FLORI DE MUCIGAI de Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete, de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu a mai crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o gheară
Neputincioasă să se strângă.
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Modernismul este o mișcare care se manifestă în spațiul cultural european, începând de la mijlocul
secolului al XIX-lea și până în perioada postbelică a secolului al XX-lea. Reperul inițial al modernismului literar
este volumul „Florile răului” de Charles Baudelaire, care anunță o nouă sensibilitate și impune, una dintre cele
mai importante inovații ale curentului, anume estetica urâtului.
În literatura română, modernismul este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu, care porneşte de la
premisa că există „un spirit al veacului”, înțeles ca o mişcare de idei care se manifestă ignorând graniţele
geografice şi care determină sincronizarea culturilor europene. Preluând perspectiva sociologului francez Gabriel
Tarde, criticul român susţine că, asemenea indivizilor, societăţile evoluează prin raportare la un model. Astfel,
civilizaţiile mai puţin evoluate beneficiază de influenţa celor avansate, într-un proces în două trepte: imită mai
întâi formele civilizaţiei superioare, apoi îşi identifică sursele originale, ale specificului naţional.
Perioada interbelică surprinde două direcţii de manifestare a poeziei româneşti: tradiţionalismul și
modernismul, care reuneşte modalităţi diverse: de la estetica urâtului în lirica lui Tudor Arghezi, trecând prin
expresionismul de tip blagian, până la poezia ermetică a lui Ion Barbu.
Poezia Flori de mucigai, ce deschide ciclul de versuri cu acelaşi titlu apărut în 1931, formulează succint,
ca artă poetică, o viziune asupra actului artistic. Dacă în Testament se insistă asupra ideii actului creaţiei ce
presupune în egală măsură har, dar şi caznă, în poezia „Flori de mucigai”, Arghezi, în lipsa harului rămâne
după cum mărturiseşte „Cu puterile neajutate”.
Consider că poezia aparține direcției moderniste pentru că impune forme noi în planul creației artistice,
prin apelul la „estetica urâtului”, construiește metafore șocante potrivit esteticii noi, prin care urâtul se
transformă în frumos, prin preferința pentru răsturnarea codurilor, prin crearea de ambiguități. Este o poezie
modernă și prin modalitatea de realizare (dintr-o strofă polimorfă și un catren), având o prozodie inedită.
În opinia mea, poezia ,,Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, un text programatic şi novator prin
ideile prezentate, privind dimensiunile estetice ale creaţiei, realizându-se o identitate între planul autorului și cel
al eului liric. Autorul îşi exprimă crezul liric şi viziunea asupra lumii, asupra existenței. Prin mijloace artistice,
sunt redate propriile idei despre poezie şi despre rolul poetului. Rolul poeziei este acela de transfigurare a
oricăror aspecte ale realităţii prin cuvânt şi imagine artistică. Ca şi poetul francez Charles Baudelaire, Arghezi
1
consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, grotesc sau sublim, poate constitui
material poetic.
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi consecinţele pe care le are
acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic.
O primă imagine artistică relevantă pentru imaginarul arghezian se găsește în incipitul „ex abrupto” („Le-
am scris cu unghia pe tencuială”), șocând prin absența complementului direct ce antrenează o ambiguitate
stilistică tipic argheziană și prin folosirea lexemului „unghia”, metaforă a creației. O altă imagine generatoare
de sensuri diverse vizează bogăția descriptivă a stihurilor „fără an”, „de groapă”, „de sete de apă”, „de foame
de scrum”
Titlul poeziei Flori de mucigai este un oximoron, de ecou baudelairian, deoarece la nivel obviu asociază
lexemul florile ce sugerează frumuseţea, puritatea, lumina, cu lexemul mucigai ce semnifică urâtul, răul,
descompunerea şi întunericul. La nivel obtuz creează o imagine contradictorie a lumii închisorilor, în care, deşi
valorile umane sunt degradate, iar viaţa oamenilor este supusă reprimărilor, poate exista ceva frumos, floarea,
simbol al frumuseţii din materia imundă.
La nivel metatextual, titlul este reprezentativ pentru inovaţia limbajului arghezian numită estetica
urâtului, o modalitate artistică întâlnită la Baudelaire care scrisese Florile răului.
Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt autorii Evangheliilor, părţi ale Noului Testament, care cuprind
adevărurile divine revelate de Iisus Hristos şi relatează momentele principale din viaţa Mântuitorului. Din secolul
al V-lea, cei patru evanghelişti apar reprezentaţi în iconografia creştină ca om/ înger, leu, taur şi vultur.
Mâna este simbol al muncii, în ordine umană, iar într-un plan superior, al puterii, al ajutorului divin (mâna
Domnului). În cultura populară, mâna dreaptă are valoare pozitivă, mâna stângă are valoare negativă, chiar,
demonică. În tradiţia creştină, semnul crucii se face doar cu mâna dreaptă, iar folosirea mâinii stângi indică
magie neagră, satanism.
Poezia „Flori de mucigai” este structurată în două secvenţe lirice inegale (două strofe asimetrice), prima
fiind o strofă polimorfă, ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă o strofă de tip catren, ilustrând
neputinţa artistului de a crea în condiţii de claustrare.
Prima secvenţă sugerează dorinţa devoratoare a artistului de a se exprima în versuri, fiind dominat de
setea de comunicare cu lumea. Noutatea modului de a zămisli stihuri este evidentă: „Le-am scris cu unghia pe
tencuială / Pe un perete de firidă goală / Pe întuneric, în singurătate...” De reţinut, din acest preambul, mai întâi
instrumentul inedit, specific actului creaţiei, care este unghia. Apoi şochează locul unde sunt scrise noile stihuri:
pe tencuiala peretelui unei firide goale. În absenţa hârtiei, pe care să-şi aştearnă gândurile, poetul le-a încrustat în
materia dură a „tencuielii” de pe pereţii celulei. În locul tocului, a folosit „unghia”, cu care a zgâriat pe ziduri
imaginile nou create. Epitetul „firidă goală”, enumeraţiile substantivale „pe tencuială”, „pe un părete”, „pe
întuneric”, „în singurătate” sugerează ambianţa nefavorabilă actului poetic şi generează impresia de captivitate a
spiritului. Verbul am scris la persoana I identifică eul liric exprimat subiectiv.
Condiţiile vitrege de viaţă seacă forţa creatoare a eului: „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. Enumerarea prin negaţie „nici” a
elementelor fabuloase ale evangheliştilor, „taurul”, „leul”, „vulturul”, creează o imagine de mare forţă
sugestivă privind starea de deprimare a poetului nefericit în absenţa creaţiei.
Noile stihuri –„de acum”- „scrise cu unghia pe tencuială”, diferă de cele anterioare căci sunt „fără an”,
„atemporale”. Sunt stihuri care-şi trag seva din imperiul întunericului, „Stihuri de groapă” dintr-un spaţiu
devitalizat „De sete de apă / Şi de foame de scrum”. Senzaţiile umane fundamentale – setea de apă şi foamea –
se transformaseră în „scrum”, pierzându-şi calitatea de impulsuri vitale.
Poetul recunoaşte că până acum scrisul său a fost rodul inspiraţiei, al harului divin „unghia îngerească”,
dar artistul se teme că inspiraţia sa lirică „s-a tocit” de efort, nu-i mai permite revelaţia, deoarece ea „nu a mai
crescut” sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca un creator de valori
spirituale: „Sau nu o mai am cunoscut”. Deşi lasă inspiraţia „să crească”, aceasta pare să se fi retras din fiinţa
2
lui, covârşită de trauma existenţială a momentului încarcerării. Nefiind un fenomen permanent poetul recurge la
o altă modalitate de a zămisli stihuri: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” conştient că o
asemenea întreprindere temerară nu este uşoară.
Ultima secvenţă amplifică deznădejdea, care este simbolizată de atmosfera sumbră „Era întuneric, Ploaia
bătea departe afară”, traducând frământarea sufletească a artistului, dar şi faptul că zămislirea operei de artă
este un fenomen dureros: „Şi mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă.” Din pricina suferinţei
datorate privaţiunilor îndurate, „unghia îngerească” a talentului poetic se transformă într-o „ghiară”, incapabilă
să mai însemne „stihurile” pe tencuiala zidurilor, ori pe cea a sufletului. Imaginile poetice sunt încă marcate de o
influenţă simbolistă: „întunericul” interior şi frigul lăuntric sunt în concordanţă cu ostilitatea ploii, care „bătea
departe, afară”.
Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-şi dezvălui trăirile îl silesc să scrie „cu unghiile de
la mâna stângă”. Şi totuşi, ultimul vers relevă încrederea poetului în forţele proprii, căci el va continua să scrie,
în ciuda oricăror adversităţi ale soartei, cu „unghiile de la mâna stângă...” Ultimul vers este cheia de boltă nu
numai a poeziei, ci a întregului ciclu.
În „Flori de mucigai” limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea
fascinantă, cuvinte „urâte”, al căror sens capătă valori noi. De pildă, cuvântul „mucigai” este un regionalism cu
aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă
către om, deoarece el însoţeşte cuvântul „flori”, care poate semnifica viaţa, lumea. Arghezi utilizează cuvinte din
limbajul popular ori arhaisme, ca „firidă”, „stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
evanghelişti pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, dezamăgire şi deprimare ale poetului.
Oximoronul „flori de mucigai” transmite ideea complexă a imperfecţiunii vieţii, a condiţiilor vitrege la care este
supusă fiinţa umană, fapt care îi provoacă poetului aversiune, repulsie, Pentru Tudor Arghezi rolul poetului este
acela de a da cuvintelor ,,urâte” forme și înțelesuri noi, transformându-le în ,,versuri și icoane”.
În concluzie, poezia „Flori de mucigai” este o artă reprezentativă pentru modernismul interbelic, prin
apelul la estetica urâtului, prin folosirea unor metafore-cheie, dar și prin eliberarea de constrângerile formale
tradiționale (decanonizare strofică, măsură variabilă, tehnica ingambamentului).