Mihai Eminescu – Note asupra concepției estetice

- Este un deschizător de drumuri în poetica românească, inovator la

- O conștiință estetică înaltă – concepțiile despre actul poetic,
despre creator ori poezie evoluează odată cu opera, care este
dublu modelată: de estetica romantică și mai puțin de estetica
clasică
- Nu a scris, precum poeții de mai târziu (Blaga, Arghezi etc.), o
adevărată artă poetică dar elemente se găsesc în „Eu nu cred nici
în Iehova”, „Glossă”, „Criticilor mei”, Icoană și privaz”, „Iambul”
- În prima etapă a creației sale Eminescu aderă la principiile
romantismului (explicit în „Eu nu cred nici în Iehova”). Acum vede
în poet o conștiință socială, un exponent al colectivității, o voce
chemată să deștepte conștiințele și să îndemne oamenii la acțiune
socială. Poetul este revoltat împotriva nedreptăților sociale,
atitudinea presupunând o lirică avântată, declamativă, cu o paradă
de imagini artistice și procedee de expresivitate. Vor predomina pe
cale de consecință interjecțiile, exclamațiile și interogațiile retorice,
vocativele, adresarea directă.
- Urmează o etapă care combină estetica romantică și cea clasică,
Eminescu prețuind de altfel tripticul estetic Adevăr, Bine, Frumos.
A cunoscut limbile antice, limba sanscrită, intenționând să
realizeze chiar o gramatică a acesteia. Poetul devine acum un
homo interrogator, interesat de propriul sine dar și de relația cu
divinitatea. Fundamentul filosofic al acestei concepții va fi unul
european, constând în filosofia idealist-kantiană și
schopenhauriană.
- Primul manifest poetic eminescian poate fi considerat „Epigonii”,
publicat în „Convorbiri literare”. Prin acest text, Eminescu
restabilește valoarea de ansamblu și importanța literaturii de la
1848, degradată odată cu depășirea momentului istoric.

*artă poetică = https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_poetic%C4%83