Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat
Tradiţionalismul este o orientare estetică din perioada interbelică ce a evoluat
în paralel cu modernismul (teoretizat de Eugen Lovinescu) şi a fost teoretizat de
Nichifor Crainic. Se caracterizează prin ataşament faţă de valorile trecutului, prin
redescoperirea spaţiului rural şi a tradiţiilor.
Didactic şi convenţional încadrat la orientarea tradiţionalistă din perioada
interbelică, Ion Pillat este un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în
universul livresc al bibliotecii familiei, dar şi autorul unei opere ce poate fi împărţită
în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol. “Visări păgâne”, “Eternităţi de o clipă”),
cea tradiţionalistă propriu–zisă (vol. “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”) şi cea
clasicizantă (vol. “Poeme într-un vers”, „Scutul Minervei”). Dificultatea încadrării
poetului la tradiţionalism este amintită şi de G. Călinescu în „Istoria literaturii
române de la origini până în prezent”, Pillat având o sensibilitate şi o viziune
specifice modernismului, în ciuda cadrului rural al poeziilor sale.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă
în ciclul Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe
Argeş în sus, apărut în 1923.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural,
dar şi prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus.
într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi
redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la
presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial
foarte propriu şi căt se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul
tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o
întreagă comunitate umană"
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului,
asociată cu repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii. Poezia contine 39 de
versuri (18 distihuri si trei versuri solitare, unu reluat sub forma de laitmotiv),
impartite egal pentru fiecare secventa temporala. Unirea celor doua laturi ale
timpului se face prin toposul neschimbat al poeziei, "casa amintirii cu-obloane si
pridvor", expresie a perpetuarii acelorasi gesturi si acte umane in spatiul memoriei,
poezia fiind, cum spunea G. Calinescu, "simbolizare a uniformitatii in devenire".
Perspectiva poetica este ea insasi adaptata schimbarilor de cadru, intre un plan
al prezentului si rememorarea afectiva a aceleiasi povesti de dragoste in care numai
protagonistii sunt altii.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu
elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul
subiectiv, cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor,
la persoana I singular. Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective,
este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.
Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi. evocată (timp şi spaţiu
mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regională: „aci),
de timp (locuţiune adverbială de timp: „pe vremuri) şi forma verbală, de perfect
simplu: „sos?. „Aci este elementul semantic definitor în raport cu eul liric văzut din
perspectiva timpului: „ier? - „acum".
Compoziţional, poezia este alcătuită din 8 distihuri si trei versuri solitare, unu
reluat sub forma de laitmotiv) Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe
poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii
condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale
poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate
succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează
elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum".
Incipitul cuprinde primele 3 distihuri (6 versuri), în care regăsim indici
spaţiali ai unui cadru rustic şi intim: “La casa amintirii/Cu obloane şi pridvor/
păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor”. Întoarcerea spre trecut se realizează prin
prezenţa unor termeni ce compun câmpul semantic : amintire, poteri, haiduc,
îmbătrâniră, pe vremuri. În opziţie cu timpul perceput la nivel individual,
macrotimpul este unul încremenit, mitic, scurgându-se în alte dimensiuni. Corelat cu
cel cosmic, timpul individual trezeşte un sentiment de nostalgie eului liric: “În
drumul lor spre zare îmbătrăniră plopii”. Numai trecutul este văzut ca un timp al
vitalităţii, idee sugerată prin aluzia la haiduci şi poteri.
Următoarele şapte distihuri compun secvenţa ce reconstituie scenariul
erotic de altădată, ai cărui protagonişti sunt bunicii; prin recuzită (berlină,
crinolină) şi prin aluziile culturale la cele două poeme romantice: “Le Lac” de
Lamartine şi “Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu, ambii poeţi romantici, dar
aparţinând unor spaţii culturale diferite, este sugerat trecutul.
Dincolo de elemntele de recuzită, se insistă asupra portretului bunicii, dominat
de motivul ochilor „de peruzea”, simbol al privirii protectoare a femeii. Imaginea
auditrivă sporeşte doza de ambiguitate a textului : „Şi cum şedeau... departe, un
clopot a sunat,/
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Ambivalenţa spaţiului sacru, care
celebrează unirea celor doi, dar aminteşte şi de condiţai de muritor a individului, este
compensată de etrenizarea clipei de dargoste : „dar ei în clipa asat simţeau c-o să
rămână”.
Cea de-a treia secvenţă realizează legătura dintre scenariul erotic trecut şi cel
prezent, exprimând drama trecerii timpului prin motivul fotografiei:”Ce straniu
lucru: vremea! Deodată pe perete /Te vezi aievea numai în ştersele portrete. /Te
recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, /Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...”
acest intermezzo dă o tonalitate gravă poemului, astfel încât pe fundalul acestui
scenariu erotic este proiectată drama înstrăinării de timpul copilăriei, dar şi cea a
efemerităţii fiinşei umane.
Scenariul erotic din prezent are alţi protagonişti: eul liric reia povestea de
dragoste din trecut, într-un cadru al cărui fundal general este acelaşi, dar se
elementele de recuzită se schimbă : Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:/Pe urmele
berlinei trăsura ta stătu./Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară./Ca dânsa tragi,
în dreptul pridvorului, la scară.“ Aluziile livreşti nu mai ţin de estetica romantică, ci
de cea simbolistă, contemporană noului cuplu: poeme de Francis Jammes şi Balada
lunei de Horia Furtună.
Epilogul cuprinde un element comun celor două secvenţe poetice, prezent -
trecut, este simbolul berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială" (Jean
Chevalier, Dicţionar de simboluri, i), dar şi simbol al fidelităţii, al
devoţiunii.Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi
sugerează repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei,
accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul
vechi din sat.
Nivelul fonetic şi prozodic
- rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;
- nume cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad, Le Lac, Sburătoruîj şi
moderne, de la începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia Furtună);
- rolul vocalelor în realizarea imaginilor auditive, în special, în versul laitmotiv.
Nivelul morfosintactic
- timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în
poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări, „spuse")
au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect
(„asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi
perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus
susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează
permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe
tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nupoţi).
Nivelul lexico-semantic
- cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară",
„lună", „câmpia", „lac", „nisipuF, „câmpul;
- folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului: „haidud,
„poteră, „berlină, „crinolină", „aievea", „pridvor".
Nivelul stilistic
- folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintiri?, „ochi de peruzea", „ochi de
ametisf şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi ideea
repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un Iad, „deasupra casei ca umbre berze
cad, „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu";
- la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.
- la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.
 Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin
idilizarea trecutului, a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit
irrreparabile tempus.
Ion Pillat, "pictor al atmosferei si al luminii" (Tudor Vianu), cautand
in peisaj "arhitectura lui ascunsa", liniile profunde ale unei temporalitati ce
conserva o lume patriarhala, fixata intr-o aura de eternitate

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pană în prezent:

„Capodopera lui Ion Pillat este însă Aci sosi pe vremuri, graţioasă, mişcătoare
şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în
acelaşi timp, simbolizare a uniformităţii în devenire."