Flori de mucigai

De Tudor Arghezi

1.Introducere autor
Perioada interbelică se caracterizează printr-o efervescență creatoare de mare
amploare, fiind reprezentată de scriitori ce vor revoluționa literatura prin stil, temă și formulă
estetică.
Tudor Arghezi este unul dintre cei mai mari scriitori români, acesta impunându-se prin
caracterul exponențial și de valoare perenă al operelor cărora le-a dat naștere.
2.Introducere operă
Una dintre cele mai ilustrative creații ale autorului este poemul ” Flori de mucigai ”
apărut în anul 1919,care face parte din volumul cu același nume, definindu-l în totalitate.
3.Specie
„Flori de mucigai.” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernistă. Conceptul de artă
poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui
autor,despre menirea lui în Univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l
particularizează.
Curent literar apărut în secolul al XX-lea, modernismul promovează detașarea de
tradiție și impunerea unor noi principii artistice. Doctrina lovinesceană propune sincronizarea
literaturii române cu cea europeană.Este exprimată astfel dorința de a introduce în artă o
atitudine anticonservatoare, cu direcții psihologice și folosofice.
Astfel, poezia „Flori de mucigai ” de Tudor Arghezi reflectă în totalitate această direcție prin
tema inovatoare, stridentă, prin motive și limbaj.
Țesătura de motive și teme folosită de Arghezi este puternic ancorată în arta lui Charles
Baudelaire, părinte al simbolismului. Baudelaire încalca flagrant principiile estetice ale epocii și
conferă alt scop artei: explorarea partii ascunse a lumii, dezvaluirea impalpabilului, evocarea ”
urâtului”, a imperfecțiunii.
4.Titlul
La nivelul titlului se remarcă trimiterea evidentă la volumul „Florile răului”, de Charles
Baudelaire. Dacă peotul francez își concentra lucrarea în jurul unui concept moral, modernistul
român mută accentul în sfera esteticului, folosind o imagine vizuală.
Sintagma „flori de mucigai” este, în esență, un oximoron, ce asociază doi termeni
aparent incompatibili ca semnificație. Aceasta ar putea semnifica versurile poeziei, ce sub o
formă stridentă evocă un mesaj veritabil, expresiv.
Florile trimit la vitalitate, fragilitate și frumusețe, iar „mucigaiul” este un simbol al
descompunerii, al dezumanizării. Arghezi crează astfel o structură ce va deveni emblematică
pentru estetica urâtului, conform căreia sublimul se poate ascunde și în cele mai josnice forme
ale existenței.

5.Tema
Tema poemului o reprezintă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecinețele pe care le are acesta asupra stărului interioare ale eului liric.
Versurile nu mai sunt produs unui revelații, al harului divin, ci al neliniștii artistice și al
setei creatoare pentru absolut.

6.Structura
În ceea ce privește compoziția, în spirit modernist, textul este alcătuit din două strofe
asmitetrice, subdivizate în cinci secvențe poetice.
Cele două strofe corespund celor două planuri ale realității:realitatea interioară,
simbolizată de moartea creaționistă a autorului, și realitatea exterioară, a dipserului, stare
redată prin interferența natură-om.
7.Comentariu pe secvențe
Lirismul subiectiv este redat prin mărci ale subiectivității, verbele la persoana I : am scris”,”am
lăsat”;etc.
Strofa I sugerează dorința devoratoare a artistului de a se exprima în versuri, într-un
spațiu al claustrării, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea.
PRIMA SECVENȚĂ ILUSTRATĂ
Solitudinea poetului ne este redată încă din primele versurile : ” Le-am scris cu unghia pe
tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate,/Cu puterile neajutate”
 Lipsit de unealta artistică, eul liric se folosește de unghie, instrument al reîncarnării, al
trupului, pentru a putea desăvârși actul creator. Aceasta devine motivul arhetipal al întregului
poem, simbolizând pe parcursul operei etapele damnării poetice.
Spatiul inchis, limitat, claustrant este evidentiat de elemente spatiotemporale,
intunericul fiind prima cauza a condamnarii conditiei de creator, poetul pierzand din lumina
vitalității.
Metafora ” puterile neajutate ” fac referire la vulnerabilititatea, vitregia relației artist-
societate. Poetul utilizează în continuare elemente ale spectrului religios : Luca, Marcu, Ioan dar
și cel mitologic: taurul, leul,vulturul pentru a sugera caracterul absolutizant al artei.
.Stihurile din poem reprezintă un al doilea motiv primordial: Sunt stihuri fără an,/Stihuri
de groapă” . Deși semnificația lor este de ” versuri de psalm”, în poem au o conotație oposă :
Roade ale unei suferințe creatoare profunde, ce par scrise în întunericul absolut al închisorii, într-
spațiu recluzionar, unde omenescul se chinuie să supraviețuiască. ”
A DOUA SECVENȚȚĂ ILUSTRATĂ
Secvență ce evidențiază tema centrală este reprezentată de versul „Când mi s-a tocit
unghia îngerească”.
Oximoronul „unghia îngerească” prezintă unghia, element grotesc și apoetic drept
simbol al harului divin, cu atribuție religioasă.
Creatorul se folosește de fizicul lui limitat pentru a scrie, pentru a crea artă ce îi aparține
în întregime lui. Însă unghia este supusă degradării, căci „s-a tocit” „nu a mai crescut”,” , sau
nu o mai am cunoscut “.”
Pierzându-și puterea de creație, poetul coboară treptat dinspre angelic către thanatic, către
neant. În resorturile intime ale acestuia se produce o fractura grava : instrainarea.Chiar si topica
arata dezarticularea, stangacia, iesirea din echilibrul firesc atat de necesar.

Strofa a II-a amplifică deznădejdea lui Arghezi simbolizată de atmosfera sumbră, a

ploii, a întunericului. Are loc corespondența între natură și durerea spirituală a eului liric,
resimțită ” ca o ghiară”. Incisivitatea imaginii face referire la neputința totală a poetului de a se
exprima.
Acesta este silit să scrie cu ” unghiile de la mâna stângă”.Simbolistica străveche asociază
mâna stângă cu forțele demonice, în opoziței totală cu puterea divină a creației. De asemenea,
stânga ar putea reprezenta și inima, singura sursă de care poetul se mai poate folosi.
 8.Prozodie, expresivitate
La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), se remarcă estetica modernistă.
Limbajul artistic este caracterizat prin folosirea cuvintelor care șochează prin stridență,
prin expresivitatea impreionantă, cuvinte ” urâte”, al căror sens capătă noi valori.
Ex : mucigai – regionalism cu aspect arhaic, dar care are sensul profund al degradării
morale; sithuri ;firidă.
Rima este împerecheată, iar ritmul este remarcabil prin muzicalitatea inedita, create de
figurile de stil și de topica propozițiilor.

9.Concluzie
În concluzie, ” Flori de mucigai ” i este o artă poetică modernistă prin fond și expresie, ce redă
una dintre cele mai dureroase confesiuni despre rolul și menirea artistului în lume. Întregul volum va
susține această atitudine, confirmând unicitatea și proteismul glasului poetic arghezian. Căci așa cum
afirmă și Tudor Vianu, renovarea liricii românești, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea
influență a poetului ” Luceafărului” este un act complet cristalizat de marele poet Tudor Arghezi .