Aci sosi pe vremuri

De Ion Pillat
• Încadrarea în perioada literară și în curentul literar
Ion Pillat este unul dintre cei mai importanți poeți tradiționaliști, care alături de Vasile
Voiculescu, Tudor Arghezi și Adrian Maniu se remarcă în perioada interbelică. În prima jumătate
a secolului al XX-lea se manifestă în literatura română două orientări contradictorii: una
tradiționalistă, ce valorifică fondul cultural existent, și una modernistă, inovatoare, care leagă
trecutul și tradiția.
Tradiționalismul este o orientare literară și ideologică ce promovează tradiția culturală,
spirituală și socială, văzută din prisma unei vieți spirituale, trăite la sat. Trăsăturile definitorii
ale acestuia sunt: cultul strămoșilor, viziunea idilică asupra satului românesc și a istoriei, peisajul
campestru, timpul efemerizat.
Poezia ‘’Aci sosi pe vremuri ‘’ de Ion Pillat a fost publicată în volumul ,, Pe Argeș în sus’’
1923, inclusă în ciclul ,, Trecutul viu’’. Aceasta este reprezentativă pentru tradiționalism, în
primul rând, prin tema timpului efemer, evidențiată de autor și în volumul ‘’ Mărturisiri’’ :
‘’Toată poezia mea poate fi redusă în ultima analiză la viziunea pământului care rămâne
același, la presimțirea timpului care fuge mereu.’’ De asemenea, în acest ,, pastel psihologic’’
axat pe ideea recuperării unui timp sufletesc, al rememorării, Ion Pillat reînvie portretul unor
ființe dragi, bunicii, satul și casa natală ,, casa amintirii’’.
• Comentarea a două secvențe lirice , semnificative pt. tema operei
,,Aci sosi pe vremuri’’ este aparent o poezie de iubire, însă ea reprezintă o meditație pe tema
timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu perisabilitatea rămâne amintirea prin care
poate reînvia orice moment, ființă sau loc drag ce aparține trecutului.
Opera poate fi structurată în patru secvențe lirice: prezentarea succintă a locurilor natale
reconstituite din memoria afectivă ( primele trei distihuri), recompunerea poveștii de iubire a
bunicilor ( următoarele șapte distihuri), meditația asupra trecerii timpului( următoarele două
distihuri). Secvența a patra surprinde idila nepoților, prezentată în comparație cu cea anterioară și
versul final cu aceeași meditație asupra timpului.
Incipitul este pus sub semnul toposului spiritual al strămoșilor și a unei vremi oprite parcă
pentru totdeauna, o proiecție a vetrei strămoșești sugerată de metafora ‘’ casa amintirii’’.
Singurii locuitori, păianjenii, marchează trecerea timpului, iar verbul cu tentă arhaică ,,
zăbreliră’’ face trimitere la ideea de conservare și de protejare a amintirilor legate de trecut. Și
natura poartă semnele trecerii timpului, idee exemplificată prin personificarea ‘’îmbătrâniră
plopii’’ , natura este diferită de cea din opera eminesciană, își pierde inocența și puritatea, fiind
degradată, supusă timpului. Doar în acel cadru rural se poate reînvia iubirea care-și redobândește
astfel importanța. Este descrisă cu nostalgie vremea înaintată a copilăriei proiectată în mit.
Semnele părăsirii sunt evidente, căci ,, hornul nu mai trage alene din ciubuc’’ , ca pe vremea
haiducilor și a poterilor.
În cadrul patriarhal al satului românesc, eul liric surprinde romantica întâlnire a bunicilor,
acesta realizează portretul bunicii succint, prin epitetele ,, subțire, o fată în largă crinolină’’,
numele ei făcând referire la mitul antic al muzei poeziei, Calyopi. Astfel, poezia dezvoltă și tema
creației, având caracter programatic, ea se revendică atât tradiției romantice, cât și celei
simboliste. Este surprinsă apoi idila romantică. Bunicul sosește cu ,, berlina’’ prin ‘’lanuri de
secară’. Atmosfera este completată de recitarea versurilor poeziei ,, Le Lac’’ scrisă de poetul
francez Alphonse de Lamantine și a poemului ,, Sburătorul’’ de Ion Heliade Rădulescu. Se
remară și cu câteva motive de factură romantică : ,, luna’’, ‘’câmpia ca un lac’’ , ‘’ berzele ca
umbre’’ . Cadrul amintește de basm, iubita împrumută atributele unei zâne, ea are ochii ,, de
peruzea’’, epitet ce simbolizează puritatea, unicitatea. În ciuda sentimentelor puternice și a
impresiei că iubirea poate proiecta ființa umană în eternitate, timpul este neiertător și semnele lui
sunt evidente. Ideea este redată prin imaginea auditivă ‘’departe, un clopot a sunat’’, vestind un
eveniment deosebit, un început sau un sfârșit ,, de nuntă sau de moarte’’. ,,Turnul vechi din sat’’
reprezintă un element al permanenței, un axis mundi,conjuncția aversativă ,,dar’’ semnalează
opoziția temporală. Cu toate că timpul e neiertător, cei doi îndrăgostiți trăiesc ,,clipa’’ unică a
tinereții , pe care și-o închipuie ca fiind veșnică. Semnele timpului însă sunt evidente (,, De
mult e mort bunicul, bunica e bătrână...’’) , nu doar asupra omului, ci și asupra naturii ( ‘’În
drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii’’).
A treia secvență lirică e constituită ca o meditație asupra trecerii timpului : ,, Ce straniu lucru:
vremea!’’ exclamația retorică conturează regretul cauzat de trecerea timpului, singurele dovezi
ale acestuia rămân portretele, capabile să eternizeze clipa. Omul, supus schimbării, retrăiește cu
nostalgie, prin intermediul amintirilor, clipele fericite ale trecutului : ,,Te vezi aievea numai în
ștersele portrete./Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,/Căci trupul tău te uită,dar tu nu-l poți
uita...’’.
Secvența a patra reliefează repetarea ideii idilei juvenile din generație în generație. Prin
analogie cu frumoasele clipe trăite de bunici, este prezentată povestea de iubire a nepotului și a
iubitei sale. Așa cum în vechime tainele erau transmise din tată-n fiu, tot așa și eul liric, în
ipostaza nepotului, preia valorile și obiceiurile strămoșului. Cadrul natural rămâne același ,
descris cu aceleași motive: ,,lanul de secară’’, ,, amurgul’’,,, noaptea’’,, luna’’. Analogia dintre
cele două idei este marcată de antiteza la nivel adverbial ,, ieri”-,, acuma”. Reluarea ritualului
dragostei de către fiecare generație este sugerată prin comparația ,,Ca ieri sosi bunica…și vii
acuma tu’’ exprimând continuitatea, permanența, ciclicitatea. Se schimbă doar elementele ce
imprimă modernitatea și adaptarea tinerei generații la progres, berlina e înlocuită de trăsură,
tânăra e unicizată prin epitetul cromatic ,, ochi de ametist’’, iar referințele literare sunt specifice
noului curent, simbolismul. Iubitul folosește, pentru crearea atmosferei romantice, aceeași
strategie ca bunicul său, îi recită iubitei versuri din poeții prezentului, Francisc Jammes și Horia
Furtună . Versul ,, Și ți-am părut romantic și poate simbolist’’ evidențiază vârstele poeziei.
Asemenea poeziilor simboliste, în final se reia, ca într-un refren, imaginea duală a timpului și
a mesagerului său, clopotul, marcată de imaginea auditivă ‘’același clopot poate, în turnul vechi
din sat’’. Existența terestră devine ‘’o mare trecere’’către sfârșitul inevitabil spre moarte.
Clopotul este mesagerul unei schimbări, degradarea trecutului și înălțarea spirituală, care
culminează cu integrarea în veșnicie.
Versul concluzie reia un altul, aparținând idilei bunicilor, accentuând ideea că evenimentele
esențiale ale existenței se perpetuează la infinit : ,, De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat”.
 • Prezentarea, la alegere , a două elemente de structură, compoziție, limbaj
Un prim element de structură ce evidențiază apartenența la tradiționalism este titlul. Prin
acesta se instaurează o perioadă arhaică, un reper spațial definitoriu pentru satul natal, sugerat
prin forma populară a adverbului de loc ,, aci’’. Verbul la perfectul simplu, de proveniență
popular- regională ,, sosi’’și locuțiunea adverbială de timp ,, pe vremuri’’, sunt repere ale unui
trecut îndepărtat. Acesta dezvăluie faptul că locurile natale reprezintă spațiul ,, eternei
reîntoarceri”, generator de nostalgie, dar și de bucurie a spiritului.
La nivel prozodic, poezia este structurată în 19 distihuri și un vers liber, cu rol de
concluzie, cu rima împerecheată, ritmul iambic și măsura de 13-14 silabe , structură ce imprimă
muzicalitate și permite construirea unor paralelisme între trecut și prezent. Simetria poemului
este constituită din prezentarea a două povești de iubire, ,,cea de ieri” a bunicului și povestea ,,
de azi ” a nepotului. Cele două timpuri se reunesc prin același topos ,, casa amintirii cu-obloane
și pridvor ”.
La nivel morfosintactic, se remarcă timpurile verbale ce au rolul de a sugera planul trecut şi
planul prezent, evocate în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră",
„sări, „spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect
(„asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu
susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus relevă încheierea iubirii ;
verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi),
fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nu poţi).
La nivel lexico-semantic, se remarcă cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru",
„plopii, „lanuri de secară", „lună", „câmpia", „lac", „nisipul, „câmpul; folosirea cuvintelor cu
tentă arhaică şi regională e relevantă în evocarea trecutului: „haiduc, „poteră, „berlină,
„crinolină", „aievea", „pridvor".
La nivel stilistic, se evidențiază folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintirii", „ochi de
peruzea", „ochi de ametist" şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi
ideea repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un lac’’, „deasupra casei ca umbre berze cad’’,
„Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu"; la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria,
antiteza.
‘’Aci sosi pe vremuri’’ este o poezie specifică tradiționalismului, prin glorificarea
trecutulului, în cadrul prielnic al satului patriarhal românesc. De altfel, Ion Pillat se declară
păstrătorul tradiției ,, vii, adâncă, originară, autohtonă’’, care ,, se confundă cu însuși sufletul
profund, sufletul etnic’’.