Sunteți pe pagina 1din 2

FLORI DE MUCIGAI

Eseu
Integrat in modernismul moderat, clasicizant, Todor Arghezi reface vechi traiectorii ale poeziei debutand sub semnul inspiratiei parnasiene si baudelariansimboliste, fara a ramane insa la aceste formule. Problema integrarii poetului intro directie estetica este dificila, Eugen Lovinescu fiind primul care observa acest lucru, preferand formula o sinteza intre traditie si modernitate, in ceea ce priveste creatia argheziana. Caracterizat printr-o accentuata diversitate, universul imaginar al lui Tudor Arghezi ocupa un loc important in literatura romana. Critica literara subliniaza numeroasele schimbari aduse de limbajul poeziei argheziene, iar Eugen Lovinescu vorbeste despre selectarea de catre poet a unor cuvinte nepoetice carora le da o functie poetica. Substantive precum bube, mucegaiuri, noroi, zdrente capata in lirica argheziana surprinzatoare sensuri datorita contextelor poetice sau a realului pe care poetul il selecteaza, precum lumea puscariasilor sau a hotilor asa cum apare in volumul Flori de mucigai (1931). Punctul de plecare este estetica uratului, obiectul unui cunoscut tratat semnat de Rosenkranz, in care uratul este o modalitate de avertizare asupra imperfectiunilor vietii, dar si o sursa de efecte estetice ivite din sentimentul de oroare sau repulsie. Anticipata de versurile din poezia Testament, poetica exprimata in Flori de mucigai trimite la ideea unei creatii lipsita de inspiratie divina: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite; Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi. Slova de foc devine imposibila in cazul noii conceptii poetice, lasand sa se manifested oar slova faurita a unui creator blestemat parca sa isi incerce mantuiriea prin identificarea cu un spatiu al tenebrelor in care maleficul detine o functie de demiurg (divinitate). De aceea, pana si arta poetica se transforma intr-o confesiune a secatuirii puterii creatoare. Doua imagini fundamentale care contureaza aceasta contrapoetica dau seama tocmai de rasturnarea functiilor normale ale creatiei lu Arghezi: atat impulsul creator, cat si produsul lui devin ipostaze ale absentei. Primul vers al poeziei Flori de mucegai anunta scrierea stihurilor cu unghia pe tencuiala, gestul neexprimand durerea fizica a actului, ci caracterul rudimentar al instrumentului grafierii si materialul impropriu pe care cuvintele se astern. Este vorba de efortul depus al unui creator ramas fara mijloace de exprimare, folosind la maximum resurse improprii, carora le descopera potentialitatea. Rezultatul acestui mestesug inedit reprezinta o serie de atribute ce lumineaza tipul de poezie propus de Arghezi: Sunt stihui fara an/ Stihuri de groapa/ De sete de apa/ Si de foame de scrum/ Stihurile de-acum. Ele sunt stihuri fara an , deoarece eul intemnitat pierde notiunea timpului, iar opera sa poarta insemnele eternitatii; sunt stihuri de groapa, numind apropierea mortii pe care eul liric o simte, dar si faptul ca ele sunt demne de a fi retinute peste timp, dincolo de viata, peste moarte; sunt stihuri de sete de apa, simbolizand setea de lumina, setea de viata a eului liric sunt stihuri de foame de scrum,

evidentiind suferinta indurata de eul liric; sunt stihuri de-acum, deoarece ele vor dainui in timp si peste timp. Titlul poeziei poate fi considerat un oximoron, florile semnificand frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul numind uratul, raul, intunericul; dar si o metafora ce numeste ideea ca cea mai mare taina a vietii este nasterea frumosului din urat. Poezia este o arta poetica moderna. Se poate observa simetria dintre incipit si final. Condeiul creatorului, numit la inceput este unghia: Le-am scris cu unghia pe tencuiala/ Pe un parete de firida goala/ Pe intuneric, in singuratate. Regimul penitenciar are corespondentul temporar noaptea, intunericul la adapostul caruia cresc numai florile de mucegai. Spre final, insa, unghia- simbol al artei traditionale- este inlocuita de o noua estetica: Cand mi s-a tocit unghia ingereasca/ Am lasat-o sa creasca/ Si n-a mai crescut/ Sau nu o mai am cunoscut. Ca si in poeziile simboliste, intunericul interior si frigul launtric sunt in concordanta cu ploaia, lumea devenind prizoniera naturii: Si ploaia batea departe, afara. Unghia devine gheara, numind disperarea. Mana-gheara aminteste, prin opozitie cu unghia ingereasca, de atitudinile de revolta ale modernismului. Verbul m-am silit exprima increderea in propriile forte, iar unghiile de la mana stanga evidentiaza inspiratia demonica. De asemenea, simbolurile trimit spre un imaginar poetic al religiei, constituit prin metafora, comparatie si enumeratie. Eul liric nu primeste ajutor din partea nimanui, nici macar din partea exemplelor crestine ale martorilor-ucenici ai Mantuitorului: Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Ce au lucrat imprejurul/ Lui Luca, lui Marcu, lui Ioan, lipsind Matei si simbolul sau, ingerul. Enumeratia prin care se evoca fiinte necuvantatoare sugereaza o dorinta sau increderea in reusita: taurul semnificand puterea si curajul de a lupta impotriva oprielistilor vietii; leul semnifica regalitate, mandrie, incredere in sine; vulturul este sibol solar al puterii imperial, in legendele populare se spune ca vulturul nu imbatraneste niciodata, deoarece la 30 de ani se scalda in apa Iordanului. Aspectele formale ale Florilor de mucigai materializeaza incapacitatea cuvintelor de a recupera organizarea fireasca a discursului liric, poezia fiind alcatuita din doua strofe asimetrice: una polimorfa si un catren. Asadar, Tudor Arghezi ramane unul dintre acei poeti inca actuali ce intuiesc in viermuiala realitatii concrete, sursa unui imaginar strident, dar mereu productiv prin forta sa de sugestie. Arta lui poetica surprinde prin capacitatea enorma de a folosi contrariile. Regasim in opera lui ceva din gustul tare al modernilor care transforma negativul in sursa de imaginatie. Arghezi insusi marturiseste: M-a posedat intentia de a imprumuta cuvintelor insusiri materiale, asa incat unele sa miroasa, unele sa supere pupila prin scanteiere, altele sa fie pipaibile, dure sau musculate si cu par de animal.