FLORI DE MUCIGAI – TUDOR ARGHEZI

Modernismul este o mișcare artistica de mare amploare care se opune normelor

academice, cuprinzând mai multe influente literare precum simbolismul, futurismul,
dadaismul, suprarealismul si expresionismul. Aceasta a luat naștere in Franța in a doua
jumătate a secolului al 19-lea si se întinde pană in secolul 20.
Poezia „Flori de mucigai” se afla in deschiderea volumului omonim, apărut in 1931 si
constituie o artă poetică prin care Arghezi își exprimă concepția despre implicațiile pe care
efortul artistic le are in actul creației constituind, așadar, poezia pragmatică acestui volum așa
cum “Testament” este artă poetică in volumul „Cuvinte potrivite".
In spirit modern, imaginarului poetic transfigurează realitatea concretă intre o viziune
artistică specific argheziană, prin revalorificarea cuvântului ca forță creatoare a sensibilității
lirice, prin funcția expresivă a procedeului „, estetica urâtului", inovat de Tudor Arghezi.
Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă si in această poezie,
confirmând prezenta eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de formele
verbale si pronominale la persona I: „am scris", „am lăsat", „am cunoscut", „m-am silit", „mi",
„mă".
Modernismul poeziei „Flori de mucigai" este argumentat de structura compozițională,
cele două strofe polimorfe constituindu-și in secvențe lirice ideatice, in care poetul își exprimă
in mod direct concepția despre actul creației, accentuând dificultățile condiției artistului in
lume.
Tema poeziei este moderna si exprima efortul creator al artistului pentru un produs
spiritual si consecințele pe care le are acesta asupra eului poetic, chinuit de frământări
interioare. Versurile nu mai sunt rezultatul unei revelații, al harului divin, ci al unei neliniști
artistice si al patimii creatoare.
Titlul poeziei este un oximoron, ce creează o imagine contradictorie a lumii, prin
alăturarea florilor, care sugerează frumusețea, viată, cu mucegaiul, simbol al putreziciunii,
întunericului. Titlul este in același timp reprezentativ pentru estetica urâtului, o modalitatea
artistică întâlnită in lirica europeană la Baudelaire, care scrisese „,Florile răului",. Asocierea
celor două categorii estetice antitetice, frumosul si urâtul, oferă titlului o expresivitate
șocantă.
Poezia „,Flori de mucigai" este structurată in două secvențe lirice polimorfe, prima
ilustrând crezul artistic arghezian, dorința devoratoare a artistului de a se exprima, fiind
dominat de setea de comunicare, iar cealaltă neputința artistului de a crea in condiții de
claustrare.
Incipitul este reprezentat de ambiguitatea creată de absenta complementului direct
din primul vers „Le-am scris cu unghia pe tencuială", sugerând faptul că stihurile publicate au
fost scrise mai întâi in mintea poetului aflat in imposibilitatea de a le nota. Artistul încearcă să
creeze ,,cu unghia pe tencuială/ Pe un perete de firidă goală,/ Pe întuneric." Condițiile vitrege
ii seaca forța imaginativa, “Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/
Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu si lui loan".
Enumerația prin negația simbolurilor evangheliștilor creează o imagine de mare forță
sugestivă privind starea descurajată a sinelui poetic in absenta creației si in raport direct cu
scrierile religioase ale căror esență este Absolutul. Versurile adânc gravate in sufletul eului liric
sunt „stihuri fără an", ce nu pot fi exprimate in viată reală, însă profund simțite de artist:
„Stihuri de groapa/ De sete de apă/ Si de foame de scrum".
 Harul poetic, „unghia îngerească", este tocit de fort, nu ii mai permite eului liric
revelația, deoarece „ea nu am mai crescut"', sau altfel spus, artistul nu se mai poate găsi in
sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "sau nu o mai am cunoscut". Se
remarcă inversiunea verbului si a pronumelui personal, procedeu artistic înscris intre inovațiile
stilistice ale modernismului arghezian.
Ultima secvență aplică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera
sumbră, “e întuneric", iar ploaia se aude "departe afară" ceea ce provoacă eului liric o durere
intensa, „ca o gheară", din cauza neputinței de a se exprima. Nevoia de comunicare a asinului
poetic îl silește să scrie „cu unghiile de la mâna stângă". O simbolistică străveche asociază
mâna stângă cu forțele demonice in opoziție totală cu puterea divină a creației. Închisoarea
este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă, in acest cadru al ororilor,
frumosul nu este absent, „,Frumusețea nu a dispărut dar am mucegăit, tragedia fiind mai mare
decât in cazul anulării"
Metaforele ,„unghia", „puterile neajutate", „stihuri de groapa", „foame de scrum"
,„unghia îngerească" potentează starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu
poate crea liber. Epitetele „puterile neajutate" si „unghia îngerească", precum si comparația
„mâna ca o gheară", amplifică disperarea eului liric care poartă in ea stigmatele răului si
acționează negativ asupra naturii angelice a ființei umane împiedicând-o astfel să se exprime.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin inversiune: „sau nu o
mai am cunoscut" si prin folosirea timpului trecut a verbelor care variază perfectul compus cu
imperfectul: „am scris", „au luat", „sa tocit", „am cunoscut", „era bătea", „mă durea". Verbele
aflate la prezentul gnomic permanentizează patima structurală de a scrie, freamătul creator si
dorința de comunicare a sinelui poetic, ideii care conferă caracterul programatic al poeziei.
Registrele stilistice îmbină, in manieră modernă, limbajul popular cu iz arhaic cu cel
religios, din această combinație reieșind, de altfel, originalitatea, adesea controversată, a
expresivității si ambiguitate: „mucegai", „firida", „stihuri" / „taurul", leul", , vulturul".
Prozodia modernă este susținută de versurile cu metrică si ritm variabile, lexicul
abrupt, colțuros, in consonantă cu asprime ideilor transmise.
La noutatea limbajului arghezian se referi si Tudor Vianu care afirmă: „.Renovarea liricii
românești, smulgerea ei de pe căile unde o fixase in marea influenta a poetului „Luceafărului",
este consecința ca mai importantă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu
al secolului nostru (secolul 20). Permanenta sete de comunicare cu luam si preocuparea
pentru perfecțiunea stilistică definesc profunzimea spirituală a lui Tudor Arghezi, după cum
însuși mărturisea: „Întâia gravă preocupare, după ce ai învățat să te îndoiești de ceea ce scrii,
este să cauți perfecțiunea, pe care nu ai s-o ajungi niciodată dar pe care ai sa o urmărești cât
îți durează firul".