Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

IPOTEZĂ
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în
volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul
poetului deoarece poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia
Florica), casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universul rural şi împrejurimile
casei, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.
ENUNŢAREA ARGUMENTELOR
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi
prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus. Intr-un volum de Mărturisiri (1942),
Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea
pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului
capătă un reper existenţial foarte propriu şi căt se poate de concret; în egală măsură, ea e
trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru
o întreagă comunitate umană".
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare )
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu
repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de
narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa
eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular.
Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor
lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi
a II-a singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „aci -„acolo", „acum" - „atunci”).
Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de
generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.
Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic,
nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regională: „aci), de timp
(locuţiune adverbială de timp: „pe vremuri) şi forma verbală, de perfect simplu: „sosi”.
„Aci” este elementul semantic definitor în raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului:
„ieri” - „acum".
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul
de leitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul,
evocarea iubirii de „ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea
de „acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi
prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate
a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe
relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent
al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea),
simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei
metafore: „casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte
semnificaţia unui spaţiu mitic, fie locuinţă a strămoşilor, fie „loc al sacrei perechi, unde
dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiţi pentru a da curs
recunoscutei iniţieri de misterul nunţii (V. Fanache, G. Bacovia. Ruptura de utopia
romantică).
 Elementele asociate casei: „obloane", „pridvor”, „păienjeni”, „poartă", „zăvor" şi
versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, degradarea,
starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil
numai urmaşului, care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru
dreptate: Jar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi poteri şi
haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia
romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia
lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa
umană: „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. în versul „Aci sosi pe vremuri bunica-
mi Calyopi” este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume
mitologic: Calyopi - Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a elocinţei în mitologia greacă.
- Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia
sa iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a poveştii de iubire de „ieri sunt
aspecte care ar putea susţine caracterul de artă poetică a textului liric Aci sosi pe vremuri,
care îşi revelează astfel nivelul de profunzime al semnificaţiilor. Intâlnirea bunicilor,
îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea berlinei, din care
coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină".
Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui Ion
Pillat, având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind
preferinţele în moda literară a vremurilor respective. Astfel bunicul îi recită iubitei
capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H.
Rădulescu. Atmosfera evocată, peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce romantic ca-n
basme se urzea". Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de
îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul
vechi din sat. Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane
este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...". Eternitatea
iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor de revenirea brutală la realitatea tim-
pului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind
singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „ Ce straniu lucru:
vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele,
dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-lpoţi uita...", în distihul al
treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă trecut -prezent şi se
produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele
berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp.
Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme
simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al
iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum
„ochi de ametist”.
Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este simbolul
berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială" (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,
Dicţionar de simboluri, i), dar şi simbol al fidelităţii, al devoţiunii.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea
iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.
Nivelul fonetic şi prozodic
- rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;
- nume cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad, Le Lac, Sburătorul şi moderne,
de la începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia Furtună);
 - rolul vocalelor în realizarea imaginilor auditive, în special, în versul laitmotiv.
Nivelul morfosintactic
Timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în
poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări, „spuse") au rolul
de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect („asculta", „se
urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin
narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus susţin narativitatea iubirii din
planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire
(„vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti,
„uită", „nupoţi).
Nivelul lexico-semantic
- cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară",
„lună", „câmpia", „lac", „nisipul”, „câmpul”;
- folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului: „haidud”,
„poteră”, „berlină”, „crinolină", „aievea", „pridvor".
Nivelul stilistic
- folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintirii”, „ochi de peruzea", „ochi de
ametist şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi ideea repetabilităţii
existenţei umane: „câmpia ca un Iad, „deasupra casei ca umbre berze cad, „Ca ieri sosi
bunica... şi vii acuma tu";
- la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.

CONCLUZIE
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea
trecutului, a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit irrreparabile tempus.