Al.

Macedonski (1854-1920)

Elemente de biografie
 N. 1854, la București, fiul unui general de armată, fost ministru de război, și
nepotul unuia dintre căpitanii armatei lui Tudor Vladimirescu.
 Debutează foarte devreme: Prima  verba  (1872).
 Apropiat al liberalilor, este numit subprefect de județ în Dobrogea, în 1878.
Intră în polemici cu Eminescu. Răspunde cu critici literare și cu o epigramă
răutăcioasă în 1883.
 Înființează revista „Literatorul” (1880). O suspendă în 1885, apoi o mai
reactivează temporar. Va fi toată viața un creator de reviste: „Linia dreaptă”, „Liga
ortodoxă”, „Forța morală”. Animator cultural în numele modernismului, mai ales
al simbolismului, pe care ajunge să-l cunoască la sursă, în timpul șederii sale la
Paris (1884-1885).
 Publică volumele de poezii Poezii (1882), Excelsior (1895), Flori
sacre (1912), Poema rondelurilor (postum, 1927) și în proză Cartea de aur (1902)
și romanul Thalassa (1915; varianta franceză, Le  calvaire  de  feu, 1906).
 Carieră literară greu condusă, minată de tot felul de lupte publicistice și
conspirații ale tăcerii, în parte meritate prin aroganța și inadecvarea scriitorului
(între altele, o paradoxală poziție publică pro-germană în timpul ocupației din
1916-1918).

 Cariera sa poate fi urmărită ca
o împletire de puternice ecouri romantice și remarcabile anticipări moderniste. Înt
re cele două tendințe, opera macedonskiană are
o problemă de identitate, între vechi și nou, pe care criticii i-
a venit greu să o tranșeze.
 N. Manolescu: „un suflet atașat vechiului și o extraordinară conștiință poetică
a noului”; „mai des i se întâmplă să nu fie poet decât să nu fie inovator”

Romantismul începuturilor
 Un poet cu fond romantic, format prin lectura lui Alfred de Musset, în
descendența căruia se așează prin ciclul de Nopți.
 Un anticipator al unora dintre principiile poeticii moderne în articolele de la
sfârșitul secolului XIX: „Poezia viitorului”, „Despre vers”, „Logica poeziei”, unele
deprinse, poate, din publicistica literară franceză a vremii, pe care AM o cunoștea.
Critică discursivitatea romantismului și preconizează o poezie muzicală, în care
literele joacă rolul notelor și în care înțelesul pare absurd prin raportare la limba
curentă.
 Ca doctrinar al romantismului („Poezia socială”, prefață la vol. „Poezii”,
1882), preconizează o poezie gravă și acuzatoare, a revendicării și compasiunii
sociale, respingând sentimentalismul și decorativismul. Poetul realizează într-
adevăr poeme dedicate ocnaşilor, prostituatelor, justiţiei corupte şi proletarilor, cu
refrenul „toţi s-avem că toţi muncim”.
 Romanticul Macedonski manifestă, în schimb,
pulsiuni antichizante şi „nevroze” moderne, aspiraţii estete şi un senzualism vag
 imoral, „decadent”, toate acestea indicând aprofundarea și asimilarea sensibilității
simboliste, cu temeritățile și laturile ei retro de la sfârșitul secolului XIX.
 Tot în Poezii începe ciclul Nopţilor, puse de la început sub
semnul imitaţiei mussetiene. În Noaptea de septembrie are loc un dialog cu muza
căreia i se reproşează că l-a făcut pe poet sensibil ca să sufere, geniul său fiind un
cadou otrăvit. Dacă Musset a avut alături iubita şi prietenii care să-l apere de
răutatea lumii oricum ingrate, poetul român e singur şi se izbeşte de indiferenţă.
Poemele sunt însă grandilocvente, adesea fără obiect.
Experimentalism poetic timpuriu
 Cele mai interesante poeme sunt cele în care se manifestă experimentalismul
formal macedonskian, de exemplu în Hinov, poem în vers alb, inovator la nivel
european: „Călcând  această  țarână  mută,/văd ce nu vedeți voi:/umbrele-acelor
eroi/ai căror urmași suntem noi;/și stând în valea tăcută,/îmi râd de ritm/și de-
orice reguli îmi râd;/ritmul meu e zgomotul/ce-l fac cu zalele lor.”
 Versul alb este ruina celui „întreg”, dărâmat asemenea ruinelor Hinovului.
Vigoarea legionarilor este invocată pentru a legitima soliditatea invenţiei metrice.
Totodată, este tradiţional gestul de a face o poezie a ruinelor. 
 „Armonii imitative” foarte elaborate propune Macedonski
în Înmormântarea şi  toate sunetele clopotului, Lupta  şi toate sunetele
ei. Poemele au ambiţia de a fi compuse doar din onomatopei și aliterații, dar fără
artificialitatea procedeului, imitând fie bătaia clopotelor, fie „țipătul” trompetelor
sau „urletul” tunului. Fireşte, tocmai artificiul frapează: „— Inima/ Bate pe inimă,
și-mbrățișările/ Nu se dezlănțuie până ce sufletul/ Zboară  printr-însele. —
Stânga vrăjmașilor/ Fuge-n dezordine. — Steagul pe Grivița/ Fâlfâie. — Tunetul
tunului duduie…/ Bun  drum, obuzelor!... Drum bun victoriei!/  Tunetu-obuzelor
este: Renașterea!” (Lupta…).

Muzicalitatea: temă și practică poetică

 Muzicalitatea este prezentă ca temă și procedeu și în alte poeme ale deceniului

9: Rimele cântă pe harpă, Guzla, Epoda de aur, Năluca unei nopţi, Fântâna, Mai,
Pe balta clară, În arcane de pădure. Poezia muzicală e intuită de foarte devreme,
dar practicată cu mai mult avânt începând cu Excelsior, unde, pe urmele
armoniilor imitative, Macedonski începe să înțeleagă cât de profitabil estetic este
să distrugi coerenţa gramaticală şi „logică” a poemului pentru a miza exclusiv pe
valoarea sa sonoră.
 Astfel, refrenele pe care Macedonski le va cultiva în manieră hotărât
simbolistă în Noaptea de decembrie, dar care apar în nenumărate alte texte,
au funcţia de a structura poemul în funcţie de un reper auditiv, mai pregnant în
poeme ca Faunul,  Ştii tu, Când aripi, Zori roze, Epoda de aur. Poemul e văzut ca
un corp sonor, autonom faţă de semantica frazelor ce îl compun.

Ciclul Nopților
 O serie de poeme începute ca o „completare” a seriei nocturne întrerupte de
Alfred de Musset, dar completată aproape integral, în decursul carierei, de AM.
 Tema generală este antagonismul ferm dintre poet şi societate, dintre
individ şi putere, concretizată într-o poezie uneori cu valenţe social-politice,
 cu ambiţii revoluţionare, alteori doar contemplând adversitățile de la
înălțimea alegoriei.
 Noaptea de noiembrie este o satiră socială, lipsită însă de violenţa pamfletară
productivă şi de generozitatea umanitară a adresei eminesciene. Materia este
proiectată metaforic în imaginea poetică a viermilor oribili din groapa unde
decedatul va fi coborât. Bun hugolian, Macedonski descrie
mizeria materialităţii pentru a se înălţa apoi în imaterial.
 Noaptea de mai este poate prima mare reuşită piesă lirică a lui Macedonski, o
odă a primăverii care regenerează totul. Imaginile sugerează valoarea de alegorie
morală a peisajului. Farmecul naturii se înstăpâneşte asupra conştiinţei în mod
tiranic, prin forţă: „O feerie a naturei, vindecătoare de nevroze/ ce ne-
mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem”. Din mângâierea tiranică a naturii
se naşte poema care îi celebrează acesteia frumuseţea.
 Noaptea de decemvrie, publicată în volumul Flori sacre (1912), vine
cu aceeaşi dedicaţie faţă de mitul romantic al artistului, plasat alegoric în vechiul
Bagdad şi pus să traverseze deşertul ingratitudinii. Tema explicit romantică intră
într-o montură foarte decorativă, parnasian-simbolistă. E un poem-sinteză.

Bibliografie
 Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, 1967
 I. Negoițescu, Scriitori moderni, 1966
 Daniel Dimitriu, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru  Macedonski,
1999
 Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, 2003
(1968)
 Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române,
II, 2012
 Doris Mironescu, Un secol al memoriei, 2016
Al. Macedonski (II)

Direcții ale modernismului

 Deși, cronologic, nu vorbim propriu-zis de o „evoluție” dincolo de momentul
1885, al Nopții de  mai, când poetul își găsește temele principale, putem decela în
producția sa literară elemente care țin de romantism și poeme romantice (de
exemplu, cele mai multe din ciclul Nopților), și elemente și poeme care țin de
modernismul multiform, de inspirație franceză, din ultimele două-trei decenii ale
secolului al XIX-lea.
 Vom discuta, de aceea, prezența unor elemente de decadentism, simbolism și
parnasianism în poezia lui Macedonski, urmând să aproximăm, prin câteva analize,
poetica la care ajunge Macedonski în ultimul volum antum, Flori sacre, și apoi în
volumul „testamentar” Poema rondelurilor.
Decadentism
 Elemente de decadentism apar devreme, în Noaptea de noiembrie, Cu
morții, Răsmelița  morților, Vaporul morții, Castelul.
 Provocare a sensibilității convenționale a publicului burghez.
 Poate fi vorba și de amestecul romantic al valorilor estetice (v.
Coleridge, Rhyme of the Ancient Mariner), dar mai curând este expunerea
demonstrativă a unei sensibilități excentrice, „maladive”, aflată în contratimp cu
epoca, așa cum o praticau și o practicaseră Rimbaud, Rollinat, Huysmans ș.a.
 Figurile morții intră în logica decadentă a pierderii, bântuirii, spectralului
(Vaporul morții, Castelul).
Senzualitate decadentă
 Paradoxală situația poeziei de dragoste la Macedonski, care i-
a atras reacții de respingere din partea publicului și a criticii.
El adaugă evidentei senzualități în reprezentarea corpului feminin o dominantă a v
iolenței, mergând într-un poem (Faunul) până la a face elogiul violului. 
 Violenţa imaginilor reprezentate pune în evidenţă înţelegerea noului
(poetic) nu ca seducţie, ci ca instaurare violentă. Important este elogiul
instinctului (o raritate în poezia românească de pe la 1890), îmbrăţişat entuziast,
care nu acceptă cenzura conştiinţei, ci se instaurează autoritar asupra acesteia.
 Între frunze: erotism floral, unde nu mai avem de-a face cu
o mică galanterie ce se foloseşte de deghizamentul floral pentru a-şi exprima afect
ele delicate, ci cu o descriere a grădinii ca triumf al eroticii universale.
 Grecia şi Roma clasică sunt tărâmul unei spiritualităţi lipsite de sentimentul pă
catului şi al celebrării simţurilor eliberate, ca în poemul Avatar.
 În Epoda de aur, cu un interesant joc de
rime şi versuri asimetrice, violenţa muzicii insistente a „zorilor roze”
se rezolvă în violenţa sceneiei alegorice a răsăritului: „E soarele taur de aur”.

Simbolism instrumental și muzical

 Încă de la primele „armonii imitative”, pe care poetul le prezenta ca pe noi
cuceriri ale artei pe la începutul anilor 1880, Macedonski este atras de reflecția
teoretică pe marginea muzicalității și de îndrăznelile formale simboliste.
 Macedonski cultivă și motive simboliste de mare circulație: plecarea,
îndepărtarea, exotismul (Corabia, Plecare) și poetizează și el ploaia într-un poem cu
arhitectură muzicală, refren ș.a. (Cântecul ploaiei).
  Nu are deschidere pentru intimism, pentru emoţiile „minore”, dar care vor
deveni centrale şi vor fundamenta modernismul interbelic al lui Bacovia, Ion Pillat,
Camil Baltazar.
 Pe balta clară e „poezie simbolist-instrumentalistă”, speculând în sens nou
vechile căutări. Poemul diafanizează voit reprezentările: balta e clară, dar barca e
„molatică”, din cer curg „albeţi neprihănite”, care dau „răsfrângeri argintoase” –
toate acestea punând în balanţă „sufletul – curatul argint de-odinioară”. 
 La fel, Zori roze, poem interpretat de Mihai Zamfir ca o apologie
a morţii muzicale, senine, diafanizate. O descriere fluidă, incertă, a unor forme
nesigure şi ele.

Parnasianism
 Macedonski cultivă destul de devreme modalitățile parnasianismului, care nu
era un curent de ultimă oră (antologia Parnasse contemporain, unde publicau și
Baudelaire, Mallarme și Verlaine, apăruse în 1866). Parnasianismul reprezenta însă
o noutate față de poetica romantică încă dominantă la noi. Exemple: Ospățul
lui Pentaur, Camee, Vasul, Lewki, Leul, Neron.
 În  Ospățul lui Pentaur, metafore îndrăzneţe şi imagini sugestive sunt, în
realitate, parte a efortului de a reproduce fidel proporţiile şi dispunerea unui templu
antic egiptean şi detaliile exacte ale bătăliei lui Ramses al II-lea cu hitiţii. Descrierea
e puternic estetizantă, cu imagini savante: „strat de umbră groasă”, „noptosul
labirint”, „floarea tainică de lotus întristat se veştejeşte”.
 Temele parnasiene îl obligă pe poet să ia act de poeticitatea formei cultivate
pentru sine, de foloasele imaginii savant construite, care înşeală, şi astfel să se
îndoiască de reprezentarea naturii şi a realităţii în poezie după legile clare ale privirii
sănătoase, încurajând descompunerea obiectelor după un principiu impresionist. În
linia parnasiană e revendicat şi exotismul japonez, în Niponul.
 Tema antichităţii în context parnasian şi modernism de sfârşit de secol
XIX: Avatar, Dialogul  morţilor. E vorba de un neopăgânism antichizant, de
deschiderea decadentismului spre exotismul lumii romane și grecești. 
 Poemul Lewki, vag autobiografic, proiectează în peisajul unei insule pustii (e
vorba tot de Insula Șerpilor, mitologizată și în romanul simbolist Thalassa din 1916)
un joc estetic de imagini și viziuni care vine să demonstreze forța imaginației proprii,
capabile să inventeze o lume (cf. și Stepa, din 1892).
Al. Macedonski (III)

Poema rondelurilor (1927)

 Volum testamentar, conceput ca un poem al poemelor,

ca artă ridicată la pătrat, vorbind despre sine însăşi, despre poezie alegorizată ca frumuseţe pu
ră.
 Ciclurile de poeme sunt mai multe, cu precădere rondeluri exotice,
din est sau vest, despre rătăciri sau burghezia occidentală, despre ieri şi azi, dar mereu despre 
frumuseţe: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi,  Rondelurile rozelor, Rond
elurile rozelor  de  azi și de ieri, Rondelurile Senei, Rondelurile de porțelan.
 Poezie cu formă fixă, muzicală, rondelul pune probleme de sintaxă,
de îmbinare a versurilor întro frază poetică ce adesea pare sincopată, nefirească sub raportul r
ostirii.
 Rondelul de aur prezintă o lume potopită de culoarea aurie și stăpânită de un
demon păgân, care o transfigurează, în timp ce Rondelul crinilor evocă o „beție rară”,
un extaz, un
fanatism care depășește cu mult simpla delectare vizuală sau olfactivă. În Rondelul beat
de roze, nu doar grădina se îmbată de parfum şi frumuseţe, ci însăşi lumina
„se clatină”, tremură, îşi pierde consistenţa şi îşi schimbă regimul de existenţă, capătă suflet, 
poetul însuşi fiind cucerit de magia învăluitoare (v. și titlul!).
 Rondelurile orientale sunt o meditaţie despre artificiu şi, în context, despre artă ca
artificiu. 
 Rondelul pagodei aduce o împăcare în lupta artei cu natura, de astă dată
zâmbirea matinală a pădurii îmbrăţişând „movila artificială” a pagodei, într-o
împăcare ce este totodată o consacrare a artificiului,
acceptat printre frumuseţile naturale.

Proza
 Proza: nuvele amestecate în Cartea de aur (1902), cu subiecte fie bizare,
fie voluntariste, cu ecouri estetizant-decadente sau naturaliste, rătăcite. 
 Thalassa (1916; versiunea franceză, Le calvaire  de  feu, Paris, 1906) e un
roman simbolic, o „pastorală” erotică lucrată pe mai multe paliere, aspirând la
o coerență multiplă, sinestezică (muzică, culoare, mișcare), ca un fel de încoronare a artei,
o operă de pură performanță estetică. Din păcate e strident și artificial,
ca cea mai mare parte a prozei simboliste. Rămâne însă meritul de a fi
„gândit sistematic la probleme estetice” (A. Marino).