POEZIA INTERBELICĂ/ POEZIA MODERNISTĂ

TUDOR ARGHEZI (FLORI DE MUCIGAI)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text
poetic studiat aparţinând lui Tudor Arghezi / ale unui text poetic studiat aparţinând
modernismului.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-
un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
2. comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
3. analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de
exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente
de prozodie etc.).

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu a mai crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe afară,

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă.
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Caracterizat printr-o accentuată diversitate, universul poetic al lui Tudor Arghezi ocupă un loc
aparte în literatura română. Scriitorul revoluţioneaza atât limbajul poetic al vremii sale, în raport cu
mijloacele de expresie tradiţionale, cât şi tematica poeziei. Arghezi traversează mai multe epoci
literare şi orientări estetice, dar lirica lui este reprezentativă, în primul rând, pentru perioada dintre
cele două războaie mondiale. Ov. S. Crohmălniceanu afirma că “Arghezi a deschis principalele
drumuri ale poeziei româneşti interbelice”.
 1. Literatura interbelică este dominată de manifestarea a două direcţii principale:
tradiţionalismul şi modernismul. În sens larg, modernismul cuprinde toate mişcările artistice care
exprimă, în mod categoric, desprinderea de tradiţie. Moderniştii sunt atraşi de metafizică şi
transcendenţă, făcând din cunoaşterea spirituală o preocupare esenţială. În poezia românească,
modernismul poate fi recunoscut în expresionismul lui Lucian Blaga, în ermetismul lui Ion Barbu, în
„estetica urâtului”, a „florilor de mucigai”, din creaţia lui Tudor Arghezi.
Volumul „Flori de mucigai”, apărut în 1931, este inspirat din experienţa trăită de Arghezi între
zidurile închisorii Văcăreşti, în care a petrecut câteva luni, din motive politice. Lumea pe care a
descoperit-o aici, o lume decăzută, lipsită de speranţă, a fost conturată în poezii precum „Galere”, „Ion
Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi o scânteie de umanitate care o face să-şi dezvăluie
o anume frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este poezie”. Urâtul din lume se
poate deci transfigura artistic, transformându-se în frumosul artei.
1.a. O primă trăsătură a modernismului ce poate fi identificată în poezia ce dă titlul volumului
este originalitatea imaginarului poetic, lumea închisorii, a claustrării. Poezia se așează sub
semnul categoriilor negative, cultivate obsesiv de modernismul european: urâtul, starea agonică,
însingurarea, înstrăinarea, spaimele, coborârea „în infern”, desacralizarea. În spațiul închisorii,
„stihurile” devin expresia izolării, a singurătății, a întunericului absolut. În acest mediu ostil inspirația
divină dispare, poezia trăgându-și seva lirică din urâtul existențial.
1.b. O altă trăsătură modernistă a poeziei se regăsește în înnoirea limbajului artistic, ce se
remarcă prin unor folosirea unor termeni consideraţi de tradiţia literară „nepoetici”, precum
„mucigai”, „ghiară”. Vorbind despre limba poeziei argheziene, Eugen Lovinescu aprecia „putința
scriitorului de a da o funcție poetică unor cuvinte considerate până la el nepoetice”. Perturbarea
topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut” ilustrează, de asemenea, apetitul lui Arghezi pentru
inovare în limbajul poetic.
1.c. Modernitatea versurilor este dată și de ambiguitatea produsă de multiplele semnificații ale
metaforelor.

2. Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca temă definirea condiţiei
existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare
a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă, degradată, a unei umanităţi decăzute.
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit,
caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „am
scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.
Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa eului liric este marcată
prin forme verbale și pronominale de persoana I, „am scris”, „am lăsat”, „mi”.
Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost scrise
„cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă
goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării,
întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei.
Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de suportul
şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/
Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi „vulturul”
simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De sete
de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”.
 În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit unghia
îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”. Desacralizarea
este o caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne.
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare. Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe
afară” descrie o lume ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile
neajutate”, „mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”).
Verbele la imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării
sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.
Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi m-am
silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii,
devine simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o metaforă a inspiraţiei satanice
sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului „altfel”.

3.a. Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în „estetica urâtului”,
reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care Hugo Friedrich definea poezia modernă. Titlul
este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui Charles Baudelaire,
unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne. „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie,
frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii.
Asocierea celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”. „Florile de
mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil, al
damnării şi al întunericului.
3.b. Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea
sufletească pe care o transmite poetul. Pe lângă epitete și enumerații, se remarcă figuri semantice
precum metafora și comparația. Metaforele sunt cele mai numeroase: „flori de mucigai”, „părete
de firidă goală”, „unghia îngerească”, , „foame de scrum”, „unghiile de la mâna stângă”.
„Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate metafore ale condiţiei umane, dar infățișează, mai
ales, condiţia artistului, accentuând ideea de tristeţe. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul
gropii, o altă metaforă a condiţiei umane. Comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă
să se strângă” conturează imaginea poetului damnat, care nu poate renunţa la a scrie, chiar dacă arta
sa îi aduce nefericire.
3.c. Prozodia ilustrează un amestec de modernism și tradiționalism. Poezia cuprinde două
strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă, de 16 versuri, defineşte condiţia artistului şi a
operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul creator la realitatea lumii în care trăieşte
artistul. Ritmul variat contribuie la crearea unei muzicalități interioare. Versurile au măsură
inegală, dar poetul păstrează rima.

• Așadar, poezia „Flori de mucigai” impune o nouă formulă estetică în literatura română şi
ilustrează o sensibilitate de tip modern. Formulată ca un monolog liric, arta poetică argheziană este
o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de artist. El va continua să scrie, deşi actul
creator îi provoacă suferinţă, deşi el implică însingurarea şi lipsa ajutorului divin. Creaţia apare ca o
posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia argheziană devine
astfel o mărturisire emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului, despre felul în care arta este
capabilă să transforme urâtul în valoare estetică.