Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
online
ACASĂ
POEZII
PROZĂ
CITATE
CLASIFICARE
SINONIME
REZOLVĂRI
ENCICLOPEDIE
Căutare
CautareType 2 or more characters for results.
Sunteți aici:
POEZII
după Autor
Arghezi
Flori de mucigai
Flori de mucigai
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Arghezi traversează mai multe epoci literare și orientări estetice, dar lirica lui
e reprezentativă, în primul rând, pentru perioada dintre cele două războaie
mondiale. Ov. Crohmălniceanu afirma că “Arghezi a deschis principalele drumuri ale
poeziei româneşti interbelice”.
Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin.
„Stihurile” au fost scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul
ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în
sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării,
întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului
temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale
condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului, accentuând ideea
de tristeţe.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de
groapă,/ De sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica
urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă metaforă a condiţiei
umane.
Concluzii
Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de trăsături care
compun viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă
estetică în literatura română şi ilustrând o sensibilitate de tip modern. Formulată
ca un monolog liric, arta poetică argheziană este o confesiune a unui eu poetic
care îşi asumă condiţia de artist. El va continua să scrie, deşi actul creator îi
provoacă suferinţă, deşi el implică însingurarea şi lipsa ajutorului divin. Creaţia
apare ca o posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul material
constrângător. Poezia argheziană devine astfel o confesiune emoţionantă şi
dureroasă despre menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să
transforme urâtul în valoare estetică.