„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”

de Lucian Blaga
-temă și viziune-

Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilecție, în

perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen
Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului
Sburătorul. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii,
prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare
de exprimare. În ceea ce privește poezia, sunt formulate următoarele
deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor
sufletești și înlăturarea obiectivității, ambiguitatea limbajul (prin
utilizarea, în primul rând, a metaforei), inovația formală (prin
renunțarea la prozodia tradițională).
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, este
o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de
la tehnica poetică la relația poet – univers și poet – creație. Poezia
aparține modernismului prin: influențele expresioniste (exacerbarea
eului creator, tensiunea lirică), intelectualizarea emoției, noutatea
metaforei (metafora revelatorie), înnoirea prozodiei (versul liber și
tehnica ingambamentului).
Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora
„lumina”, dar și atitudinea poetică în fața marilor taine ale
universului. În viziunea artistului, cunoașterea lumii este posibilă
numai prin iubire: „Eu nu strivesc…/căci eu iubesc/și flori și ochi și
buze și morminte”.
Lucian Blaga a avut capacitatea să își creeze propriul sistem
filosofic și să transpună liric conceptele originale ale acestuia, în
centrul universului, el plasează noțiunea de mister, asupra căruia se
exercită două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Cea
paradisiacă se fundamentează pe raționamente logice, fiind de
factură științifică, având ca principal scop descifrarea misterelor,
limitat însă de barierele fixate de Marele Anonim. Cunoașterea
luciferică, de natură poetică, are drept scop potențarea misterului.
Spre deosebire de omul de știință, poetul pătrunde mai ușor în miezul
tainei, cu ajutorul imaginației, sporindu-i farmecul și semnificația.
Textul poetic este realizat ca o confesiune a eului liric, iar
lirismul de tip subiectiv este evidențiat prin intermediul mărcilor
specifice: verbe și pronume la persoana I singular „eu iubesc”, „nu
strivesc”, adjectiv posesiv de persoana I „calea mea”, „ochii mei”,
topica și pauza afectivă.
Titlul conține o metaforă revelatorie „corola de minuni a lumii”
și exprimă atitudinea artistului de a proteja misterul. Pronumele „eu”,
situat pe prima poziție și reluat în poezie, evidențiază rolul eului liric
de creator al propriului univers poetic, fiind o influență
expresionistă (exacerbarea rolului creator), dar și o marcă a
confesiunii lirice. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă
refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea
luciferică, poetică. Substantivul corola sugerează ideea de cerc, de
perfecțiune a universului, iar eul liric își propune să nu distrugă acest
echilibru, ci, prin iubire, ca formă de cunoaștere, să îi protejeze
misterele.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre
cele două tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza eu –
alții și lumina mea – lumina altora, prin alternanța motivului luminii
și al întunericului, evidențiate prin conjuncția „dar”.
Motivele poetice sunt misterul și lumina, cel din urmă fiind o
metaforă a întregii creații blagiene, cu o dublă semnificație:
cunoașterea și lumina.
Poezia este organizată în trei secvențe lirice: versurile 1-5:
atitudinea poetului față de cunoaștere, versurile 6-18: opoziția
lumina mea – lumina altora și versurile 19-20: explicația pentru
atitudinea din prima secvență – „eu iubesc”.
Prima secvență exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice,
raționale, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”, dar
și cu ajutorul sintagmei „cu mintea”. „Calea” eului liric, metafora
pentru drumul vieții, este presărată cu miracole, precum „flori”,
„ochi”, „buze”, „morminte”. Aceste metafore au multiple semnificații:
„flori” – viața/ efemeritatea/ frumosul, „ochi” – cunoașterea/
contemplarea poetică a lumii, „buze” – iubire, rostirea poetică,
„morminte” – tema morții/ eternitatea și pot fi grupate „flori” –
„morminte” ca limite temporale ale ființei, „flori” – „buze” ca două
modalități de cunoaștere: spirituală – afectivă sau contemplare –
verbalizare.
A doua secvență este construită pe baza unor relații de opoziție
eu – alții, lumina mea – lumina altora și pune în antiteză cele două
tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Conjuncția adversativă
„dar”, reluarea pronumelui personal „eu”, verbul la persoana I
„sporesc” pun în evidență faptul că poetul își asociază tipul de
cunoaștere luciferică.
Comparația amplă, așezată între linii de pauză, oferă explicații
asupra modalității poetice de a contempla universul. Demersul poetic
este asemănat cu efectul de semiobscuritate produs de lună. Astrul
nocturn amplifică taina nopții, în același fel în care creatorul sporește
misterele universului. Verbele prin care este definită acțiunea sa,
„sporesc” și „îmbogățesc”, au rolul de a reda transformarea tainei în
„ne-nțelesuri și mai mari”, sub ocrotirea „luminii” luciferice.
Ultimele două versuri compun a treia secvență, cu rol
conclusiv. Astfel, cunoașterea luciferică, poetică este un act de
contemplare „tot… se schimbă… sub ochii mei” și de iubire „căci eu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
Arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de
Lucian Blaga, aparține modernismului printr-o serie de particularități
de structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii
(subiectivismul), intelectualizarea emoției, influențele expresioniste,
noutatea metaforei, tehnica poetică, înnoirile prozodice.