Diana Iepure – „În rest, viața e frumoasă”

Întâlnirea cu poezia Dianei Iepure e o experiență dintre cele mai aparte,

întrucât versul ei coboară dintr-o geometrie a ființei pe care alții au uitat-o
undeva în urmă, prea grăbiți fiind de modele mai mult sau mai puțin literare.
Apărut la Casa de Editură Max Blecher, volumul în discuție mărturisește o
sensibilitate in house. ce completează fericit datele literare ale unei autoare
ce s-a impus deja în literatura contemporană. Născută la Chișinău, Diana
Iepure a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat
(Chișinău). A publicat poezie – „Liliuța” (2004) și „O sută cincizeci de mii la
peluze” (2011), a tradus din literatura rusă Boris Akunin, Alexei Salnikov,
Serghei Timofeev, s-a ocupat de editarea a două antologii din clasici ai
literaturii ruse („Iarnă rusească”, 2013 și „Pagini alese din literatura rusă a
secolului XIX, 2017).
„În rest, viața e frumoasă”, apărut în 2021, surprinde prin maniera directă de
a da formă unui spațiu plin de emoție; versurile de față ocolesc artificialul și
nu au timp de jocuri intelectuale gratuite, ci coboară printre amintiri către un
loc al tainei, un loc al rodului. Asezonate cu experiențe olfactive, tactile,
gustative, flash-backurile lirice dezvoltă structuri sinestezice proiective care
lărgesc în progresie geometrică posibilitățile de interpretare. A nu se
suspiciona însă cumva o lipsă de suflu, de energie – dimpotrivă: coborând
adesea printre „rafturile” ce adăpostesc aduceri-aminte minunate, dinspre
„patria borcanelor” autoarea revine puternic motivată să supraviețuiască în
urma distanțării față de tot ceea ce va fi însemnat odată acasă. Așa cum se
întâmplă la marii autori, și scrisul poetei de față e fără doar și poate interesat
de soluția unei orientări valide. Experiențele prin care a trecut sau va trece nu
sunt prezentate gratuit ci sunt formatoare, purtând într-însele sensuri ce
caută a fi re-descoperite. Cel puțin la început, eul liric se află prins între casa
părintească de care își amintește cu nostalgie și un nou mai degrabă
deformat, sub forma metropolei care generează mai degrabă temeri: „cu cât
mă îndepărtez mai mult de bucurești / gustul salamului din punga auchan
pălește / e-urile devin parcă mai accentuate / iar mirosul mâncării de-acasă /
își face încet, încet loc / în creierul meu” („spații”). În această economie a
apropierilor și îndepărtărilor, ar trebui respectate câteva principii clare, printre
care și acela de „a mânca sănătos” citit, evident, metaforic. Mâncarea este un
element-cheie și acompaniază viața ca o sărbătoare; în același timp este
motiv de întâlnire și de celebrare: „a ieșit nesperat de frumoasă / am postat
imediat o poză pe FB / rumenă, bine crescută / m-am străduit cu proporțiile /
am cumpărat cea mai scumpă făină / am zis tatăl nostru la frământat / am
avut grijă să-mi fie inima împăcată // se vede că ai avut cuptor bun / m-a
lăudat mama” („prima mea pască”). Pe de altă parte, e cunoscut faptul că în
liturgicul bisericii creștine, pâinea (alături de grâu și colivă) are un rol deosebit
de important, contribuind practic la statutul identitar al celui care se roagă. Și
în jurul ei a gravitat înțelegerea practică a adevăratei teologii. Am putea
considera că este unul dintre exemplele cele mai concrete pentru năzuința
omului de a fi mântuit. Fără a forța comparația, așa cum în Sfânta Scriptură
există un așa-zis metalimbaj, în sensul că anumite cuvinte au o dublă
dimensiune, materială-spirituală, și în plinătatea ideilor-imagine ale Dianei
Iepure există o nouă semantică care se cere a fi înțeleasă existențial. Astfel,
„o lume se duce” vehiculează simboluri străvechi dar capacitează și motivații
pentru călătoria ce se întrevede la orizont: „...și când ții minte cum altădată
mergeai sâmbătă seara / pe amurgite / pe cărări șerpuite / și ba dintr-o curte,
ba din alta / venea câte un miros de plăcinte / de pâine proaspătă, un miros
de viață, căci pâinea / a însemnat mereu aici viață, și căldură și continuitate /
acum această lume rurală de care am visat mereu să scap / se duce, se
destrămă, ca pulovărele vechi, ca cenușa în vânt”. Mereu cu un pas în clipa
ce-a fost, „printre aburi”, inima poartă cu ea nădejdea iubirii – în fapt, tot acest
festin - pe care autoarea ni-l propune în special în „patria borcanelor” - e o
agapă, trimite la înțelesuri depline duhovnicești. Fără a avea vreun rol
neapărat sacramental, agapele (ἀγάπαι – în Noul Testament anume la plural:
Iuda 1:12 – de la ἀγάπη = iubire, dragoste) erau mesele frăţeşti, cu scop
filantropic (social), care au însoţit Liturghia primară. Preaplinul versurilor
acestui volum poartă în a lor menire gândul că orice paradox / diformitate
dispare în prezența iubirii împărtășite.
„Odecolon” e cartea a doua a volumului, un spațiu al „familiei”, ceva mai
„deschis” în raport cu realitatea imediată: „în manualul de rusă de prin a
cincea era un text / în care se vorbea despre / ce tablou minunat ni s-ar
întâmpla dacă / pereții caselor ar fi transparenți / am vedea atunci cum /
milioane de oameni sovietici / pregătindu-se de o nouă și frumoasă zi de
muncă / fac înviorarea de dimineață / cu sârg și elan / și m-am gândit imediat
îngrozită / ce bine că nu e așa / și că minunata harababură matinală / din
casa noastră / o vedem doar noi” („înviorare”). În acest al doilea capitol,
poemul de forță este fără doar și poate „tomato saga”, o micro-istorie
contextualizată a propriei deveniri – „am crescut într-un loc pitoresc / cu
oameni harnici, veseli, gospodari și, nu în ultimul rând, talentați / așa scriam
în compuneri, așa îl prezentau jurnaliștii la radio, TV...” Sigur, de sesizat și
ironicul-glumeț care se insinuează, începutul de satiră, un soi de rezultat al
nevoii de sinceritate. La urma urmelor, nu uităm că lumea e cu bune și cu
rele, când „cu o existență cât de cât îmbelșugată”, cu „o oarecare împlinire
financiară”, când cu tâlhari, pedofili... dar toate aceste personaje „făceau și
ele parte din / satul frumos, cu oameni gospodari, / situat între două orașe / și
foarte mândru de această așezare a sa”. De neocolit „să-ți iubești dușmanul”,
e textul ce își aduce cititorul în bolgiile pământului, e una din posibilele
exemplificări ale răului absolut. „Resemnare” face trecerea către cea de-a
treia secvență a cărții – „Recital de plâns”; de aici, semnalez în special
„suntem mai mult decât o firmă de servicii funerare”: „lunganul de la pompe
funebre / nu se pricepea ca lumea nici la spălat nici la îmbălsămat / înainte
era clovn / organiza petreceri pentru copii / din banii adunați a cumpărat cinci
sicrie / a făcut toate actele / alb ca varul / privea spre primul lui mort și / îi
venea să plângă”. E oglinda unei lumi în alb și negru, în tonuri post-
bacoviene, în care subzistă această figură tragică a clovnului total însingurat.
„În rest, viața e frumoasă” și da... mai sarcastic, mai aproape de Benigni,
bucuria începe să prindă iar contur, sensurile își găsesc straie noi, ochiul se
deschide și dinspre un crochiu al împăcării cu sinele („să nu-mi perturbe
liniștea / nicio bucată / care se revarsă peste margini / piele întinsă pe scalp /
corp filiform / și buci ascuțite / nu pot să-mi doresc mai mult” – „nu îmi trebuie
țățe, nu îmi trebuie cur”), ajungem la aceeași nevoie de iubire și comuniune
nou-testamentară: „îi lipsește solidaritatea / solidaritatea angajaților / atunci
când unul lucrează pentru trei concediați / solidaritatea țărilor mici în fața
marilor imperii / solidaritatea oamenilor iubiți / mereu asediați de cei neiubiți /
gata oricând să le înșface jumătatea” („acestei lumi de oropsiți”).
În volum, asemenea trăiri înmagazinate liric refac harta neputințelor și
victoriilor personale în registre diferite, dar aflate cu siguranță în proporții
potrivite. Precum Mașa aflată în bârlogul ursului, alter-ego-ul Dianei Iepure
înțelege că propria-i menire e aceea de a înfrumuseța lumea, de a o aduce
către rosturile ei dintâi, ca o promisiune acum-împlinită a unor năzuințe de
demult. Dinspre o asemenea „lectură”, rețin pentru final „roboțeii” – aici e alfa
și omega: „doarme ghemuit / învelit în pijamaua lui preferată / cu roboței / s-a
lungit mult astă vară / roboțeii au devenit mai mici și mai amuzanți / sforăie
abia auzit / iar mie îmi place să inspir mirosul abia perceptibil / de
transpirație / pe care l-aș depozita într-o bancă / așa cum se depozitează
acum / celulele salvatoare stem”.

Marius Manta