Stilistica limbii române de Iorgu Iordan

Introducere

Ca ramură a lingvisticii, stilistica există de puțină vreme, În mod obişnuit, şi nu numai pentru
nespecialisti, această noţiune implică preocupări de natură estetică, în sensul curent al cuvintului.
Singuri filologii propriu-zisi (mai ales clasici) se interesau și conti- nuă să se intereseze, in general, cu
aceleaşi intenții, ca şi criticii literari, de stilul opere- lor studiate de ei. Lingviştilor, « stilistica» le era
necunoscută, fiindcă nu avea (sau părea că nu are) nici o legătură cu disciplina lor.

Astăzi termenul acesta apare aproape tot aşa de des in cercetările lingvistice ca şi in cele filologice,
estetice sau critice. Dar accepția lui diferă esenţial de la unele la celelalte. De aceea se impune din
capul locului să delimităm sfera acestei noţiuni, după domeniul de activitate in care o găsim utilizată.
Precizarea este cu atît mai necesară, cu cit, afară de foarte puține excepții, toți oamenii, indiferent de
ocupație şi de preocupări, înțeleg prin stilistică numai stilistica estetică (sau retorică, cum i s-ar mai
putea spune, fără vreo nuanță peiorativă).

Deoarece acest sens este mai cunoscut, ca să nu zic singurul cunoscut, se cuvine să încep discuția cu
el. Stilistica estetică insemnează studiul stilu lui, adică studiul tuturor mijloacelor lingvistice folosite de
un scriitor (sau orator), pentru a obtine anumite efecte de ordin artistic. Aceste mijloace sint, în
principiu, identice la toţi scriitorii de aceeaşi limbă: oricum ar proceda ei, materialul lingvistic,
considerat în sine, nu diferă de la unul la altul, întrucit el este impus de colectivitatea subiectelor
vorbitoare, căreia aparțin scriitorii înşişi. Dar modul cum utilizează ei acest material comun tuturora
consti- tuie o caracteristică a fiecăruia, fiind in funcție de personalitatea lor morală, de reacțiile
sufleteşti, de împrejurările exterioare care-i influentează etc. De aceea stilul este strict individual, in
sensul că variază şi de la om la om, dar şi de la o situaţie la alta, adică, în cazul scriitorilor, de la o
operă la alta, după momentul psihologic. Con- statarea este un lucru banal astăzi şi a fost formulată
de Buffon în celebra-i de finiție: Le style c’est l’homme même.

Stilul diferă de la un scriitor la altul, nu numai pentru că fiecare are o personalitate a lui proprie, fatal
deosebită de a celorlalți, ci şi pentru că, în general, vrea să se deo- sebească. Din mulțimea de
cuvinte, expresii, construcții pe care i le oferă limba sa ma- ternă, scriitorul a lege pe cele mai
potrivite cu stările lui sufleteşti şi, mai ales, cu in- tențiile sale artistice. Astfel stilul este, într-o largă
măsură, un produs voit, căutat, artificial, Căci opera literară urmărește nu numai descărcarea

Sufletului copleşit de emoție, ci şi anumite eficte estetice, a căror realizare se obţine,

Stilistica, așa cum o concep criticii şi esteticienii literari, se ocupă, în general, numai intre altele, cu
ajutorul stilului. De mijloacele expresive care diferă de la un scritor la altul, de ceea ce este sau pare a
fi individual, adică nou, la fiecare. De obicei sint considerate ca satisfăcind nevoile es tetice aşa-
numitele figuri de stil. Restul materialului lingvistic, chiar cind re prezintă și el mijloace stilistice
propriu-zise, este lăsat adesea la o parte, întrucit seamănă sau pare că seamănă la toți scriitorii şi, în
consecință, nu poate servi pentru caracterizarea personalității fiecăruia.
Stilistica estetică are ca obiect numai limba scrisă, lucru firesc, dacă nu uităm că operele literare (chiar
cele populare) sint fixate totdeauna în scris sau, cel puțin, numai sub acest aspect pot fi studiate de
cei interesați. Intervine însă și altceva, în legătură cu concepția expusă aici: figuri de stil și alte artificii
stilistice limba vorbită nu cunoaşte (afară de cazul cind opera în discuție este un discurs, deşi chiar în
această ipoteză oratorul procedează la fel cu scriitorul, căci şi el «< alege» cuvintele şi expresiile care i
se par mai potrivite cu intențiile sale retorice).

Stilistica lingvistică diferă fundamental de cea estetică² Fiind o ramură a lingvisticii, obiectul ei de
cercetare il constituie 1 im ba, nu stilul, aşa- dar mijloacele de expresie ale întregii colectivități
vorbitoare, nu ale unui singur individ sau ale unei singure opere. Afară de asta, ea studiază tot
materialul lingvistic existent la un moment dat, nu numai particularitățile care urmăresc efecte
artistice. Dimpotrivă, pe acestea lingviștii le lasă, obişnuit, la o parte.

Deoarece stilistica lingvistică este, în mare parte, creația lui CHARLES BALLY, profesor onorar al
Universității din Geneva, este firesc să pornim de la afirmațiile lui, atunci cind vrem s-o definim. După
Bally, stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie, ale vorbirii unei comunități lingvistice din
punctul de vedere al continutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj şi
acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilității.

Această definiție are nevoie de unele lămuriri. Deşi teoretic nu alege faptele lingvistice pe care
urmează să le cerceteze, în realitate stilistica se opreşte numai la mijloacele de expresie cu conținut
afectiv, produs al stărilor sufleteşti afective. Un cuvînt, o particu- laritate sintactică etc. Pot avea, în ce
priveşte sensul, două elemente distincte: unul strict intelectual, care este noțiunea pură,
reprezentarea obiectului în discuție, altul

Afectiv, care arată oarecum poziția subiectivă, reacția sentimentală a individului vorbitor față de
noțiunea respectivă.

Se înțelege că nu toate cuvintele contin ambele aceste elemente semantice. Nenuma- rate obiecte (în
acceptia largă a termenului) nu produc asupra noastră nici o impresie de natură afectivă, și de aceea
numele lor ne sint indiferente din acest punct de vedere: scaun, masă, acoperis, piatră, apă, rotund,
pătrat, merg, stau ş.a. La altele, din contra, atitudinea sentimentală a subiectului vorbitor sare în ochi
şi adesea copleșește sensul propriu-zis, pur intelectual sau notional. De ce? Pe de o parte, pentru că
obiectul însuşi trezeşte în noi stări sufleteşti afective, iar pe de alta, din cauza unor puternice
sentimente, ca admirația, dragostea, ura, disprețul, revolta etc., care ne stăpînesc în momentul vor-
birii, fără nici o legătură directă cu obiectul acesteia, şi care ne determină, firesc, să re- curgem la
cuvinte şi formule menite să satisfacă nevoia de a da curs liber emoției ¹. Astfel de cuvinte şi
construcții sintactice sint numite, de obicei, expresive, pentru motivul că ele exprimă mai exact, mai
complet decit celelalte, stările noastre sufleteşti de natură acfectivă.
Expresivitatea variază de la un cuvînt la altul, ba şi de la o epocă la alta sau chiar de la un individ la
altul pentru unul şi acelaşi cuvînt. Căci o caracteristică a termenilor ex- presivi este că se uzează
repede, și aceasta, din pricina desei lor întrebuințări. Urmarea este că, foarte adesea, ei îşi pierd, în
total sau în parte, expresivitatea originară, deve- nind astfel elemente lingvistice şterse, banale,
condamnate a fi înlocuite prin altele, a căror forță expresivă este mare şi care, cu vremea, pot avea
aceeaşi soartă. Nouta- tea este un factor important în ceea ce putem numi, cu toată dreptatea, viaţa
cuvintelor, adică sufletul pus în ele de subiectele vorbitoare: cu cit un cuvint e mai nou (şi nu numai in
sens cronologic), cu atît poate avea o expresivitate mai mare, fiindcă n-a fost prea des întrebuinţat şi,
în consecință, îşi păstrează frăgezimea semantică, plasticitatea, vi- goarea.

Iată citeva exemple. Despre un om care ne revoltă prin purtarea lui imorală spunem că-i ticălos, mişel,
păcătos, mizerabil, infam, odios, canalie ş.a. Aceşti termeni au o valoare afectivă, întrucit, pe lîngă
constatarea unei însușiri, ei exprimă și, mai ales, reacția noas- tră sentimentală faţă de purtătorul ei.
Tot aşa, cind e vorba de un zgîrcit, care, pentru motive personale sau exclusiv etice, provoacă în noi
dispret, nu recurgem la termenii curenți, cu însemnare strict obiectivă (zgircit, avar), ci ne folosim de
sinonimele lor ex- presive, ca zgirie-brinză, cărpănos, calic, brinză-n sticlă, (işi) mănîncă de sub unghie
etc. Aceste calificative diferă de cele menționate mai sus, pe de o parte prin caracterul lor atenuat,
mai puțin «tare», fapt ce se datoreşte naturii şi intensității sentimentului pe care-l provoacă în noi
zgîrcenia (spre deosebire de ticăloșie), iar pe de altă parte printr-un element nou, absent acolo.
Majoritatea lor sînt şi produsul fantaziei noastre, nu numai al afectului: zgirie-brinza, brinză-n sticlă
etc. Trezesc în mintea ascultătorului ima- ginea omului care, de teamă să nu mănînce mai mult decît îi
permite avariția, de-abia atinge (zgirie!) brînza din farfurie sau o pune pur și simplu într-o sticlă (ca
să... risipeas- că şi mai puțin!)

Acest din urmă element nu se intilneşte decit la unele dintre cuvinte care intrec in expre sivitate pe
celelalte, findcă imaginile evocate de ele concretizează, plasticizează, mate- rializează oarecum
noțiunile respective. Faptul ne trimite, fără să vrem, la figurile de stil ale poeților. Căci procesul
psihologic este același. Dealtfel cuvintele expresive seamănă, într-o anumită măsură, şi din punctul de
vedere al valorii lor afective, ca figurile de stil, Aceasta ar putea face pe unii să creadă că, in fond, este
vorba de lucruri identice şi că, prin urmare, nu se justifică existenta stilisticii ca disciplină nouă,
deosebită de studiul stilului. Din cele spuse pină aici rezultă clar că cine judecă așa se înşală. La
cuvintele expresive din limba vorbită nu intervine deloc voința omului, după cum este exclusă ideea
de efect, estetic ori de altă natură. Totul se petrece în mod natural, fără nici un amestec al
meşteşugului stilistic. Că ele impresionează pe ascultător, lucrul este perfect

Adevarat, dar nu ca urmare a unei intenții speciale din partea subiectului vorbitor Cit despre figurile
de stil, care există şi în limba de toate zilele, ele nu mai sint simțite astfel, din pricină că şi-au pierdut
caracterul figurat originar: fiind un bun comun, trans- mis din generatie in generatie, ele s-au
banalizat şi au devenit material lingvistic obis nuit, fără nici o valoare stilistică specială. Unii lingvişti
întrebuinţează termenul ‚a se pietrifica (sau a se fosiliza’), care corespunde, în domeniul grupurilor de
cuvinte, lui a se gramaticaliza (v. Ceva mai departe). Cf., de pildă, coada maturii, piciorul scaunului,
farà de masă, ochiul ferestrei, urechea acului, căpățină de zahăr ş.a.
Pentru lămurirea mai precisă a deosebirii dintre stil și vorbirea afectivă, așadar dintre studiul stilului și
stilistică (lingvistică), reproduc textual citeva afirmații ale lui Bally: ... disons que le point de vue
linguistique intéresse seul notre étude; on ne s’étonnera pas de voir négliger ici l’aspect esthétique du
sujet, le côté style, poésie, art, et l’on nous pardonnera de prendre nos exemples dans les parties les
plus diverses du trésor expressif, d’accoupler même, au nom des principes généraux, des faits qui
n’ont pas l’habitude de voisiner. Notre excuse este că nous ne atașăm metodelor, fără efecte care pot
produce. Ce n’est pas tout: pour étudier ces procédés, il est nécessaire de recourir d’abord à des faits
de langage non socialisés, dont le mécanisme est plus apparent, en même temps que leurs effets sont
plus évidents» (Le lg. Et la vie, ed. II, p. 154). Prin urmare, pe lingvist il inte- resează numai procesul
psihologic, adică procedeele aplicate de subiectul vorbitor, nu și efectele produse asupra
ascultătorului prin utilizarea cuvintelor și construcțiilor cu valoare expresivă. Studiul efectelor
apartine esteticii. Și aceasta, pentru că vorbitorul în sus nu urmărește efectele, așa cum urmărește
scriitorul sau oratorul. În altă parte Bally spune: «Le langage spontané est toujours en puissance de
beauté, mais sa fonction na- turelle et constante n’est pas d’exprimer la beauté: dès qu’il se met
volon-tairement au service de l’ expression du beau, il cesse d’être l’objet de la stylistique; il
appartient à la littérature et à l’art d’écrire; car nous verrons que l’expression littéraire ne nous
intéresse qu’à titre de fait d’évocation» (Traité I, p. 181) ¹.

Am pomenit mereu, în legătură cu stilistica lingvistică, de ‚vorbire sau de limba vorbită. Într-adevăr,
termenii expresivi sînt mult mai numeroși în aceasta decît in cea scrisă. Cind scriem, ne gîndim,
adesea fără voie, că cuvintele noastre rămin, că ele apar în ochii cititorilor, aşa cum apărem noi înşine
în faţa unor oameni pe care nu-i cunoaştem: se impune să ne prezentăm, dacă nu solemn, cel puțin
politicos şi deferent. Cind vorbim, atitudinea noastră este alta.

Tinem seamă şi în această împrejurare de con- veniențele sociale, dar intr-o măsură mult mai redusă,
nu numai fiindcă sîntem obiş- nuiți să vorbim cu rude, prieteni ş.a., deci cu oameni din intimitatea
noastră, ci şi pentru

Alt motiv: in cursul vorbirii n-avem ragazul necesar să ne gindim mereu la cuvintele pe care le
utilizăm, căci ascultătorul nu poate aştepta prea mult cele ce avem de spus. Vor- birea presupune
dialog, adică un partener, care vorbeşte şi el, fără a fi totdeauna de ace- eaşi părere cu noi, de unde,
posibilitatea contrazicerii, deci a enervării, cu urmári asupra atitudinii noastre față de convorbitor şi
asupra mijloacelor de expresie (potrivit stării sufletești colorate de nemulțumire, supărare etc.). In
rezumat, limba vorbită este mai spontană, mai naturală și mai liberă decât cea scrisă, aşadar mai
bogată în cuvinte, for- mule şi construcții expresive, produse ale afectului.

În Le lg. Et la vie, ed. II, Bally consacra un capitol intreg raporturilor dintre limba vor-bita si limba
scrisa. Iată citeva pasaje care interesează direct discuția noastră: « L’étude des expressions figurées
est la pierre de touche de la distinction entre l’écrit et le parler. Quinconque veut connaître la
manière dont un peuple voit la vie doit écarter la langue écrite et étudier les images les plus banales
dulangage courant. Là, tout est fixé, et la base d’observation est sûre; dès qu’on opère sur les textes
littéraires, tout s’embrouille...». «En s’attachant aux textes, on néglige aussi les ressources
phonétiques de la langue» (p. 131). «La langue écrite ne peut donc faire découvrir les véritables
caractères d’une langue vivante, car par son essence même elle est en dehors des con- ditions de la
vie réelle...» (p. 132). Totuși limba scrisă nu trebuie să elimine apriori din cadrul preocupărilor
stilistice: «Il ne s’ensuit pas que la la- ngue écrite doive reste en dehors de l’étude stylistique; elle y
joue même un rôle fort utile dès qu’elle est étudiée en fonction de la langue parlée» (p. 132). Încă o
afirmație despre limba scrisă: «< D’abord ce caractère conscient et artificiel de la langue écrite
explique pourquoi, en s’écartant de la langue populaire, elle obéit à un rythme capricieux, reculant
volontiers vers les formes archaïques (cf. . le latin de l’âge d’argent), influencée parfois par les langues
étrangères (action du grec sur le latin), le plus souvent figée dans une immobilité relative» (p. 196).
Din acest pasaj rezultă că pentru 1 Bally limba scrisă este ceea ce aiurea el numește limbaj intelectual
(sau stil pur și simplu), pe cînd limba vorbită este totuna cu limbajul afectiv (v. Și dez- voltările
următoare).

Cu cit subiectul vorbitor aparține unor cercuri de oameni mai puțin instruiți, cu atît limba lui e mai
liberă şi, deci, mai bogată în cuvinte expresive. Această libertate mai mare a limbajului este
consecința unei libertăți mai mari în celelalte domenii ale vieţii colective. Oamenii culți se supun unor
anumite convenții sociale, care stingherese libera lor manifestare, cel puțin în marea majoritate a
cazurilor. Aceeaşi stingherire intervine şi în exprimarea lingvistică a ideilor, atitudinilor, sentimentelor.
La oamenii mai puțin culți, asemenea îngrădiri lipsesc ori se reduc la minimum, de unde, drept
consecință, libertate aproape nelimitată şi în materie de limbă.

Am văzut că, potrivit deosebirii esențiale dintre cele două aspecte ale limbajului uman, Bally cere să
luăm în considerație, cînd facem stilistică, numai pe cel vorbit, care-i in finit mai bogat în material
expresiv. Cel scris poate fi atras şi el în sfera preocupărilor noastre,” dacă şi întru cît conține
particularități stilistice venite din vorbirea curentă. Dar şi pentru alt motiv se impune să pornim de la
limba vorbită: ea este totdeauna izvorul cuvintelor

Și formulelor expresive. Afară de asta, explicarea (psihologie) a particularităților stilis tice se poate
face mai uşor, cind avem drept punct de plecare limba vorbită: ascultind-o adică ascultind pe cel ce
vorbeşte, este ca și cum am asista la elaborarea însăşi termenilor in discuție, intocmai ca fizicianul sau
chimistul care urmăreşte cu ochi des făşurarea unei experiențe. Dealtfel, înainte de a face observatii
asupra vorbirii altora, putem 3-0 observam, intr-o largă măsură, pe a noastra.

Pină aici am invocat necontenit cuvintele şi constructiile expresive, intelegind prin aceasta elemente
lingvistice produse ale afectului şi adesea ale fantaziei subiectelor vor bitcare, Dar ele nu sint
singurele mijloace apte să dea limbii expresivitatea cerută de im- prejurări. Teoretic, orice parte
constitutiva a vorbirii omeneşti poate avea valoare expre- siva şi, deci, poate fi utilizată ca atare.
Sunetele, de pildă. Se ştie că un sunet, indi. Ferent de sensul pe care-l exprima (in ipoteza existentei
unui sens propriu-zis), poate, prin natura lui pur fonetică, să trezească in mintea noastră anumite
reprezentări, gratie inruditii sau identității pe care o prezintă (ori ni se pare că o prezintă) cu diverse
sunete si zgomote din lumea inconjurătoare. Este cazul onomatopeelor de tot felul: cucu, please!,
trone!, tic-tae, buf!, lipa-lipa ş.a. Expresivitatea unor asemenea cuvinte vine, după cum am spus, de la
elementele strict fonetice ale sunetelor din care sint alcă tuite, iar nu de la vreun conţinut afectiv,
care lipseşte cu desăvîrşire: constituția lor fone- tică deșteaptă în noi, cind le auzim, reprezentările
unor obiecte sau acțiuni din lumea ex- terioară, şi acest fapt adaugă la sensul cuvintului o nuanță
oarecum materială, concreta, plastică, asemănătoare cu imaginile care se ivesc în conştiinţa noastră,
cind ne folosim de figuri stilistice sau de formule ca zgirie-brinza, c-un ochi la slanină şi cu unu’ la
făină etc.

Dar sunetele pot avea valoare expresivă şi din altă cauză. Între ele şi înțelesul cuvintelor în care apar
se stabileşte, prin asociație de idei, o legătură strînsă, așa că prezenţa unor anumite sunete conferă
cuvintului respectiv o nuanță semantică determinată (asemănă- toare, evident, cu a cuvintelor în care
le găsim regulat). Astfel a şi o, mai ales accentuați, pot trezi imaginea unui obiect mare sau depărtat,
din pricină că numeroase cuvinte, aparţinind la tot felul de limbi și însemnînd ‚mare’, ‚departe’ etc.
Conțin aceste vocale: rom, mare, ital. Grande, fr. Grand, rom. (a)colo, span. Acó, allà ş.a. Dimpotrivă, i
ne trimite la obiecte mici sau apropiate: rom. Mic, ital. Piccolo, fr. Petit; rom. Aici, ital. Qui, fr. (1)ci,
span. Aqui etc. Nu numai vocalele sint expresive în acest chip. Consoanele evocă şi ele imagini,
datorită aceleiași asociații dintre existența lor în anumite cuvinte şi sensul acestora. Lichida 1, singură
ori întovărăşită de labiale, deșteaptă ideea de ‚moale, ‚cirpl’ a. Cf. Rom. Bleg, flet, pleoștit, vlej etc.
Cealaltă lichidă, r, iarăşi singură sau impreună cu alte sunete (de obicei tot labiale), indică, din contra,
mişcarea repede, zgomotoasă a unui obiect, eventual obiectul însuşi care se caracterizează printr-o
astfel de mişcare: rom. Brambura, (a umbla cu) fofîrlica, zvirlugă ş.a.

Cuvintele de soiul acestora se deosebesc de onomatopee prin faptul că sunetele lor alcătuitoare nu
imită zgomote din lumea înconjurătoare, ci posedă oarecum o valoare semantică determinată, care le
vine de la sensul celor mai multe, dacă nu al tuturor cu- vintelor unde apariția lor este obişnuită. În
asemenea cazuri se vorbeşte de simbo- lism fonetic: sunetul devine un adevărat simbol, un semn cu
nuanță semantică specială (aşa cum sint toate simbolurile lingvistice propriu-zise: cuvintele,
morfemele flexionare şi derivative etc.). Trebuie precizat totuşi că între onomatopee şi cuvintele cu
simbolism fonetic nu-i posibilă totdeauna o delimitare strictă, şi de aceea unii lingvişti nu vor să le
separe, cel puțin principial. O denumire potrivită, căci îmbrăţişează amîndouă

Speciile şi totodată corespunde preocupărilor noastre, este aceea de cuvinte expre sive (negreşit că în
alt sens decit cel descris mai sus, unde ne-am ocupat de ‚expresi vitate ca produs al afectului şi
fantaziei subiectelor vorbitoare).

Şi alte elemente fonetice, afară de sunete, pot satisface nevoile noastre de ordin afectiv. Un rol mare
joacă accentul, in accepția cea mai largă a termenului. Oricit de ne- expresiv ar fi un cuvint prin
natura lui fonetică şi semantică, el poate căpăta o expresi vitate neobişnuit de mare, dacă-i dăm o
anumită intonație (e vorba de accentul muzical, care se manifestă printr-o ridicare a vocii), sau ii
lungim vocala accentuată (ceea ce in- semnează, de fapt, și o prelungire a accentului însuşi: aici
intervine accentul de inten- sitate, care face ca intr-un cuvint silaba aşa-zisă accentuată să se
pronunțe mai puternic decit celelalte) etc. Să ne gindim la felul cum vorbim in momente de emoție
(revolta, furie, amenințare ş.a.) şi vom înțelege uşor în ce constă variaţia accentului, în sensul pe care-
l dăm acestui termen aici.
Foarte des se întîmplă ca accentul să-şi schimbe locul sau natura. Prima ipoteză se realizează mai ales
în limbile cu accent fix, de ex. Franceza, care, în special la cuvintele lungi, are două accente, unul pe
silaba ultimă, conform ‚regulii’, celălalt pe o silabă de la începutul cuvintului. Din cauza deosebirii
esențiale dintre ele, lingviştii le dau nume diferite: unuia îi spun accent intelectual (tot aşa de bine ii
putem zice gramatical sau obiectiv sau regulat), celuilalt accent afectiv (sau stilistic, subiectiv,
neregulat).

La noi apare, de obicei, în asemenea cazuri un accent muzical, şi anume pe altă silaba decit cea
accentuată. Altfel spus, accentul muzical, care în limba noastră se confunda, în general, cu cel de
intensitate (ca poziție în cuvint) şi se pierde în acesta, capătă o exis- tență aparte, independentă. Să se
compare intonația cuvintelor cind ironizăm, ne mirăm, întrebăm, amenințăm etc. Accentuarea,
oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, intrucit nu se

Exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). Cu toate acestea, ea are

O importanţă considerabilă în limba vorbită, importanță care vine de la valoarea ei sti-

Listică neobişnuit de mare. Așa se şi explică apariția extrem de frecventă a variației tonice

În vorbirea stăpînită de afect.

Sint şi alte mijloace extralingvistice, tot de ordin fonetic, pe care le uti- lizăm în imprejurări
asemănătoare. Avem astfel lungirea consoanelor. Vor- birea obiectivă nu cunoaşte, la români,
deosebiri cantitative între sunete după condiţiile în care acestea apar. Totuşi, sub imperiul unei stări
sufletești afective, ne abatem aşa- zicînd de la norma «< gramaticală» şi lungim atit vocalele (v. Mai
sus), cît şi consoanele. Alt procedeu extralingvistic este accelerarea sau încetinirea ritmului vorbirii tot
ca urmare a emoției subiectului vorbitor. Nu mă refer la emoțiile pro- vocate de cauze exterioare
actuale şi imediate, cum este frica (cu toate nuanțele ei), care au sau pot avea acelaşi efect asupra
vorbirii noastre, ci la ‚emoție in sens de afect, aşa cum am făcut şi pînă acum. Numai aceasta ne
interesează aici, fiindcă numai ea, prin modificările pe care le provoacă în vorbire, are semnificație
stilistică, deci lingvistică.

Bally, întemeietorul disciplinei noastre, nu se ocupă de sunete în cercetările sale. Și asta, din cauză că
nu se ştie aproape nimic despre valoarea lor expresivă. Iată cum de- finește el această noţiune: «... la
faculté plus ou moins grande qu’ont certains sons de

Produire des effets, lorsque les valeurs phoniques concordent avec le mouvement de la sensibilité de
celui qui entend et comprend» (Le lg. Et la vie, ed. 11, p. 116). Ceva mai departe (p. 117), citind
cuvinte ca fr. Goguenard, dégingandé, ratatouille etc. Și incer cind så sesizeze impresia pe care o
produc asupra noastră, spune: «1) les sons, surtout les combinaisons de sons qui figurent dans ces
mots, ont quelque chose de frappant, qu’on chercherait vainement dans d’autres mots tels que table,
chaise, monter etc., et ils sont frappants par eux-mêmes, indépendamment du sens que les mots
peuvent avoir: 2) ces effets phoniques sont dans un certain rapport avec les sentiments provoqués
par le sens des mots». Acestea aprecieri ale lui Bally se potrivesc în larg amploare cu expli- cătiile date
de mine ceva mai sus privitor la simbolismul fonetic.

Și morfologia poate fi pusă contribuție spre a da limbii un caracter afectiv, Se stie, de pildă, că
deosebirea dintre perfectul simplu și cel compus constă în faptul ca, subiectiv vorbind, ultimul
apropie acțiunea de momentul povestirii. De aici, aptitudinea lui de a avea, în condiții determinate, o
valoare stilistică pe care perfectul simplu n-o are niciodată. Tot aşa mai mult ca perfectul perifrastic
(am fost mers) în com- parație cu cel simplu (mersesem) sau viitorul cu am+conjunctivul (ori aspectul
fami- liar, fără, al auxiliarului voi), spre deosebire de forma consacrată în limba literară”. Pot fi
pomenite, în acelaşi sens, schimbările de timp şi de mod, precum sînt înlocuirea perfectului sau a
viitorului prin prezent, a prezentului prin imperfect, a indicativului prin conditional etc. Din domeniul
flexiunii nominale trebuie citate, înainte de toate, superlativul absolut format cu tare, straşnic, grozav,
teribil, extraordinar, nemaipomenit ș.a. (în locul inexpresivului foarte + pozitiv) şi repetarea
adjectivului (sau a adverbului), de obicei sub aspectul lui diminutival (singur singurel), cu valoare tot
de superlativ 3.

Trebuie precizat numai că fapte ca acestea aparţin, în multe privințe, sintaxei, nu mor- fologici,
întrucit au la bază sintagme, adică grupuri sau combinații de cuvinte. Amănuntul prezintă interes mai
mult teoretic, în legătură cu clasificarea elementelor lingvistice după clişeele gramaticale consacrate
prin tradiție..

Mijloace expresive găsește subiectul vorbitor şi în formarea cuvintelor. Sint, in primul rînd, derivatele
cu sufixe augmentative şi diminutive. Se ştie că tot ce iese din comun, datorită dimensiunilor
exagerate în plus ori în minus, face să intervină afec- tul, cu nuante multiple şi variate: admiraţie,
uimire, simpatie, dezmierdare etc. Dacă depăşirea limitelor permise de obişnuinţa noastră întrece
orice așteptare, reacția se mani- festă printr-o atitudine de dispreţ (şi pentru obiectele prea mari şi
pentru cele prea mici). De aici înțelesul peiorativ nu numai al augmentativelor, ci şi al diminutivelor.

Dar domeniile cărora aparţin marea majoritate a elementelor lingvistice cu valoare afectiva sint
sintaxa şi lexicul. Chiar numai din discuția de pînă aici rezultā acest lucru: am vorbit doar mereu de
constructii şi cuvinte expresive. Situația se impune prin ea însăşi. Expresivitatea atirnă înainte de
toate, dacă nu exclusiv, de sensul cuvintelor şi al sintagmelor. Un termen expresiv diferă de unul
neexpresiv printr-o nuanță semantică (de natură afectivă, fireşte), existentă la el şi absentă la celălalt.
Aceasta, şi in ipoteza că existenţa sau creşterea expresivității se datoreşte, în parte, unui factor pur

Exterior (sunete, accent etc.). Mijloace expresive prin ele înseşi, fără legătură cu sensul pe care-l pot
evoca in mintea noastră, nu există. Astfel onomatopeele sint expresive, din cauză că sunetele lor
seamănă cu anumite zgomote din lumea inconjurătoare şi prin aceasta trezesc în mintea noastră
imaginea unui obiect, reprezentarea unei acţiuni etc., asadar înțelesurile corespunzătoare. Aceeași
este situația la cuvintele cu simbolism fo- netic, apoi la schimbările de accent, de ritm etc.
Pretutindeni avem a face cu mijloace care, indiferent sub ce aspect se prezintă, au o semnificație
determinată, uşor sesizabilă pentru oricine, și de la această semnificație, adică de la valoarea lor
semantică, le vine expre- sivitatea.

Dacă astfel stau lucrurile, urmează că lexicul și sintaxa sint, trebuie să fie, mult mai bogate în
posibilități expresive decit celelalte părți constitutive ale limbii. Lexicul reprezintă totalitatea
cuvintelor unei limbi, şi cuvintul, mai mult decit orice alt element lingvistic, presupune un sens, o
valoare semantică, întrucît denumeşte o noțiune. Prin largirea întrebuințării, prin modificarea, oricît
de uşoară, a sensului curent etc. Se pot exprima stări sufleteşti afective, pentru care nu sînt necesare
creații noi, mai ales că va- riațiile uzului şi ale intelesului, tocmai prin faptul că constituie o deosebire
faţă de situația obişnuită, sint simțite ca <<noutăți» şi îndeplinesc, deci, una dintre condițiile cerute
ter- menilor expresivi. Vom vedea la timp diverse mijloace utilizate de subiectele vorbitoare pentru a
ajunge la asemenea rezultate. Deocamdată amintesc numai ar goul, vorbirea afectivă prin excelenţă şi
care diferă de cea obişnuită (în special de limba scrisă) aproape numai prin vocabular.

Cit despre construcțiile sintactice, situația se prezintă chiar mai avanta- jos decit la lexic. Un grup de
cuvinte, legate prin diverse raporturi gramaticale, poate avea o valoare expresivă foarte mare, fără ca
vreunul dintre ele, luat aparte, să posede o astfel de valoare. Am citat mai înainte exemple ca brinză-n
sticlă, zgirie-brinza, c-un ochi la făină şi cu unu’ la slănină etc. Nici unul dintre elementele alcătuitoare
ale acestor formule nu este expresiv prin el însuşi, şi totuşi expresivitatea fiecăruia sare în cchi din
capul locului. Asta însemnează că singură legătura sintactică transformă nişte cuvinte indiferente,
banale, în construcții expresive. Dealtfel nu-i greu de văzut că stilistica, atit cea lingvistică, de care ne
ocupăm aici, cît şi cea estetică, se înrudeşte foarte de aproape cu sintaxa, şi aceasta fiindcă şi limba
vorbită şi stilul presupun construcţii, înlănțuiri de cuvinte, propoziții, fraze. Se poate spune că
stilistica, în sens larg, nu este decit un aspect al sintaxei, după cum sintaxa, la rindul ei, poate fi
considerată ca o derivare a stilisticii. Nu toți lingvistii sînt de această părere, dar există destui, şi nu
dintre cei mai puțin in- semnați, care pun alături aceste două ramuri ale lingvisticii, întrucit nu văd nici
o deo- sebire esențială între ele. Astfel K. VOSSLER, Positivismus und Idealismus in der Sprach-
wissenschaft, Heidelberg 1904, cere să explicăm cu ajutorul stilisticii, adică pornind de la originea lor,
care-i totdeauna individuală, toate fenomenele lingvistice, şi, mai ales, pe cele sintactice. Numai aşa,
precizează el, putem înțelege cum a luat naştere un fapt de limbă, fiindcă numai aşa ne dam seama
de procesul psihic săvîrşit în conştiinţa subiec- tului vorbitor. Este adevărat că Vossler concepe
stilistica altfel decît Bally, şi anume în sens estetic: el nu separă, ca acesta, stilul propriu-zis de
vorbirea afectivă, pentru mo- tivul că și omul obişnuit, nu numai poetul, «creează» limba, atunci cînd
vorbeşte sau

Scrie, chiar dacă materialul pe care-l utilizează n-are nimic personal (ca în cazul poetului), ci aparţine
în întregime colectivității lingvistice respective. Indiferent de atitudinea pe care o putem lua față de
concepția lui Vossler, sigur este că
Strinsa înrudire dintre formulele stilistice (cu valoare afectivă) și cele sintactice se impune ca un fapt
incontestabil: ambele categorii constituie o caracteristică a limbii (vorbite sau scrise), nu a stilului. Şi
unele şi celelalte reprezintă produse lingvistice colective si spontane, nu individuale şi voite, cum sint
ale stilului propriu-zis. De aici urmează că aceeași intimă legătură există intre stilistică și sintaxă, pe
care le putem defini în func tie una de alta. Stilistica este o sintaxă afectiva, sintaxa o stilistică
intelectuala. Cu alte cuvinte, stilistica studiază construcțiile care au încă valoare afectivă, pe cind
sintaxa se ocupă de acelea care au pierdut cu totul această valoare, existentă, din capul locului, şi la
ele. Căci ceea ce se intimplă cu termenii expresivi, care se banalizează printr-o prea deasă şi
îndelungată întrebuinţare, se poate constata şi la sintagme: după o bucată de vreme, caracterul lor
afectiv se şterge pînă la totală dispariție, şi atunci ele încetează de a mai fi fapte stilistice (afective),
pentru a de- veni sintactice (intelectuale). În această ipoteză se spune, de obicei, că s-au « gramati-
calizat», că nu mai sint «vii» „

Legătura dintre stilistică şi sintaxă iese în mod izbitor la iveală mai cu seamă în domeniul topicii.
Regulile curente privitoare la aşezarea cuvintelor în frază sînt valabile numai din punct de vedere
sintactic, deci numai pentru vorbirea obiectivă, intelectuală. Cea subiectivă sau afectivă se supune
altor norme, mai exact spus, nu cunoaşte norme propriu-zise, asemănătoare cu cele existente in
gramatici. Ea ascultă de stările sufleteşti ale subiectului vorbitor, care variază ori pot varia de la un
moment la altul. În principiu, ordinea stilistică diferă totdeauna de cea gramaticală. Mai mult chiar: ea
este, de obicei, opusă acesteia, in sensul că elementul sintactic nou, adică necunoscut (gramaticii ii
spun determinativul sau determinantul), care, în topica obiectivă, se pune (la noi, românii) după cel
cunoscut (sau determinat), in topica afectivă precedă pe acesta. Avem ceea ce obişnuit se numeşte o
inversiune, cu deosebirea esențială însă că ea nu-i voită, ca la poeți, care o utilizează în scopuri
artistice, adesea şi tehnice, pentru nevoile versificației, ei este produsul ‚emoției: notiunea mai
importantă din punct de vedere subiectiv se aşază prin forța lucrurilor înaintea celei mai puțin
importante, indiferent de raportul strict logic dintre ele.

Pentru a termina cu aceste considerații generale asupra legăturilor dintre stilistică şi sintaxă, amintesc
faptul că un loc însemnat ocupă, in limba vorbită, i mprecatiile de tot felul (blestemele, invocarea
unor puteri supranaturale, înjurăturile ş.a.), zicalele şi proverbele. Expresivitatea lor se datoreşte,
formal vorbind, unui factor sintactic, şi anume grupării intr-o construcție unitară a cuvintelor din care
sint alcătuite, nu sensului sau unor calități fonetice ale acestor cuvinte. La imprecații intervine şi o
intonație specială, apoi, foarte des, repetarea verbului, de obicei sub alt aspect modal.

Ceva mai sus am pomenit, în treacăt, despre rolul pe care-l poate juca in domeniul sti- listicii noutatea
unui element lingvistic. Un cuvint, o constructie sintactică, o figură presivă. Subiectele vorbitoare se
deprind cu ele şi nu le mai sesizează semnificatia in aceeaşi măsură ca la inceput. S-a făcut
comparația între cuvintele unei limbi și o moneda oarecare: după cum, prin circulație, efigia acesteia
se șterge pînă la nerecunoaștere, tot asa se poate uza, în condiții anumite, sensul unui cuvint (ca să
nu mai vorbesc de sune- tele lui). Acestui proces fatal de uzură ii sint supuse mai cu seamă
elementele lingvistice produse de afectul subiectelor vorbitoare, din cauză că ele satisfac in gradul cel
mai inalt nevoile sufletești ale acestora şi sint, prin urmare, extrem de des intrebuințate. Ca ilus- trație
foarte elocventă a acestui principiu poate servi argoul, care se caracterizează toc- mai printr-o
primenire neintreruptă a lexicului, printr-o înlocuire rapidă a termenilor uzați, adică învechiți, cu alții
noi.
Aşadar noutatea contribuie, prin ea însăşi, la expresivitatea unui element lingvistic. Noutatea trebuie
înţeleasă nu numai în sens propriu, cronologic. Indiferent de timpul cind a început să existe în limba
respectivă, cuvintul (sau construcția sintactică) trebuie să fie (ori să pară) nou pentru subiectul
vorbitor in clipa cind acesta li simte nevoia, de ordin pur afectiv. Altfel spus, noutatea este în funcție
de imprejurări (situație exterioară, moment psihologic etc.). De aceea mai potrivit decit ‚nou’ mi se
pare termenul ‚necu- noscut: este suficient dacă, în condițiile date, un element lingvistic prezintă un
aspect de ‚noutate’, și aceasta, numai pentru că i se dă altă întrebuințare sau altă valoare decit cea
obişnuită. Prin urmare, expresivitatea ii vine exclusiv de la schimbarea uzului consa- crat prin tradiție.
Bazat pe astfel de constatări, E. GAMILSCHEG, Zur Einwirkung des Affekts auf den Sprachbau (în
Neuphilologische Monatschrift J”, p. 14 urm.), afirmă, cu dreptate, că tot ce se abate, intr-un mod sau
altul, de la ‚normă, pe care o respectăm numai cind nu sintem stăpîniți de afect, are sau poate avea
valoare stilistică.

In marea majoritate a cazurilor nevoia de noutate se satisface prin imprumu- turi. Această noţiune
trebuie luată aici in sens foarte larg. Se împrumută cuvinte şi expresii din limbi străine, dar, mai ales,
se recurge la limbajele speciale, la materialul lingvistic al diverselor categorii sociale. Se știe că, grație
condițiilor de viață, care diferă, în bună parte, de la unul la altul, fiecare grup social posedă un număr
de cuvinte și expresii ne- cunoscute celorlalte. Faptul se observă uşor în limbajul diverselor profesiuni
şi meserii: medicii, inginerii, avocații etc., apoi meseriașii de toate speciile, în fine agricul- torii,
podgorenii, comercianţii ş.a., odată cu elementele lingvistice comune intregii colec- tivități etnice
respective (şi care, trebuie precizat acest amănunt, alcătuiesc cea mai mare parte a tezaurului lor
lexical şi gramatical), întrebuinţează o serie de termeni etc. Speciali, produs firese al ocupației lor şi al
mediului unde o exercită.

Alături de aceste grupuri sociale, ba, din punct de vedere stilistic, chiar înaintea lor, sint de amintit
vagabonzii şi răufăcătorii. Toţi aceştia îşi petrec o bună parte din viaţă la marginea sau in afara
societății propriu-zise, din cauza chipului cum îşi cîştigă exis- tenta. Mai ales limbajele lor speciale se
caracterizează, de obicei, prin intervenția, la tot pasul, a afectului şi fantaziei, factori care dau naştere
materialului lingvistic de resortul stilisticii. Un limbaj special, de altă natură, au şi militarii, studenții și
elevii.

Cum relațiile dintre aceste categorii de oameni şi restul societății sînt cît se poate de

Strînse, urmează că se fac împrumuturi lingvistice de la unele la altele şi, ceea ce intere-

Sează în primul loc, de la ele toate la limba comună.

Aceste imprumuturi prezintă, măcar la inceput, noutatea de care pomeneam mai sus, şi devin sau pot
deveni astfel termeni expresivi in vorbirea imprumutătoare. Fată citeva exemple menite să
lămurească discuția noastră. Din limbi străine: monjer, maseră, ma- har, fain, halt, damf, calimera,
iavas-iavas, niznal, (a face pe niznal) niet, per tu, tanto pe tanto (sau, probabil cu intenții glumete,
tante pe tante) etc.: din limbajul militar: (a face) stinga-mpre (jur), Inainte mars!, pe loc repaos !, nu-
mi permite conformatiu corpu lui, a trimete in recunoaștere, drepti!, ordonati etc.: din limbajul
comercial: contra let (şi contra cost), sută la sută, lina-n lind, garantat etc.; din terminologia juridică: a
ridica un incident, in spetù, a face apel (recurs, opoziție). In drept. In fapt, circumstante atenuante
etc.; din stilul administrativ: confidential, la dosar, spre neschimbare, se oproba, a raporta cu stimă şi
considerație etc; din limbajul medicilor: la rece, a opera, a avea febra, a face o boală etc.; din argouri:
bomba, fraier, a se barbieri, a duce (a purta) cu zahareful (eu presul) etc.; din graiurile populare (in
sens larg): ficnit, lovit cu leuca, a avea gargauni (sticleți), vorba ceea, te miri ce (şi mai nimic), scump
la turite gi ieftin la faina, (a o ni- meri) ca Irimia (cu oistea-n gard), d-aia n-are ursul coada, sic de
nunta mini-i hora etc.

Interesant este că oamenii de cultură împrumută cuvinte şi expresii (de obicei for- mule cărora le
putem spune stilistice în accepția curenta a termenului) şi din opere lite- rare, intrate oarecum in
conștiința publică (astfel că materialul lingvistic respectiv poate fi uşor identificat). De astă dată
intervine, pe linga stările sufleteşti de ordin afectiv, şi intenția de a obţine anumite efecte (aşadar,
intocmai ca la scriitori şi oratori). La noi. Autorii cel mai des puşi la contributie sint Caragiale și
Creangă, lucru firese, dacă nu uităm că amindoi au ceea ce se cheamă un stil ‚vorbit. Scrierile celui
dintii sint foarte bogate in material lingvistic familiar şi, mai cu seamă, periferic, în general autentic,
dar adesea creat de el însuşi, după modelul celui existent în realitate, pe care l-a observat cu mare
atenție și cu o înțelegere plină de profunzime şi subtilitate. Cit despre celălalt, ştie iarăşi oricine că
opera lui, puțină ca volum, conține un adevărat depozit de cuvinte şi formule expresive populare,
utilizate cu un simt lingvistic şi o arta desăvîrşite. Exemple nu sint necesare aici. Le vom vedea, în
număr mare, la locul cuvenit.

Ceea ce trebuie precizat, înainte de a termina discuția despre împrumuturile stilistice, este că
materialul de felul celui invocat chiar acum este, într-adevăr, expresiv, are, deci, valoare afectivă, dar
una oarecum redusă, în sensul că nu orice reacție a subiectului vor- bitor se poate exprima cu ajutorul
lui. În general, ironia este atitudinea căreia-i convin mai mult mijloace stilistice de acest soi. Stärile
sufletești grave (indignare, ame- nințare, ură etc.) nu permit utilizarea formulelor împrumutate din
opere literare, chiar cind acestea au ele înseși caracter serios. Invocarea lecturilor noastre este un
procedeu prin excelență intelectual și de aceea corespunde, în mod logic, unor momente psihologice
stăpînite de inteligență, cum sint, ironia, gluma, satira ș. A.

Afară de asta, procedeul este, într-o largă măsură, artificial, chiar voit, ca totdeauna cind e vorba de
citate literare sau ştiinţifice. In modul acesta, subiectul vorbitor care recurge la cuvinte şi expresii
existente în limba scrisă nu se deosebeşte de un literat sau orator decit prin amănuntul, de ordin mai
mult practic, că utilizează material lingvistic strain, creat de altcineva, nu de el însuşi. Altfel, în ce
privește intențiile şi, mai ales, efectele urmărite, el se află în aceeaşi situaţie. Urmează, deci, că avem
a face mai mult (dacă nu exclusiv) cu stil propriu-zis decît cu vorbire afectivă, adică spontană şi străină
de orice preocupări artistice.
În sprijinul acestei păreri vine şi faptul că, spre deosebire de mijloacele stilistice obişnuite, care sint, în
esenţă, comune tuturor membrilor colectivității lingvistice, cele

Imprumutate din opere literare (şi ştiinţifice, citeodată) au o intrebuintare limitată la un numar redus
de oameni, aşadar un caracter aproape individual, intocmai ca in cazul figurilor poctice și oratorice.

Cu toate acestea, avem dreptul, ba chiar datoria, să le luăm şi pe ele in consideratie, fiindcă seamănă,
intr-o anumită măsură, şi cu procedeele vorbirii afective, cel puțin din punctul de vedere al
expresivității. Cind spunem ca ele au un caracter oarecum individual, tinem seamă, după cum am
văzut, de utilizarea lor, nu de modul în care au luat nastere. Stilul propriu-zis este individual prin
faptul ca apartine unui singur om, aceluia care l-a creat, şi întrebuintarea formulelor stilistice luate
dintr-o scriere literară n-are nimic comun cu creatia individuală. Pe linga asta, dacă am renunța la
cercetarea lor, ar trebui să lăsăm la o parte şi zicalele, izolările etc., care ne intimpină atit de des in
limba vor- bită. Căci citatelor literare şi ştiinţifice, caracteristice pentru limbajul oamenilor de cultură,
le corespund, din punctul de vedere al expresivității, maximele, proverbele etc, din vorbirea populară
şi familiară.

Dintre lingviştii care au contribuit la întemeierea și progresul stilisticii am pomenit mereu aproape
numai pe Bally. Deşi partea lui de contribuție întrece pe a altora (să nu uităm că el precedă pe toți
ceilalți), nu putem neglija, în această privire generală, pe aceia care, înţelegind, din capul locului,
valoarea disciplinei imaginate de savantul genevez, au căutat s-o sprijine şi s-o perfecționeze prin
lucrări serioase şi originale.

Locul de frunte i se cuvine lui LEO SPITZER. Am citat mai sus(p. 19-20) pe Vessler, arätind, incidental,
cum concepe acest lingvist stilistica. Spitzer poate fi pus la mijloc, intre Vessler. Care incorporează
stilistica (şi întreaga știință a limbii) la studiul stilului, aşadar la istoria şi critica literară, şi Bally, pentru
care disciplina noastră trebuie separată în mod strict de cercetările estetice, căci are ca obiect limba
vorbită, nu pe cea scrisă. Spitzer studiază ambe- le aspecte ale limbajului uman. Operele literare il
interesează nu din punctul de vedere ingust al figurilor de stil (ca pe critici şi esteticieni), ci din acela
al tuturor mijloacelor de expresie la care se poate constata intervenția a fectului şi a fantaziei. El
aplică principiile şi metoda lui Bally nu numai la limba vorbită, cum face acesta, ci şi (aş putea spune
mai ales) 1 la cea scrisă, pentru motivul că procedeele stilistice ale uneia nu diferă esențial de ale
celeilalte. Aşadar, Spitzer seamănă, ca doctrină, cu Vossler, dar nu inglo- bează stilistica (şi lingvistica,
in general) la studiul stilului, ci procedează mai degrabă invers, transformînd pe acesta din urmă într-o
ramură a stilisticii lingvistice, în sensul că urmăreşte la un scriitor particularitățile care există sau pot
exista și în limba vorbită şi aplică aceeaşi metodă de cercetare.

Am văzut că pentru Bally valoarea stilistică a unui cuvînt, a unei formule sintactice etc. Este identică
cu valoarea ei afectivă. Spitzer acordă o atenție la fel de mare şi fantaziei, cum am arătat deja în
cursul discuției de pînă aici. Într-adevăr, expresivitatea unui fapt de limbă poate fi şi produsul fantaziei
(în cazul, atit de frecvent, cind apariția lui trezeşte in mintea noastră o imagine). Prin aceasta,
vorbirea curentă, aşa cum o concepe Spitzer, se apropie mult de limba scriitorilor, la care fantazia
joacă un rol foarte important. Dar şi altfel se deosebeşte lingvistul german de Bally. Pentru dinsul,
limba vorbită posedă şi calităţi pur estetice, oricit ar fi ea de spontană și naturală. În această privință,
el merge împreună cu numeroşi alţi lingvişti, şi anume atit cu Vossler (lucru firesc, întrucît acesta este
creatorul concepției estetice a limbajului), cît şi cu M. GRAMMONT3, de pildă, care,

Ori de cite ori are prilejul, reproşează lingvistilor că nu iau in consideratie partea artistică a limbii (ef.,
Intre altele, recenzia despre J. VENDRYES, Le langage in Revue des langues romanes LXI, p. 369 urm.).
Astfel stilistica lui Spitzer se apropie și mai mult de studiul stilului, dar nu in dauna disciplinei noastre,
ci în folosul ei (căci, repet, el anexează studiul stilului la stilistica).

Atitudinea lui Spitzer se explică în modul arătat la Vossler (v. Mai sus, p. 19-20.). După el, nu exista
deosebiri esențiale Intre limba scrisă sau vorbită, cu un nivel diferit de cultura. Si una şi alta sint
limba, fiindcă au un izvor comun, sufletul omenesc, acelaşi, în con- stituția-i fundamentală, ca şi în
reacțiile lui de tot soiui, la oricine, oricind şi oriunde. Principiul enuntat de Vossler: să explicäm
faptele lingvistice stilistic, pornind adică de la originea lor individuală, Spitzer il aplică în absolut toate
împrejurările. El caută, cu ajutorul psihologiei individuale, să-şi dea seama cum a ajuns la crearea unei
expresii, devenită generală cu vremea, cel dintii subiect vorbitor, care a întrebuinţat-o inaintea tuturor
celor- lalți. Acelaşi procedeu aplică el şi cind studiază limba unui anumit scriitor. Increderea sa in
metoda stilistică, preconizată de Vossler, merge atit de departe, incit se folosește de ea şi acolo unde
nu ne-am aştepta, de pildă în domeniul etimologiei, dacă, bineinteles, este vorba tot de creații
spontane (cum sint onomatopcele şi, în general, cuvintele pe care un idiom le produce cu propriile lui
mijloace, fără vreo intervenție din afară sau din partea limbii de origine).

Cele spuse pină aici arată că concepția lui Spitzer se deosebeşte în multe privinţe de a Ini Bally.
Stilistica lui ocupă o poziție mijlocie intre stilistica pur lingvistică a acestuia şi studiul stilului. Lingvistul
german cercetează şi limba vorbită, dar şi, mai ales, pe cea scrisă (iar pe aceasta, nu numai în măsura
in care conține particularități stilistice de-ale celei vorbite, cum face Bally). Mai mult decit atîta.
Limba, scrisă Spitzer o ia în conside- rație pe de o parte ca produs colectiv, deci ca limbă (langue, în
terminologia lui Ferdinand de Saussure), pe de alta ca produs individual, ca stil adică (limba
scriitorilor). El analizează şi mijloacele lingvistice cu valoare afectivă, dar şi pe cele care au drept izvor
fantazia. De asemenea se preocupă de elementul estetic, oriunde acesta apare. Me- toda lui este
individual-psihologică, indiferent dacă avem a face cu un fenomen stilistic individual (cazul scriitorilor)
sau cu unul general (căci şi acesta are ori poate avea ori- gine individuală) Bally, dimpotrivă, utilizează
metoda social-psihologică, în sensul că, la baza tuturor faptelor de limbă cu valoare expresivă, el
caută stări sufleteşti comune, generalizate. Să nu uităm că, fidel concepției lui Saussure, al cărui elev
este, lingvistul genevez studiază numai limba, nu şi ‚vorbirea, şi vede in limbajul uman un fapt social,
produs al vieţii colective şi supus mereu influenței ei.

Pe care dintre aceste două stilistici urmează s-o acceptăm? Iată o întrebare nepotrivită intr-o operă
strict științifică. Preferințele trebuie eliminate, cel puțin principial, din preocupările noastre. Sintem
datori să primim tot ce ni se pare că satisface cerințele adevărului şi ale metodei, după cum urmează
să respingem orice vine în conflict cu ele. In cazul de faţă cred că Bally şi Spitzer se completează
reciproc. Stilistica celui dintii are un domeniu prea restrins. Se recomandă, deci, să ne însuşim de la al
doilea ideea, foarte justă, că valoare expresivă, adică stilistică, au şi faptele de limbă care sint
produsul fantaziei. De asemenea se cuvine să ținem seamă de factorul estetic, în măsura în care el
face impresia unei apariții spontane şi fireşti. În schimb, trebuie să lăsăm la o parte limba scriitorilor,
adică stilul propriu-zis, pentru motivele deja arătate (v. Mai sus, p. 14

Urm.). Căci, chiar cind o particularitate stilistică individuală s-a nascut ca o reactie ne-voită a afectului
sau a fantaziei, ceea ce se întâmplă, dealtmiateri, foarte des, amănuntul, extrem de important din
punct de vedere teoretic, că scriitorul urmăreşte, trebuie să urmărească, anumite efecte de ordin
artistic, reduce mult din caracterul de spontaneitate și naturaleţe, care, în cazul produselor stilistice
ale limbii vorbite, există totdeauna în întregime.

Bibliografia aproape completă a lucrărilor lui Spitzer am dat-o în Lingvistică romanică, p. 139 și urm.
Aici ne interesează numai cele strict lingvistice, și în special următoarele: Aufsätze zur romanischen
Syntax und Stilistik, Halle a. S. 1918; Über einige Wörter der Liebessprache, Leipzig 1919; Die
Umschreibungen des Begriffes « Hunger » im Italienischen, Halle a. S. 1921; Beiträge zur romanischen
Wortbildungslehre (in colaborare cu E. Ga- millscheg), Genève 1921: Italienische Umgangssprache,
Bonn-Leipzig 1922: Puxi. Eine kleine Studie zur Sprache einer Mutter, München 1927: Stilstudien,
volum 2, München 1928; Romanische Stil- und Literaturstudien, volum 2, Marburg a, L. 1931.

Trebuie amintite aici şi unele dintre lucrările elevului său, W. BEINHAUER, şi anume: Spanische
Umgangssprache, Berlin-Bonn 1930; Spanischer Sprachhumor, Bonn-Köln 1932; Frases y diálogos de
la vida diaria, Leipzig 1925 (ed. II tot acolo, 1935); Er- gänzungsheft zu Frases y diálogos de la vida
diaria, Leipzig 1925, cu continuarea Nacht- ragsblatt, Leipzig 1935; Über « piropos». Eine Studie über
die spanische Liebessprache, in Volkstum und Kultur der Romanen” VII, p. 111 urm.

Pentru a sfîrşi discuția de ordin teoretic asupra disciplinei noastre, cred necesar să citez şi alte studii,
asemănătoare, în unele privințe, cu cele stilistice, arătind, pe scurt, conceptia autorilor şi prin ce se
deosebesc ele de stilistica lui Bally-Spitzer. Constatarea că afectul influenţează asupra vorbirii
omeneşti şi că, deci, trebuie luat în considerație la explicarea fenomenelor lingvistice datează mai de
mult. Astfel indo-europenistul RUDOLF ME- RINGER, în lucrări ca Versprechen und Verlesen. Eine
psychologisch-linguistische Studie in colaborare cu K. Mayer), Stuttgart 1895: Aus dem Leben der
Sprache: Versprechen, Kindersprache, Nachahmungstrieb, Berlin 1908; Sprache und Seele, in Wörter
und Sa- chen” VII, p. 21 urm.; Die innere Sprache in der Erregung, loc. Cit., p. 50 urm.; Die tā- glichen
Fehler im Sprechen, Lesen und Handeln, loc. Cit., VIII, p. 122 urm. Etc., discută fapte de limbă care
aparțin într-un chip oarecare (mai cu seamă prin unele explicații pro- puse de autor) domeniului
stilisticii. Meringer constată că subiectele vorbitoare intre- buinţează un cuvint, o construcție
gramaticală etc. În tot felul de împrejurări, care variază după situația exterioară sau după moment
(starea sufletească şi chiar fiziologică a celui ce vorbeşte). Urmarea este că aceste împrejurări
provoacă schimbări în aspectul fonetic şi semantic al cuvîntului, schimbări, la început, imperceptibile,
dar apoi, prin repetarea în aceeaşi direcţie a fenomenului, din ce în ce mai vizibile. Astfel termenii
pentru a tre- bui n-au avut din capul locului nuanța de ‚sila’, ‚impunere’, ‚obligație, pe care o au astăzi
in diverse limbi. Tot aşa se prezintă situația la expresiile pentru noțiuni înrudite, precum sint ‚muncă’,
‚tema’, ‚lucru, ‚lectie’, ‚corvadă ş.a. Nuanța afectivă în discuție s-a ivit atunci cînd munca era săvîrşită
pentru alții, şi nu de bunăvoie, ci din ordin: sclavii erau siliți să lucreze pentru stăpînii lor, care
dispuneau de dînşii ca de nişte obiecte, sco- larii trebuie să se supună cerințelor profesorilor (şi ale
părinților), soldații sînt obligați

Så execute ordinele superiorilor etc. Atitudines, firească, de nemulțumire a celor nevoiti să facă
anumite lucruri, numai fiindcă le pretind alții, de care sint datori să asculte, a mo dificat incetul cu
incetul sensul cuvintelor aici în discuție. Ele au capătat o nuanta se mantică de natură afectivă foarte
clară, inexistentă la origine.

Multe fapte lingvistice analizate de Meringer sint greşeli de limbă. Ele interesează foarte putin sau
chiar deloc stilistica, dar au provocat controverse care merită a fi amintite in treacât, pentru că pot
avea legătură cu preocupările noastre. Astfel SIEGMUND FREUD, creatorul psihanalizei, a incercat să
explice unele din greşelile relevate de Me- ringer cu ajutorul subconstientului, al aşa-ziselor ginduri
ascunse (Nebengedan ken), care, fără voia şi fără ştiren subiectelor vorbitoare, se amestecă în
gindurile să zicem constiente, tulburindu-le şi provocînd modificări ale expresiei lor lingvistice. O
poziție oarecum intermediară între Meringer și Freud ocupă HANS SPERBER,

Cu lucrare Über den Einfluss sexueller Momente auf Entstehung und Entwicklung der Sprache (în
revista Imago, an. 1912, nr. 5); Über den Affekt als Ursache der Sprachveran derung. Versuch einer
dynamologischen Betrachtung der Sprache, Halle a. S. 1914; Ein- führung in die Bedeutungslehre,
Bonn-Leipzig 1923 (în special p. 38 urm.).

Există şi un fel de introducere în disciplina noastră: Grundlegung der Stilistik, Biele- feld-Leipzig 1929,
de EMIL WINKLER. Autorul sistematizează, pentru cei neinițiați, cunoștințele privitoare la acest
domeniu și prezintă, sumar, problemele respective. Con- cepția lui despre stilistică este eclectică:
alături de stilistica lui Bally, el ia în considerație şi pe aceea a lui Spitzer (cel puțin în bună parte), apoi
studiul stilului şi chiar unele lucruri aparținind stilisticii pe care am putea-o numi retorică 3. Un punct
de vedere intrucitva asemănător găsim la K. V. ETTMAYER, Vademecum

Für Studierende der romanischen Philologie, Heidelberg 1919, p. 20 urm. Mai apropiat, ca doctrină şi
metodă, de disciplina noastră, dar depărtat prin limba pe care o studiază, este J. MAROUZEAU, Traité
de stylistique appliquée au latin, Paris 1935. Trebuie precizat totuşi că acest lingvist concepe stilistica
în mod foarte larg, înglo- bind în ca şi stilistica lui Bally, dar și pe aceea, mai veche, a filologilor clasici,
apoi chestii de versificatie etc.

Cercetări stilistice asupra limbii române, în sensul arătat pînă aici, nu avem. S-ar putea cita, cu titlu de
curiozitate, voluminoasa lucrare a lui D. CARACOSTEA, Expresivitatea limbii române, Bucureşti 1942,
ale cărei preocupări sint, principial vorbind, strict este- tice. Este drept ca autorul pornește adesea de
la fapte lingvistice, încercînd să le inter- preteze potrivit achizițiilor din ultimul timp ale disciplinei
noastre, pe care formal pare a le cunoaşte foarte bine, dar a firmațiile sale au fost respinse de
lingvişti. Numeroase fenomene de ordin stilistic sînt înregistrate şi analizate cu înțelegerea cuvenită
de S. PUS- CARIU, Limba română, vol. I, București 1940, passim (mai ales în partea întii).

Dacă această introducere de natură teoretică, să trecem la studiul fenomenelor stilistice româneşti,
spre a ne da scama, pe de o parte, de modul cum se prezintă ele și, implicit, de poziția lor in raport cu
vorbirea obiectivă, pe de alta, de stările sufleteşti care le-au dat naştere. Gruparea lor o fac după
domeniul căruia aparțin: fonetice, morfologice, sintactice si lexicale. Trebuie să arat de pe acum ca
materialul prelucrat de mine nu este prea bogat, şi aceasta, fiindcă n-am intenția (şi nimeni n-o poate
avea) de a face inventarul tuturor sau macar al celor mai multe particularități stilistice din limba
noastră. Faptele invocate servesc mai mult ca exemplificare: ele au rostul să ilustreze principiile
expuse mai sus și să ajute la înțelegerea proceselor psihologice care se petrec in conștiința subiectului
vorbitor ori de cite ori situația este fa- vorabilă pentru intervenția afectului şi a fantaziei. Dealtfel
discuția din paginile prece- dente a arătat lămurit că mai cu seamă în acest domeniu nu poate fi vorba
de o epui zare, fie și aproximativă, a materialului lingvistic. Foarte des avem a face cu fenomene
trecătoare, creații de moment, pe care nu le-a înregistrat nimeni. Şi mai des trebuie să contăm pe
simple virtualități, cu lucruri nerealizate încă, dar realizabile imediat ce con- dițiile necesare pentru
producerea faptelor stilistice există.