui
Schopenhauer privind egoismul ca rezultat al „voinţei oarbe de a trăi”, „sâmburele răului din om”, omul
eliberându-se de această tară numai prin artă, prin contemplaţie estetică. Arta îl transpune pe om într-o lume
impersonală, anulând egoismul, pe durata creaţiei sau a receptării, omul fiind sustras din contingent şi scapând de
sub incidenţa egoismului.
Interesul pentru cultură şi civilizaţie este de dimensiuni romantice, celebru rămânând studiul „În contra
direcţiei de astăzi în cultura română” care fundamentează teoria „formelor fără fond”, ca principiu de critică
a procesului de modernizare înțeles gratuit: „înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, înainte
de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române.”, „Forma fără fond este de-a

2
 dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură.”, „Este mai bine să nu facem o şcoală
deloc decât să facem o şcoală rea.”
Mişcarea culturală de la „Junimea” a creat spiritul junimist pentru care Tudor Vianu stabilea următoarele
repere: spiritul filozofic, spiritul critic, ironia, gestul clasic şi academic, stilul oratoric, reușind să impună o
„direcţie nouă” în literatura română, Titu maiorescu fiind primul om de cultură român care a depăşit o perspectivă
îngustă, provincială şi a impus perspectiva culturii europene asupra literaturii române.

2.

MODERNISMUL – E. LOVINESCU

După Primul Război Mondial literatura română intră într-o epocă nouă, în care elementul dominant
este împlinirea idealului unităţii naţionale, ţara fiind acum reîntregită. Literatura reflectă și ea starea istorică și
influenţele acesteia. Viaţa literară va cunoaşte astfel, conflicte și polemici. Se continuă impunerea unor
personalităţi de valoare ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion
Barbu, E.Lovinescu, G. Călinescu, revistele cunoscând și ele o dezvoltare fără precedent. Această perioadă
literară va debuta prin impunerea tradiţionalismului, continuându-se cu modernismul şi avangardismul. Astfel, în
contextul în care tradiționaliștii de la „Viața românească” ajunseseră să statuteze factorul etnic drept factor estetic,
iar cei de la „Gândirea” nu-și mai puteau valorifica viziunea, revista fiind apropriată de mișcarea legionară,
devenind o revistă doctrinară fascizantă, se impunea o schimbare radicală.
Această schimbare o va realiza direcția modernistă promovată de revista și cenaclul „Sburătorul”
conduse de istoricul criticul și esteticianul literar E.Lovinescu. Modernismul va accentua tendinţa de depăşire a
unui spirit oarecum provincial şi de integrare rapidă in ritmul european de modernizare, raportând cultura română
la ce reprezintă ea în relație cu cea europeană. Prima notă este tendinţa de sincronizare, de europenizare şi de
valorificare a originalităţii naţionale. Modernismul înglobează mai multe curente artistice inovatoare: simbolismul,
expresionismul, dadaismul sau suprarealismul. Revistele „Mişcarea Literară”, „Viaţa Literară”, „Universul
Literar”, „Discobolul”, „România Literară” sunt revistele ce au stat sub influenţa aceleiaşi grupări.
Revista „Sburătorul” apare la Bucureşti, promovând principii moderniste de sincronizare cu literatura europeană.
Activitatea revistei se va desfăşura în două etape, şi anume: prima etapă între 1919-1920, iar cea de-a doua etapă-
între 1926-1927, simultană cu cenaclul cu acelaşi nume, care va rezista până în 1947. Obiectivele mişcării
moderniste erau promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române.
Acţiunea vizează un proces îndelungat, care debutează cu descoperirea noilor talente şi ajutorul oferit lor pentru
afirmare. Ţelul „Sburătorului” era să umble „cu nuieluşa de alun” pentru a descoperi „ape subterane”.
„Sburătorul” relua ideea heliadescă a încurajării talentului literar, proclamând principiul încurajării „bunăvoinţei
faţă de fenomenul literar”, arătându-și din primele numere, interesul „pentru cei ce vin”. Revista promovează
scriitori aparţinând mai multor curente, nefăcând referinţe doar la o anumită estetică. Aşadar, colaborau
sămănătorişti mai vechi, parnasieni-Victor Eftimiu, simbolişti-Ion Minulescu, E. Farago și realişti ca Liviu
Rebreanu. Ideile mentorului vor fi restrânse în două studii ce vor guverna literatura: „Istoria literaturii române
contemporane” şi „Istoria civilizaţiei române moderne”. Ceea ce conferă distincție programului modernist este
„principiul sincronismului” și „spiritul veacului”-„saeculum”, concepte inovatoare ale lui E.Lovinescu.
Acesta, inspirându-se din „teoria imitației” a lui Gabriel Tarde, care vorbea de un proces de omogenizare a
civilizațiilor în sensul că popoarele aflate pe un nivel inferior de civilizație vor suporta, voluntar sau nu, influențele
altor popoare de pe trepte superioare de civilizație, va fundamenta „principiul sincronismului” care vizează
dominant acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă modernitate fenomenului literar, literatura
română neputând să rămână opacă la „spiritul veacului”. Modernismul lovinescian pleacă astfel de la ideea că
există un spirit al veacului, care imprimă un proces de omogenizare civilizaţiilor într-un ritm de dezvoltare
sincronică. Procesul de dezvoltare sincronică se desfăşoară, de asemenea, în doi timpi, adică în două etape: în
3
primul rând, se adoptă prin imitaţie, forme ale civilizaţiilor superioare, iar apoi se stimulează crearea unui fond
propriu. Procesul acesta de omogenizare este facilitat de mijloacele de comunicaţie, de aici legea interdependenţei
sau a sincronismului. Lovinescu nu dorea și nu accepta, cum, de altfel, nici junimiştii n-au dorit, imitaţiile servile,
împrumuturile fără discernământ, ci integrarea literaturii române într-o estetică viabilă care conferă noutate, în pas
cu evoluţia artei europene. Prin modernism, se înţelegea, aşadar, depăşirea spiritului provincial şi nu opoziţia faţă
de tradiţie, faţă de specificul național. „Viitorul limbii noastre stă în capacitatea de asimilare a neologismelor
necesare şi estetice; numai astfel vom da limbii posibilităţi de expresie necunoscute încă”, spunea E. Lovinescu.
Astfel, disocierea esteticului de etnic sprijinea principiul sincronismului, adevăratul factor social, plastic,
receptiv. El sugerează în această idee necesitatea reorientării literaturii dinspre temele de extracție rurală spre cele
citadine și dinspre subiectiv spre obiectiv, nu în sens nartologic, ci în sensul perceperii obiective a fenomenului
literar. Direcția modernistă nu face astfel decât să urmeze în orientarea sa, procesul de sincronizare a literaturii
române cu evoluţia scrisului pe plan mondial, militând pentru intelectualizarea acesteia. Efortul lui E.Lovinescu
va avea ca rezultat apariția literaturii elevate, adică cea scrisă de intelectuali, despre intelectuali și despre
intelectuali.
Astfel, în poezie, conjugând teoria sincronizării cu imperativul diferenţierii, gruparea ajunge repede la ideea
ermetismului, „Sburătorului” revenindu-i meritul recunoaşterii lui Ion Barbu, ca modernist-ermetic, al lui Lucian
Blaga care va promova modernismul filosofic și al lui Tudor Arghezi ca modernist-clasiciaznt, inovatorul în
literatura română a „esteticii urâtului ”, revista „Sburătorul” cultivând o lirică în care accentul cade pe
intelectualizare, pe interiorizare……
În proză „Sburătorul” manifestă interes pentru psihologiile mai complicate, orientându-se spre literatura
analitică, evidențiindu-se ca promotori ai romanului românesc modern Liviu Rebreanu și Camil Petrescu. Ca
tehnici de constucţie narativă, se întâlneşte tehnica circularităţii, a contrapunctului (în „Ion”-Liviu Rebreanu), a
introspecţiei, observaţiei, jurnalului, flash-back-ului, analepsei („Ultima noapte de dragoste...”-Camil Petrescu).
„Finalul deschis” şi simetria dată de incipit şi final (în „Ion”-Liviu Rebreanu), sunt de asemenea elemente de
modernitate. În ceea ce priveşte romanele subiective („Ultima noapte de dragoste...” ) perspectiva narativă este
homodiegetică, naraţiunea realizându-se la persoana I. Perioada interbelică este perioada de înflorire a romanului,
aşadar această specie domină. Se mai întâlneşte în acest peisaj, ciclul de povestiri ale lui Sadoveanu, „Hanu
Ancuţei” și romanul realist-balzacian al lui G.Călinescu, „Enigma Otiliei”. …….
.În dramaturgie se detașează Camil Petrescu prin drama modernă de idei „Jocul ielelor” și Lucian Blaga prin
drama mitică „Meșterul Manole”. Personajele acestor opere trăiesc drame existenţiale, sunt complexe, cu trăiri
interioare, dominate de, ceea ce se va constitui în final a fi o singură pasiune. Literatura română, în special proza
și dramaturgia, se detaşează adoptând stilul anticalofil. Critica va deveni o artă, se va ocupa de contemporaneitate,
căutând esenţa, impresia elementară, nota de bază.
Modernismul lovinescian, bazat pe principiul sincronismului şi pe teoria imitaţiei, aplicând cu
consecvenţă criteriul estetic în judecata operei de artă, fără neglijarea celorlalţi factori, militând pentru integrarea
tradiţiei, a specificului naţional într-o formă estetică aflată la nivelul de dezvoltare al sensibilităţii europene, poate
fi considerat drept un moment pozitiv în evoluţia culturii şi literaturii române.

4
 EPOCA DE LA 1848
PASOPTISMUL - ,,DACIA LITERARA”

(ASTA DOAR PENTRU A ÎNȚELEGE TU) Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, în istoria
modernă a românilor, o perioadă agitată şi poate cea mai bogată în transformări, care au pregătit, printr-o mişcare
social-culturală largă, evenimentele revoluţionare de la 1848. Rezultatele mişcări de eliberare naţională s-au
răsfrânt şi în conţinutul tratatului de la Adrianopol (1829), prin care Moldova şi Ţara Românească au căpătat
autonomie administrativă şi libertatea comerţului, intrând în circuitul economic european. Înlăturarea domniilor
fanariote şi instalarea domnitorilor pământeni, apariţia unor relaţii economice şi politice inexistente până atunci
constituiau premisele necesare pentru ridicarea societăţii româneşti pe o nouă treaptă de dezvoltare social-
economică, pentru modernizarea vieţii social-politice şi culturale. Dar orânduirea feudală şi formele despotice de
guvernare deveniseră o frână puternică în calea acestor tendinţe, făcând să crească nemulţumirile păturilor active
ale societăţii şi ale spiritelor înaintate ale vremii împotriva inegalităţilor şi lipsei de libertăţi. Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu revelase însă slăbiciunea edificiului feudal, dăduse maselor populare conştiinţa forţei lor şi mai ales
convingerea că, pentru rezolvarea problemelor sociale acute, există o cale mai sigură decât aceea a reformismului
promovat de iluminişti. Aşa se explică faptul că la sate apar acum răscoalele ţărănimii pentru eliberarea din
lanţurile iobăgiei, iar la oraşe se organizează tot mai des mişcări subversive, sub forma unor comploturi şi
conspiraţii, împotriva dependenţei economice şi politice. În ciuda tuturor represiunilor, se intensifică starea de
spirit antifeudală, pretutindeni răsunând glasuri care cereau modernizarea sistemului de guvernământ, îngrădirea
drepturilor abuzive ale marii boierimi. Lupta pentru emancipare socială şi naţională, în preajma anului
revoluţionar 1848, devine, în toate provinciile româneşti, un postulat al opiniei publice progresiste, o amplă
manifestare a conştiinţei naţionale, marcând începuturile revoluţiei burghezo-democratice. Pentru înţelegerea
rolului pe care îl avea ideologia paşoptistă în orientarea, îndrumarea şi stimularea poporului într-o largă acţiune
de transformare social-economică, de reorganizare burghezo-democratică a societăţii româneşti şi de eliberare
naţională este foarte semnificativ înţelesul cuprinzător pe care Mihail Kogălniceanu – acel arhitect al modernizării
societăţii româneşti – îl dădea cuvântului „politică”: „politica a ajuns a fi astăzi sufletul lumii moderne; la
dânsa ţintesc şi largile tendinţe ale literaturii de formulează şi împrăştie ideile, şi propăşirea industriei, care
asociază, organizează, produce şi răspândeşte. Politica este puternica circulaţie ce aţâţă toată gândirea şi toată
ideea. Din ea izvorăsc toate acele valuri de teorii, de proiecte, de sisteme care bat necontenit în opinia publică şi
împing activitatea mulţimii spre căi nouă”. Aceasta sugerează amploarea şi profunzimea frământărilor
5
 revoluţionare din prima jumătatea a secolului al XIX-lea, claritatea ţelurilor mişcării paşoptiste, care atrăgea
gândirea revoluţionarilor asupra relaţiilor sociale, asupra necesităţii renovării structurilor învechite. Mişcarea
revoluţionară din prima jumătate a secolului al XIX-lea a dat o puternică lovitură regimului feudal, renăscând în
conştiinţa maselor spiritul luptei pentru dreptate socială şi libertate, intensificând mişcarea de idei în favoarea
unirii ţărilor române într-un stat puternic şi independent. Ele au determinat, în acelaşi timp, o viguroasă activitate
culturală, care avea la bază un amplu program de luptă politică. Această etapă, cuprinsă între 1830 şi 1860, în
mijlocul căreia s-a declanşat cea mai largă mişcare populară de emancipare socială şi naţională – Revoluţia de la
1848 – este cunoscută în literatura sub denumirea de perioada paşoptistă.
În ultimele două decenii şi jumătate ale perioadei paşoptiste, se dezvoltă, în mişcarea culturală, un puternic
spirit naţional. Accentul se pune acum pe folosirea în scris a limbii române, pe creaţia originală şi evidenţierea
valorilor naţionale, pe marile iniţiative culturale menite să sprijine această orientare. În perioada paşoptistă s-au
pus bazele unei adevărate renaşteri culurale româneşti. Învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o
adevărată dezvoltare fără precedent. Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte numărul revistelor şi al altor
periodice, al cărţilor tipărite în tiraje mari, se formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatură
beletristică, librării – comerţul cu cartea devenind o adevărată îndeletnicire, se înfiripează o viaţă artistică specific
românească, bazată pe tradiţia populară, ia amploare mişcarea de culturalizare a maselor.

DE AICI ÎNCOLO ESTE CE AR TREBUI SĂ SCRII LA

PAȘOPTISM

Romantismul este un curent literar care se va afirma iniţial în Franţa, fiind anunţat de Victor Hugo, care, în
prefaţa dramei ,,Hernani” va pleda pentru ,,necesitatea liberalismului în literatură”, liberalism care în viziunea lui
îl completează pe cel politic şi apare ca o reacţie faţă de clasicismul rigid. Trăsăturile caracteristice ale acestui
curent sunt aspiraţia spre genuin, simţul misterului, cultivarea sensibilităţii, a imaginatiei, a fanteziei creatoare în
detrimentul raţiunii lucide, evaziunea în trecut, inspirația din tradiţii istorice şi folclor national, prezentarea unor
eroi luaţi din toate mediile sociale în conjuncturi excepţionale și importanţa acordată trăirilor afective, în special
iubirii văzute ca un sentiment definitoriu al cuplului integrat armoniei universale. Acest curent va apărea pe
teritoriul românesc în perioada pașoptistă.
Paşoptismul este perioada literară situată aproximativ între 1830 şi 1860 începând odată cu naşterea literaturii
moderne, modernizarea rapidă şi masivă a vieții sociale în Principatele Române datorită influențelor apusene,
avându-i ca reprezentanţi pe Vasile Alecsandri, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade
Rădulescu şi Costache Negruzzi. În această perioadă literatura se apropie de marile surse ale romantismului având
ca teme principale istoria, natura şi experiența interioară. În această epocă apar primele şcoli care se vor împărţi în
școli primare, de fete, normale, superioare şi conservatoare, primele teatre, cel mai reprezentativ fiind Teatrul
Naţional din Iaşi aflat sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzi, tot acum
dezvoltându-se ştiintele, reprezentanţi fiind Ion Ionescu de la Brad, Eufrosin Poteca, Eftimie Murgu şi Ion
Zalomid. Tot în această epocă apar şi primele ziare: în Muntenia, Ion Heliade Rădulescu va înfiinţa ,,Curentul
românesc” la Bucureşti, în Moldova, Gheorghe Asachi înfiinţează ,,Albina Românească” la Iaşi, toate acestea
culminând cu apariţia la 30 ianuarie 1840 a revistei ,,Dacia Literară”, embrionul cultural al mişcării pasoptiste.
În ciuda unei existenţe meteorice, a imprimat niște direcţii clare pentru fundarea unei literaturi autentice. Rolul de
îndrumător cultural şi-l asumă Mihail Kogălniceanu, în primul număr al revistei, în programul ,,Introducţie” el
precizând deziteratele: combaterea imitaţiei şi a traducerilor mediocre - literatura fiind reprezentată dominant
atunci de traduceri rebele şi lipsite de originalitate. Kogălniceanu conştientizează pericolul care ameninţă şi
specifică: „darul imitaţiei e o manie primejdioasă la noi și omoară duhul naţional”. În același program el sugerează
scriitorilor să se inspire din istoria poporului român, apărând astfel: Vasile Alecsandri - ,,Dumbrava
Roşie”, Costache Negruzzi - ,,Alexandru Lăpuşneanul”, Grigore Alexandrescu - ,,Umbra lui Mircea”, trecutul de
luptă fiind evidențiat și de Dimitrie Bolintineanu - ,,Muma lui Ştefan cel Mare”, Grigore Alexandrescu - ,,La
6
Cozia”, să se inspire din folclor, acesta fiind ilustrat de Ion Heliade Rădulescu - ,,Zburătorul”, Gheorghe Asachi -
,,Traian şi Dochia”, Vasile Alecsandri - ,,Sânziana şi Pepelea”, să se inspire din frumusețile patriei : Vasile
Alecsandri - ,,O plimbare prin munţi”, Grigore Alexandrescu, ,,Memorial de călătorie”, Costache Negruzzi,
,,Fragment dintr-o călatorie”, să critice tarele societății contemporane și ale celei anterioare, reprezentanţi aici fiind
Grigore Alexandrescu în ,,Satiră. Duhului meu”, ,,Câinele şi Căţelul ”, Vasile Alecsandri cu ciclul „Chirițelor”,
Cezar Bolliac cu opera ,,Clăcașul” care urmărea condamnarea principiilor vechii societăţi și îi sfătuia, de asemenea,
să elogieze idealul unității naționale: Gheorghe Asachi - ,,La Patrie”, Andrei Mureşanu cu opera ,,Un răsunet” care
va deveni Imnul României, aceştia ilustrând omul filosofic, omul religios, omul sentimental şi nu în ultimul rând,
simplul cetăţean. Pașoptiștii doreau realizarea unei literaturi cu specific naţional și a unei limbi unitare, rezolvarea
scrierii în limba română prin înlocuirea alfabetului chirilic, acest proiect încercat de Iacob Negruzzi eşuând însă,
înlăturarea provincialismului prin unirea în paginile revistei a tuturor scriitorilor indiferent de zonă, enunțându-se
acum prima idee de critică literară : „vom critica opera, iară nu persoana”, ei militând astfel pentru legitimarea
obiectivă a actului artistic și alcătuirea unei antologii de poezie românească, deziderat realizat pe jumătate prin
apariția în 1852 a primei culegeri de folclor literar românesc, realizate de Vasile Alecsandri „Poezii poporale”.
Majoritatea scriitorilor paşoptişti au militat pentru Revoluția de la 1848, au fost obligati să se exileze şi au scris
opere literare cu un pregnant conţinut patriotic preamărind idealurile luptei pentru emanciparea socială şi naţională,
pentru unitatea naţională, ei fiind cei care au pregătit Unirea de la 1859. Perioada paşoptistă se caracterizează în
literatura română prin coexistenţa clasicismului cu romantismul ,,uneori chiar pe parcursul aceleiași opere se
întâlnesc tendinţe romantice și preromantice, clasice și realiste, esteticile se juxtapun și se întrepătrund, ele nu
rivalizează şi nu-şi fac război ”, afirma Paul Cornea.
În concluzie, meritul pașoptiștilor este unul covârșitor pentru societatea românească, ei reușind, prin toată
activitatea lor să umple imensul gol cultural și întârzierea istorică în care se aflau pe atunci Țările Române,
începând cu această perioadă, putându-se vorbi de o dezvoltare culturală și socială autentică.

VASILE ALECSANDRI – „MEZUL IERNEI”

Poezia reprezintă „un mijloc de cunoaştere paraştiinţifică” - Arthur Rimbaud, însemnând în acelaşi timp vibraţie
lirică, ea adresându-se eului sensibil, cel care percepe lumea prin simţuri. Aceasta înseamnă că poezia autentică va
impresiona prin acel ceva nedefinit care, în funcţie de epoca şi curentul integrator al operei şi autorului ei, se va
contura într-o manieră personală.

INTRODUCERE PERIOADA PAŞOPTISTĂ – În perioada paşoptistă, sub semnul direcţiilor impuse de Mihail
Kogălniceanu, care în programul „Introducţie” al revistei „Dacia literară” sfătuia scriitorii să combată „traducţiile”,
să elogieze idealul unităţii naţionale, să critice tarele societăţii contemporane şi ale celei anterioare şi să se inspire
din frumuseţile patriei, folclor şi trecutul istoric, vor scrie Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu,
Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Andrei Mureșan, Anton Pann.

DATE VASILE ALECSANDRI - „Cap al poeziei noastre”, după cum îl va numi Titu Maiorescu, Vasile
Alecsandri este un poet, prozator și dramaturg afirmat în perioada paşoptistă și a cărui activitate literară se
desfășoară pe trei etape: prima, în care domină un romantism tipic, entuziast, liric -„Doine şi lăcrimioare”, dar și
o critică necruţătoare la adresa ridicolului social – ciclul „Chirițelor”, a doua etapă, în care se epurează şi se
obiectivează viziunea şi mijloacele artistice – „Pasteluri” și cea de-a treia, în care domină romantismul prin
viziunea generală a pieselor, dar colorată printr-un echilibru al sentimentelor şi al situaţiilor, care o apropie de
clasicism – „Fântâna Blanduziei”.

Expresia plenară a operei lui Vasile Alecsandri o reprezintă „Pastelurile”. Ele au fost publicate între 1868 –
1869 în revista „Convorbiri literare” şi în volum în 1875. Sunt scrise la rugămintea lui Titu Maiorescu de a colabora
la această revistă, poetul fiind retras la Mirceşti, dezgustat de intrigile politice. În ciuda faptului că apar în această
perioadă, ele sunt rezultatul direcțiilor enunțate de către Mihail Kogălniceanu în programul „Introducție”,
majoritatea având ca referință frumusețea spațiului românesc.
7
Pastelul este o specie literară aparţinând genului liric – peisagistic în versuri, în care sunt descrise, pe baza unei
succesiuni de tablouri unitare, aspecte semnificative din natură, inducându-se, de cele mai multe ori indirect şi
sentimentele poetului faţă de acestea.

Dominantele liricii sale sunt tehnica picturală impresionistă, atitudinea parnasiană, deoarece manifestă
preferinţă pentru forma frumoasă și echilibrul clasic. Pastelurile „reprezintă o lirică a liniştii şi a fericirii rurale,
un horaţionism”, „sunt un calendar al spaţiului rural şi al muncilor câmpeneşti reprezentative”- G. Călinescu.
Chiar dacă în literatura română elemente de pastel au apărut şi la poeţii Văcăreşti şi la Ion Heliade
Rădulescu, Vasile Alecsandri este cel care aduce această specie la un înalt nivel artistic, el deţinând primatul
peisajului în lirica noastră cultă. Pastelurile prezintă toate fazele anotimpurilor percepute în lunca de la Mirceşti,
tema dominantă fiind cea a naturii. În concepţia poetului solar toate anotimpurile sunt capabile să trezească trăiri
depline: primăvara generează trăirea ce mai intensă. Perioada vernală şi prevernală este un timp al renaşterii, al
descătuşării energiilor, al apariţiei speranţei – „Oaspeţii primăverii”, „Plugurile”, „Sămănătorii”, vara, perioada
estivală, este un anotimp al limpidităţii solare, al bucuriei muncilor câmpeneşti – „Malul Siretului”, „Cositul”,
„Secerişul”, toamna, în ciuda faptului că acest anotimp autumnal este preferat de poeţi, la Vasile Alecsandri nu se
întâlnește această propensiune, ea fiind un anotimp al stingerii vegetalului, care induce o stare de melancolie,
imaginea naturii pustii ducând la instalarea unui acut sentiment de tristeţe – „Sfârşit de toamnă”. Iarna este singurul
anotimp care beneficiază de un statut aparte, în ciuda faptului că era un anotimp detestat de poet. Este văzută ca o
fiinţă fantastică, înzestrată cu accesorii inedite şi cu efecte acustice deosebite, care, în ciuda ostilităţii generate,
poate deştepta şi ea plăcerile vieţii – „Iarna”, „Sfârşitul iernii”, „Gerul”, „Viscolul”, „Sfârşitul iernii”, „Mezul
iernei”. Motivele poetice dominante sunt: ţara, Mirceşti fiind puntea de legătură cu aceasta, majoritatea pastelurilor
vizând spaţiul românesc, câmpia, care nu este văzută ca o întindere plană, uniformă, ci ca un spaţiu încântător de
dumbrăvi şi zăvoaie, alternanţa deal – câmpie sugerând armonia plaiului românesc, Vasile Alecsandri fiind poet al
câmpiei române, izvorul unui adânc sentiment de linişte, lunca, patria de suflet a poetului, este un tărâm de basm,
a cărui frumuseţe este întreţinută de prezenţa Siretului, lanul de grâu, rodul pământului, simbol al fertilităţii şi
cuminţeniei pământului – două constante ale spaţiului românesc.
Unul dintre pastelurile cele mai frumoase este „Mezul iernei”, publicat în revista „Convorbiri literare” și,
ulterior în volumul „Pasteluri”.

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit O! Tablou măreţ, fantastic! ... Mii de stele argintii
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit! În nemărginitul templu ard ca veşnice făclii.
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Munţii sunt a lui altare, codrii, organe sonoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare. Unde viscolul pătrunde scoţînd note – ngrozitoare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Ca înaltele coloane unui templu maiestos Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas
Şi pe ele se aşază bolta cerului senină Dar ce văd? .... în raza lunei o fantasmă se arată ...
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată.

Fiind „o fereastră spre lume care permite eului să-şi depăşească limitele şi să se dilate la infinit“- Marcel
Raymond, poezia va circumscrie un anumit univers ideatic ce poartă amprenta eului poetic. IMAGINARUL
POETIC se va construi astfel în acord cu această concepţie a poetului. Astfel, în pastelul „Mezul iernei”, se
evidențiază din start tema naturii, fiind particularizat anotimpul hibernal. În primul catren, printr-un incipit ex
abrupto, cititorului îi este indusă brusc senzaţia tactilă de frig, fiind imaginat un cadru natural în care gerul este
omniprezent, el dominând nu numai teluricul, ci și astralul: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit /
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”, termenii din aria anorganicului sugerând încremenirea şi lipsa de viaţă a
peisajului, generate de frigul acut. Dacă în primul distih este focalizată atenția pe ostilitatea acestui fenomen, în
următorul, imaginea este edulcorată prin frumusețea peisajului descris: „Iar zăpada cristalină pe câmpii
strălucitoare / Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare”, lexemele din câmpul semantic al luminii
8
punctând strălucirea şi frumuseţea peisajului hiemal. În al doilea catren, poetul realizează o proiecție telurică a
astralului, o coborâre, o așezare a acestuia în plan teluric, elementul catalizator fiind frigul cumplit: „Fumuri albe
se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane unui templu maiestos / Şi pe ele se aşază bolta cerului senină/
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină”. Se conferă „fumurilor albe” ale caselor statutul de liant între teluric
şi astral, luna este văzută ca un astru tutelar, dar şi ca element de decor. Natura este văzută solemn, iar imaginea
lunii și cuvintele din câmpul semantic al ignicului „aprinde”, „fumuri”, „scânteios”, reușesc aici să edulcoreze, să
îmblânzească senzația de ostilitate, sugerând deosebita frumusețe a peisajului. Cel de-al treilea catren
armonizează cele două planuri, teluric și astral, și statutează natura ca un templu, sugerându-se grandoarea, măreţia
peisajului hiemal: „O! Tablou măreţ, fantastic! ... Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca veşnice
făclii / Munţii sunt a lui altare, codrii, organe sonoare / Unde viscolul pătrunde scoţînd note-ngrozitoare”, măreţia
peisajului fiind sugerată prin lexemele „templu”, „tablou”, „altare”, iar cele din câmpul semantic al ignicului
edulcorează din nou imaginea. Exclamativele retorice ce trădează prezenţa eului liric în postura contemplativă,
vizează indirect și admiraţia faţă de peisajul descris. Ultimul catren, aidoma tutror pastelurilor lui Alecsandri,
aduce o schimbare „Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; / Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas /
Dar ce văd? .... în raza lunei o fantasmă se arată ... / E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată”, realizată
aici în ultimele două versuri. Abundenţa elementelor din câmpul semantic al neclintirii induc ideea liniştii
premergătoare furtunii, anticipând parcă un element surpriză. Repetarea prepoziţiei privative „fără” şi a
adjectivului negativ „nici un” reiterează ideea de încremenire, de lipsă de viaţă generată de caracterul acablant al
frigului, interogativa retorică integrând şi un verb de persoana I trădând prezenţa eului liric şi anticipând acest
element: până acum tabloul a fost static, iar acum este însufleţit. Cititorul s-ar fi aşteptat la o edulcorare, dar, de
fapt, cuvintele integrate „lup”, „pradă”, „spăimântată” nu fac decât să potenţeze mai mult senzaţia de ostilitate
creată.
Tot acest univers ideatic sau „verse instance” cum îl numea E.A.Poe, va fi susţinut printr-o serie imagistică
deosebită. Tabloul este astfel conturat de IMAGINI vizuale „Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”, „luna îşi
aprinde farul tainic de lumină”, auditive „viscolul pătrunde scoţînd note – ngrozitoare”, motorii „Fumuri albe se
ridică în văzduhul scânteios” și tactile „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit”. Dominanta cromatică
este realizată prin sugestia albului strălucitor dată de lexeme din acest câmp semantic „stelele”, „luna”,
„diamanturi”, „zăpada”, toate potențând și frumusețea peisajului. La baza acestor imagini stă o TEXTURĂ
STILISTICĂ variată, evidenţiată la toate nivelurile textului poetic. Astfel, ideile sunt potenţate la nivelul
metasememelor, adică al figurilor de sens, prin transferuri semantice ale epitetelor cromatice „îngheţate”,
„oţelit”, „albe”, „senină”, „argintii”, „cristalină”, personificatoare „maiestos”, „cumplit”, hiperbolice
„nemărginitul”, „măreţ”, „veşnice”, comparații „Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit” „zăpada cristalină/ Pare-
un lan de diamanturi”, „Fumuri albe se ridică /Ca înaltele coloane unui templu maiestos”, personificări, „se aşază
bolta cerului senină”, „luna îşi aprinde farul tainic de lumină”, metafore implicite „lan de diamanturi”, „farul
tainic de lumină”, „Tablou măreț”, „nemărginitul templu”, metafore explicite „Munţii sunt a lui altare, codrii,
organe sonoare”.
Poezia nu se poate însă împlini fără MUZICALITATE, ea fiind mereu „o ezitare prelungită între sunet şi
înţeles”- Paul Valery, tonalitatea melodică a cuvintelor împărtăşind sensul în mod nemijlocit. Muzicalitatea
acestei poezii este susţinută astfel la nivelul metagrafelor sau al figurilor de grafie prin prezenţa sincopei „Pare-
un”, „prada-i”, iar la nivelul metaplasmelor, adică al figurilor fonice, execuţia recitată a poemului este
coroborată de prezenţa aliteraţiei explozivelor „p” „d” , „t”. La nivelul metataxelor, adică al figurilor de
construcţie sintactică sunt uşor identificabile ingambamentul raportat la versurile 3 şi 4 în strofele 1,4 și între
versurile 1 și 2 din strofele 2,3,4, inversiunile „În păduri trăsnesc stejarii!”, „înaltele coloane”, „pe ele se aşază
bolta cerului” „nemărginitul templu”. TECTONICA ŞI PROZODIA sunt alte două constante definitorii ale
poeziei., acestea fiind specifice romantismului. Poezia „Mezul iernei” are o somptuozitate deosebită, produsă de
construcţia riguroasă a celor patru catrene cu versuri în măsură de 14,15 silabe, rimă împerecheată şi ritm
iambic. Această dilatare a eului este posibilă datorită prezenţei acestei vibraţii a interiorului, adică a lirismului,
în această poezie fiind uşor detectabil LIRISMUL subiectiv printr-un deixis personal reprezentat de sistemul
verbal al persoanei I: „văd”, dar și prin exclamativele și interogațiile retorice.

9
PENTRU ESEUL CU VIZIUNEA - Această poezie ilustrează cu succes viziunea despre lume a autorului,
aceasta fiind una a poetului romantic, pentru care natura este singura ce-i poate oferi omului desfășurarea plenară
a sentimentelor.

FINAL - VIZIUNE
Concluzionând, un punct de vedere personal în legătură cu modul în care se reflectă în această operă
viziunea despre lume a autorului ar fi acela că Mihai Eminescu a avut dreptate să-l numească pe Vasile Alecsandri
„Acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice”, deoarece, îndeosebi prin volumul de „Pasteluri”, acesta a reușit să
creeze niște tablouri încântătoare suprapuse „până la identitate cu originalul”- G.Călinescu, creând astfel deliciul
oricărui lector competent.

POSTMODERNISMUL

Postmodernismul este curentul cultural apărut la începutul anilor 1980 sub imperiul exploziei informaţionale care va genera o
senzaţie de nepermanenţă, de incontinenţă a timpului. Simultan se petrece un fenomen la fel de interesant, şi anume amalgamarea
timpului la nivelul arhitecturii.Astfel, alături de muzee şi palate se întâlnesc buticuri cu termopan, ceea ce reprezintă coexistenţa
trecutului cu prezentul. Acest curent reprezintă punctul de convergenţă al mai multor tendinţe, cum ar fi cea politică, cea istorică, dar
şi al orientărilor ideologice, epistemologice şi nu în ultimul rand poetice. Din punct de vedere politic, această perioadă este
caracterizată atât de pluralism, toleranţă, tragedia neadaptării, cât şi de afirmarea minorităţilor, democratizarea artelor şi decanonizarea
culturii, totul fiind astfel descompus. În lucrarea „Sfârşitul modernităţii”, teoreticianul Gianni Vattino consideră că bazele ideologice
postmoderniste au fost puse de către Nietzsche şi Heidegger, afirmând că „fiinţa nu mai este un plan fix imuabil la care se raportează
fenomenele lumii reale, ci o entitate fluctuantă, contextuală, aleatorie. Conceptele şi valoarea devin relative, dependente de condiţii
locale.” Astfel postmodernismul revigorează valoarea prin contestare, iar nihilismul devine singura şansă pentru că el înseamnă
puterea de a crea la nesfârşit adevăr şi valoare. De asemenea, conceptul de om este marginalizat, se produce suprapunerea prezentului
cu trecutul şi lumea postmodernă se goleşte de realitate, Nietzsche afirmând în opera „Amurgul zeilor” că „lumea adevărată a devenit
poveste”, înfăptuindu-se clar o de-realizare a realităţii. Toate acestea sunt concentrate in cele trei dominante trasate acestei perioade
de către Mircea Cărtărescu, şi anume: viaţa moartă, agonia blândă şi veselă apocalipsă.
Postmodernismul istoric oferă o abordare cronologică, definindu-se ca fiind ceea ce urmează secvenţial modernismului. O data
cu postmodernismul, nu numai că omul se trezeşte din istorie, dar se consideră ca noi nu avem istorie, J. Joyce afirmând că „istoria
este coşmarul din care nu mă pot trezi”.Sfârşitul istoriei se concede reprezentat de bătălia de la Iena din anul 1806, deoarece principiile
libertăţii şi egalităţii fuseseră descoperite şi puse în practică, astfel încât doar istoria evenimenţială va continua. Din punct de vedere
epistemologic, contrat ştiinţei clasice şi moderne care considerau jocul intolerabil, postmodernismul îşi găseşte în el forţa argumentării.

10
 Astfel cunoaşterea nu mai are rol informativ şi se renunţă la ideea perfecţiunii omului, a îmbogăţirii sale interioare prin cunoaştere,
pentru că orice valoare devine valoare de schimb într-o bursă de valori, decizia având un aspect ludic.
Perspectiva ideologică surprinde în primul rând faptul că postmodernismul nu şi-a găsit adăpost confortabil în mijlocul neantului
şi că nici o evoluţie nu mai e cu putinţă. Omul postmodernist este tragic, este strivit ca persoană existenţială de confruntarea cu neantul,
vehiculând o mistică a suferinţei şi o paranoia intelectualistă centrată pe omniprezenţa sensului, de aici apărând nevoia unui model de
sens. O temă comună atat postmodernismului cât şi modernismului este tăcerea, modernismul sfârşind în tăcere, în idealul mallarmean
al paginii albe în timp ce postmodernul porneşte de la evidenţa tăcerii. Astfel, acest curent creează din moarte, caută tăcerea în hazard, în
nedeterminare, aleatoriu şi haos, relevantă fiind afirmaţia teoreticianului postmodernist Umberto Eco conform căreia „avangardismul
distruge trecutul, il desfigurează; răspunsul postmodernismului dat modernului constă în recunoaşterea trecutului. El trebuie să fie revizuit
cu ironie, fără candoare. ” Totodată postmodernismul este caracterizat prin tendinţa spre androgin, hermeneuticii moderniste opunându-
i-se erotica textuală. Omul postmodern trăieşte într-un univers epidermic în care gestul arhetipal de cunoaştere nu mai este scufundarea
sub aparenţe pentru căutarea profunzimii, ca în romantism sau modernism, ci alunecarea pe suprafeţe, mângâierea, ornamentul, odihnirea
în obiectul estetic, în sprijinul acestei idei venind Ortega y Gassett cu afirmaţia „plăcerea de a străbate şi de a pipăi cu pupila pielea
lucrurilor.” O data cu apariţia postmodernismului, pe langa faptul ca se micşorează distanţa dintre critică şi literatură şi se produc
fenomene precum fragmentarea operelor şi ambiguizarea lor datorită tropilor, sunt încălcate cele trei legi ale poeziei tradiţionale emise
de Toma d 'Aquino preluate de J. Joyce : integritas, consonantia şi claritas. Literatura postmodernă se individualizează îndeosebi prin
caracterul nonfigurativ, prin faptul că apare procesul de decanonizare, marii scriitori devenind „nume de albi, europeni, bărbaţi morţi” ,
dar şi prin apariţia operelor nereferenţiale datorită modificării relaţiei faţă de referent şi a operelor lipsite de adâncime, Nietzsche
considerând că „subiectul însuşi este o ficţiune”. De asemenea, au loc o multitudine de transformări ale literaturii şi ale culturii, cele mai
relevante fiind perspectivismul, ironia devenind din armă ideologică un principiu constructiv, hibridizarea, mezalianţa cu domeniile
marginale ale culturii de consum, construcţionismul, adică pierderea tot mai accentuată a sentimentului realităţii, a timpului şi a istoriei,
lumea devenind ficţiune şi nu în ultimul rând imanenţa, ce se defineşte prin capacitatea minţii din ce în ce mai crescută de a se genera
prin simboluri. Pe lângă acestea, postmodernismul este şi perioada în care literatura şi arta uzitează : clişeul, plagiatul, carnavalizarea
prin kitsch, intenţii ludice, „romanul picaresc”, performanţa, participarea, happening-ul, arta ambientală, body-art şi arta pe computer ce
constă în combinarea textului scris.
Din punct de vedere poetic, postmodernismul afirmă predilecţia pentru eliberarea poeziei de metafizică, de transcendent, coborârea
ei în stradă, în realitatea cotidiană, haotică şi fluidă, revenirea narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a intenţiilor metaestetice, dar şi
renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene.De asemenea are loc pătrunderea
lumii în artă şi a artei în lume, se înlocuieşte marele principiu modernist şi actul creator devine impersonal, procedeu numit „personism” .
Deşi nu există o delimitare chirurgicală, ceea ce îi uneşte pe postmodernişti este spiritul ludic, paradoxal, extravagant, cei mai importanţi
reprezentanţi ai acestui curent fiind : J. Joyce, S. Beckett, J. L. Borges, Umberto Eco şi criticii J. F. Lyotard şi G. Vattimo. În România s-
au remarcat în mod deosebit grupul de la Păltiniş, şcoala de la Târgovişte, grupul oniric, „Cenaclul de luni” condus de N. Manolescu şi M.
Cărtărescu, precum şi generaţia deceniului nouă, reprezentanţii ei fiind porecliţi „optzecişti”, cele mai relevante nume fiind : Mircea
Nedelciu, Gh. Iova, Gh. Crăciun, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Manolescu. Aceste grupuri au debutat în câteva volume colective, apoi s-au afirmat
în volume colective. Între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul de narativitate şi lirism în poezie, oralitatea expresiei,
parodia, colajul şi jocurile de limbaj. Astfel poezia postmodernă se constituie ca o acceptare a tradiţiei literare, o recuperare, nu o întoarcere
la trecut, ci o conştiinţă a trecutului.
În concluzie, literatura perioadei postmoderniste este o „literatură de gradul al doilea” ce are „conştiinţa intertextualităţii” - G.
Genette ,însă postmodernismul nu e arhaic, tradiţia fiind o povară purtată cu graţie, asumată critic sau ironic, iar subconştientul postmodern
este încărcat de bogăţia şi de varietatea literaturii anterioare.

11